NOUA ZEELANDĂ - Călătorie spre anitpozi

Cum am structurat şi realizat pe cont excursia la capătul lumii

I. Scurtă introducere în societatea şi legendele polineziene şi,

respectiv, maori

Am tot amânat să încep cu descrierea călătoriei mele in Noua Zeelandă, o ţară extraordinar
de impresionantă prin frumuseţea peisajelor, dar si extrem de bogată în tradiţii ale populaţiei
băştinaşe, maorii. De fapt primele două elemente, dacă pot să le numesc aşa, care m-au
interesat în mod deosebit au fost în special peisajele unice din Fiordland si cultura la fel de
unica a maorilor aparţinând de vasta familie polineziană. Voiam prin călătoria mea să
creionez un imaginar triunghi, ale cărui capte să fie Polinezia Franceză, Rapa Nui - pe care le
vizitasem deja, şi acum Noua Zeelandă. Doream, pe lângă a-mi bucura ochii de splendoarea
fiordurilor, a muntilor şi lacurilor din această ţară, să compar cele trei culturi polineziene, să
aflu asemănări şi deosebiri. Trebuie să recunoaştem că pe plaiurile noastre carpato –
danubiano-pontice societatea polineziană în ansamblul ei este încă prea puţin cunoscută, în
primul rând poate datorită distanţelor uriaşe care ne despart atat de Arhipeleagul Societăţii,
de Insula Paştelui sau de Noua Zeelandă. Fireşte, acest mic triunghi (cel mare are vârful de
sus tocmai în Hawaii) nu este exhaustiv – populaţii polineziene sunt răspândite de-a lungul
Marilor Sudului, pe întinsul Oceanului Pacific, aflându-se şi în Kiribati, dar şi în Micronezia
sau în insulele Melaneziene, precum Fiji. Drept e, că nu am „periat” temeinic nici
traditionalul areal al polinezienilor, care include printre altele Insulele Marquise, Tonga,
Tuvalu, Samoa, ca să menţionez numai cateva dintre puzderia de insule, care de-a lungul
veacurilor au cunoscut sonorităţile extrem de melodioase ale diverselor limbi polineziene,
limbi caracerizate prin foarte puţine consoane, cuvintele având, în schimb, adevarate
„conglomerate” de vocale. Poate mulţi se vor fi mirând să afle că până şi în Taiwan există
populaţii vorbitoare de limbi or idiomuri polineziene - eu cel puţin mă mirasem enorm cand
am aflat despre acest fapt in Muzeul din Tahiti, informaţie în urma căreia am început să mă
documentez mai temeinic în legătură cu subiectul polinezian.

Poate că lumea polineziană nu a ridicat cetăţi impunătoare, poate că nu a dat lumii vreun
Einstein sau vreun Newton, în schimb au fost excelenţi navigatori pe cărările albastre,
nesfârşite ale oceanului (moana). Să ne amintim doar de faptul că aceşti oameni, porniţi în
călătoriile lor colonizatoare de undeva din sud-estul Asiei (mă rog, există mai multe teorii
privind originea acestora, însă cei mai mulţi cercetători sunt de acord cu originea sud-est
asiatică), au reuşit să înfrunte valurile, adesea furioase, pe ambarcaţiunile lor destul de
fragile, fără a fi în posesia unor unelte de nevigaţie sofisticate. Călăuzele le erau stelele. V-aţi
gândit câtt de aprofundate trebuie să fi fost cunoştinetele acestor oameni cu sute şi chiar mii
de ani în urmă privind poziţia planetelor, a stelelor, direcţia curenţilor marini, pentru ca ei să
reuşească să ajungă teferi pe câte unpetec de pământ mai mare sau mai mic , uitat pe
întinderea albastră?

Un lucru e cert: lipsa unor documente scrise, sau distrugerea în mare măsură a celor existente
şi dispariţia celor care să le poată descifra (să ne referim la celebrele tăbliţe cu scrierea rongo-
rongo din Rapa Nui, al căror tâlc nu mai poate fi azi desluşit), pierderea, tot datorită
vicisitudinilor istoriei, chiar prin creştinarea băştinaşilor în perioada colonială, a unui
semnificativ bagaj cultural, a dus la faptul că polinezienii de astăzi înşişi nu-şi pot trasa
originile decât până la o mai mult sau mai puţin mitică Hawai’ki, insula misterioasă, afundată
în negura istoriei. Pe Rapa Nui mitul spune ca legendarul Hotu Matua ar fi venit din Hiva –
unde se afla aceasta? Pe de altă parte, multe legende polineziene prezintă insula Raiateia din
Arhipeleagul Societăţii drept insula originară, insula cea mai sfântă a întregii suflări
polineziene. Maorii o consideră drept legendara Hawai’ki, nu însă toţi. Unele triburi consideră
că mitica Hawai’ki nu mai există astăzi, aflându-se probabil scufundată. Această credinţă ne
duce cu gândul spre la fel de legendarul continent dispărut Gondwana, care ar fi reunit într-
un întreg, la vremea sa, toate micuţele insuliţe răsfirate astăzi pe imensitatea oceanului. Pe de
altă parte, oricât ar fi de îndepărtate aceste grupuri etnice din marea familie polineziană,
legendele şi tradiţiile lor sunt similare, cea ce ar fi fost cu neputinţă dacă locuitorii din
Kiribati sau Tonga de exemplu, ar fi fost un neam iar maorii ar fi fost total străini de aceştia.
Eu cred că o frântură destul de importantă din istoria lumii se află ascunsă în Mările
Sudului; cât din aceasta mai reuşim să pescuim azi din adâncurile unduitoare şi cât va
rămâne pe veci acoperit de uitare, nu putem aprecia...

Polinezienii au creat societăţi extrem de complicate, cu structuri adesea rigide, ce ne duc cu

gandul mai degrabă spre marile civilizaţii antice, decât spre simple triburi primitive, trăitoare
de azi pe mâine. Erau societăţi divizate în caste (ehee, parcă ne duce cu gândul la India),
societăţi deopotrivă sclavagiste şi teocratice, cu practici, ritualuri şi tabuuri bine stabilite (a
propos, cuvântul „tabu”, încetăţenit azi în multe limbi europene este de origine polineziană).
De asemenea, polinezienii erau, fie că ne place sau nu, neamuri războinice şi probabil ca
tomuri întregi nu ar putea cuprinde neumăratele lupte intertribale pe care le-au purtat de la
începuturi. La fel cum se ştie, din documentările realizate de către diverşi navigatori sau
misionari de-a lungul veacurilor, că polinezienii practicau sacrificii umane şi canibalismul,
anumite grupuri dând adesea dovadă de o cruzime ieşită din comun. Iar Noua Zeelandă nu a
făcut excepţie, dacă ne amintim numai de conflictul dintre maorii de pe Aotearoa şi populaţia
moriori de pe insula Chattam, aparţinând de Noua Zeelandă (tot un neam polinezian, deşi unii
europeni acreditaseră la un moment ideea că aceştia ar fi aparţinut unui trib mult mai
„înapoiat” – deh, interese şi interese), când bieţii moriori au fost aproape în totalitate nimiciţi
într-un atac furibund al maorilor. Dar despre moriori voi povesti cu altă ocazie, când voi
prezenta War Museum din Auckland. Din acest punct de vedere creştinarea lor a dus la
dispariţia treptată a acestor porniri atavice, însă preţul plătit a fost enorm: ştergerea aproape
în totalitate din memoria istoriei a culturii lor. La fel cum s-au petrecut lucrurile cu
populaţiile băştinaşe din Patagonia, cu deosebirea că acei kaweshkar, selk’nam, yamana,
haush, aonikenk , fuegini etc nu se ridicaseră sub aspect civilizaţional-cultural la nivelul
populaţiilor polineziene, dar pierderea rămâne la fel de ireparabilă şi suferinţa la fel de
enormă.

Deci, am avut desule îndemnuri de a întreprinde o călătorie spre Aotearoa, cum îşi numesc
maorii ţara, ba mă gândisem iniţial să dau şi o fugă pe Chattam Island, cum însă am călătorit
în iarna australă, insula Chattam aflându-se mai spre sud şi deci mai susceptibilă de a mă
întâmpina cu adevărată iarnă, plus că nici zborurile nu mă avantajau, am renunţat la
vizitarea Chattam-ului şi a etnicilor moriori.

II. Detalii organizatorice

Când m-am decis în toamna anului 2015 la vizitarea Noii Zeelande, am început să-mi creez
itinerariul şi să mă documentez asupra celor ce sunt de văzut, ca şi asupra zborurilor. La
început de noiembrie Qatar Qirways are de obicei niste reduceri substanţiale la bilete
achiziţionate în cele câteva zile de promoţie. Astfel am cumpărat biletul Bucureşti – Doha –
Singapore şi retur (stat pe care nu-l vizitasem şi intenţionam s-o fac cu această ocazie), la un
preţ promoţional. Am cumpărat apoi biletele pe ruta Singapore – Kuala Lumpur – Auckland
şi retur, cu Malaysian Airlines, companie pe care, în pofida celor două incidente tragice, o
agreez, fiind şi mai ieftină decât dacă aş fi călătorit cu mult mai scumpa companie
singaporeză, nemaivorbind de zborul direct cu liniile aeriene neozeelandeze. Perioada de
călătorie: 31.05 – 30.06.2016. Am mai achiziţionat şi biletul pe ruta Queenstown –Auckland,
zborurile totale costându-mă astfel 1285 Euro. E drept, mai nou, liniile qatareze au introdus un
zbor direct Doha – Auckland, dar durata acestuia este 17 ore, ceea ce mi se pare infernal, mai
ales pentru picioare. Nu fiecare cetăţean îşi poate permite business-class pe pe zborul qatarez
pentru comfort sporit şi nici nu ar merita.
Acum urma să rezolv problema cazărilor, problemă pe care de obicei o tranşez direct cu
locurile de cazare, transmiţând doar biletul de avion şi fără să achit vreun depozit / fără să
prezint vreun card de credit. La neozeelandezi aceasta variantă nu este viabilă, ei nu acceptă
rezervări în acest stil atât de drag mie. Astfel încât mi-am ales cazările din ofertele de pe
Booking.com, le-am verificat reviziile pe Tripadvisor , mi le-am notat cu cele mai mici preţuri
afişate şi m-am dus la o agenţie din apropiere, cu care mai colaborez când am nevoie. Găsind
preţurile cele bune la care mă aşteptam, inclusiv pentru şederea in Singapore (acum să nu se
creadă că NZ e vreo Asie, nici pe departe, totul este mult mai scump, la fel şi Singapore, care-
i în Asia şi nici eu nu am ales niscai hosteluri dubiioase sau cazări la grămadă – nu-s genul)
mi-am achiziţionat voucherele. Mi-am mai luat şi un voucher pt cazare şi tur de oraş în Doha
– deşi Qatar Airways oferă acest serviciu şi gratuit în anumite circumstanţe, am mai multă
siguranţă când ştiu că totul este achitat în avans, oricum nu era o suma mare. Deci întreaga
cazare (NZ, SGP şi Doha), pentru o lună m-a costat 2100 Euro. Am mai achiziţionat în avans
biletele pentru transportul intern în NZ cu Inercity Bus, ferry boat şi tren, adică încă vrep 150
de euro, astfel că mă uşurasem în total de 3.535 euro, dar scăpasem de grija zborurilor, a
cazării şi a transportului intern.

Un detaliu organizatoric: am ales pentru şederea în Auckland Kiwi International Hotel din mai
multe motive: era la ce mai ieftin preţ raportat la calitate, este situat fix pe Queen Street,
adică în buricul centrului şi cel mai important, acolo îşi are sediul agenţia Flexi Tours (contact:
doamna Philippa Dean), cea cu care am aranjattoate tururile în NZ, tren, ferry, bus,
spectacole, adică absolut tot ceea ce presupunea achiziţionarea vreunui bilet de orice fel.
Agenţia mi-a oferit preţuri bune, pentru unele activităţi reduceri substanţiale (ca de
exemplu excrusiile cu Real Journey în Milford Sound şi în Doubtful Sound - unde am ieşit
mai ieftin decât dacă îmi cumpăram tururile direct de pe site-ul companiei Real Journeys).
Fireşte toate preţurile ce le aveam de achitat le stabilisem printr-o asiduă şi permanentă
corespondenţă pe e-mail anterior plecării. Deci ştiam exact ce cheltuieli mai aveam de făcut în
NZ. Mă documentasem şi cu privire la restul cheltuielilor cum ar fi media zilnică pentru
mâncare, bilete de intrare la muzee etc. Cheltuieli suplimentare faţă de suma astfel fixată
erau date doar de cumpărături (obişnuiesc să-mi cumpăr multe suveniruri), eventuale taxiuri
spre/ de la aeroport, bilete de autobuz locale, un driver-guide privat în zona Christchurch, cu
care de asemenea stabilisem în prealabil suma finală pentru serviciile sale şi, fireşte o anumită
sumă de rezervă pe care obişnuiesc mereu să o iau pentru orice eventualităţi, dar în care
arareori sunt nevoită să intru – eşti la capătul lumii de unul singur, nu poţi decât să te bazezi
pe tine în caz de nevoie. După întoarcerea din călătorie am tras linie şi am ajuns la următorul
rezultat: 3535 achitaţi în avans+2400 cheltuiţi în NZ+400 cheltuiţi în SGP +50 în Doha face fix
6.385 de euro o luna întreagă în NZ-SGP şi Doha, o singură persoană, incluzând absolut toate
cheltuielile personale - din care vreo 600 au fost numai cumpărăturile ce le-am făcut, care nu-
s obligatorii pentru toată lumea şi nici nu-i nevoie ca oricine sa-şi angajeze un şofer pentru
cateva zile, dar eu am aşa am dorit. Deci se poate să ieşi bine şi cu vreo 5.500, totul deinde de
ce-şi doreşte şi cât e dispus fiecare să cheltuiască.

Ce rezultă din această expunere a calculaţiei? Că se poate călători în NZ şi SGP la preţuri

decente – nu ieftine, pentru că destinaţia este foarte îndepărtată. De asemenea, cine vrea sa
mai economisească, poate găsi în Queenstown de exemplu o cazare mai ieftină, cea pe care
am avut-o eu acolo a fost ce-a mai scumpă din întreaga călătorie. Şi am avut camere la
hoteluri sau apartamente la pensiuni extrem de bune, curate, dotate cu utilităţile necesare,
personal amabil.

Hoteluri folosite:
- Singapore (prima cazare) – Asphodel Inn (ieftin, curat, aflat în Little India la 5 minute
pe jos de statia de metrou Farrer’s Park)
- Auckland - Hotel Kiwi International (sediul Flexi Tours, pe Queen Street, central)
- Rotorua – Rotorua Motel (pe Malfroy Road 19 – superlativul absolut privind cazările
mele în NZ – un apartament cu dormitor, living, bucătărie, la colţul străzii un local
chinezesc cu mâncare foarte gustoasă şi ieftină comparând cu un restaurant cu ştaif)
- Hamilton – Lake Point Motel (la doi paşi de lac, apartament spaţios, curat la parter,
motelul ese micuţ)
- Wellington – Trinity Hotel (la distanţă rezonabilă de gară şi localizare centrală, curat,
camere mici, minibar, utilităţi)
- Nelson – Trafalgar Lodge (absolut central, super-curat, o proprietăreasă extrem de
amabilă)
- Christchurch – Abbey Motor Lodge (la o distanţă mai mare de centru, pe jos vreo 40-
45 minute, apartament spaţios, curat, utilat şi cu o chinezoaică foarte serviabilă la
recepţie, peste drum mini-mart pentru cumpărături curente)
- Queenstown – Caples Court (cea mai scumpă cazare, vedere spre Wakatipu Lake şi
spre munte, apartament utilat, 10 minut pe jos până în centru)
- Auckland (a doua cazare) – Bavaria Bed and Breakfast Hotel (în zona selectă Eden,
aproape de Dominion road plină cu prăvălii şi localuri asiatice ieftine, departe de
centru dar excelentă pentru vizitarea Mt. Eden, craterul vulcanului stins, cartier
select, staţie de autobuz chiar la colţul Valley Road, Skybus de la aeroport opreşte
acolo)
- Singapore (a doua cazare) – Changi Cove (se află în zona Changi, mai puţin vizitată de
turişti, dar mai verde, hotel 4 stele, utilităţi, cameră largă, personal amabil, foarte
 departe de centru, nu are staţie de metrou în apropiere, se poate ieşi cu taxi sau
undeva mai departe este o staţie de bus, nu ştiu cât de bine circulă, zona ideală pentru
a vizita Changi village, care este total diferit de ceea ce se experimentează de obicei în
Singapore, merită pentru 1-2 nopţi, hotel mult mai scump decât Asphodel Inn unde
am stat prima oară)

De ce am menţionat aceste detalii? Pentru că tocmai am văzut pe net o ofertă, care propune o
excursie de doar 20 de zile, ce-i drept include Australia – eu am inclus Singapore – şi NZ, însă
afişează nişte preţuri excesiv de mari, a căror justificare nu o găsesc, nemivorbind pentru cei
care vor să aibă camera single/agentia ofera un pret standard de 6690 plus 1570 daca esti
single, iar daca nu se strange numărul necesar mai scoti vreo 350 de euro - să-mi spună
cineva dacă asta nu e...hoţie curată. Fireşte dacă vrei să stai doar la 5 stele şi n-ai ce face cu
paralele, eşti liber să mergi şi la business – class! : ))
Asa încât dacă vreţi să vizitaţi NZ nu cădeţi în capcana agenţiilor, care vă vor goli buzunarele, cu un
mic efort, oricine reuşeşte să-şi organizeze programul – fireşte dacă dispune de suma de bază. Voi
reveni la un moment dat cu detalierea călătoriei.

III. HELLO, SINGAPORE!

Sosirea

Am aterizat pe la orele 15.00, după un zbor bun, fără legănări nedorite peste munţi şi mări,
cu această cursă a companiei Qatar Airways. M-a întâmpinat o vreme uşor înnorată, câţiva
nori au început să plângă, dar s-au ostoit după vreo cinci minute. Aeroportul m-a încântat,
este foarte frumos, cu acele grădini amenajate cu gust. Până la „arrival” se ia un „skytrain”,
formalităţile la frontieră au decurs rapid (completasem în avion cardul de debarcare). Am
aşteptat vreo 15 minute după valiză, cu inima cât un purice, dacă apare sau nu o fi rămas
cumva în Doha, având în vedere escala scurtă. A apărut, am înhăţat-o şi spre vamă, unde se
scanează doar bagajul de cală, nu şi cel de mână. Am declarat că am medicamente, ness (în
Singapore, ca şi în Noua Zeelandă au reguli stricte privind introducerea de medicamente şi
alimente, chiar trimisesem în prealabil autorităţii lor un mail pentru amănunte cu privire la
tipurile de doctorii pe care doream să le aduc, pentru a nu avea nicio problemă).
Funcţionarul abia dacă s-a uitat, nu mi-a cerut reţeta, întrebând doar dacă sunt pentru
consum propriu. OK. M-a mai întrebat şi dacă am cumva spray cu piper asupra mea – haha,
cât pe aci să mă pufnească râsul. N-am dom’le, ce să fac cu aşa ceva? Bun, am mers la ghişeul
pentru shuttle–bus spre hotel, costă 9 SGD biletul, după vreo zece minute de aşteptare, apare
şoferul, fireşte chinez şi vorbăreţ. A mai luat un pasager la fel de chinez de la celălalt terminal
şi în vreo 45 de minute am ajuns la hotelul Asphodel. Pentru preţul plătit, merge. La recepţie
trei chinezi, cărora le-am achitat camera, cu această ocazie închiriind cu 5 SGD şi un adaptor
pentru telefon şi aparatul foto - prizele lor sunt diferite de ale noastre, ştecherele nu se
potrivesc.

Camera de dimensiuni normale, un pat foarte larg şi curat, cu perne şi saltea moale şi
prosoape de asemenea curate. Pereţii ar fi cerut o zugraveală, dar nu era chiar ceva strigător
la cer. În cameră am găsit fierbător, pliculeţe de cafea şi ceai, căni, linguriţe, există fireşte
televizor, telefon funcţional cu exteriorul, iar în baie toate utilităţile necesare. Frigider nu
există în cameră. Vederea de la camera mea nu a fost chiar grozavă, întrucât priveam spre o
ulicioară dosnică, flancată de nişte magherniţe, care noapte s-au dovedit a fi cuiburi de cocote
chinezeşti. Privind dincolo, peste acoperişurile acelor case, se putea vedea şi în special auzi
largul bulevard Serangoon Road.

După un duş, am ieşit în explorare prin zonă, care aparţine de Little India. Deja începea să se
însereze, iar nişte nori negri se buluceau ameninţător în urma mea. Am găsit un local indian
curăţel, de unde am luat o dosa masala cu chutney, dhal şi-un bol de orez, ceea ce, fiind
mânare indiană, a fost foarte bună. La doi paşi de hotel, pe aceeasi Serangoon Road – care se
întinde aidoma unei coloane vertebrale de-a lungul cartierului Little India, se află un templu
hindus, tamil, care era puternic luminat şi unde tocmai se desfăşura o puja de seară, motiv
pentru care m-am descălţat, plasând papucii regulamentar în faţa porţii şi am intrat în
templu, delectându-mă deopotrivă cu decoraţiunile, picturile sale murale – un templu indian
şi mai ales unul tamil este totdeauna o bucurie pentru ochi datorită ornamentelor bogate, ca
şi cu muzica interpretată la tobe şi alămuri, privind lumea la îndeplinirea ritualurilor şi,
fireşte fotografiind sau filmând tot ce mişca – cei de aici nu aveau nicio problemă în acest
sens. Şi pe străduţa de lângă mine se află două temple chineze, de asemenea bogat
ornamentate. M-am dus să văd unde se află staţia de metro MRT Farrer – e la 5 minute pe jos
de hotel. Cu biletele mi s-a părut cam încurcat, dar am zis că mă voi dumiri a doua zi ce şi
cum. Deci prima mea zi singaporeză a fost de fapt o zi în lumea indiană- tamilă. Noaptea a
fost destul de mult zgomot de pe stradă, ulicioara aceasta strâmtă fiind foarte circulată, plus
că până la geamul meu răzbăteau toate sunetele Serangoon-ului, tobele templului, muzica la
volum maxim de la nişte baruri, claxoane, iar de sub geam, ciripeala chinezească a cocotelor,
întreruptă din când în când de câte o chemare autoritară, masculină. Am urmărit activitatea o
vreme şi cred că în zonă se tranzacţionau şi alte cele.

Ziua a doua

Am plecat cu metroul spre Marina Bay. Mi s-a părut complicat rău, având de schimbat vreo
trei trenuri de metrou. Te încurci prin staţii, sau poate aşa se întâmplă când eşti prima oară
pe acele coclauri. Într-un final am ajus, am intrat prin toate acele complexe, admirând
prăvăliile cu produse de lux, mirându-mă de „râul” interior pe care se făceau limbări cu
barca – nu, nu am luat barca „în casă”, doar am curteierat temeinic toată zona. Am ieşit la
promenadă, pe pasarela de lemn ce se întinde de-a lungul golfului şi admirând vestitul hotel
Marina Sands, cel cu piscina pe acoperiş. Am dat de debarcader şi am luat o croazieră pe râu,
care a durat vroe 45 de minute, excelentă pentru a-mi face o idee despre centru, despre ce şi
unde se află, trecând pe lângă vestitul Merlion, am descoperit unde se află muzeul de artă
asiatică, m-am delectat cu priveliştile zgârie-norilor cu forme ciuate, aliniaţi de-a lungul apei.

La întoarcere am trecut iar prin complex, ieşind în partea cealaltă la Gardens of the Bay. M-
am uitat lung la copacii aceia artificiali – interesant, dar totuşi artificial. În schimb, plimbarea
prin parc a meritat, mai ales că am avut parte de o vreme senină. Apoi am decis să intru în
Marina Sands Hotel şi să iau bilet pentru a urca la etajul 56 şi a vedea panorama oraşului.
Este într-adevăr impresionant. Dintr-un colţ am putut trage câteva ocheade spre vestita
piscină – rezervată doar clienţilor hotelului. La parterul hotelului am dat de o cofetarie plină
cu atâtea bunătăţi încât nu am ştiut ce să iau mai întâi. Am odihnit acolo o vreme delectându-
m cu nişte dulciuri ce-ţi lăsau gura apă şi nu am părăsit terenul până nu mi-am îndesat în
sacoşă un alt rând de dulciuri pentru cameră.

Am schimbat iar trei trenuri, cât p-aci să nu mai ştiu pe unde s-o iau. Era după-amiază, iar
staţiile şi trenurile erau aglomerate. Dacă mergi pe stradă nu-ţi dai seama de cât de aglomerat
este acest Singapore, dar în metrou realizezi că te afli într-o ţară supra-aglomerată. Chinezi,
chinezi şi iarăşi chinezi care se revarsă într-un şuvoi continuu din toate punctele cardinale.
Am ajuns acasă moartă de picioare, cât umblasem. Între timp s-au strâns norii de după
amiază (cred că până şi norii în ţara asta au program strict, riguros stabilit, când să se adune
şi când să se reverse – haha), s-a pornit cu tunete şi fulgere, după care s-a revărsat un potop
asurzitor. N-avea decât, eu eram bine-mersi în cameră. Şi a mai trecut o zi...

Ziua a treia – Sentosa

Am plecat dimineaţă pe la 9.30 cu metroul spre Harborfront, de unde am luat-o per pedes
spre Sentosa, oprind din loc în loc admirând peisajul. Când am ajuns la Eye Trick Museum
nu deschisese încă, nici eu nu am mai aşteptat. M-am dus înainte spre S.E.A.Aquarium, pe
care doream să-l vizitez, biletul costând 32 SGD. Este foarte vast, iar fapt intersant, până să
intri la acvariul propriu- zis, ai parte întâi de o incursiune etnografică în lumea sud-est-
asiatică. Ceea ce mie mi s-a părut deosebit de intereant. Sunt expuse diferite artefacte, măşti,
covoare, tobe, împletituri, ustensile ale diferitelor grupuri etince. De asemenea sunt
prezentate mai multe documetnare video cu dansuri indoneziene, tradiţii indiene, negustori
arabi. Undeva era instalată chiar şi o navă cu vele. Oricum, această parte mi-a plăcut enorm;
am luat-o încet, oprindu-mă peste tot, citind, fotografiind, urmărind lumea înconjurătoare.
Ce zor aveam? Apoi am intrat în acvariu, este imens şi extraordinar de bine realizat, mi-a
amintit de Aquaria din Kuala Lumpur, cel din spatele turnurilor Petronas şi al KLCC.

Apoi am căutat trenuleţul expres pentru a ajunge la „Beachfront”, de unde am luat un

minicar – ei îi spun „tram”, spre plaja Palawan. Am trecut podul suspendat spre cele două
turnuri de observaţie unde, zice-se , este locul cel mai sudic al Asiei continentale, aflat lângă
Ecuator. Tot acolo mi-am găsit un loc bun de odihnit la plajă, apa nu mi s-a părut excesiv de
curată, dar era foarte caldă, nisipul plajei fiind foarte fin. Am urmărit lumea din jur, totuşi
locul nu a fost câtuşi de puţin aglmerat, spre bucuria mea. Doar undeva, mai departe, un
grup de elevi băteau cu sârg mingea sub atenta supraveghere a unui profesor. După mai
mult de două ore, văd în depărtare nişte nori şi hotărăsc, cu părere de rău, să mă ridic. Am
mai dat un ocol prin zonă, am trecut podul suspendat înapoi şi am urcat în primul „tram”,
coborând la „Amfiteatru”, unde tocmai avea loc o prezentare şi un spectacol cu papagali.
Distractiv! Merg mai departe pe jos până la Beachfront station şi iau trenuleţul spre „Imbiah”,
acolo unde se găsesşte Merlion-ul Sentosei cu cascada aferentă, o serie de scări, urci, cobori,
vai de picioare!  La parcul cu fluturi şi insecte nu am mai ajuns, am vrut să urc în Sky
Tower, dar era „out of use”, aşa că m-am învârtit prin toată această zonă, extrem de
aglomerată. Cum nu puteam părăsi Sentosa fără vreo amintire, am intrat şi prin nişte
prăvălii, unde am reuşit să mai reduc volumul portofelului. Deja obosisem umblând, aşa
încât m-am întors la staţia trenului Expres spre Harborfront, unde mai întâi m-am oprit la un
local, chinezesc fireşte, să liniştesc stomacul revoltat că îl neglijasesm toată ziua. Am luat iar
metroul spre casă, unde m-am oprit la acelaşi local indian, de unde am mai luat pentru
dimineaţă nişte samosa, iar de la un chinez nişte fructe. Şi am căzut lată pe pat. În ziua
următoare aveam să părăsesc Singapore, urmând să mă întorc la sfârşitul lunii.

Ziua a patra - plecarea spre Auckland via Kuala Lumpur

Dimineaţa m-a întâmpinat cu ploaie, nu o furtună cu tunete şi fulgere, cu revărsări de nori,

aşa cum s-ar fi cuvenit la tropice, ci o ploaie măruntă, mocănească, deasă, dată prin sită, care
se mai oprea, se mai înteţea. Am ieşit luând-o spre Little India, nu că strada mea nu ar fi
aparţinut tot aceleiaşi zone, dar nu eram chiar în centrul cartierului indian. Am intrat în
vestitul templu tamil Perumal, admirându-l pe din afară şi pe dinăuntru – pe alocuri mai
ferit, întrucât şi aici scria că turiştii nu au voie prin zona altarelor, dar şalul lung, lat şi colorat
şi mutra-mi destul de bronzată şi-au făcut datoria de a nu atrage în mod deosebit privirile
celor din jur asupra mea. Am ocolit destul de mult prin Little India, vârându-mă prin tot
felul de străduţe lăturalnice, admirând arhitectura veche a caselor, majoritatea cu un etaj, cu
obloane sau pridvoare, am intrat prin tot felul de prăvălii, învăluită de efluviile betigaşelor
parfumate, ale sticluţelor cu esenţă pură de iasomie şi santal, însoţită de sunetele atât de
plăcute ale muzicii tamil ce răsuna la fiecare pas, întreţinându-mă ici-colo cu negusotrii,
pipăind mătăsurile, sau informându-mă despre ultimile preţuri ale condimentelor, într-un
cuvânt, bucurându-mă nespus de reîntâlnirea cu Tamil Nadu, cel atât de drag mie, alături de
Kerala. Chiar îmi doream puţină atmosferă indiană, chiar îmi doream să mă delectez cu dosa
şi samosa, cu dhal, cu arome puternice de curry, cardamon şi chilli, de mango dulce şi
banane prăjite. Aşa sunt eu, dacă-s în Europa caut o frântură de Asie, dacă mă aflu în Asia,
caut o fărâmă de Indie, iar dacă ma aflu în India, caut o o bucăţică de Kerala, de Tamil
Nadu...

Undeva am văzut un Centru Cultural Indian cu muzeul aferent, am intrat, gratuit, am urcat
la etajele 3 şi 4 unde era muzeul. Despre sosirea şi aportul etnicilor indieni la societatea
singaporeză, elemente de istorie şi exponate de artă tradiţională. De acolo am hotărât că e
vremea să-mi iau ceva de mâncare, am intrat într-un „kedai makan” indian şi mi-am luat la
pachet o porţie uriaşă pentru a mânca în cameră. Aveam timp până la zbor, dar nu puteam
zăbovi totuşi prea mult.

Când am ajuns la hotel, unul dintre chinezii de la recepţie mi-a comunicat că-i musai să
plătesc pentru timpul stat peste ora oficială de check-out. OK, zic eu şi în gândul meu, las’ că
nu-ţi plătesc eu mare lucru, suntem în Asia şi o chestie măruntă, precum bacşişul
funcţionează exemplar, fie că-i vorba de chinezi, indieni ori alte naţii. Îngurgitez destul de
rapid mâncarea cumpărată, înhaţ valiza şi adaptorul închiriat pe 5 SGD şi mă înfiinţez la
recepţie. Chinezul se pregătea să-mi facă socoteala pentru late check-out – vorbă să fie, nu
depăşisem decât cu vreo două ore şi un pic. Dom’le zic eu, uite aci adaptorul închiriat, dar
nu-mi mai da cei 5 SGD înapoi, păstrează-i matale nene, şi aşa am stat puţin peste, dar m-am
simţit bine în acest Asphodel, de mai vin, mă întorc la el. Şi cheamă-mi te rog un taxi spre
aeroport!. Ahhh, se lăţeşte un zâmbet larg pe chipul cel chinez, OK, thank you madam, nu
mai trebuie să achiţi nimic în plus. Mersi dom’le îi zic lui, asta aşteptam şi eu, zic în sinea mea
în timp ce şoferul imi ia bagajul. Drum de vreo jumate de ceas, pentru care am achitat 18
SGD. Cu alţi 15 SGD am ambalat bagajul de cală, că drumul e lung până în Auckland. Şi am
decolat spre Kuala Lumpur, unde urma să fac escală, pentru a continua apoi spre tărâmul de
la antipozi, Aotearoa.

IV. Sosirea in Noua Zeelanda

Am ajuns cu bine în Kuala Lumpur, unde vremea era , de asemenea, senină. De la o prăvălie
mi-am luat pentur ronţăit pe avion nişte rulouri cu durian şi nucă de cocos plus apă, că-i
drumul lung şi eu sunt cam Setilă. La poarta de îmbarcare, un nene, ofiţer neozeelandez
bănuiesc, m-a întrebat ce gânduri am prin  ţara de la capătul lumii. Oh, i-am zis eu, Sir, dar
am atâtea gânduri şi cel mai mare gând este Fiordland, iar altul la fel de intens este  legat de
civilizaţia maori, de valea geotermală de la Whakarevareva, pe lângă faptul că intenţionez să-
mi vâr năsucul colo, nitel mai sus de Paihia, în casa în care, în februarie 1840, Te Tiriti o
Waitangi a fost semnat de către căpeteniile maori,  acesta fiind practic actul de înfiinţare a
Noii Zeelande. Răspunsul meu a produs un zâmbet larg pe chipul  acestui pakeha.

Zborul spre AKL cu compania Malaysian Airlines a fost punctual şi normal, cu câteva
trepidaţii peste ape, o pătură groasă de nori acperind aproape toată Australia, spre părerea
de rău a aparatului meu de fotografiat. Am mai spus, imi place de această companie de zbor
şi nu am reţineri să o folosesc, în pofida celor două tragice accidente pe care le-a avut. Îmi
plac şi serviciile lor. De fapt, accidentul  din Ukraina, când avionul lor a fost lovit de o
rachetă, nu îl pun pe seama unor grave erori umane sau tehnice, cine Doamne iartă-mă putea
să prevadă un astfel de incident nefericit? Cât despre MH 370 cel dispărut fără urmă şi
învăluit în mister, până nu se reuşi aflarea adevărului şi a celor petrecute – dacă se va reuşi
vreodată, nu pot spune nimic. Când folosisem această companie cu câţiva ani înainte  la
prima mea călătorie în Malaezia şi apoi în Borneo, chiar aveau un renume bun, nu avuseseră
incidente neplăcute.

În fine, am aterizat la AKL. Ceea ce m-a uluit, a fost faptul că nu ni s-a permis coborârea  
până nu am fost la propriu „dezinfectaţi”. Stewardesele au dat cu un spray- insecticid, sau ce-
o fi fost – în cabină , cu noi, pasagerii, înăuntru, de am simţit că mă sufoc, am tras şalul peste
nas şi gură, am început, atât eu, cât şi o serie de alţi călători să tuşim temeinic. Asta-i culmea,
parcă am fi fost păduchi! Într-un sfârşit am debarcat, controlul la frontieră a fost extrem de
rapid, funcţionara doar întrebându-mă cu privire la scopul călătoriei şi locul unde voi fi
cazată, eu răspunzându-i prin a-i arăta programul meu excelent şi detailat structurat pe zile,
la care respectiva a căscat o gură mare uitând s-o mai închidă, chemându-şi şi un coleg să-i
arate frumuseţe de program. Haha, înseamnă că mai rar au văzut pe vreunul cu program aşa
povestit în amănunt.

Bagajul a venit rapid, am declarat medicamentele, nessul şi ghetele (mda, în NZ se cere să

declari dacă ai încălţăminte folosită, fireşte cu excepţia celei pe care tocmai o ai în picioare,
pentru a fi verificată să nu aibă urme de pământ, ori alte murdării, care să implice aducerea
pe teritoriul  lor a cine ştie căror goange microscopice şi dăunătoare). Funcţionarul nu s-a
uitat decât scurt, prin pungă, la una dintre ghete şi liber. Bagajele sunt apoi scanate, sergentul
de serviciu, cel cu patru picioare, îmblănit şi cu coada pliată regulamentar în uniforma
oficială, şi-a îndeplinit în mod exemplar atribuţiile, adică adulmecarea valizelor în scopul
detectării anumitor ierburi, prafuri albe şi pilule nerecomandate consumului legal (despre cel
ilegal practicat pe aceste plaiuri aveam să aflu detalii mai târziu), după care m-am înfiinţat la
casa de schimb unde am avut un şoc existenţial: cursul  de schimb nu avea nicio tangenţă cu
cel afişat pe XE Convertor, se situa la minimul absolut pe care îl calculasem în scenariul cel
mai negru (fiind însă calculat meticulos în prealabil, fireşte îl luasem în consideraţie,
adaptând în consecinţă grosimea chimirului, astfel încât să nu fiu surprinsă în ofsaid). Că mi-
a rămas neplăcerea, asta-i altă socoteală; de fapt adesea remarcasem că ceea ce afişează
respectivul convertor – pe care îl folosesc de obicei petnru a-mi face o idee despre cursul de
referinţă dintr-o anumită ţară, nu se suprapune cu realitatea ghişeelor de money exchange.

Am cumpărat cu 16 NZD (dolari neozeelandezi, care sunt aproape egali cu cei singaporezi,
ultimii fiind o idee mai scumpi) biletul de autobuz spre centru. Acest autobuz, Skybus pe
numele său, circulă de la şi spre aeroport pe două  rute diferite, una via Mt. Eden şi una via
Dominion Road (nr. 1 şi nr. 5) oprind doar în câteva staţii de pe drum, ambele linii intrând pe
Queen Street şi coborând pe ea până spre Britomart. În funcţie de localizarea hotelului, poate
fi aleasă una dintre rute. Dacă pasagerii doresc să coboare undeva pe traseu în afara staţiilor,
trebuie să apese butonul pentru a-l avertiza pe şofer. Când vine dinspre aeroport, autobuzul
nu preia alti călători  pe traseu, în afara celor de la aeroport. Autobuzele circulă în intervale
rezonabile de timp, între 10 – 30 minute, în funcţie de oră, orarul fiind afişat atât la aeroport
cât şi în staţiile respective. Este cea mai  avantajoasă variantă de a veni din aeroport în oraş,
cu atât mai mult în cazul în care  călătorul are cazarea în zona centrală, Queen Street etc., cum
a fost cazul meu, hotelul Kiwi International aflându-se chiar la începutul străzii, când se vine
dinspre aeroport.

Auckland m-a întâmpinat cu vreme senină şi călduţă pentru acest anotimp (iunie este totuşi
lună de iarnă la antipozi). Cât am putut vedea pe traseu din autobuz, am avut senzaţia că mă
aflu într-o ţară … asiatică. Peste tot prăvălii chineze, indiene, thailandeze, vietnameze, ce mai,
deja aveam îndoieli dacă chiar mă aflam în Noua Zeelandă sau  am rămas tot în Singapore. 
Exact asta mi-a evocat peisajul pe Dominion Road, că mă aflu într-un Singapore mai rece.

Am ajuns la hotelul Kiwi International – care a avut cel mai mic preţ pe noapte  dintre
cazările decente din zona aceasta centrală – unul dintre motivele pentru care l-am ales, cel de-
al doilea fiind funcţionarea la parterul hotelului a agenţiei turistice  Flexi Tours, cea cu care
am  aranjat marea majoritate a excursiilor de-o zi, biletele de transport (tren, intercity bus,
ferryboat), unele fiindu-mi oferite la preţuri promoţionale de şefa acestei agenţii, doamna
Philippa Dean, pe care o contactasem deja cu câteva luni înainte de  sosire şi cu care 
discutasem tot ceea ce mă interesa şi  care se dovedise a fi deosebit de amabilă şi serviabilă;
deci recomand călătorilor independenţi să contacteze această agenţie.

La recepţie mi-au cerut un depozit de 100 de euro, iniţial am încercat să-l conving pe angajat,
dar se pare că sunt stricţi în această chestiune. Chiar îmi spunea că peste tot în NZ locurile de
cazare cer, afirmaţie care totuşi nu a corespuns adevăruli, întrucât doar la acest hotel şi la cel
din Wellington  mi-a fost cerut depozit (nu-i vorbă, la Wellington nu am mai plătit, dar să nu
anticipăm). Oricum aveam să-i iau înapoi la plecarea din Auckland. Spunea recepţionerul că
se mai întâmplă ca vreun client să spargă ceva, să dispară cu ceva din cameră – hehe, or fi şi
din ăştia… Cu 5 NZD am cumpărat un adaptor de la recepţie, pentru a-l avea pe toată durata
şederii mele  în NZ. Prizele lor sunt total diferite, cu trei pini, astfle încât este necesar
adaptorul pentru încărcarea telefonului şi a altor  aparate.
Camera pe care o rezervasem, ensuite single, cu baie proprie, este de dimensiuni mici dar
curată, luminoasă, cu un pat moale şi toate utilităţile necesare, mai puţin frigider, încălzire
centrală în stare de funţionare. Avantajul acestui hotel destul de mic este dat de poziţia sa în
capătul arterei principale centrale Queen Street, de preţul deosebit de avantajos pentru tipul
de cameră ales (53 euro/noapte), precum şi de funcţionarea în cadrul său a agenţiei turistice
Flexi Tours; pentru cine vine aici pe cont propriu şi nici nu are permis de conducere pentru a-
şi închiria maşină, este deosebit de util să găsească la hotel  un travel desk serios, pentru
aranjarea excursiilor.

După duşul de rigoare, am coborât să iau contact cu zona înconjurătoare, să identific

terminalul  autobuzelor intercity de pe Hobston street şi să mă urc în celebrul Sky Tower
care, cu cei 328 de metri ai săi, este cea mai înaltă structură autosusţinută din emisfera sudică,
din vârful turnului, de pe Sky Tower  Observatory Deck vizibilitatea fiind de până la 80 de
km în orice direcţie. Auckland este un oraş extrem de cosmopolit, fiind cea mai mare zonă
metropolitană din NZ, un oraş în care pe lângă maori şi pakeha, locuiesc foarte multe etnii,
îndeosebi asiatice.

Oraşul acesta a fost construit de-a lungul unui istm, pe un câmp vulcanic încă activ – craterul 
de pe Mt. Eden este o dovadă (aveam să urc la Mt. Eden la întoarcerea din Queenstown), este
foarte întins, stăjuit de portul Waitemata la Golful  Hauraki. În depărtare, un şir de insule
micuţe (printre altele Waiheke, Tiritiri Matangi – un paradis al păsărilor, pe care îmi
propusesem s-o vizitez la finalul călătoriei mele neozeelandeze, dar la care nu am mai ajuns
datorită capriciilor vremii -, precum şi Rangitoto, care este un vulcan adormit), presărate pe
întinderea albastră. Biletul de acces în Sky Tower  a fost de 28 de NZD, dar uimitoarea
privelişte panoramică merită fiecare centimă.

Seara m-am oprit pe Quens Street la un local indian, cum altfel, unde m-am delectat cu o tali
bogată şi gustoasă, care m-a costat vreo 20 de NZD. Străzile în jur, chiar această Queen Street
super-centrală, nu exced în curăţenie, aşa cum m-aş fi aşteptat, mai un gunoi aruncat, mai un
stomac răsturnat. Destui beţivi şi cerşetori încep să apară odată cu lăsarea serii, multe
personaje pe stradă cu mutre cam tâmpe; e drept, amalgamul de naţii este foarte mare aici. În
fine, în zua următoare aveam să explorez pe lumină şi mai temenic, dar puse cap la cap toate
primele impresii, m-am simţit extrem de bucuroasă că am reuşit să ajung în acest capăt
îndepărtat al lumii…