FILIP C Popasuri La Țărmurile Pacificului 2019

Corneliu Filip
Popasuri pe țărmurile Pacificului de Sud

Popasuri pe țărmurile Pacificului de Sud
Corneliu Filip
Editat de Editura Arena Cărții
©2019 Corneliu Filip
©2019 Editura Arena Cărții
Directori: Ion Istrate
Redactor: Dorina Rodu
Editura Arena Cărții

România, Botoșani, Str. 1 Decembrie, nr. 25
Corneliu Filip
Popasuri pe țărmurile
Pacificului de Sud
Corneliu Filip
Popasuri pe ţărmurile Pacificului de Sud
Filatelia a fost pentru multe generaţii o

posibilitate de a călători, cel puţin cu gândul, peste mări
şi ţări cât mai îndepărtate, fără paşaport şi vize, controale
şi tot felul de alte restricţii, chiar interdicţii. Căutam şi
făceam schimburi de timbre privind fascinaţi imagini,
chipuri, denumiri. Au apărut şi cărţi ale unor călători
spre ţărmuri exotice, de la Marco Polo, Mikuko Maklai,
la Thor Heyerdahl, iar apoi urmăream săptămânal
episoade din longeviva emisiune de la Televiziune –
Teleenciclopedia, ca o fascinantă fereastră spre alte lumi.
Erau lecturi, imagini, secvenţe, considerate doar
visuri frumoase, în condiţiile în care planeta era clar
divizată între pacte militare şi „lagăre” politico-
ideologice antagonice, şansa de călătorii pe glob, chiar
efectiv, ţinea de domeniul utopiei. Ce-i drept, căpătam
informaţii şi imagini de la cei privilegiaţi, specialişti,
jurnalişti, trimişi speciali, mai ales în legătură cu vizitele
„soliile de pace şi colaborare cu statele noi, care au
scuturat lanţurile jugurilor coloniale” ale conducătorului
de atunci al ţării, timp de un sfert de veac – Nicolae
Ceauşescu.
(Mi-amintesc ce hohote au fost la o aniversare a
mea, din luna martie, când cuplul nostru prezidenţial,
într-o ţară africană, a primit titlul de „doctor honoris
causa” la o universitate, îmbrăcând uniforme solemne
5
specifice, cu acele tichii cu moţ, înconjuraţi de costume

multicolore, cu croieli specifice, etnice).
După Marea Schimbare din decembrie 1989,
când am devenit liberi să spunem ce vrem, adică a
cuvântului, am devenit liberi să călătorim, ce-i drept,
după posibilităţile materiale şi şansele fiecăruia dintr noi,
au apărut puzderie de agenţii de turism, mai longevive
sau nu, cu oferte spre cele mai visate, îndepărtate,
exotice destinaţii.
Astfel, vechile, fascinantele vise, deveneau
realitate. Pentru cei care perseverau...
Am fost unul dintre ei. Am călătorit nu
profesional, pe banii instituţiilor din mass media, ci din
economiile proprii. Am ajuns pe toate continentele, cele
mai îndepărtate şi visate destinaţii, inclusiv ţărmuri
exotice din Pacific. Am căutat să privesc locurile,
oamenii, civilizaţiile, cu ochii omului matur, cu multe
informaţii istorice, geografice, economice, în noul
context politic, al globalizării, punându-mi întrebări,
căutând răspunsuri, pe care încerc să le transcriu şi
pentru cititorii acestor pagini.
Nu m-au interesat însă magazinele,
cumpărăturile, doar mici suveniruri, imagini, care să-mi
amintească de locuri şi oameni de pe alte meleaguri.
Voi căuta să vă consemnez impresii, fapte,
detalii, care mi-au atras atenţia şi v-ar putea interesa. Mă
voi limita la ţărmuri, nu chiar de la sud de Ecuator, ci din
preajma lui, mai precis pornind din apele Pacificului,
spre sud, din arhipelagul Filipinelor care numără 7.100
insule, din care 860 locuite.
6
Corneliu Filip
1. Prin arhipelagul Filipinelor

Am ajuns în arhipelagul (care arată pe harta
Oceanului Pacific ca o uriaşă caracatiţă înconjurată cu
alte multe „vietăţi” ieşite din ape, în total 7.100 insule şi
insuliţe, din care numai 860 locuite, dar 95 procente din
populaţia totală a Filipinelor, adică aproape 100 milioane
de locuitori sunt în 11 insule) la începutul lui noiembrie
2015, nu pe calea aerului, ci pe apele Pacificului, cu un
vapor uriaş, peste 2000 pasageri, într-o croazieră de 10
zile.
Ne îmbarcasem la miezul nopţii de 1/2 noiembrie
din portul Hong Kong. Dimineaţa am ajuns în faţa
portului Keelong din Taiwan, dar peste noapte eram ca
într-un sandwich de ape: de sus o ploaie deasă, iar jos,
valuri care legănau, ce-i drept, încă agale, uriaşul vapor –
un fel de orăşel plutitor. Comandantul navei, când să
coborâm să vizităm o zi capitala Chinei naţionaliste,
Taipei, ne-a anunţat că (din cauza furtunii tot mai
puternice ar trebui să rămânem încă o zi în port,
devansând programul nostru), a decis să o luăm spre sud,
unde Oceanul este mai liniştit, adică, cu adevărat Pacific!
După două zile şi nopţi, în dimineaţa de 4
noiembrie 2015, era o zi de miercuri, am acostat în
portul capitalei Manila. Portul de pasageri este lângă
zidurile vechii cetăţi = intra muros, ridicate de
navigatorii spanioli care au ajuns în aceste insule
aruncate între ape, primul fiind în 1521, celebrul
Magellan (Magalhaes – 1480-1521), mai precis pe una
7
din insule, Samar, unde a botezat pe primii băştinaşi, în

credinţă catolică, care a rezistat, (circa 60 procente din
populaţie, în pofida ţărmurilor vecine adepte ale altor
mari credinţe, de la budism la islamism).
...Era o dimineaţă însorită, marea liniştită, dar
jos, pe cheiul portului turistic, am găsit agitaţie, muzică.
Ne aşteptau tinere şi tineri în costume tradiţionale, cu
ghirlande de flori tropicale într-o explozie de culori, cu
zâmbete şi, din loc în loc, oferte de suveniruri şi excursii.
Deoarece vedeam foarte aproape zidurile fostei
cetăţi, am decis, împreună cu doi prieteni din România,
să facem mişcare...
Vremea ţinea cu noi, noiembrie fiind la ei între
musoni şi taifunuri. Animaţie, tot felul de vehicole, de la
tradiţionalele trăsurele cu pedale sau motoraşe, la un fel
de autobuze cu două rânduri de bănci de-a lungul, pline
de localnici, până la bolizi. Aveau toate culori şi reclame
ca să nu le confunzi. Intrăm pe una din cele 8 porţi.
Zidurile, citisem, au fost ridicate începând cu 1571 când
conchistadorii spanioli, conduşi de Miguel Lopez
Legaspi (1510-1572) a ajuns în această parte a insulei
principale – Luzon, ridicându-le contra „vizitelor”
piraţilor chinezi, musulmani, dar şi a „colegilor”
portughezi sau britanici.
Văzusem acasă, pe canalul „History” imagini din
bătălia pentru Manila din octombrie 1945 pentru
alungarea japonezilor veniţi acolo la începutul lui
ianuarie 1942. Circa 40% din ziduri au fost bombardate,
dar noi le-am văzut la locul lor, inclusiv forturi şi
armamente de atunci. Dar şi o surpriză, mai mare sau
mai mică?! în apropierea porţii vămii ( Aduana ), unde
ducea fluxul pietonilor şi vehiculelor, între trotuar şi
8
Corneliu Filip
zidurile cenuşii, din piatră vulcanică, erau câţiva jucători

de golf. Aveau chipuri de localnici – filipinezi, dar şi
europeni sau americani. De fapt, capitala – Manila
(nume preluat de la floarea arborilor de mangove, aflaţi
pe ţărmuri, cu rădăcinile înfipte în nisipul spălat de apele
sărate ale mării) a fost după 1565, timp de 333 de ani a
spaniolilor, apoi din 1898, i-au înlocuit americanii, cei
din SUA, care au fost urmaţi, în anii celui de-al doilea
război mondial de japonezi, dar pe 4 iulie 1946
filipinezii şi-au proclamat Independenţa, dar au rămas
prieteni cu Unchiul Sam.
În interiorul zidurilor aglomeraţie şi mai mare,
dar numai pe străzile principale. Ne lăsăm duşi de flux şi
dăm cu ochii de Palasio del Gubernator, adică clădirea
Primăriei generale, căci sunt şi şase districte (sectoare),
plus în celelalte oraşe, orăşele, reunind 1,65 milioane de
locuitori. Clădire cu fronton clasic, dar încă 5 nivele
moderne, şiruri de ferestre cu chenare în alb şi roşu
închis. În preajmă, spre aleea spre Catedrală, un grup
gălăgios de protestatari cu pancarte, care ne salută şi pe
noi.
Chiar în faţa Primăriei, statuia în bronz a regelui
Spaniei, puterea colonială, Carlos al IV-lea (1788-1808),
iar dincolo de scuarul Catedralei, o statuie mai mică,
cam în mărime naturală, un personaj cu acei pantaloni
bufanţi, peste genunchi, lângă un Glob Pământesc. Este
regele care a şi dat numele arhipelagului, Filip, sau
Felipe, cum îi spun spaniolii, adică vestitul Filip al II-lea
(1556-1598). A fost tocmai perioada în care spaniolii au
reuşit să preia în stăpânire puzderii de insule. (Şi o
amintire legată de faptul că port şi eu numele de familie
– Filip. Cu câţiva ani înainte, în octombrie 2009, mă
9
aflam într-o altă călătorie exotică, în Indochina, pe

aeroportul din Vientiane – Laos. Aşteptam îmbarcare
pentru zborul de Hanoi, în Vietnam. La ultimul control,
în holul aproape gol, aud zgomot de pantofi cu toc.
Venea o tânără asiatică. Îi fac semn să treacă înaintea
mea: Lady first! Trec şi eu, iar ea, aşezată pe o bancă,
îmi făcea semn cu mâna, zâmbind, să iau loc lângă
dânsa. Mă aşez şi intrăm în vorbă, fireşte în limba
internaţională a zonei – engleza. O întreb dacă este din
Laos, apoi Vietnam? După două negaţii, îmi spune că
este din Filipine. Nu ştiu ce mi-a venit, dar i-am spus că
este, un fel de verişoară cu mine!! La uimirea ei am
continuat, explicând: numele meu de familie este Filip,
iar tu eşti din Filipine! Nu m-a crezut, până nu i-am
arătat ce scrie în paşaportul meu. Am făcut schimb de
adrese pe mail. A venit rândul ei să-mi facă surprize:
familia ei = Cafe, iar prenumele Jezza. Nu era adresa
unui mail la o cafenea, iar Jezza, de la Jezus, pentru că se
născuse în ziua Naşterii lui Jezus – 25 decembrie, fiind
catolică, precum majoritatea filipinezilor. Am
corespondat apoi, dar când am ajuns eu la Manila, ea se
mutase cu familia lângă Bangkok în Tailanda).
Catedrala Manilei, (aflată între Primăria cu

statuia regelui Carlos al IV-lea şi cea a regelui care a dat
numele ţării – Filip al II-lea, din piaţeta Spaniei, flancată
de blocuri noi, cât mai înalte, inclusiv de un fast-food),
nu putea să nu ne atragă atenţia! Şi am vizitat-o. E
masivă, impresionantă, dar citind o prezentare, aflată
lângă intrare, am fost şi mai impresionaţi. De nouă ori a
fost refăcută, datorită cutremurelor ( ţara e pe acea
„Centură de Foc” seismică şi vulcanică a Pacificului), de
10
Corneliu Filip
invazii militare (cea mai dură, a japonezilor, care a lăsat

în 1945 un munte de ruine). A fost reclădită între 1954-
1958, deci doar în patru ani, supusă recent renovării
(2012-2014), vizitată atunci de Papii de la Roma, iar de
Papa Francisc în ianuarie 2015, când a oficiat o Messă la
care au participat, scria în documentaţie, circa 6 milioane
de credincioşi.
Chiar la intrare, în marmoră gălbuie, am văzut o
copie a celebrei Pieta a lui Michelangelo, apoi a Sf.Petru,
ambele de la Vatican. În curtea laterală, un ansamblu,
printre palmieri, dedicat Sf. Fecioare – cu hramul
„Imaculata Conception”, cât şi clădirile Episcopiei
catolice a Filipinelor.
Străzile adiacente sunt pitoreşti, păstrând stilurile
din secole trecute: Colegiul Santa Rosa pentru băieţi şi
fete, restaurantul Castelan, Muzeul vieţii chineze din
zonă, piaţa Sf.Isabela – protectoarea răniţilor şi ajungem
la Biserica Sf.Augustin, cea mai veche, inclusă în
Patrimoniul Mondial UNESCO în 1993. Este în toate
ghidurile. Poate că este singura care nu a fost atât de
distrusă? Sau că, din cele 7 biserici din Cetate
(intramuros) n-a fost distrusă în 1945? Poate că în
clădirile Mănăstirii de lângă biserică (amândouă au fost
ridicate între 1587-1604) a fost folosite de ocupanţii
japonezi ca lagăr de concentrare, iar în biserică au ţinut
mulţi captivi ostatici. Din Mănăstire au lăsat doar ruine
şi cadavre, dar filipinezii au refăcut Mănăstirea şi
biserica aşa cum erau de veacuri, redeschizând totul în
2013. Aşa că am fost printre primele valuri de turişti care
am vizitat-o. În interior, cel mai căutat obiectiv –
mormântul cu statuia culcată, în marmură, a
întemeietorului aşezării, a Portului Manila – Miguel
11
Lopez de Legaspi (1502-1572), spaniol trimis din Mexic

de regele Filip al II-lea, ca prim guvernator.
Se apropia ora amiezii; deşi început de
noiembrie, acolo eram în plină vară, iar noi eram abia la
începutul descoperirii metropolei. Aşa că am decis să
luăm un vehicul să ne ducă mai departe. Cel mai la
îndemână, pe străduţele laterale, trebuia să optăm între =
un fel de motoretă = tuk-tuk, un gen de rişcă cu pedale
sau un fel de docar tras de un căluţ. Am ales ultima
varianţă. Ca mai toate, viu vopsite, cu verde deschis,
galben, alb, iar căluţul cu un pampon în frunte, ca un
fruct de ananas. Pe stăpân îl chema, mi s-a recomandat –
Jack, iar pe căluţ – Pepito. Eu am urcat lângă birjar, iar
colegii, Florin şi Teodor, pe bancheta din spate, cu
coviltir înalt până la freza lor!? Când la pas, când mai
vioi, am ajuns, timp de peste 5 ore, prin principalele
cartiere, făcându-ne o impresie de ansamblu asupra
oraşului. Şi la un preţ de numai câţiva zeci de dolari!
Aşa-s preţurile în aşa-zisa „lume a treia”. Noi în care mai
suntem?!
Am ieşit din interiorul „cetăţii”, unde se amestecă
vechile zidiri restaurate multe din ele, cu cele noi, cu
multe etaje, semn că timpul actual, al generaţiilor
noastre, se impune şi în acest îndepărtat colţ al Lumii,
din mijlocul imensului Pacific.
În partea dinspre Mare-Ocean se întinde, generos,
Parcul Rizal sau Luneta, mărginit de Bd. Roxas,
considerat printre cele mai mari din acea parte a Lumii, a
Asiei. Este considerat locul cel mai frecventat de
localnici, poate că este şi cel mai vast, între plaje întinse,
Bulevardul Roxas şi găzduieşte şi importante instituţii de
cultură, artă, monumente.
12
Corneliu Filip
Cel mai impresionant, unde am oprit mai întâi,

este Catargul cu Drapelul Naţional. În acel loc s-a
proclamat pe 4 iulie 1946, independenţa statului lor.
Iniţial a avut 45,72 metri, dar a fost doborât de furia unui
taifun din 1995. A fost restaurat şi reînălţat în 2013. L-
am admirat în 4 noiembrie 2015. Nu mai ştiu dacă, de
atunci, prin Manila s-a mai abătut un alt taifun, curios să-
i verifice rezistenţa?! La baza lui, pe plăci de bronz, sunt
înscrise numele primului Preşedinte şi a primei Curţi
Supreme, apoi cele ale Primului Congres = Parlament,
cât şi membrii Comitetului executiv mixt pentru
inaugurarea Republicii Filipine.
Întâiul preşedinte a fost cel care poartă numele
Bulevardului principal, adică Manuel Roxas (1892-
1948).
Când m-am uitat pe o istorie a statului, găsită şi
pe internet, m-am încurcat. Scrie că Roxas a fost,
reţineţi: primul, al treilea şi al cincilea?!! Greu de înţeles,
nu?! Explicabil, pentru că, în aspiraţiile şi luptele lor de a
se desprinde de sub stăpânirea spaniolă, au fost mai
multe etape, să le spunem, republicane. Mai întâi, după
1892-1896, revoltele antispaniole, apariţia acelei
„asociaţii” secrete revoluţionare numită „Kapitunan -
KKK”, cu sprijin al Masoneriei internaţionale. Se ajunge
la proclamarea Independenţei pe 12 iunie 1898 şi
preşedinte al Republicii a ajuns Emilio Agunaldo. Dar,
americanii, care fluturau steagurile libertăţii, au
considerat că localnicii nu sunt încă pregătiţi ca să se
conducă singuri. Deoarece primul Preşedinte n-a vrut să
înţeleagă mesajul, după numai 3 ani, sub intervenţie
militară, Primul Preşedinte a fost capturat şi dus în SUA.
Abia în 1935 au recunoscut dreptul de a se conduce
13
singuri şi au ales un al doilea Preşedinte. A candidat şi

Primul, adică Agunaldo (care a supravieţuit şi
următorilor, el decedând în 1964, la venerabila vârstă de
94 de ani), dar a fost preferat de electorat Miguel Luis
Quezon (1878-1944), deci al doilea Preşedinte, oficial, al
Comunităţii (Commonwelt), sub tutelă a SUA, după
model britanic. El a plecat în exil, ca urmare a ocupaţiei
japoneze. Ghidul şi birjarul nostru, Jack, ne-a vorbit cu
admiraţie despre Quezon şi şi-a exprimat regretul că nu
rămânem, măcar o zi în Manila, ca să ne ducă tot el şi
tovarăşul său, micuţul Pepito, în oraşul Quezon, (care-i
poartă numele, inclusiv în zona metropolitană, la N-E,
care a fost capitală oficială a Republicii Filipine între
1948-1976, fiind acum de peste două ori mai mare, prin
populaţie – circa 3 milioane locuitori). Pe moment nu l-
am crezut, dar uitându-mă iar pe Google, a trebuit să-i
dau dreptate.
În spatele catargului şi Drapelului Naţional se
deschide esplanada largă a Parcului, dominată de
Obeliscul şi Statuia lui Jose Rizal (1861-1898). La baza
postamentului în trepte, o placă cu un text simplu: „În
amintirea lui Jose Rizal, patriot şi martir, executat pe
câmpul Bangubayan, decembrie 30, 1896. Acest
monument îi este dedicat de poporul insulelor
filipineze”.
Înainte de a pleca în Croazieră, am găsit şi
vizionat pe internet un film artistic realizat chiar în
Filipine şi închinat lui Rizal, apărut în 1998, cu un actor
şi regizor local, Caesar Montano. Voi încerca să redau
câteva fapte care au definit viaţa acestui „erou naţional al
filipinezilor”, devenit martir, executat chiar în acel Parc,
de un pluton spaniol, la vârsta de doar 35 de ani!
14
Corneliu Filip
Jose Rizal provenea dintr-o familie de fermieri şi

negustori înstăriţi, cu origini amestecate, având sânge,
strămoşi chinezi, japonezi, spanioli, filipinezi din zonă.
A fost un tânăr precoce, enciclopedist. Am aflat că el
cunoştea nu mai puţin de 22 de limbi! A fost şi jurnalist,
poet, romancier, considerat fondator al limbii literare şi
literaturii naţionale. A publicat două romane „Noli me
tangere” în 1887, (Nu mă atingeţi – citat din Evanghelia
Sf.Ioan) şi continuarea sa, în 1891, cu titlul
„Filibusterismo” (cu două variante de traducere –
Subversiunea sau Domnia lăcomiei). Dar a profesat
mereu medicina, mai precis oftalmologia. M-a
impresionat hotărârea sa de a renunţa la arte şi ştiinţe
juridice din dragoste şi recunoştinţă pentru mama sa care
orbise. A plecat în Spania, Franţa şi Germania studiind,
ca să o poată opera la ochi pe mama lui. Dar a fost şi
pictor, sculptor, istoric, jurnalist, dramaturg, educator
antropolog, arhitect, sociolog, iar din 1884, Mare
maestru Mason. Şi toate, doar în 35 de ani de viaţă. Am
văzut în film şi cele trei femei din viaţa sa, toate
nefericite. Cu Gegunda şi Leonor Rivera, cât şi irlandeza
Josephine Bracker, cunoscută la Hong Kong, unde el şi-a
deschis, în exil, cabinet de oftalmologie, unde,
coincidenţă, îl trata pe tatăl ei, orb ca şi mama sa.
Deşi aflat peste hotare, în Hong Kong, prietenii
săi din Asociaţiunea revoluţionară Katipunan-KKK, i-au
folosit scrierile, ideile, el aflându-se în exil la Dapitan,
unde îi îngrijea pe rebeli. A fost trimis ca medic în Cuba,
dar a fost interceptat de poliţia din Spania, întemniţat la
Barcelona şi imediat expediat la Manila, condamnat la
moarte pentru rebeliune, răzbunare şi conspiraţie. Am
15
văzut şi secvenţa execuţiei. Era chiar în ajunul de An

Nou, pe 30 decembrie 1898. M-au impresionat şi
ultimile cuvinte din scrisoarea către un bun prieten:
„Mâine la 7, voi fi împuşcat, dar sunt nevinovat de crima
de revoltă. Voi muri cu conştiinţa liniştită”. Emoţionantă
şi întâlnirea de rămas bun cu sora sa, Narcisa. Ea i-a
urmărit pe gropari până la cimitirul din zonă, unde a
găsit proaspătul mormânt, plătind pe cimitirean să
marcheze pe el cele trei iniţiale ale numelui său – R.P.J.,
dar scrise în sens invers.
Dincolo de mormânt, pe aleea din stânga, spre
Ocean, este marcat chiar locul unde a căzut secerat de
gloanţe, iar un şir de basoreliefuri şi un mic memorial-
muzeu, dau detalii despre execuţie. Le-am contemplat
gândindu-mă ce ciudată este istoria şi, în special,
politica? Rizal a fost executat ca trădător de stăpânii
spanioli, care, după doar doi ani, în 1898, au fost
înlocuiţi de americani, care, oameni practici şi fini
diplomaţi, cunoscând scrierile sale, au realizat
importanţa lui Rizal ca simbol pentru poporul său.
Astfel, după alţi 3 ani, când primul Preşedinte,
Aguinaldo, a fost capturat şi exilat, a fost dată o lege, s-
au strâns fonduri publice, organizat un concurs
internaţional şi a apărut Monumentul pe care îl admiram,
la 17 ani de la execuţia lui Jose Rizal, adică în 1913,
chiar în penultima zi a anului??!!
Parcul întins pe aproape 60 hectare, alternează cu
grădinile chineză, japoneză, pavilioanele cu orhidee şi
fluturi, ceasul floral. Am admirat statuia în marmoră
„Madre Filipina”, dar şi a filipinezilor, a văduvelor celor
morţi în războiul din Coreea, dar şi palatele în stil clasic,
ale muzeelor naţionale de Antropologie şi Arte frumoase
16
Corneliu Filip
(ambele în curs de renovare), Biblioteca Naţională şi

Manila Ocean Park. Din păcate timpul ne fugărea. Aşa
că am traversat râul Pising pe un pod metalic şi am intrat
în nelipsitul, nu doar în Asia, cartier chinezesc. Atât
apele râului, cât şi canalelor ne-au făcut o părere
neplăcut mirositoare!!
La chinezi, ca în orice ţară, reclame, prăvălii,
aglomeraţie, lume amestecată, vrafuri de fire-cabluri de-
a lungul şi de-a latul străzilor şi străduţelor, până
ajungem într-un bulevard care poartă numele cartierului
Quiapo, ducând spre cel al preşedintelui Quezon. În piaţa
Miranda oprim din nou.
Nu puteam trece de Biserica Minor (rang catolic
papal înalt) cu hramul Sf.Ioan Botezătorul, dar cunoscută
după statuia găzduită în Altarul central – Iisus
Nazariteanul Negru. Fondată în 1586, arsă, demolată de
cutremure, invazii, s-a refăcut. Cea mai nouă formă,
actuală, în stil baroc, din 1987, când a primit titlul oficial
– Biserica Minor al lui Nuestro Padre Iesus Nazareno.
Este vorba de o statuie cioplită în lemn, de culoare
neagră, din Mexic, numit mesquito, realizată de un
anonim, adusă de acolo cu o corabie şi depusă în
Biserica din Cetate, închinată Sf.Nicolas Telentino. A
ajuns apoi în cartierul Quiapo.
În faţa Bisericii monumentale, cu două cupole
rotunde în trei trepte succesive, am văzut, mai întâi, o
altă statuie, cu Iisus îngenunchiat sub greutatea Crucii pe
care o poartă. Am păşit şi în interior. Lume multă, cele
două şiruri de bănci ocupate, mulţi în picioare, de toate
vârstele. Slujba tocmai se încheiase şi oamenii erau
stropiţi cu agheasmă şi binecuvântaţi. Dacă afară e
baroc, în interior sunt pereţi şi tavan alb imaculat. Multă
17
lumină intrată prin ferestre înalte, tot cu sticlă albă,

gravată. La Altarul central vedem statuia. Mi se pare
ciudată – un Iisus cu Crucea, dar îmbrăcat cu un brocart
vişiniu-roşcat, ca de nobil din alte veacuri.
Privind îndelung statuia şi ştiind că a fost adusă
acolo din Mexic, mi-am amintit că în timpul vizitei mele
americane din 2001, am văzut celebrul loc de pelerinaj
de lângă capitală, închinat lui Nuestra Senora de
Guadalupe, considerată patroana ocrotitoare a Mexicului.
I se mai spune şi Indita, adică are înfăţişarea unei tinere
localnice, cu trăsături mai închise la piele. În fond,
pentru populaţia de pe alte noi continente, insule
îndepărtate, este mai greu să-i convingi pe localnici să
renunţe la idolii, zeităţile proprii, asemănătoare la chip
cu tine şi ai tăi?! Şi atunci cei care făureau convertirea,
trebuiau să găsească modalităţi de adaptare, convingere,
preluare de modele, obiceiuri, numite de catolici păgâne.
Având în vedere cele din Mexic şi cele de la Manila, m-
am gândit că fiind contemporane, pornită de acolo, nu
este doar o simplă coincidenţă!?
Am văzut tot pe Google imagini multiple de la
uriaşele pelerinaje cu statuia Iesus Negrito, purtată din
Cetate, pe trasee supra aglomerate. În fiecare an pe 9
ianuarie procesiunea ajunge să dureze chiar o zi şi o
noapte, în 2011, cu circa 6 milioane de participanţi, pe
durata a 20-22 ore! Ceva incredibil!? În 2019 au fost 2,5
milioane, pe 6 km convoiul, supraveghiați de 2.500
polițiști pentru a nu fi atentate. Toţi vor să fie cât mai
aproape de atelajul care deplasează statuia. „Ghidul”
nostru, Jack, ne explică în engleza lui pentru turişti, că
dacă reuşeşti să te afli cât mai aproape, să atingi cu o
eşarfă statuia, eşti binecuvântat, ferit de boli şi primejdii,
18
Corneliu Filip
Domnul te are în grija sa! Nu-l putem contrazice. Fiecare

cu experienţa, crezul său. Putem să-l credem sau nu, ne
spune zâmbind. Ei, filipinezii, sunt toleranţi. Şi ca să ne
convingă, ne propune să mergem cu el în apropiere, tot
în cartierul Quiapos (aflasem că în limba localnicilor
cuvântul înseamnă varză de apă!!), în partea mai
aristocrată, la Moscheea de Aur, a musulmanilor locali.
De pe Bd. Quezon, i-am admirat doar cupola
aurită. E recentă, din 1976, ridicată spre a onora vizita la
Manila a conducătorului Libiei, Gaddafi, în condiţiile în
care, probabil, diverşi lideri musulmani, ar fi susţinut
insurecţiile unor localnici din insule sudice. Gaddafi nu a
mai ajuns la ei, dar Moscheea a rămas şi acum e pace,
ne-a asigurat prietenul nostru, Jack.
Tot de la el am aflat că acolo, în Piaţa Miranda,
în faţa Bisericii, pe lângă tot felul de mărfuri, suveniruri,
bere rece şi altele, multe produse şi falsificate, se mai
oferă femeilor însărcinate diverse leacuri pentru avort,
interzise de autorităţi şi biserică. El e om însurat, cu 5
copii, câţi i-a dat Domnul, a fost vrerea Sa!!
Am continuat agale, potrivit posibilităţilor lui
Pepito, călătoria noastră pe străzi şi bulevarde, ajungând
pe Faleza cu privire generoasă spre Ocean. Chiar la
intrare, şirul de clădiri al Ambasadei SUA, apoi este
plaja cu nisip obişnuit, pietre, chiar alge. Oprim să
admirăm şi fotografiem peisajul vast. Eu cu camera mea
mică de filmat. Dar, surpriză, apar doi militari din corpul
de pază al ambasadei. Mă legitimează şi-mi verifică ce
am filmat spre clădirile Ambasadei. Cam la jumătate de
kilometru distanţă! Mă credeau, dacă nu un potenţial
terorist, măcar un antiamerican cu gânduri ascunse.
Mi-au fotografiat pagina de paşaport şi au plecat.
19
Ajuns acasă, consultând din nou internetul, am

văzut că sentimentele faţă de prietenia filipinezo-
americană sunt oscilante. Demonstraţii anti în faţa
Ambasadei faţă de prezenţa militară, bazele americane,
iar după alegerile din mai 2016, noul preşedinte ales,
Rodrigo Duerto, care a reintrodus pedeapsa cu moartea
pentru distribuitorii de droguri, răpitori, plus limbajul
dur, deschis, inclusiv la adresa ambasadorului SUA şi,
inclusiv a preşedintelui Obama, dar după venirea la Casa
Albă a lui Trump, cu un limbaj tot direct, pare că
tensiunile s-au domolit...
Faleza e străjuită de construcţii ultra moderne,
înalte, cu diferite destinaţii, peluze generoase, flux de
maşini, palmieri, animaţie.
Am oprit să vedem mai de aproape Palatul numit
Cocos, pentru că arhitectura sa ar aduce cu o nucă de
cocos, dar cu acoperişul în forma unei pălării tradiţionale
numită Salakat. A fost ridicat în 1978, din iniţiativa
Imeldei Marcos, soţia vestitului preşedinte-dictator, dar
susţinut de SUA, Ferdinand Marcos. Acolo au vrut să-l
cazeze pe Papa Ioan Paul al II-lea în 1981, dar acesta a
refuzat, spunând că luxul din el e prea mare faţă de
sărăcia imensei populaţii a ţării. Acum este Centru
Cultural, cu săli care reprezintă diversele regiuni ale
vastului Arhipelag.
Cât noi am vizitat interioarele, am văzut şi un
centru al televiziunii naţionale, Jack a avut grijă de
Pepito, ca de propriii săi copii. Dacă noi servisem micul
dejun pe vapor, iar peste prânz sărisem, urmând ca după
orele 17, când urma să ajungem înapoi în port, să
recuperăm la cină, Pepito trebuia să ia repaus şi să
mănânce. În spatele docarului erau depozitate toate cele
20
Corneliu Filip
necesare: o găleată cu apă, alta cu tărâţe şi grăunţe, un fel

de prelată cu iarbă, toate fiindu-i puse în faţă spre a se
ospăta. Mai era şi o găleată pusă sub cal, ca să nu
stropească rigola trotuarului, iar în spate, sub coadă era
ataşată un gen de traistă, pe care, cu grijă, a deşertat-o
într-un alt recipient situat tot sub roţile din spate. Cu o
perie specială i-a mângâiat spinarea şi coapsele, dar i-a
aranjat şi ciuful-coroană de pe frunte, ca o căpăţână de
ananas. El ne-a spus că nu mai rabdă să ajungă acasă,
unde îl aşteaptă Juanita, nevasta şi copiii.
Tot la pas am ajuns înapoi, nu de unde ne-a luat
docarul lui Jack şi Pepito, ci din Port, unde uriaşul
„Legend of the Seas” ne aştepta. Ne-am despărţit cu
nostalgie de tovarăşul nostru de drum prin Manila, dar
mulţumirea a fost reciprocă. Mai ales că Jack a avut o zi
plină, cu clienţi, cum nu se întâmplă chiar zilnic.
Concurenţa e mare!
Am rămas în port până la lăsarea nopţii. Pe
puntea de la nivelul X-XI, am admirat, de adio,
metropola. Spre Nord, la orizont, era pe fundal, vulcanul
Pinatubo. Ca un fel de Vezuviu. Era considerat stins, dar
în 1991 a început să dea semne de viaţă, iar pe 12 iunie
s-a dezlănţuit. Au fost 875 de victime, răpuse de lavă,
gaze fierbinţi, cenuşă. A fost considerată cea mai mare
erupție, după Krakatau din 1883.
21
Boracay – un paradis!
De la Manila am navigat spre sud-vest, iar

dimineaţa, după ora locală 8, am ajuns în dreptul insulei
Borakay. Când am primit programul croazierei în
Pacific, am întâlnit pentru prima dată acest nume –
Borakay. Am tot căutat pe harta Arhipelagului cu cele
7.000 insule, din care 860 locuite, dar nu o găseam. Am
apelat la motorul de căutare pe internet şi am găsit-o. E
minusculă în imensitatea de ape, puzderia de insule şi
insuliţe. Mai precis, la 315 km de Manila, în regiunea
vestică Visayas şi doar 2 km de insula Panay, în
provincia Aklan. Măsoară doar 10,32 kmp şi o populaţie
proprie de circa 29.000 locuitori. (care să aibă grijă de
turişti!?).
Are o formă alungită, se spune, ca un os, cu plaje
generoase, cu nisip alb, fin, care a făcut-o celebră. Este
în fapt o insulă, nu vulcanică, ci de corali.
Am ajuns în faţa insulei vecine, Aklan. Cerul era
acoperit şi valuri consistente. A trebuit să urcăm într-un
vaporeto special care ne-a lăsat la ţărm. Dacă vii cu
avionul aterizezi pe insula vecină – Aklan, apoi tot cu
acelaşi vaporeto ajungi pe Borakay. De acolo te descurci,
fie cu mici autocare, triciclete-taxi, un fel de camionete
pentru mărfuri, care iau şi pietoni. Am pornit-o mai întâi
pe jos. Pe lângă Florin şi Teodor, ni s-a alăturat şi Nicu.
Insula a rămas în anonimat până în 1978, când un autor
22
Corneliu Filip
german, într-o carte de-a sa despre Filipine, a declarat-o

„paradis turistic, cu plaje de vis”. S-a dat startul şi s-a
ajuns ca în ultimii ani să vină chiar peste 1-2 milioane de
turişti!! Au ajuns să o sufoce, realizarea infrastructurii, în
special, canalizare, prelucrarea reziduurilor, a deşeurilor.
Am citit că preşedintele Republicii, Duerto, în mai 2018
a decis închiderea totală a insulei pentru turişti spre a
realiza rapid toate utilităţile necesare.
Nu eram prima dată într-o insulă tropicală, mai
mare sau mai mică. Multă vegetaţie prin care răsar
construcţii de tot felul, de la hoteluri, pensiuni, case mai
vechi sau mai noi, terase. Pe trotuar, un pescar îţi oferă
din peştii proaspăt capturaţi. Trecem pe lângă o şcoală cu
titlul de „internaţională”. În faţa altei prăvălii se oferă
saci cu scoici. Ne oprim şi decidem să luăm un microbuz
pentru a străbate întreaga insulă. 50 dolari pentru cei 4
turişti.
Oprim mai întâi într-un fel de sat specific locului,
în construcţie, cu două şiruri de case pe structuri de
beton, însă la etaj cu pereţi din împletituri din fibre şi
frunze de palmier. Plin de larma copiilor, în special
micuţi, câţiva cocoşei pintenaţi, pregătiţi probabil pentru
lupte la fapt de seară, mai ales că lângă plajă este o
estradă pentru spectacole. La capăt de alee, un altar cu
statuia Fecioarei Maria, în alb şi albastru. Mergem mai
departe, dăm peste o zonă de mangrove cu rădăcinile lor
înfipte pe plaja inundată de valuri, cu plase puse de
câţiva localnici pentru capturi. Plaje continue, iar spre
mal vin multicolore paraşute ale amatorilor de surfing.
Oprim iar la Puka Shell Beach. Şi aici palmieri, vile,
tarabe cu suveniruri şi răcoritoare. Am ajuns chiar în
23
capătul insulei, opus celui unde am acostat. Deci, am

parcurs cei 10 km!
Plaja următoare este într-adevăr paradisiacă –
Whate Beach. Nisip fin, ca la Mamaia noastră, largă, cu
valuri azurii, verzui, sidefii, pe care alunecă plăci de
surfing, cu sau fără paraşute. Cam pe mijloc (plaja are
peste un kilometru!), pe mal, cioturi de corali înegriţi,
ruginii, ca nişte rădăcini pietrificate aruncate de valuri.
Câteva trepte, sus, sub un palmier singuratic, e un altar
cu statuia Fecioarei Maria, iar alţi doi arbori îşi întind
ramurile parcă în echilibru să nu alunece şi să cadă. Am
zăbovit acolo 3 ore. A meritat ce prezintă diversele
clasamente turistice. Cu adevărat Borakay, mai ales
pentru acea plajă, se merită!! Iar după noile lucrări,
amenajări din 2018, sper că-şi merită mai mult
superlativele.
24
Corneliu Filip
În Poerto Princesa pe insula Palawan
Am mai mers o noapte întreagă din Borakay, tot

peste 300 km, până la insula Palawan, considerată cea
mai vestică din Filipine. Dimineaţa însă, cerul s-a
luminat, ploaia a încetat, iar în port, şi aici, ne aşteptau
grupuri de elevi îmbrăcaţi în uniforme alb-roşii, cu
caschete, cu cântece de fanfară, mobilizaţi, ca şi
artizanii, de asociaţia locală de promovare a turismului.
Oraşul cu circa un sfert de milion de locuitori,
este situat cam la mijlocul insulei, asemănător unui lung
pantof de damă cu toc scurt. Numele îi vine de la o
prinţesă spaniolă – Maria Cristina, infanta reginei
Isabella a II-a, între 1833-1868, silită să abdice după
lupte. Fetiţa a murit copilă fiind, dar s-a păstrat doar
denumirea de Puerto de la Princesa.
Într-un pliant de la Biroul de informaţii turistice
sunt multe oferte pentru vizitatori, de la râul subteran –
parc naţional biodiversitate, la Centrul Cuartel. Ultimul
era cel mai aproape, chiar la capătul străzii care vine din
Portul turistic. Mai întâi se văd cele două turle ale
Catedralei Imaculata Conception, în stil neogotic, zveltă,
luminoasă, cu vitralii, ridicată în 1864 de spanioli. În faţa
ei, o statuie recentă îl înfăţişează pe eroul naţional Jose
Rizal, cunoscut deja la Manila. Traversăm strada şi pe
celălalt trotuar este o arcadă de poartă veche, deschisă =
Memorialul prizonierilor americani ucişi de japonezi.
25
În fosta curte a unei cazarme americane, ocupate,

ca şi în mai toate insulele vestului Pacificului până în
apropierea coastelor Australiei, de armata Japoniei în
1942, a fost lagăr de prizonieri, majoritatea americani. Ei
au fost folosiţi la construirea aerodromului şi bazei de
submarine din port. Muncă extenuantă, cu mulţi răpuşi
de malnutriţie, malarie, extenuare fizică. Informaţiile le-
am notat de pe un şir de panouri evocatoare. Câţiva alţi
turişti, inclusiv americani, plus localnici care curăţau
aleile, tundeau vegetaţia. Erau cei care prestau munci de
întreţinere pentru a câştiga un mic salariu. Aşa ceva am
întâlnit în toată zona Pacificului. După mai bine de doi
ani de prizonierat, adică din mai 1942 până în decembrie
1944, sfârşitul le-a fost de Iad. În momentul debarcării
trupelor americane venite să-i elibereze, prizonierii au
fost împroşcaţi de japonezi, mai întâi cu motorină, apoi
cu aruncătoare de flăcări. 150 din ei au ars ca torţe în
Iadul monştrilor războiului. Doar 11 dintre prizonieri au
reuşit să evadeze şi supravieţuiască cu sprijinul
partizanilor locali.
În mijlocul părculeţului este statuia unui tânăr
scheletic, doar în chiloţi roşcaţi, zbătându-se într-un gard
de sârmă ghimpată. Pe soclu, panouri cu numele celor
arşi, vârsta, locul de unde au plecat ca să-i elibereze pe
alţii prin jertfa lor. Altă listă cu numele celor 11
supravieţuitori, cu fotografii de atunci şi din anii de după
1950 şi 2000, când au depus mărturii. Câte alte
asemenea memoriale au provocat războaiele?!
Am plecat mai departe. O stradă îmbrăcată în

vegetaţie luxuriantă proaspătă, mai ales că ploaia de
dimineaţă abia încetase. Câţiva arbori bătrâni îşi
26
Corneliu Filip
trimiteau crengile viguroase ca să facă pod cu cei de

peste drum. Animaţie într-o curte cu un teren polisportiv
şi multe flori. Tocmai era recreaţia. Elevi, părinţi, un du-
te-vino. Mă strecor printre ei, chiar până într-o clasă.
Plină cu panouri, ilustraţii, materiale didactice. Este o
clasă a IV-a. Copiii mă salută. Învăţătoarea, în discuţie
cu două fetiţe, mă vede şi-mi zâmbeşte. Mă retrag
discret. N-am văzut pe nimeni la poartă, care era larg
deschisă. Nu m-au legitimat, înscris într-o condică, ca la
noi...
Am continuat plimbarea pe o stradă laterală, care
cobora spre malul unei lagune. Treptat, vilişoarele
îmbrăcate în vegetaţie, cu flori şi arbuşti, inclusiv un
hotel cu forma unui vaporaș eşuat pe deal, au fost
înlocuite cu construcţii improvizate din lemn, un fel de
chirpici, cum am văzut în acele zise bidonville-uri de la
marginea unor aşezări improvizate. Sau cum au apărut şi
la noi în ultimele decenii, în special cu populaţii
numeroase, paupere. Copii, tineri, bătrâni, căţei, pisici,
căpriţe, motorete, biciclete, maşinuţe. Mici prăvălii,
tarabe. O curiozitate! Pe o tejghea, unde pe un platou cu
câteva bucăţi de carne proaspătă, era un mic ventilator,
ca de jucărie. Nu ca să răcească atmosfera, ci ca să
alunge muştele! Oamenii sunt amabili, zâmbitori. Chiar
dacă filmam în preajma lor, îmi zâmbeau, chiar făceau
semne prieteneşti, spre deosebire de unii din Europa,
unde îţi interzic să le fotografiezi proprietatea!? Deşi
condiţii precare de locuit, oamenii au butoaie uriaşe din
plastic unde adună apa de ploaie, pentru că le lipsea
acolo reţeaua de apă potabilă. Pentru mâncare o strecoară
prin tifon şi vată, după care o fierb bine.
27
Era o zi de vineri, în care trecea o maşină a

salubrităţii oraşului care colecta gunoaiele adunate în
saci mari sau pubele speciale. Oameni de la periferie
care trudesc să urce în zonele mai urbanizate!
Am luat o motocicletă cu ataş acoperit numită în
acea parte a Asiei – tuk-tuk şi am străbătut oraşul cu
circa 250.000 locuitori până în zona centrală cu câteva
clădiri administrative importante, hoteluri, marketuri, dar
şi case de tot felul, cu aglomeraţie mare, mărfuri diverse,
în supermarketuri, magazine, prăvălii, trotuare. Un
amestec specific Orientului, Tropicelor, dar cu oameni
amabili, prietenoşi.
28
Corneliu Filip
2. Singapore -
oraşul-stat al superlativelor
Am ajuns de două ori în Singapore, ambele vizite

în noiembrie, prima în 2013, venind din Australia şi
Noua Zeelandă, iar peste alţi doi ani, în 2015, la finalul
croazierei în Pacific, mai precis din Filipine şi insula
mare Borneo (Kalimantan).
Am sosit pe calea aerului, dar şi pe mare. Portul
are multe superlative – cel mai mare la transbordare,
realimentare a navelor şi între primele la transport
containere, tonog şi altele. Am ajuns în portul turistic,
dar am putut trece în revistă docurile uriaşe, situate în
faţa insulei Sentosa (fostă bază militară britanică şi
japoneză, acum principală destinaţie turistică, cu plajă,
hoteluri, terenuri de golf, două cazinouri).
Singapore nu este doar o insulă-stat, ci cea mai
mare din cele 63 situate lângă teritoriul peninsulei
indochineze, legată prin punţi (pod, bacuri, vaporaşe) cu
Malaysia. În ceea ce priveşte suprafaţa lor, poate caz
singular, ea este în evoluţie: de la 1960 când era încă o
colonie britanică, cu 581,5 kmp, la 721,5 kmp în 2018,
adică aproape un sfert (23%), iar în 2030 să ajungă la
766 kmp.
Am sosit prima dată în oraşul din strâmtoarea
care uneşte şi totodată separă cele două oceane: Pacific şi
29
Indian. Era duminică, 24 noiembrie 2013. Aterizasem pe

Changi şi am fost transferaţi la unul din hotelurile noi cu
30 de etaje. Am fost cazaţi la penultimul, aşa că am avut
o imagine panoramică. De acolo de sus, am făcut o
primă descoperire care m-a uimit. Chiar în spatele
hotelului am văzut trei blocuri mari scunde şi mai
„bătrâne” (cu vreo doar două decenii), care erau
îmbrăcate în „haine mortuare”, adică un fel de prelate,
dincolo de care clădirea, cu doar 10 etaje, era demolată.
Spre a se putea înălţa alta la nivelul celor ale noului
veac, mileniu. Şi am mai observat un alt fapt deosebit: se
ridicau noi clădiri, doar pe fundaţiile celor vechi,
păstrând intact spaţiul verde, pomii, peluzele, natura. Am
aflat că legislaţia este foarte strictă şi dură. Iar
suprafeţele recuperate din ape, printr-un ingenios sistem
de drenuri, nu sunt destinate cu prioritate construcţiilor,
ci grădinilor.
Am vizitat în prima oprire cea mai vestită grădină
botanică, cea de orhidee. Cine putea rezista unei
asemenea invitaţii? Este cea mai veche. Iniţial a apărut
sub forma unei plantaţii – „Grădină botanică şi
experimentală” înfiinţată în 1822, de însuşi fondatorul
oraşului, Stamford Raffles (1781-1826), cu sarcina de a
studia plantele şi determina potenţialul lor economic.
După moartea lui Raffles a sucombat şi grădina,
reînviată definitiv în 1859, ca un parc de agrement, dar
după 1877 şi centru experimental pentru arborii de latex-
cauciuc, Singapore fiind portul prin care se expediau cele
mai mari cantităţi din lume.
Împreună cu grupul de turişti români am
cutreierat aleile, am văzut cele trei lacuri străjuite de
vegetaţie tropicală. Are 82 de hectare, peste 10.000 de
30
Corneliu Filip
specii, din care 1.200 de orhidee şi 2.000 hibrizi. Unii

din hibrizi poartă numele unor personalităţi, şefi de stat.
Mi-amintesc că în timpul vizitei Ceauşeştilor acolo, prin
1986, a primit şi ea o orhidee, cu numele ei, dar n-am
întrebat pe ghid dacă ştie detalii. Nu mai era trandy să
amintim despre Dictatorul nostru!? În schimb am văzut
platforma cu un acoperiş ca o ciupercă uriaşă, pentru
concerte, iar în preajma Lacului Simfonic – monumentul
lui Frederic Chopin, pe un scaun cu o partitură pe
genunchi, lângă o admiratoare. Grădina intrase în
Patrimoniul UNESCO.
Peste doar doi ani aveam să văd un adevărat
miracol, o altă Grădină, catalogată printre cele mai mari,
complexe din lume, ieşită, ca în poveştile mitologice, din
spuma Mării. Da, din Mare, prin drenuri şi o nouă
extindere a uscatului! Chiar un adevărat nou Miracol!!
Se găseşte, fireşte, chiar pe malul Mării, a
Oceanului, fiind şi numită, spre a se deosebi de cea
veche, „Garden by the Bay”. Planul de organizare a ei a
fost asumat de două companii britanice în urma unui
concurs internaţional. Conceptul de bază enunţat în
Proiect, a fost acela ca Singapore să se transforme dintr-
un Oraş cu grădină între-un Oraş în Grădină, un spaţiu
de recreere urban în aer liber şi o icoană naţională.
Ca să ajungi la ea treci printr-o lume, un peisaj
care pare desprins din altă realitate?! Te poţi urca pe un
vaporaş care împarte insula principală (cu numele iniţial
Pulau Ujong, în traducere „insula de la capăt”) a
peninsulei Malaysiene (Indochineze). Pe malul drept
vezi prăvăliile secolului de început, adică XIX, cu
dughene, acum cu terase, chineze, indiene, britanice,
italiene. În spatele lor, blocuri, edificii cu cât mai multe
31
nivele. Iar chiar în faţă - trei blocuri hotel, cu 2561 de

camere, plus centrul de expoziţii diverse, două teatre
mari, restaurante, magazine şi, aparţinând corporaţiei Las
Vegas Sands, la inaugurarea sa oficială în 2010, era cel
mai mare cazinou din lume, cu 500 de mese şi 1600 de
maşini de jocuri!
Şi pentru că s-au ridicat din ape, din Ocean,
construcţiile uriaşe au „săltat” pe acoperişul lor o barcă-
grădină, numită SkyPark, adică un parc întins, între cei 3
coloşi, cu grădini, piscine, căi de jogging.
În noiembrie 2015, când am vizitat-o, Garden by
the Bay se întindea pe 101 ha, dar există planuri ca
suprafaţa totală să crească în continuare. Atunci avea, cei
mai vizibili 18 copaci giganţi, adică structuri metalice ca
nişte uriaşe pahare cu picior, foarte înalţi, între 25-50
metri şi în vârf, ca un fel de cupe pentru şampanie. Pe
„picior” se caţără plante, liane, flori, parcă ar vrea să
guste din acea „cupă”! Primii 3 „copaci” sunt chiar la
intrarea dinspre Ocean, lângă „Dommul Florilor”, o
cupolă uriaşă, transparentă. Prin ea vedem Hotelul-
Cazino cu „barca”, celelalte clădiri, ca dintr-un film S.F.
Era în noiembrie, sezonul toamnei, dar ne aflam
la Ecuator. La parter, o invazie de crizanteme în cele mai
diverse şi exuberante culori. Acea seră este întinsă pe 3
hectare. Pe lângă crizanteme, orhidee şi cactuşi, de la cei
în formă de lumânare, minge, copaci, până la baobabi şi
inflorescenţe din zone de la tropice până la deşerturi, din
Mediterana, Australia, sudul Africii şi Americii. Multă
lume, după înfăţişare, de pe toate continentele, mulţi
tineri şi copii. Ţin minte o păpuşică de vreo 3 ani, cu un
moţ pe vârful capului: era o floare roşie sau un fluture?!
32
Corneliu Filip
Trecem printr-un „tunel”, tot transparent, în

următoarea seră – Cloud Forest = pădurea cu nori,
întinsă pe doar 2 hectare, dar înaltă până la 42 metri.
Când intri, de la înălţimea arătată, te întîmpină un
adevărat munte, cu plăci de granit negru, îmbrăcat în
vegetaţie tropicală, cu tot felul de arbuşti, liane, flori, ici
şi colo totemuri ciudate, iar din vârf se revarsă continuu
o perdea de ape, o cascadă, de la 35 metri altitudine. Am
urcat, cu fluxul de vizitatori, cu un lift. La coborâre, spre
a admira peisajele, de sus înconjoară „muntele” o
pasarelă ca un piton uriaş. Mi-au rămas în minte acele
flori, de culori foarte aprinse şi atrăgătoare, cu pocale
larg deschise, care invită insectele să le viziteze, să le
culeagă nectarul. Dar mortal, căci acele flori se
contractă, lipicioase şi insecta captivă este treptat
dizolvată, hrănind astfel acea frumuseţe înşelătoare! Ca
şi printre oameni!?
Se apropia seara, dar când să plecăm, unul din
turiştii noştri nu apăruse. S-a rătăcit prin aceste
labirinturi vegetale. A fost anunţată administraţia, s-a
luat legătura cu poliţia. După vreo jumătate de oră ne-am
liniştit. Ni s-a comunicat că un taximetrist a raportat că l-
a dus direct la aeroport. Plecam în aceeaşi seară, la
miezul nopţii.
Când s-a lăsat noaptea, la ora 20, ne aflam pe
platforma unui mare hotel din Marina Bay de pe malul
râului care taie în două insula care poartă însuşi numele
Statului insular. Urma să participăm la un moment
deosebit, cred că unicat în acea toamnă „tropicală” din
2015. Era o mare de oameni, turişti în primul rând. Pe
râu am numărat 4 vase şi 3 bărci cu reflectoare. Ca pe o
perdea transparentă, ca un miraj, pe acorduri muzicale,
33
marcate de explozii de jeturi colorate de ape (adevărate

sau sugerate, că nu puteai distinge dacă e aevea sau doar
sugestie) secvenţe, într-o succesiune ameţitoare:
cardiogramă, gângureli, un copil deplasându-se de-a
buşilea, primii paşi, apoi salturi, alergări, un cuplu tânăr
cu doi copii, un tânăr dirijor, un violonist, o harpistă,
jeturi multiple de ape şi culori. Două voci în succesiune,
probabil cea a lui Armstrong sau Nat King Cole şi un
asiatic cântând cunoscuta melodie: One beautiful night!
Într-adevăr, o noapte minunată!
Pe acelaşi râu, acolo, lângă Ecuator (doar la 137
km nord) a ajuns primul european care şi-a dat seama,
spirit practic britanic, de importanţa teritoriului,
Stramford Raffles (1781-1826). Tot spre sfârşit de an, în
1818, când a constatat că olandezii, rivali britanicilor în
acea îndepărtată zonă a lumii, între cele două oceane:
Indian şi Pacific, a sosit şi a reuşit, în pofida
ameninţărilor flotei olandeze, a pus bazele prezenţei
britanice, în acel loc de trecere a navelor între oceane. El
a înfiinţat primele şcoli, biserici, temple, drumuri, a
amenajat portul, deschizând locul pentru comercianţi,
negustori, misionari, care s-au putut grupa pe cartiere.
Ele există şi în prezent, britanicii, urmaţi de înşişi
conducătorii de după obţinerea independenţei, au reuşit
să o păstreze şi dezvolte, astfel că acest, cel mai mic stat
din zonă, să ajungă cel mai performant din punct de
vedere economic, social, politic, numit „tigrul asiatic”
cel mai dinamic.
Artizanul acestei evoluţii a fost chiar un localnic,
premierul longeviv – Lee Kuan Yew (1923-2014). L-am
putea numi ca un al doilea întemeietor al oraşului-stat.
De fapt, aşa cum am mai scris, nu e doar un oraş, dar
34
Corneliu Filip
insula principală măsoară 42 km lungime şi puţin peste

jumătate lăţime, adică 23 km. Cu alte insuliţe, de-a
lungul strâmtorii Johor, care o despart de peninsula
Malay, printr-un pod cu şosea şi cale ferată.
Nu e uşor ca din diverse etnii (malay, chinezi,
indieni, europeni, ş.a.), culturi, tradiţii, religii, interese
economice să formezi un popor, o naţiune, ei toţi să fie
mândri că trăiesc în Singapore. Iniţial, insula făcea parte
din Imperiul colonial britanic, mai precis din Malaya-
Malaysia.
Mi-au atras atenţia câteva repere din biografia lui
Lee Kuan Yew – considerat de ei „premierul fondator”,
nonagenar, trăind 91 de ani, din care 25 de ani – premier
= 1965-1990, şi din 1959 până la proclamarea
independenţei (dar mai întâi împreună cu Federaţia
Malaysiană) la 9 august 1965, când s-a desprins de
Federaţie. După 1990 a fost ministru senior, apoi i-a
urmat fiul său Hsien Loong, pe care l-a consiliat până în
2011, cu titlul de „ministru mentor”. A provenit din cea
mai numeroasă comunitate etnică (74,3%) şi religioasă
(33,2%), adică chineză. Născut în timpul în care
Singapore era colonie a Coroanei britanice, s-a instruit
ca economist la Cambridge şi Londra, iar întors acasă,
după eliberarea de sub japonezi (1942-1945), a militat
pentru independenţă deplină, partidul său, Acţiunea
Poporului, care a câştigat alegerile, l-a promovat premier
în 1959, funcţie păstrată şi în primul cabinet după
obţinerea independenţei Federaţiei în 1963.
În condiţiile în care uriaşul stat, Federaţia
Malaysia, (239.750 kmp şi acum, circa 26,6
mil.locuitori), majoritar malay şi musulmană, premierul
Lee Kuan a decis părăsirea noului stat, optând pentru o
35
dezvoltare separată. Miza a fost mare, uriaşă, pentru un

teritoriu atât de redus (693 kmp), populaţie amestecată,
plus lipsit complet de resurse naturale. A trebuit
perseverenţă, echilibru, un proiect clar şi mare voinţă. El
a fost mereu la cârma oraşului-stat jumătate de veac, în
formele arătate. A avut ca model de bază sistemul
britanic, dar adaptat condiţiilor asiatice din zonă. Mai
bine zis şi cu nuanţe americane. O republică
parlamentară, cu un preşedinte de reprezentare, dar cu un
premier puternic, în fruntea unui partid mereu majoritar
în Parlament (cu 84 membri aleşi pe 5 ani, o legislatură).
S-a scris despre conducerea sa că a fost
controversată, cu diverse aprecieri. În primul rând,
autoritară: a înăbuşit opoziţia politică, a limitat libertatea
presei prin procese intentate pentru calomnie, a
promovat şi pedepse corporale „educative”, dar şi
sterilizări pentru a stopa explozia demografică, a
combătut corupţia dur, specifică zonei, printr-un fel de
D.N.A. (la ei Biroul de Investigare a Practicilor
Corupte), iar pentru a asigura toţi cetăţenii să nu mai
recurgă la vechiul sistem, acel al multor copii, care să-i
ajute la bătrâneţe, sau mai nou, al ajutoarelor de stat, i-a
obligat pe angajatori să depună 20% din venituri, iar
angajaţii 16%, într-un Fond Central de Asistenţă, unde
fiecare angajat are contul propriu din care poate scoate
sume doar pentru asistenţă medicală şi pensie. În plus,
pentru păstrarea ordinii şi curăţeniei, a interzis, sub
pedepse mari, guma de mestecat, fumatul doar în locuri
permise, interzisă aducerea de reviste şi dispozitive sexy
la tonomate. Pentru a combate poluarea a introdus taxe
mari şi înlocuirea maşinilor după 10 ani de la fabricaţie,
dar sistemul de transport în comun este bine pus la punct
36
Corneliu Filip
(pentru cei circa 4,5 milioane de localnici, iar la turişti de

2-3 nopţi, numărul este dublu!). Prin lege este
restricţionat numărul automobilelor personale, taxele de
înmatriculare fiind foarte mari. Ca urmare, nu mai e ca în
alte părţi ale lumii unde fiecare membru al familiei să
aibă propriul său vehicul. Deci marile companii de
producţie nu-şi pot impune oriunde programele!
Însuşi „premierul fondator” a dat exemple de
modestie, el călătorind oficial, nu cu avion
guvernamental, ci folosind curse obişnuite, de linie.
Dacă nu are resurse minerale proprii, asta nu
înseamnă că nu le poate prelucra şi câştiga bine. Astfel,
prin politici dinamice a oferit companiilor străine, în
special europene, americane, japoneze, etc., facilităţi
care au deschis una din cele mai mari rafinării de
hidrocarburi din lume, dar şi unităţi electrotehnice de
microelectronică şi biotehnologii inovatoare. În plus este
şi unul din cele mai mari centre financiare din lume, iar
portul – în primele de pe mapamond ca volum de tranzit
al mărfurilor.
Ceea ce frapează pe călător este ordinea,
curăţenia, armonia în care reuşesc să coexiste, nu doar
atâtea etnii, religii, cu 4 limbi oficiale (engleză, malay,
chineza, tamilă), dar şi cu natura înconjurătoare. Am
amintit deja despre extinderea teritoriului prin desecări,
cele două grădini botanice, construcţii pe mai vechi
amplasamente, dar şi modernizarea celor din epoca
colonială şi habitaturi pentru animale, păsări, insecte,
vietăţi marine, atât de specifice zonelor tropicale. Dar, la
al doilea popas, din noiembrie 2015, am văzut o altă
atracţie a metropolei: Grădina Jurong Parc, adică una din
cele mai mari şi frumoase expuneri de păsări din lume în
37
mediul lor natural. Potrivit prezentării de la intrare sunt

acolo peste 5.000 păsări din peste 400 specii de pe toate
continentele. Chiar la intrare este un încăpător acvariu
care te duce printre pinguini, de la cei micuţi, văzuţi deja
de mine tot lângă Ecuator, dar în Galapagos, la cei
imperiali, mai impozanţi, cu piept alb şi cu un fel de
babeţică galben-aurie, care urcă şi pe locul urechilor,
văzuţi în Ţara de Foc.
Am trecut pe podurile cu lanţuri şi funii care
străbat la înălţime pădurea ecuatorială populată, în
special cu papagali în toate culorile, care vin să ne
privească curioşi, ei pe noi şi noi pe ei. Pe lacuri ne
uităm la graţioase păsări Flamingo şi Ibis, dar şi specii
de pelicani, inclusiv din Delta noastră. După un tur cu un
trenuleţ special plin de copii gălăgioşi, cu exclamaţii de
surpriză, timp de 20 minute, într-un spectacol special, în
amfiteatru cu 500 locuri, toate ocupate, am văzut un fel
de show-interacţiune om-păsări, de la diverşi papagali,
alte păsări multicolore, până la defilarea pe scenă a
grupurilor de ibişi şi greoi pelicani. A urmat spectacolul
de fotografii, selfie cu ele. Mi-a mai rămas, pentru un
proxim popas şi o vizită la Zoo Park, cu River Safari şi
Night Safari. Despre ele în alte pagini.
Dar nu pot încheia acest remember despre
fascinantul Singapore, fără a aminti doar două alte fapte
ce m-au impresionat.
Mai întâi, aşa cum am mai arătat, acolo este un
scurt popas de tranzit, între continente, oceane, părţi ale
globului. Întindere mică, cam 40x25 kmp, cum să stai
mai mult între două avioane sau popasuri de croazieră?
Dar autorităţile au reuşit să găsească şi promoveze
branduri. În afară de grădini botanice, zoo, cartiere care
38
Corneliu Filip
şi-au păstrat specificul iniţial, Marele Cazinou – unde să-

ţi înmulţeşti sau laşi bani, bursă de valori diverse, au
găsit şi o emblemă. Nu frunza verde românească, ci pe
Merlion. Iniţial, umilul sat de pescari de la capătul
peninsulei Malay = Malaysia, s-a numit Pulau Ujong =
insula de la capăt. A urmat legenda, cu un prinţ care a
vânat un leu, deşi nu au fost documentaţii prin acele
păduri tropicale, iar englezii l-au înscris pe hărţi cu
numele actual – Singa-pore = leu-oraş, deci oraşul
Leului. Dar, în 1964, la Independenţă, Agenţia lor de
promovare a turismului, a făcut o sinteză, între mare şi
jungla cu leu, ieşind din Ape şi poposind pe mal, lângă
vărsarea râului local în Ocean, hibridul – peşte+leu,
adică Merlion, care scuipă mereu, ca o balenă, jet de apă,
în prejma căruia, orice turist caută să-şi facă selfie. Dacă
să nu-şi ia ca suvenir un Merlion sau mai mulţi, pentru a
le împărţi la cei de acasă?!
Şi o altă caracteristică deosebită: deşi este cea
mai mică ţară din zona Asia-Australia-Pacific, Singapore
are cea mai avansată armată din punct de vedere
tehnologic! Citez din informaţia găsită pe wikipedia:
„Guvernul cheltuieşte 4,9% din PIB-ul ţării şi unul din
patru dolari este cheltuieli guvernamentale. Forţele lor
militare umane provin din serviciul militar
cvasiobligatoriu pentru toţi bărbaţii, dar şi multe femei.
Singapore are forţe terestre, navale şi aeriene detaşate în
diferite state aliate de pe alte continente, participând şi la
misiuni ONU, umanitare, în caz de catastrofe sau
pacificări: Afgansitan, Irak, plus 5 angajamente de
apărare prin alianţe cu Malaysia vecină, Australia şi
Noua Zeelandă, cât şi fosta putere colonială – Marea
Britanie”.
39
Cred că cei din Singapore nu uită şocul, tragedia

lor din cel de-al doilea război mondial, când, aflaţi sub
protecţie militară britanică, au fost invadaţi subit de
japonezi. Era acolo principala bază din Asia de Sud-Est,
numită „Gibraltarul Estului”, cu circa 80.000 militari
britanici, australieni şi indieni. Asaltul a început în
ultima zi din ianuarie 1942 şi după doar două săptămâni,
pe 15 februarie – chiar începutul de An Nou Chinezesc,
garnizoana a capitulat necondiţionat. Premierul
W.Churchill a declarat atunci: „a fost cel mai mare
dezastru,.. cea mai mare capitulare”, iar învingătorul de
atunci, (care după 1945 a fost judecat şi spânzurat ),
generalul Tomoyuki Yamashita, a notat: „Atacul meu
asupra Singaporelui a fost un bluf – unul care a
funcţionat. Aveam 30.000 de oameni, iar inamicul de trei
ori mai mulţi. Ştiam că dacă trebuie să duc o luptă
îndelungată asupra Singaporelui voi fi învins”.
La fel ca şi Elveţia pe continentul nostru,
Singapore investeşte, nu 2 procente, ci aproape 5, pentru
a fi puternică militar, spre a fi respectată, nu doar de
vecinii mai mari!
40
Corneliu Filip
3. În Malaysia - Kuala Lumpur
Am fost de două ori în Singapore, în Tailanda –

vecina de la nord şi Indonezia, cea de peste strâmtoarea
Malacca, plus în statul Federaţiei din nordul insulei mari
Borneo (Kalimantan), dar nu şi în partea peninsulară, în
capitala Federaţiei – Kuala Lumpur.
În martie 2018, când am fost într-un lung periplu
de o lună şi jumătate, până în Indonezia-Australia şi
patru arhipelaguri din Pacificul de Sud (asupra cărora voi
reveni în următoarele pagini), am decis ca la întoarcere
să fac un popas, măcar de o zi şi o noapte, la Kuala, sau
K.L. cum fac localnicii prescurtarea.
Am poposit pe noul aeroport internaţional
Sepang, inaugurat în 1998, vast, modern, plin de lume.
Eram după un periplu lung, de peste două zile şi o
noapte, plecând din Nadi Fiji, cu popas de o noapte în
aeroportul din Brisbane şi apoi 5 ore la Sydney, ca o dată
cu lăsarea nopţii să fiu la porţile capitalei. Abia după ce
am ieşit din uriaşele holuri ale aerogării ca să plec spre
hotelul din apropiere, am văzut panouri care m-au
lămurit că până în capitală erau 70 km, iar până la
hotelul din „apropiere”, doar 7 km!
Kuala Lumpur (în limba lor, malay, înseamnă
„estuar noroios”), am înţeles că a primit acest nume de la
râul care-l străbate – Klang, care curge spre nord înainte
de a se vărsa în strâmtoare, aflată la peste 100 km. Am
41
văzut prin hublou, înainte de aterizare, mai spre nord,

cum apele şerpuiesc spre portul capitalei, la ceva
distanţă. Rezervarea pentru cazare am făcut-o pe internet
din arhipelagul Vanuatu, pe principiul „un pat şi un duş”,
aproape de aeroport, ca să nu duc cu mine bagajul, de
fapt o geantă de voiaj cu 7 buzunare cu fermoar şi troliu
pentru a o trage după mine.
Era o localitate nouă, un şir lung de blocuri şi
case situate de-a lungul autostrăzii care leagă aeroportul
de capitală. Am păstrat documentul de rezervare: Young
Hotel din Salak Tinggi. Avea două categorii de camere:
pentru cazare de mai multe nopţi, cu tot confortul, pentru
familii, dar şi pentru cei în tranzit, veniţi cu treburi
grăbite. Mă înscrisesem în a doua categorie. Am plătit
echivalentul a 19 euro, cu cardul şi am primit acel card-
cheie, cu intrarea următoare recepţiei, din trotuar.
Spre mulţumirea mea, eram singurul locatar la
orele 19, când am ajuns. Era deja noaptea la ei.
Cunoşteam stilul de hostel: o cameră lungă, cu două
şiruri de paturi suprapuse. Curat, cu strictul necesar. Nu-
mi doream decât un duş rapid şi somn ca pentru cele
două nopţi. Echipat cu un cearşaf şi săpunieră, am intrat
într-un hol lung cu duşuri şi toalete. Dar am uitat să iau
cu mine cardul-cheie. Aşa că am rămas blocat dincolo, în
baie. Dacă nu apărea nici un alt locatar riscam să dorm
acolo, sprijinind pereţi sau pe scaunul toaletei? Dar nici
acela nu era, ei fiind musulmani! Am văzut o uşă pe care
scria – evacuare în caz de urgenţă! Era o urgenţă pentru
mine. Noroc că a putut fi deschisă. Dădea într-un gang-
străduţă între două şiruri de clădiri. Pustie în acel
moment. Eram doar în chiloţi şi cearşaf. Ca o stafie am
păşit tiptil, am trecut printr-un mic aprozar, am luat-o la
42
Corneliu Filip
dreapta, unde era holul recepţiei. Eram ca într-un fel de

film, gen Cascadorii râsului! Când m-a zărit
recepţionera, a strigat la un subaltern să meargă să-mi
deschidă uşa. Eram salvat. Ceva mai târziu, am simţit că
a mai venit un locatar localnic, care nici nu ştiu când s-a
trezit dimineaţă şi a plecat. Am dormit buştean,
gândindu-mă la patul de acasă. Am amintit de asemenea
întâmplare jenantă spre a fi atenţionare pentru cei care
înoptează în hosteluri cu carduri-cheie!
Dimineaţă, era marţi, 2 aprilie 2018. De la
recepţie mi s-a recomandat un mijloc rapid de a face
turul capitalei, o companie de taxi care m-a luat de la
hotel, cu tot cu bagaj şi după aproape 9 ore, când s-a
înserat, m-a lăsat la aeroport. Am rulat pe tronsonul
autostrăzii. De-o parte şi de alta, construcţii, majoritatea
blocuri diverse, dar şi case, peluze, trafic tot mai intens.
Partenerul meu ghid – Abdul, un localnic scund
de 52 de ani, care locuieşte la Tinggi, unde am fost cazat.
E calm, degajat, vorbeşte rar, când îl întrebi ceva. Fiind
ultima oprire în lungul meu voiaj, nu am reuşit să mă fi
documentat, decât fugitiv. Nu mă aşteptam să găsesc
asemenea transformări. Avem, în general, acea opinie de
superioritate a europenilor, chiar dacă nu venim din
Vestul ei, din foste puteri cu colonii peste mări şi ţări. Iar
mass media noastră ne dă ştiri şi imagini doar din „jurul
casei”, adică Europa, dar din rest, doar cele catastrofice,
oricum, nu pozitive.
Prima surpriză din drumul spre Kuala Lumpur, a
fost oraşul suburbie nouă – Cyberjaya. Ca să nu
trebuiască să tot vorbească, să laude, şoferul-ghid mi-a
întins un pliant documentar. Cyberjaya se prezintă ca un
district, gen Silicon Valley, cu industrii T.I.C. şi
43
multimedia, centre de cercetare şi dezvoltare, cu

Universitate Multimedia, dar şi una de Tehnologie
Creativă, totul început în ceea ce se numeşte şi pe la noi,
parteneriat public, de stat, guvernamental şi companii
private multinaţionale. Din goana maşinii, privind grăbit,
când în dreapta, când în stânga şoselei duble, am văzut
numai clădiri cu arhitecturi diverse, peluze, parcuri,
terenuri sportive, am traversat râul amintit deja – Klang.
Şi totul început cu doar două decenii în urmă, adică în
1997, având deja peste 100.000 locuitori. Iar lângă, spre
stânga cum rulam, pe unde ne-am întors spre aeroport,
am văzut oraşul vecin „geamăn”, Putrajaya, cu care
formează Teritoriul Federal – capitala administrativă a
Malaysiei.
Am decis împreună cu partenerul meu ca să
începem vizita în metropolă din celălalt capăt al ei, de la
Peşterile Batu, aflate într-o suburbie la vreo 12 km, dar
traversând oraşul pe autostrăzi care se suprapun, urmând
adesea şi traseul monoraiului, am ajuns în faţa dealului
calcaros cu pete mari verzi,de vegetaţie şi o statuie
uriaşă, aurită, de 42,7 metri, înfăţişând pe zeul Murugan,
o divinitate hindusă, zeu al războiului şi comandant al
Victoriei Zeilor.
N-are nimic războinic, dar e înfăţişat în
momentul victoriei. În spatele statuii, o scară urcă grăbit
la peştera principală din acel deal calcaros, cu 272 trepte.
Am renunţat la acea ascensiune, preferând să admir o
grădină peisagistică cu podeţe, pagode, vegetaţie
luxuriantă, cu grupuri de maimuţe care se fugăresc, dau
târcoale unui altar al „Omului Maimuţă”, tarabe şi
prăvălii cu suveniruri, răcoritoare, dar şi oferte de
tatuaje. Schelării pentru restauratori care caută să refacă
44
Corneliu Filip
ce au stricat anotimpurile şi vremurile. Într-o ţară

majoritar musulmană, asemenea restaurări, temple
hinduse, sunt mărturie a toleranţei, dar şi a faptului că
industria turismului are prioritate.
Ne întoarcem în Kuala, trecând peste şiruri de
blocuri specifice zonei ecuatoriale, adică apartamente
fără zid la capetele culoarelor, pentru ventilaţie continuă,
cu reclame, panouri, antene, cabluri, iar la parter tot felul
de magazine. Unele deja au fost înlocuite cu clădiri -
blocuri noi, acele duplexuri în stil londonez, unele de-a
lungul sau latul unei străzi. De fapt vechile cartiere, cu
pitorescul, dar şi lipsurile, înghesuiala lor,au fost
înlocuite cu şiruri de case în culori pastelate, cu mici
pete de vegetaţie. Nu am mai văzut din cele vechi. În
zona centrală, unde am poposit mai mult, acea
arhitectură din perioada colonială britanică a fost
complet restaurată, arătând atât de proaspătă, de parcă
tocmai au fost date jos primele schele ale constructorilor
iniţiali.
Britanicii au ajuns aici, în Peninsulă, după ce au
poposit, mai întâi, portughezii, olandezii, ca la vecinul
Singapore. Primii au fost portughezii, care aveau, prin
insulele adiacente - Moluce, din 1511, monopolul asupra
comerţului de mirodenii. După ce turcii otomani au
blocat vechiul drum terestru „al Mătăsii”, europenii au
fost nevoiţi să caute altă rută. Mirodeniile din
extremitatea tropicală a Asiei erau esenţiale pentru
conservarea hranei, pentru că doar frigul, gheaţa, o
puteau face. Iar frigiderele mai aşteptau să fie inventate,
iar pivniţele adânci nu erau suficiente.
Primii care au luat startul au fost spaniolii cu
Columb şi portughezii lui Magellan, urmaţi peste un
45
veac, după 1641, de olandezi. Englezii, după America de

Nord, au dat şi ei înconjurul Africii şi, după India, s-au
întins spre Est, mai ales că olandezii au fost scoşi din
zonă în timpul războaielor napoleonene.
Apare flota britanică care-şi face aşezări, puncte
de sprijin şi schimb, în 1867, reunind teritoriile sale în
colonia numită „Straits Settlements”. După aceea au
început construcţiile din centrul actualei metropole,
lângă confluenţa a două râuri. Arhitectură, fireşte, de
influenţe specifice aşa numitei epoci Victoriene.
Pe o latură a uriaşei Pieţe a Independenţei =
Merdeka, se găseşte superba clădire a administraţiei
coloniale, numită Sultan Abdul Samad (1857-1898, cel
care era sultanul teritoriului unde s-a dezvoltat K.L.,
adică Selangor, de unde şi numele aeroportului nou).
Este o îmbinare de stiluri maure, eclectice, gotice,
indiene, cu 3 turnuri, din care cel central este cu ceas.
Clădirea a fost inaugurată în 1897, după 3 ani de lucru,
marcând şi Jubileul domniei reginei Victoria, care urcase
pe tron în urmă cu jumătate de veac şi va mai domni încă
4 ani. Deoarece abia după aceea a devenit capitala
Statelor Federale Malay, în 1903 au apărut clădiri
adiacente, în acelaşi stil, în primul rând sediul Poştei, iar
spatele Palatului, Moscheea Jamek, gata în 1907, care a
fost cel mai important lăcaş pînă în 1965. Tot aici, la
sfârşit de august 1957, a fost înălţat steagul noului stat,
în Piaţa Independenţei = Medeka. Am citit câteva plăci
aurii, care m-au lămurit că acolo au mai rămas doar
sediile ministerelor Comunicaţiilor şi mass media,
Turismului şi cel al Culturii. „Ghidul” meu mi-a adăugat
că renovarea s-a terminat în urmă cu câţiva ani, în 2012.
46
Corneliu Filip
Piaţa uriaşă din faţa vechilor şi restauratelor

clădiri coloniale, este flancată şi de un edificiu modern.
Este marea Moschee Naţională deschisă în 1965. Am
aflat, citind într-un pliant în câteva limbi, luat de la un
chioşc de informare turistică, faptul că, după
proclamarea Independenţei, la 31 august 1957, s-a pus
problema ridicării unui lăcaş de cult islamic ca simbol
naţional. S-a apelat la trei arhitecţi, doi malaezieni şi
unul britanic. A ieşit un edificiu modern, cu un minaret
suplu, înalt de 73 metri, iar interiorul cu o sală de
rugăciune pentru 15.000 de credincioşi. Din păcate am
ajuns acolo când localnicii erau la rugăciune, cea de
amiază. În apropiere, o esplanadă mare şi Mausoleul
Eroilor (Makan Pahlawan). Tot în apropiere, dar spre
colina cu vegetaţie luxuriantă, unde sunt Parcul cu păsări
şi Planetariumul, o construcţie albă şi brâie azurii, cu 5
cupole = cei 5 stâlpi ai Islamului, adăposteşte Muzeul de
artă islamică, cu 12 galerii pe domenii şi zone.
Mi-am continuat vizita urcând pe o colină-
pădure-parc, până la palatul Regal = Istana Negara. Ne-
am oprit la porţi care, se spune, le imită pe cele de la
Londra, dar cu blazon cu doi lei sau tigri, semiluna şi
soarele. Eu i-am zis Palatul Sultanului, dar companionul
meu m-a corectat precizându-mi că acolo stă regele,
sultanii sunt doar în cele 7 provincii, din cele 11, plus 3
teritorii federale. Prin rotaţie, sultanul din provincii
devine rege la nivelul federaţiei, dar puterea efectivă o
are Premierul şi Parlamentul Federal.
Precum în Singapore, „tatăl independenţei” a fost
Lee Kuan Yew, în Malaysia a fost Tunku Abdul Rahman
(1903-1990). Ambii cu studii al Cambridge, numai că
primul era dintr-o familie înstărită chineză, iar Tunku,
47
fecior de sultan din Kedah, la nord de capitală, lângă

frontiera cu Tailanda. Se spune că originile lor diferite au
stat la ruptura celor două state în 1965. Dar, ambii au
fost reformatori care au pus şi bazele dinamicii de
dezvoltare. Tunku a fost premier la K.L. din 1955-1957,
apoi 1963-1970, când s-a retras. I-a urmat politica Tun
Mahathir Bin Mahamad, tot fiu de sultan, tot din Kedah,
premier cu 5 mandate succesive între 1981-2003.
În martie 2018 când am fost în capitală, am văzut
afişe electorale. Am cerut informaţii de la „ghidul” meu.
Mi-a arătat benerul cu chipul lui Tun Mahathir, de 93 de
ani. Şi totuşi, am găsit apoi informaţia că el a redevenit
Premier, având şi „titlul de cel mai în vârstă din lume”!!
Deşi au fost dispute, succesiunea unor partide, totuşi
dezvoltarea, modernizarea, au continuat, chiar dacă au
fost crize economice zonale sau mondiale. Şi au tot
construit, repede şi frumos. După 1990, la noi în
Bucureşti, în afară de blocuri de birouri şi clădirea
Catedralei Neamului, şi ea neterminată, ce alte edificii s-
au mai înălţat?
Am urcat apoi pe altă colină, lângă sediul modern
al Parlamentului Federal, să văd Monumentul Naţional =
Tugu Negara, înfăţişând 4 soldaţi cu puşti mitraliere şi
drapel. În apropiere un Cenotaf şi lista cu nume ale
militarilor, 11.000 căzuţi în cele două războaie mondiale
şi cel de eliberare (1948-1960). Acolo aveau loc
ceremonii omagiale, dar ele s-au sistat deoarece liderii
religioşi au contestat că Monumentul, inspirat din cel
dintr-un stat din SUA, prezintă persoane, fapt interzis în
Islam!
Timpul trecea repede, ora prânzului, lume multă
pe străzi, îmbinare între clădiri vechi, dar restaurate, care
48
Corneliu Filip
parcă ţin pe ele, pe cele noi, cu tot mai multe etaje. Am

trecut prin faţa vestitelor Turnuri Gemene = Petronas.
Au fost ridicate în 6 ani, cu beton produs în flux de 3
fabrici. Sunt două turnuri cu câte 88 etaje, cu spaţii de
birouri, unul pentru compania naţională de petrol, iar
celălalt pentru altele, străine.
Ne strecurăm în trafic şi poposim la baza
Turnului-Tower. E un fel de emblemă a capitalelor în
avânt edilitar. Inaugurat în 1966, după circa 12 ani de
lucru, cu 355 metri până la locul circular de observaţie,
plus antena, ajunge la 421 metri. Am văzut într-o vitrină
lângă lift, trofeele obţinute, situându-l pe locul 7 în lume,
în 2017.
Am urmărit cu atenţie panorama metropolei.
Verde cu păduri, parcuri şi grupurile de turnuri, cu
geometrii cât mai personalizate. M-am uitat amănunţit,
dar n-am mai văzut acele zone sărăcăcioase, cartiere
sărace de la mari concentrări urbane. Dacă aş fi zăbovit
mai multe zile poate le-aşi fi găsit, dar aşa am plecat cu
ideea că ele s-au evaporat, ca în basme orientale!?
Dar Abdul mi-a rezervat la întoarcere cea mai
mare surpriză. Ne-am întors pe alt drum, prin noua
capitală administrativă a ţării – Putrajaya. Este teritoriu
federal ca şi K.L. şi insula Labuan de lângă Borneo,
adică este autonom, nu mai depinde de privincia
Selangar. A apărut din iniţiativa premierului amintit –
Mahathir Mohamad, dar numele e legat de cel al
întâiului premier, Abdul Rahman Putra Al-Hag, putra
însemnând prinţ, copil, iar jaya = succes, victorie.
Lucrările au început în 1995, iar în 2011 aproape toate
ministerele s-au mutat acolo.
49
Din documentarul dat cu mândrie de Abdul, am

reţinut că a fost planificat ca oraş grădină (38% spaţii
verzi), oraş inteligent pentru idei novatoare, plus zonă
economică specială, a fost construit, proiectat şi realizat,
doar de companii malaysiene şi 10 procente din
materiale importate.
Deci, se poate şi în alte părţi să se construiască
repede şi modern prin forţe proprii, nu doar companii
străine, cu experienţă, dar şi preţuri impuse!
Deja prima sută de mii de malaysieni s-au mutat
acolo având tot ce le e necesar, de la grădiniţe la
universităţi, parcuri, terenuri şi săli de sport. Am poposit
să admir Palatul-reşedinţă a premierului cu cupola sa
verzuie – culoarea Profetului, Centrul Internaţional de
Conferinţe – cu o arhitectură ondulată, podul Seri
Sawana, cu un arc între malurile râului Klang, dar şi
ţesătura unei plase metalice ancorată de doi piloni uriaşi
pe mal, care susţine calea rutieră.
Am poposit şi în faţa superbei Moschei, cu
filigranuri, ca o broderie în nuanţe de albastru şi mov, cu
un minaret zvelt, de 116 metri. E situată pe malul râului-
afluent Putra, având pe fundal Palatul reşedinţă a
premierului = Perdana Putra. Am trecut şi pe lângă
Grădina Botanică, din 2001, cu 93 hecatre.
Mi s-a părut că traversam un oraş al viitorului, cu
spaţii largi, neaglomerate, construcţii care nu seamănă
una cu celelalte. La Kuala Lumpur au rămas celelalte
reşedinţe – Palatul Regal, Parlamentul, 3 ministere, plus
ambasadele.
Dacă ajungeţi în acea parte a Lumii, merită să
faceţi un popas şi acolo – la Kuala Lumpur şi „sateliţii”
noi – Cyberjaya şi Putrajaya.
50
Corneliu Filip
Sabah în Borneo
Am ajuns în insula mare Borneo (din arhipelagul

uriaş al Indoneziei, a treia cea mai mare din lume, dar
prima din Asia, împărţită de trei state, adică trei sferturi,
mai precis 73 procente aparţine Indoneziei, numită şi
Kalimantan, alte 26% revin celor două state ale
Federaţiei Malaysia, adică Sabah şi Sarawak, iar numai
circa un procent are Sultanatul Brunei), cu vasul de
croazieră „Legend of the seas”, după ce am avut cele trei
popasuri în Filipine, deja prezentate.
Nu credeam că voi ajunge pe aceste ţărmuri

exotice. Mi-a căzut în mână unul din romanele acelea
apărute în perioada interbelică, cu aventuri ale
haiducului-pirat Sandokan, iar apoi am văzut pe
videocasete două din cele 6 episoade ale televiziunii
italiene, din 11 cărţi ale romancierului italian Emilio
Salgari. Înainte de a pleca în croazieră am citit pe
internet despre răpirile piraţilor noi, din grupări ale
Frontului islamic Abu Sayyaf, a unor dizidenţi din
Frontul MORO, cu finanţare talibană, dar, se scria, şi a
liderului libian Gaddafi. Eram în 8 noiembrie 2015, iar
tocmai în urmă cu câteva luni, în mai, 3 turişti străini au
fost răpiţi într-o insulă din preajma coastelor Sabahului.
Deci, acostam cu adrenalină şi curiozităţi!?
Dacă privim pe o hartă a uriaşei insule Borneo =
Kalimantan, vedem că ea este împărţită între cele două
51
emisfere de către linia geografică a Ecuatorului, dar

partea de nord-est este cu trei frontiere şerpuitoare prin
munţi, cel mai înalt (de peste 4.000 metri), râuri
vijelioase, ţărmuri dantelate cu plaje generoase, dar şi cu
mangove, plus puzderie de insule. De ce această
divizare? Datorită înfruntărilor dintre puterile coloniale
ajunse în zonă pentru controlul rutelor de navigaţie şi
stăpânirea bogăţiilor.
Am ancorat în portul capitalei statului Sabah,

Kota Kinabalu (în traducere din malay – aşezarea unde
sunt veneraţi strămoşii), într-o dimineaţă de sâmbătă – 7
noiembrie 2015. Ca în alte insule am fost întâmpinaţi de
grupuri folclorice locale, cu tobe, timpane, tinere cu
ghirlande, pene mari de la păsări din păduri adânci,
inclusiv, ni se explică, foşti piraţi şi vânători de capete!
Oraşul-capitală se găsea aproape, de-a lungul

ţărmului. Citisem despre apariţia sa, de la stadiul de
sătuc de pescari ori cuib de piraţi, la cel de staţie de cale
ferată, în ultimul an al secolului al XIX-lea.
A purtat numele vice-guvernatorului britanic,
Charles Jessel, al fostului sat Api-Api (foc sau cocotier -
în fond de pe atunci luau foc zăcămintele uriaşe de
hidrocarburi de azi, iar uleiul de palmier-cocotier,
situează Sabahul şi Malaysia ca cel mai mare exportator
din lume!!). I-a dat numele său, Jesselton, rămas până în
1963, când s-a proclamat Independenţa, apoi l-a primit
pe cel actual. Şi în prezent am văzut că debarcaderul
poartă tot numele de Jesselton Point, acolo fiind primite
doar ferry-boaturi şi vapoare de croazieră.
52
Corneliu Filip
Am pornit pe jos pe şoseaua care iese din port şi

o ia la dreapta intrând în oraşul-capitală care a crescut
vertiginos ajungând, spun statisticile, la circa jumătate de
milion de locuitori. Prima construcţie ridicată pe o pantă
de deal care mi-a atras atenţia, a fost Turnul cu ceas
(purtând numele unui tânăr ofiţer britanic, mort de
malarie) inaugurat în 1905, construit însă din bârne, ca
cea mai veche construcţie centenară. Apoi am dat de un
complex sportiv Padang Merdeka, cu gazon, tribune
acoperite asemenea templelor, catarge cu drapelele
participanţilor la competiţii sau reuniuni. Acolo, la 16
septembrie 1963 a fost citită declaraţia Independenţei, în
limba malay = Merdeka.
Se vede uşor că oraşul e în expansiune rapidă. Se
construieşte mult şi frumos, dar am văzut, pe o stradelă
care dă spre deal şi câteva blocuri vechi cu faţade
purtând rufe de tot felul la uscat. Iar acolo plouă zilnic,
în reprize scurte. Norii se bulucesc pe cerul albastru şi
dau drumul ploii ca de la o stropitoare. M-au surprins
două reprize la orele prânzului, în jur de 12,50 și apoi la
14,15.
Şi aici, populaţia este amabilă cu turiştii,
zâmbitoare. Am văzut lume diversă, femei cu sau fără
broboadă, burka tradiţională, bătrâni cu acea tocă, cum
purtau liderii din zonă, cum era Sukarno sau Tunku
Abdul Rahman. Curios este faptul că acolo clima este
musonică, dar zona este situată în ochiul uraganelor,
unde este, culmea, o arie de calm, nefiind devastată de
furia lor.
Timpul trecea repede, iar temperatura urca. Am

găsit răcoarea marilor Mall-uri, cum a fost cel denumit
53
simplu Oceanus, fiind situat chiar pe o faleză de unde

puteam admira una din insulele mari – Gaya, dar şi
vaporul de croazieră care ne aştepta. Am luat-o încet
spre „casa noastră de pe Ocean”, dar trecând printr-un şir
de pieţe şi restaurante. În primul rând o piaţă de peşte şi
fructe de mare. De altfel, am citit că pieţele de acolo sunt
vestite pentru diversitate şi modalităţi de preparare. Am
văzut tot felul de mici acvarii sau bazine la restaurante
din diverse zone ale lumii: americane, indiene, irlandeze,
coreene, chineze, italiene. Şi aici este un mare amestec
rasial şi religios. Pe lângă diferite tipuri de malay, cu
grupuri specifice din Borneo şi insulele indoneziene şi
filipineze, plus din Indochina, India, China, am întâlnit şi
câteva biserici: metodistă, evanghelică şi romano -
catolică (ex. Catedrala Inima Sacră a lui Iisus, o
interesantă construcţie modernă foarte încăpătoare). Am
intrat şi în unul din cele mai noi şi mari Mall-uri, Suria
Sabah Shopping, cu mărfuri majoritare din China,
comunitatea lor însemnând un sfert din populaţie. Acolo
erau nu doar magazine, ci şi Golden Screen Cinemas, cu
multiple săli de proiecţie, dar şi o Moschee!
În vitrina unui birou de turism din Mall-ul

amintit, am văzut o hartă în detaliu a Sabah-ului. Tot pe
coastă, dar mai spre nord-est, am găsit oraşul-port
Sandokan. Se găseşte la 320 km de capitală. Am luat şi
un pliant despre Sandokan. Se poate ajunge auto pe
autostrada care străbate Sabahul în zona de coastă, este şi
aeroport, dar între obiectivele de vizitat nu am găsit
nimic despre celebrul pirat Sandokan, eroul romanelor şi
producţiilor cinematografice care au fascinat tineri şi
vârstnici din toate zonele lumii, unde au ajuns cărţile,
54
Corneliu Filip
filmele, serialele. O feerie care, desigur, va fascina şi alte

generaţii, dar pe care, spre mirarea mea, localnicii însă
nu au reuşit să o exploateze turistic.
Şi tot la biroul de turism am mai aflat că în acel
atât de îndepărtat ţărm al Pacificului există din 2013 un
Consulat onorific al României, condus de un localnic,
desigur admirator al ţării noastre.
55
4. Sultanatul Brunei – cel mai mic şi mai

bogat din acea parte a lumii
Dacă în teritoriul malaysian Sabah am coborât

având în gând pe legendarul pirat Sandokan, dar şi pe cei
musulmani ai organizaţiilor Abu Sayyaf şi frontul Moro,
în dimineaţa următoare, duminică, 8 noiembrie 2015, am
fost în portul Muara din Sultanatul Brunei. Din câte ştiu
eu, mai există, ca titlu oficial al ţării, doar Sultanatul
Oman, de pe ţărmul sudic al peninsulei Arabiei.
Eram curios să văd cum arată acest teritoriu, de
doar 5.770 kmp (locul 170 între cele 202 state membre
ONU), cu 65 locuitori pe kmp (locul 127), dar cu un PIB
pe cap de locuitor de 24,826 $, printre cele mai mari din
lume (potrivit wikipedia – în 2016). La aceeaşi sursă am
găsit un articol din revista „Capital”,semnat de Bogdan
Birzac din 24 ianuarie 2015, în care se arată: „Legile
locale reflectă, în primul rând, caracterul islamic al ţării.
Majestatea Sa Sultanul şi ceilalţi membri ai familiei sunt
respectaţi, iar eventuale critici exprimate public la adresa
lor ar putea crea o mare ofensă. Noul Cod Penal Sharia
prevede pedepse corporale severe, precum şi pedeapsa
capitală, pentru o serie de infracţiuni, iar unele dintre
aceste situaţii se aplică şi non-musulmanilor.
Adulterul (implicând un musulman), este
infracţiune, posesia de materiale pornografice,
56
Corneliu Filip
homosexualitatea, este ilegală... Există pedepse severe

pentru traficul de droguri, inclusiv aplicarea pedepsei
capitale”. Dar, sunt arătate, chiar de la începutul
articolului şi fapte bune, chiar din titlu: „Ţara unde nu
există taxe, iar locuitorii primesc, anual, 100.000 dolari
de la stat. Un stat mic aflat în Asia de Sud Est are unul
din cele mai mari PIB-uri per capita din lume, locuitorii
nu plătesc taxe, iar şeful statului oferă în fiecare an
cetăţenilor sute de mii de dolari. Cetăţenii români nu au
nevoie de viză”.
Am decis şi de data aceasta să merg singur să
vizitez capitala – Bandar Seri Begawan (în traducere ar
însemna oraş binecuvântat de Dumnezeu – Alah), pentru
că excursiile cu autocare la preţuri pipărate mi s-au părut
exagerate, fapt apreciat şi de colegii români, dar şi alţi
turişti, pe care i-am întâlnit în autobuzul cu care m-am
întors, dar mi-a fost mai greu ca în Sabah, pentru că
portul unde am coborât, la Muara, este la peste 60 km
distanţă de capitală.
Am ajuns în autostradă şi am luat-o, derutat, spre
dreapta şi am ajuns într-un parc cu un loc de joacă, dar
nu cu mulţi copii şi părinţi veniţi la picnic şi plajă.
Marea-Oceanul, era liniştit. La orizont am zărit sonde,
semn că principala bogăţie – petrol şi gaze, continuă să
fie extrase şi trimise, circa 90%, către Japonia.
Am revenit în şoseaua magistrală şi în staţia
Pelompang, am urcat într-un microbuz unde mai era o
familie de neozeelandezi. De o parte şi de alta a
autostrăzii, vegetaţie luxuriantă, stropită zilnic de ploiţe,
iar pe verdele crud, în culori pastelate, vile, blocuri cu
câteva nivele, benzinării, sedii de firme sau magazine,
57
şcoli, terenuri sportive şi de recreere. Aşa că nici n-am

realizat când am ajuns chiar în aria capitalei.
Primul popas unde ne-a lăsat microbuzul a fost la
vestita Moschee Omar Ali Saifuddin, din 1958, în
mijlocul unui lac, o lagună artificială, legată de râul
Brunei, care curge spre Ocean. Albă, cu o cupolă
centrală aurită şi mai multe turnuri aurite, iar unul central
– minaret. Am intrat şi eu în incinta uriaşă, în decoruri
cu filigrane, în nuanţe de verde şi auriu. Răcoare, linişte,
câteva persoane. Am ieşit, am făcut turul mozaicului cu
geometrii florale alb, galben, roşu, până la un fel de
punte până la o barcă-barjă, din piatră în stil clasic
chinez. O imagine inedită, îmbinare între culturi. Aşa mi
s-a părut mie!
Am traversat piaţa largă, până la apele râului care
poartă numele Sultanatului. Pe ape sunt şiruri de case
înălţate pe piloni şi legate prin punţi înguste pentru
pietoni, în rest circulându-se cu bărci. Este „Veneţia”
zonei, numit Kampong Ayer. Acolo ar fi ajuns celebrul
Magellan în 1521. Atunci exista un Sultan, de la care se
revendică şi actualul, dintr-o dinastie veche de şase
veacuri. Numele său este Hassanal Bolkiah, considerat
ca cel de-al 29-lea Sultan, (născut în 1946 şi ajuns în
funcţie în 1967). El este un monarh absolut, cumulând şi
funcţia de premier, ajutat de 4 consilieri, fără partide
politice, este şi şef religios, fără Parlament. Media
controlată, dar femeile au acces la educaţie şi cariere. Le-
am văzut pe stradă, magazine, cu baticuri, broboade, dar
fără burka.
Sultanatul Brunei a fost o importantă putere
politico-militară în perioada medievală, întinzându-se
până în Filipine şi Indonezia. Dar, treptat, s-a restrâns.
58
Corneliu Filip
Spre exemplu, în 1841, Sultanul din Sarawak (statul

Malaysiei care îl înconjoară, azi Sultanatul fiind
înconjurat terestru de el), l-a cedat, contra cost, unui
aventurier englez, James Brooke (1803-1868) ca
proprietate personală, el luându-şi titlul de „Regatul
Alb”.
Evoluţia istorică a fost apoi marcată de
descoperirea hidrocarburilor, exploatate intens după
1920. În 1963, când teritoriile vecine din Borneo au
intrat în Federaţie, Sultanul a refuzat să participe, mai
rămânând sub protecţia Marii Britanii, devenit
independent abia la 1 ianuarie 1984.
Am păşit atent pe punţile care m-au dus în acel

„Sat de pe ape”. Şiruri de case lăudate în pliante
turistice, dar ceea ce am văzut acolo, în noiembrie 2015,
m-a întristat. Am străbătut o parte din „uliţă”, dar am
văzut doar două case locuite, una cu rufe puse la uscat şi
o prăvălie-cârciumă cu câţiva clienţi, tineri, care savurau
câte o ţigară la o sticlă de bere. Celelalte aveau uşi
închise, barate de scânduri la ferestre. Atracţia vilelor,
caselor cu grădină, a blocurilor cu tot confortul, plus
facilităţile financiare, au golit pitoreasca aşezare.
Am plecat spre dreapta, tot pe punţi de lemn,
până la Moscheea nouă, superbă, cu 4 minarete zvelte,
cu o îmbinare armonioasă de naunţe de verde şi galben-
auriu, pe fundal alb. Era ora 12. Cald, zăpuşeală, iar eu
am reuşit să mă strecor pe una din uşi. Pe covorul care
acoperă toată sala, am văzut două fetiţe vesele dansând,
făcând tumbe pe acea imensitate, în timp ce părinţii,
câteva familii înrudite, etalau în afară, pe două mese,
mâncare şi sucuri, ca la un fel de pomenire.
59
Am trecut pe lângă ei în curtea din spate, legată

de şosea. Acolo am avut noroc că era o parcare, iar o
tânără amabilă m-a luat cu maşina ei, un model nou.
Recunosc că nu mă pricep la autoturisme, eu fiind mereu
pieton!
Am revenit în zona Moscheei Naţionale. Mai
aveam de văzut cealaltă Moschee, construită mai recent,
în 1994, într-un stil mai clasic, cu 29 de cupole, toate
aurite, din care două mari, plus 4 minarete înalte de câte
58 metri. Am găsit în pliant despre inaugurarea sa, unde
pot intra circa 5.000 de credincioşi, pentru a marca a 48-
a aniversare a zilei de naştere a actualului Sultan. Nu am
reuşit să intru în ea, fiind închisă?! Mai era o minune a
arhitecturii. Aş fi vrut să ajung măcar să o văd, dar nu
mai era timp. Doar am reuşit să o zăresc din goana
microbuzului şi autobuzului de la întoarcere. Este Palatul
Sultanului. Este înconjurată de un parc şi peluză imense.
Reşedinţa se numeşte Istana Nurul Iman, adică Palatul
Marelui Iman – conducătorul religios, care este tot
Sultanul. Redau cele găsite în pliante: este cel mai mare
palat rezidenţial din lume, de patru ori mai întins decât
Palatul Versailles, cu 1788 de camere, 257 de băi, cu o
uriaşă sală de recepţii, dar este deschis publicului,
supuşilor, doar 3 zile de la sfârşitul postului de o lună, al
Ramadanului. Citisem în ţară, în anii ’90, că la decorarea
sa a ajuns şi marmora noastră de la Ruşchiţa şi sticlărie
şi porţelan de la Dorohoi! Informaţia este contestabilă,
pentru că inaugurarea a avut loc în 1984,dar probabil s-
au mai făcut şi alte construcţii, cum ar fi Palatul
Nurulizza, pentru cea de-a doua soţie a Sultanului, regina
Mariam, fostă stewardesă!
60
Corneliu Filip
Am mai zăbovit puţin în zona centrală cu câteva

magazine, depozite, un Mall, lume nu prea multă, dar am
găsit autogara aglomerată, unde era un grup de colegi de
croazieră. Şi ei au venit, nu cu autocarele firmelor de
turism, dar au fost mai documentaţi ca mine.
Autobuzul pentru Port s-a umplut repede, mulţi
stând în picioare. Am intrat în vorbă cu o familie venită
din alt capăt de lume, un domn cu soţia şi cumnata
plecaţi din Chile, dar care au vizitat şi România, adică
„ţara lui Dracula”, dar frumoasă şi cu oameni deschişi,
volubili, mai ales că spaniola lor este soră cu româna
noastră!
Treptat, localnicii au coborât pe parcurs, dar cei
din croazieră am ajuns majoritari, iar un grup de germani
schimbau impresii în limba lor. Am ajuns la „casa
noastră plutitoare”, mulţumit că am putut vedea câte
ceva din acest mini stat, curios, cu un Sultan cu o familie
foarte numeroasă şi bogată, dar care i-a mutat pe
localnici din locuinţe modeste, adesea în aglomerări pe
ape, pentru case mai mari sau mai mici, dar cu confort, la
nivel de Noul Mileniu,plus plină de poveşti tot cu
sultani, regi, piraţi, Rajahul Alb, dar şi înseamnă să ai,
sub acea exuberanţă vegetală, ape, mlaştini, păduri de
mangove, dar şi păduri de sonde, iar acea bogăţie neagră,
uleioasă, să fie astfel distribuită, nu doar în palate uriaşe,
dar şi locuinţe suficiente şi pentru ultima familie
Cred că a meritat efortul de a ajunge până acolo.
Nu ezitaţi dacă puteţi fi acolo!
61
5. Indonezia – punte între

Asia și Australia
Primul meu contact cu o insulă din arhipelagul

numit Indonezia (în traducere liberă, pământurile la Est
de India), supranumită și „Salba de smaralde a
Ecuatorului”, a fost atunci când am debarcat pe țărmurile
nord-estice ale uriașei insule Borneo (peste jumătate de
milion de kilometri pătrați, mai precis 544.150 km²), din
care 73% aparțin Indoneziei, purtând numele local de
Kalimantan (din sanscrită = insula cu vreme însorită!
Diferența de suprafață aparține Malaysiei și Sultanatului
Brunei).
După ce fusesem în Indochina și Australia,
căutam prilejul de a ajunge și la acea „punte” dintre
Continente și s-a ivit în urma propunerii unui mai vechi
și tânăr prieten de peste Prut – Dorin Lozovanu de la
Chișinău. Împătimit geograf și etnograf, plecat după
căderea „gardului de sârmă ghimpată” de la Prut, adică
1991, Dorin a venit să studieze la Iași, la facultățile de
drept și geografie. După care a cutreierat Balcanii în
căutarea neamurilor noastre, numite vlahi, cu diferite
variante, adică acei urmași ai romanilor de la sudul
Dunării, noi fiind cei de la nord, în acea „insulă” a
latinității orientale!
62
Corneliu Filip
Am asistat la prezentarea tezei sale de doctorat

intitulată „Românii de pe insula Balcanică – Studiu
uman și geografic”, susținută pe 2 iulie 2008 într-un
amfiteatru al Facultății de geografie-geologie a
Universității „Al. I. Cuza” din Iași și apreciată cu
calificativul maxim „magna cum laudae”.
Curios din fire ca orice cercetător cu vocație, a
trecut și la cunoașterea altor zone geografice de pe
Mapamond. În epoca internetului e mai ușor să stabilești
legături cu alți colegi de breaslă.
Mi-a vorbit de alte călătorii, nu doar pe „bătrânul
nostru continent”, ci și prin îndepărtata Asie și Australie.
Nu a ajuns nici el în Indonezia, dar era așteptat, dincolo
de ea, în arhipelaguri din Pacificul de Sud, de care știam
vag, că pe acolo se schimbă data pe Glob, sosește Anul
cel Nou.
Primise în vara lui 2017 o invitație oficială la
Colegiul regal din arhipelagul Tonga, unde trece acea
linie imaginară care marchează începutul unei noi zile pe
Glob. Și tot acolo este singura și cea mai veche dinastie
regală din Pacificul de Sud. Urma să ajungem acolo, în
acel „capăt” al Pământului, la sfârșitul lui martie 2018.
Vor fi și alți doi prieteni ai săi, unul din Cehia, celălalt
din Islanda.
Am decis ca până acolo să facem mai multe

popasuri intermediare. El a studiat itinerariul întins pe
aproape o lună și jumătate, între 22 februarie și 4 aprilie
(cel puțin pentru mine!) 2018, urmând să schimbăm 18
avioane, un semi înconjur al Planetei, dar nu cu popasuri
în rețele hoteliere, ci pensiuni și cazări gratuite la
cetățeni, în acel sistem nou, numit couch surfing (definit
63
ca un serviciu de ospitalitate, fondat în 2003, ca

organizație non profit, cu sediul la New Hampshire
(SUA), lansat în 2004 și care a ajuns să aibă circa
400.000 gazde active, ea transformându-se în 2011 – în
companie cu profit și finanțare).
Cititorii acestor pagini pot găsi informații, detalii

despre acest sistem de a călători și pe Glob, la costuri
reduse, accesând site-ul www.couchsurfing.com.
Am început călătoria noastră în sens invers, chiar

de la meridianul Zero până la ultimul, de fapt al 12-lea,
unde începe ziua, adică de la Greenwich – Londra, la
Nukuʼalofa, capitala arhipelagului – Regatul Tonga.
Primul popas, pe parcursul a 10 zile (24
februarie-6 martie), după aproape 14 ore de zbor
continuu, a fost în capitala Indoneziei – Djakarta.
64
Corneliu Filip
Djakarta – primele surprize
Am decolat seara, târziu, din Londra și am ajuns

în Djakarta la lăsarea serii... următoare! Pe ecran în
avion, scria distanța parcursă 12.500 km.
Aeroportul internațional Kenajara, care poartă
numele fostului prim președinte Sukarno (1945-1967)
dar și vice – Hatta (1945-1956), mare, luminos, din
1985, recent modernizat, ne-a primit cu urarea
radițională, pe panouri multicolore, pentru mai toți
călătorii, adică în engleză: Welkome in Indonesia!
Eram obosiți ca după atâta timp stând în scaun,
aproape 14 ore, parcurgând de la plecare 7 fusuri orare.
Numai că au apărut primele surprize și nu tocmai
plăcute...
Dorin, care are relații mai peste tot, chiar pe
Mapamond, a venit cu un mesaj de la un prieten din Iași,
către rudele soției, căsătorită cu un jurnalist de la Iași,
Lucian, ea fiind chiar din Jakarta. Trebuia să se
întâlnească în Aeroport, doi din frați: Rio și Raj.
Telefonul lui Dorin refuza să se cupleze la rețeaua
locală. După ce a reușit, a vorbit cu Rio, ofițer de
marină, dar a mai trebuit o jumătate de oră până ne-am
găsit în furnicarul de pasageri de la ieșiri.
Am străbătut orașul pe bulevarde și străzi până
am ajuns într-un cartier cu străduțe, curți, până ce ne-am
oprit la un bloc cu 3 nivele și patina timpului, anii ʼ60 /
ʼ70. Gazda, Andisan, ne-a primit surâzând, cu toată bună
65
voința. Dorin l-a cunoscut și au discutat pe internet.

Locuia singur, lucra la o firmă de transporturi, venise
dintr-un sat, a găsit acea locuință în bloc, cu o singură
cameră, 4x4 m, cum erau și ale vecinilor (grupate câte
două pe palier, pe stânga și dreapta, plus cu o cameră
1x1,5 - pe post de wc tip turcesc și un bazin cu apă,
alăturat (0,50x0,70 – înalt 0,50), cu robinet cu apă rece și
o cană din tablă pe post de baie-duș!). Aduna ban cu ban,
adică rupii, ca să-și ia casă și nevastă.
Nu eram singurii oaspeți. Cu două zile înainte
venise la el un tânăr arhitect din Italia, Luciano, pornit
prin lume să cunoască arhitectura Asiei, dar i s-a
deteriorat o pagină din pașaportul italian, fusese cu el la
Ambasadă, dar cei de acolo l-au tot amânat, încât a ajuns
să facă grevă în fața Ambasadei.
Gazda, amabilă și scuzându-se mereu pentru
condițiile de cazare, adică doi pe un recamier și doi pe
saltele întinse pe jos, ne-a servit cu supe instant și cafea
cu lapte, încălzite la un reșou electric, pe post de
bucătărie.
Eu, deși 4 decenii jurnalist, nu consum deloc
cafea sau ceaiuri tari. Eram prea obosit după o noapte pe
avion. Era caldă și cu lapte. Și... n-am mai dormit încă o
noapte. Ceilalți trei din cameră n-aveau probleme. Le-am
urmărit respirația grea, sforăiturile... ele erau întrerupte
la orele 3 și 4 ale nopții, de chemarea la rugăciunea
musulmană de la cele 3 moschei din cartier, apoi au
urmat, după 4, vocalizele cocoșilor de prin curțile
gospodarilor, iar la ivirea zorilor, pe la 6, când s-a
luminat brusc, zgomotul și claxoanele autovehiculelor.
Așa a început pentru mine prima zi în capitala
Indoneziei...
66
Corneliu Filip
Am plecat pe la ora 9, locală, mai întâi cu Rio și

părinții săi și a lui Sara (indoneziana căsătorită la Iași),
pentru ca bătrânii să obțină viză de la Ambasada noastră
să poată merge în România să-și vadă nepotul. Apoi am
ajuns la una din cele 11 universități ale metropolei,
„Binus”, aflată pe locul V într-un clasament valoric. În
campus, după puțină așteptare, când am cunoscut câțiva
din conducere, în sfârșit a apărut și „omul nostru” – prof.
univ. dr. Anton Wardaya. Este specialist în matematică-
informatică. Nu este musulman, ca majoritatea
indonezienilor (cu o populație totală de 238 milioane
locuitori în 2009, ocupă locul 4 în lume, după China,
India și SUA, dar primul, cu cei mai mulți de religie
musulmană, sunnită, dar tolerantă).
Anton este presbiterian, cu bunici de origine
chineză, veniți din Singapore. El însuși a făcut studii
acolo, iar când l-am cunoscut era, pe lângă profesor la
Universitatea Binus și la Ministerul Educației
coordonator al olimpicilor elevi, cu care a fost și la
competițiile organizate și de România, la București și
Iași.
Ne-a arătat fotografii însoțite de cuvinte de

admirație pentru prieteniile legate la noi în țară. În plus,
este conducătorul unui Colegiu care îi poartă numele.
Ne-a fost însoțitor în cele trei zile în care ne-am
aflat acolo în capitală. Când nu avea treburi la Minister
și Universitate, mai după amiază sau seara, ne-am
întâlnit în grădina peisagistică a unui Mall și ne-a dus în
Batavia, adică în orașul vechi, fondat de olandezii de la
Compania Indiilor de Est, porniți și ei la fel precum
67
celelalte popoare europene de navigatori de pe malurile

Atlanticului, spanioli și portughezi, englezi și olandezi,
ultimii numiți și batavi (de la numele unor triburi antice,
cunoscute de romani). Abia în 1949 orașul a căpătat
acest nume, odată cu proclamarea Independenței =
Mardeka, în limba lor.
Anton nu este doar matematician, dar și bun ghid,
istoric și geograf, bine documentat în privința evoluției,
cel puțin a orașului. Ne-am dat repede seama că avusese
mulți asemenea oaspeți. O făcea, ca asiaticii, mereu cu
zâmbetul pe buze, gesticulând, de parcă eram rubedenii
apropiate.
Batavia veche, acum cartier al Capitalei, se află
în nord-estul insulei Jawa, pe râul Ciliwang, când purta
numele Sunda Kelapa, fiind portul înconjurat de pante
joase cultivate cu orez, străbătut de canale, ca în Olanda,
sublinia Anton, de unde navigatorii puteau să ducă în
restul lumii, în special în Europa, atât de prețuitele
mirodenii, în special, piperul. Primii au ajuns acolo
portughezii, dar în 1527, un bun războinic, acum erou
național, Fattahillah, i-a izgonit pe portughezi și a
redenumit, Sunda Kelapa, cu numele de azi Jakarta. De
aceea, în 1945, când și-au proclamat independența,
recunoscută abia în 1949 de fosta putere colonială, a
căpătat denumirea venită din istorie – Jakarta.
Vechea piață, străjuită de fosta Primărie (azi

muzeu), poartă numele Fattahillah.
Era seară, lume multă, marfă diversă, etalată în
prăvălii, tarabe, trotuare. Abia am intrat în Cafe Batavia,
ca să cinăm, că a apărut subit un ropot de ploaie deasă,
dar călduță. Localnicii s-au repliat, cunoscându-și
68
Corneliu Filip
locurile de refugiu, deschizând umbrele mari, iar cei mici

țopăind și bucurându-se de dușul de afară. Ne-am gândit
nostalgici la ploițele de acasă, când eram și noi... copii
odată! Parcă ne aflam într-un tunel al timpului, într-un
alt veac și loc pe Mapamond!
Am servit cina în acea cafenea celebră în zonă,
cu două nivele, în lemn de tec, de esență tare, foarte
apreciat pentru rezistență, în special la umiditate. Eram,
tot în alt veac?
Am găsit, pe un perete, date despre clădire, veche
din 1830, fotografii cu celebrități, am urcat și la Salonul,
care putea găzdui petreceri cu 150 de oaspeți. Am mai
aflat și mi-am notat că „Barul W.Churchill” a fost clasat
de Newsweek International în 1996 ca „cel mai bun bar
al lumii”, iar în 1990 australianul Graham James a
achiziționat clădirea, a restaurat-o și a decorat-o ca
restaurant, în stilul anilor 1930.
Deși eram frânți de oboseală, în special eu, după
noaptea albă, zâmbitor, Anton ne-a oprit în drum, într-un
Mall, deși trecuse de ora 21, la un salon de masaj.
Cititorii, probabil vor zâmbi. Nu era erotic, ci de
relaxare. Un salon mare, plin cu scaune întinse, unde un
maseur (dar erau și femei ca maseuze) îți lua în primire
toți mușchii, de la gât la vârful picioarelor, inclusiv
tălpile, timp de jumătate de oră. A fost relaxant, iar când
am ajuns la canapea sau saltea, în acea cameră pe care o
împărțeam cu ceilalți doi locatari, am căzut ca secerați și
am dormit, cum se spune pe acasă, buștean!
În ziua următoare am descoperit partea centrală a

megapolisului. Un taxi ne-a scos din zona cu căsuțe din
diferite perioade, cu curticele, ateliere, prăvălii,
69
motorete, camionete, pe marile bulevarde cu blocuri,

magazine, trafic intens.
Am fost lăsați chiar în fața Palatului Merdeka al
Independenței sau Libertății, o clădire dintr-un complex,
nevizitabilă, în formă actuală, Empire, din 1873, ca
reședință a Guvernatorului general al Indiilor de Est
Olandeze, iar din 1949, al Președinților. Acolo a locuit
primul președinte Sukaro. Am găsit informația că era fiu
de învățător din Java, mama hindusă din Bali, inginer,
arhitect, poliglot, a fost căsătorit și divorțat de 9 soții, iar
cu 6 din ele a avut mulți copii. Militant anticolonialist,
cu procese și arestări.
Mai multe despre perioada luptelor pentru
Independență și epoca lui Sukaro, adică anii Republicii,
sub autoritatea sa, anii 1945-1967, am aflat vizitând
muzeul cu 51diorame și tablouri, fotografii, din
îndelungata istorie a Arhipelagului. El este încorporat la
baza uriașului Monument cu obelisc, numit de ei Monas,
înalt de 132 metri, în vârf cu o flacără cu folie de aur.
Construcția a durat din 1955 până în 1975, inițiat de
președintele Sukarno și inaugurat de succesorul său care
l-a înlăturat de la putere, generalul Suharto (1969-1998).
Am întâlnit elevi și familii urmărind explicațiile
ghizilor. Am văzut pliante, un documentar. Mi-au atras
atenția câteva fapte controversate, mai puțin cunoscute.
Mai întâi că primul președinte Sukarno a colaborat cu
ocupanții japonezi în speranța că ei vor acorda
Independența față de japonezi. Astfel ea a fost
proclamată când japonezii mai erau prezenți în insule, pe
17 august 1945. Dar olandezii s-au întors cu învingătorii
americani, iar înfruntări și tratative au continuat până la
recunoașterea ei internațională la 27 decembrie 1949.
70
Corneliu Filip
Atunci, Ahmed Sukarno a lansat propriul său

model de dezvoltare a Indoneziei în 5 puncte, din care
am reținut ultimile 3, adică o Indonezie unificată având
în vedere că sunt 240 mil.locuitori, cu circa 500 etnii și
în jur de 250 limbi plus dialecte, democrație, în sensul
conducerii prin înțelepciunea reprezentanților poporului,
cât și justiție socială pentru toți.
Mai întâi a încercat „democrația îndrumată”, cu
un guvern legitimat de alegeri libere, dar păstrând
politicile, motivele și obiectivele generale, inițiale, ale
statului său proaspăt eliberat. Dar, era în plină
concurență între cele două blocuri politico-militare
mondiale. Pentru a contracara revolte secesioniste,
puterea militarilor, Sukarno a făcut vizite în ambele
zone, la Washington (1956), apoi la Moscova, a
organizat în 1955, lângă Capitală, la Bandung,
Conferința Forțelor Noi, iar din 1961, cu președintele
Egiptului, Nasser, al Jugoslaviei, Tito, Ghanei, Nkrumah
și premierul Indiei, Nehru, Mișcarea de nealiniere.
Am văzut în muzeul amintit, în ultima dioramă, o
adunare a unor lideri în 1962, unde hotărau independența
teritoriului numit de ei Irianul de Vest sau Papua, care a
revenit Indoneziei.
Țin minte că pe atunci eram elev și presa era
plină de știri despre manevre militare, tratative dure,
până ce americanii i-au sfătuit pe olandezi să se retragă
prin Acord semnat la New York în august 1962. La
Guvernare au avut acces și comuniștii. Tensiuni, revolte,
„război rece”, iar Sukarno a trebuit să cedeze conducerea
militarilor, în frunte cu generalul Suharto.
În statele vecine vizitate, Filipine, Malaysia,
Singapore, situația a fost mult mai stabilă și prosperă!
71
Piața Mardeka e impresionantă. Întinsă pe 75

hectare este de 5 ori mai întinsă decât Piața Tiananmen
din Beijing și de 12 ori decât Place de la Concorde din
Paris.
În perioada dominației olandeze a fost tot în
centrul orașului, dar mai întâi, drept Câmpul bivolilor de
apă = Buffelsveld, Câmp de Paradă și instrucție militară,
iar după 1820 Piața Regelui, Târg de Noapte, Piața
Gambir (după numele unei plante tropicale). În forma
actuală a fost amenajată în timpul lui Sukarno, care acolo
și-a ținut marele discurs proindependență și anticolonial
în septembrie 1945. Pe cele 4 laturi, puncte cardinale, se
găsesc principalele instituții ale Statului, de la Palatul
Prezidențial Mardeka, sediul Armatei, Ministerul,
Primăria orașului și biroul Guvernatorului, Biblioteca
Națională și alte muzee, Radioul Național, Banca
Indoneziei, Curtea Constituțională, cea de Justiție.
În partea de Nord am vizitat două reprezentative
religioase vecine, simbol al conviețuirii: Moscheea
Istiqlal și Catedrala Catolică.
Moscheea a fost înălțată o dată cu modernizarea
întregului Ansamblu Mardeka, adică sub coordonarea lui
Sukarno, începută între 1961 și 1978, deci timp de 17
ani. Are 7 intrări adică cele 7 ceruri în Cosmogonia
Islamului, cu o cupolă înaltă de 66,66 m, câte versete are
Coranul, iar diametrul 45 m – adică anul proclamării
Independenței = Istiqlal în arabă.
Am vizitat-o împreună cu Dorin. E într-adevăr
uriașă. Am găsit și informația că acolo se pot găzdui
200.000 credincioși, inclusiv în curtea interioară vastă,
72
Corneliu Filip
plus cele 4 nivele-balcoane, ale incintei centrale, fiind

cea mai mare din Asia de Sud-Est.
Era într-o zi de marți, obișnuită, dimineața pe la
ora 10, deci între principalele rugăciuni. Am intrat pe
una din părți, cea centrală, din fața Catedralei. Ne-am
lăsat pantofii la un fel de garderobă, Dorin spunând că
suntem din Bosnia, deci musulmani! Tineri, vârstnici,
copii. Ultimii și aici aleargă, fac tumbe pe imensitatea
covoarelor și nu țin cont de un fel de gărduț transparent
între zona pentru bărbați și cea pentru femei. Doi puști
pozează în atitudini războinice în fața bunicului cu
telefon-foto. Unii se roagă solitari sau în grup, în timp ce
alții, pitiți lângă stâlpii uriași, se visează în Paradisul lui
Alah.
Ieșim, trecem strada și ajungem, de la musulmani
la catolici. Catedrala zveltă cu turnuri gotice, este
modestă ca dimensiuni, venind de la cumpăna secolelor
trecute, 1899-1901. Chiar la intrare, biserica fiind
închinată „Înălțării Maicii Domnului”, chipul Ei are
trăsături specifice tinerelor din zonă, care stau pe bănci
în meditație sau făcându-și semnul Crucii.
Spre seară ne-am reîntâlnit cu profesorul Anton
Vardaya. Deoarece urma ca ziua următoare să plecăm cu
trenul spre fosta capitală Jakarta din gara veche –
Gambir, aflată lângă Palatul Mardeka, iar blocușorul
unde locuisem era la mulți kilometri distanță, iar Anton
locuia în altă zonă îndepărtată, cu mașina sa ne-am mutat
chiar la hostelul gării.
Gambir este cea mai veche gară, din 1884,
renovată recent, cândva la periferie, acum în mijlocul
aglomerației cu peste 10 milioane de locuitori. Ca
urmare, terasamentul a trebuit să „pășească” peste străzi,
73
case, blocuri, șerpuind până lângă Palat. Are trei nivele,

dar dispuse invers, adică jos, la stradă, clădirea este
divizată, jumătate sala de așteptare și 3 case de bilete, iar
un culoar duce spre diverse mici magazine și nelipsitul și
acolo, Mc Donald.
La primul etaj este Hostelul. Un culoar îmbrăcat
în lemn, cu două șiruri de cușete, tot din lemn, fără
ferestre, câte 5 jos și alte 5 deasupra, cu o scăriță și
cortină din pânză, pe stânga și dreapta. La intrare, o ușă
cu toaletă, duș și chiuvetă, poliță plus oglindă, iar pe
cealaltă latură a cușetelor, un spațiu cu două covorașe, o
mică moschee în miniatură. Dar, persoanele? Ei bine, la
2, la ultimul etaj, câte 2 peroane. Sunt de fapt două linii,
diferențiate pe culori: albastru și roșu. La ora 8,30 am
urcat în trenul de pe linia cu roșu, spre Jogyakarta, la 8
ore de mers. Cum a decurs noaptea în cușetă cu
peroanele gării deasupra?! Eram prea obosiți să nu
dormim și-n asemenea condiții.
Peste un an am găsit pe Google o informație
surpriză pe care o reproduc, fără comentarii: „La 29
aprilie 2019, ministrul planificării a anunțat că
președintele Joko Widodo a decis mutarea capitalei de la
Jakarta din cauza faptului că orașul se scufundă între 1 și
15 centimetri pe an. Noua locație încă nu e cunoscută”.
74
Corneliu Filip
Impresii din tren
Urcăm în primul vagon, pe jumătate plin cu

localnici. Deși mai vechi, are aer condiționat, scaune din
piele, ecran mare la capete cu detalii despre calea ferată
care străbate insula Java, cea mai populată din Indonezia,
în care trăiește 57% din populația arhipelagului, adică
136 milioane de oameni. Ca suprafață = 16.700 km², e a
13-a din lume și a cincea din Indonezia.
Călătoria, lungă de circa 500 km, a durat fix 8
ore, de la 8,30 la 16,31, cu scurte opriri în câteva stații
principale. Am străbătut jumătate din lungimea insulei
de circa 1.000 de km, cu lățimea de până la 192 km,
adică de la Nord-Est spre Sud-Vest. Am întâlnit înălțimi
nu prea falnice, deci pe o distanță, ca lățime de nici 200
km, „coloana vertebrală a Javei” – urcă până la 3.676 m
în vârful Semeru. Am reținut că sunt peste o sută de
conuri vulcanice, din care 30 sunt vulcani activi. Am
văzut câteva erupții, tsunami, dar numai la National
Geografic!
Priveliștile, pe toată durata parcursului au fost
relaxante, plăcute. Câmpuri parcelate, cu canale-drenuri
de irigații, foarte multe cultivate cu orez – alimentul de
bază. În cele 10 zile nu am văzut pâine, înlocuită mereu
cu orez! Orezării în toate etapele: răsărire, vegetație,
recoltare, vânturare și uscare. Am admirat și șiruri de
banani, trestie de zahăr, palmieri pentru ulei, tot mai
75
cerut la export, care au dus la defrișări masive cu efecte

grave pentru mediu, prin gaze cu efect de seră.
Și în tren lume amabilă, inclusiv controlorii și cei
care vin cu oferte de gustări, fructe, răcoritoare, ceai,
cafea, semințe diverse. Am văzut și trenuri lungi cu
diverse transporturi de marfă, dar și lucrări tehnice la
poduri, viaducte, dublare de linii. Și nu putem uita că
trenul nostru a ajuns la destinație fix la ora înscrisă pe
biletul de tren!
76
Corneliu Filip
Yogyakarta – reședința-unică de sultan

în Republica Indonezia
Numele seamănă desigur cu cel al capitalei

Jakarta, fiind tot cu rădăcini hinduse, din celebra epopee
antică Romayana, cu semnificația de „așezare prosperă”.
Este, dar supravegheată primejdios la nici 30 km nord de
oraș, de unul din vulcanii cei mai activi – Meropi, cu
conul adesea fumegând la aproape 3.000 m înălțime.
Citisem despre marea erupție din 2006, apoi în
2010, 2013 și după două luni de la vizita noastră, pe 11
mai 2018. Deci am fost norocoși, dar văduviți de
adrenalina unei noi explozii, gaze, lavă, până către satele
care urcă către jumătatea versantului.
Despre Meropi, am aflat acolo, că îi este

semnificativ numele în limba javaieză = muntele de foc.
În zori vor privi răsăritul de soare către alți doi vulcani,
gemeni, dar stinși, lângă celebrul templu – cel mai mare
din lume, budist = Borobudur.
Cazare a fost tot la gazdă, dar în condiții mai
bune – cameră mare, cu pat dublu și baie proprie, cu duș,
dar cu apă semicaldă. Gazda, Cita, în limba lor Floare, o
tânără cu doi copii (Aurora – clasa a III-a și puștiul Ilan,
care urma să devină școlar), masterandă la științe
politice, căsătorită cu un belgian plecat acasă pentru
câteva luni (unde a iernat?!). Am găsit acolo și alți
77
oaspeți, două nemțoaice, Ina și Cristina, din Berlin și

Hamburg, studente plecate în lume.
Seara acolo sosește grăbit la orele 18. Am plecat
de pe străduța unde locuiam, pe un bulevard principal, la
o Agenție de voiaj luând bilete pentru a vizita cele mai
vestite vestigii din zonă: cel mai mare templu budist din
lume = Borobudur, iar la Prambanan, unul din cele mai
mari ale lui Budha.
A trebuit ca la orele 4,30 să fim pregătiți la

poarta casei, de unde ne-a luat un microbuz, (a mers cu
noi și Ina) am străbătut orașul adormit, am intrat într-o
pădure tropicală, am urcat într-un foișor din bârne și am
așteptat ivirea, prin perdeaua de ceață, ca într-un film cu
mistere, a pădurii, a pantelor munților vulcanici,
deasupra cărora a apărut triumfător soarele, în culorile
roșu-gălbui, protocalii, ca cele ale gurilor de vulcani.
Nu eram singuri. Auzeam diverse limbi, engleză,
germană, javaeză și... rusă! Am coborât cu regrete – totul
era mirific, dar ne aștepta însuși scopul ajungerii noastre
până acolo, adică Templul din Buddha de la Borobudur.
Eram amândoi plini de informații, ca mai toți
vizitatorii din acea dimineață. Am încercat să găsesc
propriile motive pentru care este atât de faimos? Cred că,
în primul rând, pentru că este singur pe acel platou.
Văzusem alte statui sau temple de alte dimensiuni în
India, China, Japonia, Tailanda, Vietnam, Malaysia.
Majoritatea înghesuite prin localități. Aici este singur, ca
un munte semeț făurit de oameni din lava aruncată de
vulcanii din insulă. Cenușa l-a acoperit, dar și protejat
prin Mileniu, peste el venind vegetația tropicală. Au fost,
desigur și războaie pentru supremația conducătorilor. Au
78
Corneliu Filip
venit și navigatori de departe, englezi (vestitul Raffles și

un olandez – Hartman). A fost multă muncă, pe decenii,
degajări, restaurări, căi de acces. A intervenit și
UNESCO, a lansat un program de „Salvați
Borobudurul”, pe care în 1991 l-a înscris pe celebra sa
Listă, de conservare și promovare.
E, într-adevăr, copleșitor, o movilă uriașă în
trepte, cu 9 platforme, 72 statui ale lui Buddha, cu un fel
de clopote = stupe, basoreliefuri, arcade, pe unde mișună
lume, de toate vârstele, inclusiv călugări cu îmbrăcămite
specifică în nuanțe de portocaliu spre roșu. Câteva tinere
studente la jurnalism, aflate în pracică, ne interoghează și
pe noi despre impresiile vizitei.
Ne urcăm în alt autocar, că am plătit și vizita la
celălalt Templu, poate mai puțin celebru, de la
Prambanan, cale de circa 50 km. Acolo este lăcașul mai
multor zeități din Panteonul Hindus. Ambele flanchează
orașul, reprezentând și un fel de hotar între foste regate,
sultanate, iar astăzi provincii. Ele au marcat înfruntarea
dintre cele două mari religii din urmă cu peste o mie de
ani, am citit pe un mare panou care este așezat pe aleea
care duce la impunătoarele construcții, (conform unei
inscripții dăltuite în piatra vulcanică la anul 850-856
d.Hr.) că la „rivalul” său, budist, a fost o muncă titanică,
nu doar de clădire și sculptare, dar și de deviere de
cursuri de ape, două râuri importante. Au fost acoperite
de cenușe și vegetație, treptat dezgropate de arheologi,
dar și localnici care au dus bucăți, bucăți, cu care și-au
zidit locuințe proprii. Cum s-a întâmplat și în atâtea alte
părți!
Deși incluse pe lista proprie de UNESCO,
vizitate în ultime decenii de milioane de pelerini, dar și
79
turiști, vulcanii, în special amintitul Meropi care a

aruncat lavă și cenușă spre a le arăta oamenilor că luptele
cu adâncurile de foc ale Pământului continuă! Au fost în
total, spun arheologii, 240 de temple, pentru că
Panteonul hindus este amplu. Au fost refăcute și le
putem admira pe cele mai mari – Triada Supremă:
Vishnu, Shiva și Brahma, iar în fața lor, ca subordonate:
Nandi, Hamsa și Garuda (ultimul sub formă de pasăre
mitică este acum emblema Companiei indoneziene
aviatice care ne-a adus de la Londra). Sunt pline de
basoreliefuri, scări, culoare, dar în jurul lor, pe laturi erau
înșirate, precum coloane de subordonați, celelalte,
modeste, în total 240! Dincolo de ele, o altă platformă.
Acolo, pe o scenă specială, seara, la lumina
reflectoarelor, prind viață sculpturile din basoreliefuri,
însuflețind personajele anticei epopei Ramayana.
Noi eram grăbiți, iar spectacolele sunt
programate sub lumina lunii și a reflectoarelor. Noi doi
ne-am întors în Yogyakarta.
Ne aștepta Curtea sultanului de acolo. Am
vizitat-o în ziua următoare.
Indonezia este astăzi Republică, dar la

Yogjakarta mai este reședința unui Sultan în funcție, care
administrează, împreună cu o Adunare legislativă locală,
cu Sultan și Guvernator al regiunii speciale. Dacă
guvernatorul este ales, Sultanul este succesor în familia
Sultanatului din 1755! S-a menținut pentru că în 1945,
după proclamarea Independenței în august, doar Sultanul
de acolo a avut inspirația să proclame atașamentul la
Republică, oferind și reședința republicanilor lui
Sukarno până la recunoașterea noii Republici în 1945/50.
80
Corneliu Filip
Drept recompensă, dinastia a rămas. Nu mai locuiește în

vechiul Palat, ci în unul mai nou, pe lângă care doar am
trecut.
Am poposit și vizitat, mai întâi, un fel de
reședință, numită Castelul pe apă = Taman Sari, de pe la
1760, la începuturile dinastiei. Ziduri dantelate, bazine
cu apă, incinte, un etaj cu ferestre speciale, de unde
sultanii își admirau cadânele sau concubinele care se
îmbăiau, înainte de a-și alege preferata. Acum localnice
sau turiste și turiști care își fac selfi-uri.
Mai facem vreo 2 km până la Palat, numit
Kraton.
Obișnuiți cu grandoarea palatelor de pe
continentul de unde am venit, cele de la Tropice sau
Ecuator ne surprind prin simplitatea, fragilitatea lor, din
lemn, panouri, spații deschise, dimensiuni mai umane.
Iar când nu este populat, surpriza este și mai mare. Era
ora amiezii, nu prea cald, dar eram singurii vizitatori. În
mijlocul curții, flancată de clădiri, de dimensiunile
caselor de la noi, cu diverse exponate legate de istoria de
două veacuri jumătate ale Dinastiei, iar în mijloc, pe
aproape mai bine de un hectar spații cu semnificații greu
de înțeles pentru noi, cu baldachin, divan, platforme,
unde acum mai au loc spectacole speciale, tradiționale
insulei Java.
În apropierea Palatului am trecut pe lângă
campusul Universității locale, cu 18 facultăți, ca prima
Universitate de Stat înființată în 1949 și care are acum
circa 55.000 studenți, din care peste 1.000 sunt veniți din
alte țări.
81
Orașul este dinamic, cu aproape jumătate de

milion de locuitori.
Înainte de a pleca cu avionul spre insula Bali, am
avut alte două întâlniri deosebite. Mai întâi, spre seară, o
masă comună, rotundă, cu oaspeții lui Cita – noi doi,
cele două nemțoaice și opt prieteni ai familiei, tineri din
Java, dar și Sumatra și Papua-Irian. Cu câteva preparate
locale, sucuri din fructe specifice, discuție, mici toasturi,
fotografii. Dimineață, înainte de plecarea la Aeroport, o
altă întâlnire în holul unui hotel din fața Gării, cu
Alexander, prieten din anii studenției la Iași, cu el,
student la Viena, devenit profesor la Universitatea
Pacificului de Sud din Fiji, venit cu un coleg localnic,
Jeo, negru din Fiji.
Am mers împreună să servim masa la o tonetă de
pe trotuarul bulevardului care duce la Gară. Ați văzut
prin reportaje!? E o tonetă pe roți, cu legume,
zarzavaturi, bucăți de carne, mirodenii, uleiuri puse la
fiert (prăjit în reșouri sau primusuri), servite la două
măsuțe cu câte 4 scaune și copertină. Am servit, am
notat, Mie Ayan, un fel de supă cu tăiței, bucățele de
carne de pui, ca pe la noi, plus un gen de clătite din aluat
cu umplutură, dar nu prea dulce.
În Aeroport, aglomerație. Mi-a reținut o imagine:
o mamă cu trei copilași, cu fața complet acoperită, numai
în negru, dar cu o deschidere prin care putea privi
ecranul unui telefon pe care îl butona.
82
Corneliu Filip
Invitați la nunta din Bali
Am aterizat în insula Bali, despărțită de sora sa

cea Mare, Java, la doar 3,2 km, dar în partea sa sudică, la
Aeroportul internațional al capitalei, orașul Denpasar.
Chiar de la intrarea în clădirea aerogării ne întâmpină o
inscripție în engleză: Bali – ultim Paradis al Lumii.
Să ajungi în Indonezia și să nu poposești în Bali,
este ceva de neînțeles pentru mulți! Mai ales că acum
sunt zboruri directe cu mari capitale ale Lumii. Am găsit
câteva superlative: în 2018, când am ajuns acolo, au sosit
aproape 24.000 pasageri, considerat cel de-al treilea cel
mai bun din Lume și al doilea cel mai aglomerat din
Indonezia. Poartă un nume ciudat pentru străini: Gusti
Ngurah Rai. Am citit că este al unui erou național, care
în 1946, când olandezii au revenit și cucerit insula, el, ca
și alți luptători au refuzat să se predea, preferând
sinuciderea = puputan, specifică în istoria frământată a
insulei.
Am văzut în capitală, la Denpasar, într-o Piață
Centrală = Tawan Puputan, statuia a trei tineri balieni,
din timpul luptelor cu olandezii între 1906-1908, când
peste o mie au preferat acest gest de moarte. Tot în
preajmă este și monumentul lui Gusti, care s-a sinucis cu
încă 98 de camarazi. De fapt Bali este o insulă la 8 grade
sud de Ecuator, luxuriantă, cu tradiții fascinante, oameni
primitori, circa 85 de procente hinduși, într-o majoritate
indoneziană musulmană, dar acel minunat pământ se
83
răzvrătește periodic prin cutremure și erupții vulcanice

devastatoare. Are doar 153 km lățime și 112 km
lungime, cu una din cele mai mari densități = 750
persoane pe km² sau 1.900 pe km. În contrast cu zona
litorală cu vaste colonii de coral, munții vulcanici urcă
abrupt până la 3.000 m. la vulcanul Agung (3031 m).
Am ajuns în preajma sa într-un tur al insulei. Era
liniștit în acea zi de luni – 5 martie 2018. Probabil
„obosise” după atâtea erupții. Cea mai devastatoare a
fost în 1963, soldată pe parcursul întregului an, cu circa
1.500 victime. Cu un an înaintea noastră, din septembrie
2017 au avut loc sute de cutremure vulcanice periodice,
care au dus la evacuarea a peste o sută de mii de
localnici.
Pe 26 noiembrie, Aeroportul internațional a fost
închis, blocând sute de turiști, fapt repetat în iunie, după
plecarea noastră.
Și totuși, turiștii continuă să sosească. Primul

mare hotel a apărut lângă capitală, la Sanur, unde am
poposit două nopți. Nu la un mare hotel, ci la o pensiune
cu 12 camere și o piscină în curte. Am făcut 17 km cu
taxiul, ajungând pe o străduță paralelă cu Bulevardul
principal. Dar, surpriză, străduța era blocată chiar în
dreptul pensiunii. Era montată o scenă, aduse scaune
metalice îmbrăcate în veșminte albe, înșirate pe carosabil
și trotuarul vecinilor. Patronul ne-a explicat că a doua zi
– duminică, va fi o nuntă mare, la care vom fi și noi
prezenți. Era ceva inedit, surpriză. Și a fost.
Mai întâi faptul că tinerii, mire și mireasă, erau
musulmani, minoritari în insulă, dar costumația și
84
Corneliu Filip
ceremonialul era hindus, cu elemente întâlnite și la noi,

în România.
Duminică la orele 12, a început ceremonia
condusă de un fel de vornicel, cu microfon, cu un fel de
turban hindus, cămașă albă și un fel de fustă lungă,
tradițională, în nuanțe aurii. Pe scenă, pe jilțuri, mirele –
cu veșminte aurii-portocalii, cu un fel de turban și
veșminte ca în dansurile hinduse, mireasa cu o diademă
cu un gen de inflorescențe alb-gălbui, iar socrii și ei,
bărbații cu acel turban amintit, cămașă albă și haină
neagră, cu acea fustă lungă tradițională portocalie, cu
brâu lat și la spate, o săbiuță din lemn!
Dirijați de „vornicel”, tinerii și-au făcut
jurăminte, servit reciproc cu prăjitură și răcoritoare, apoi
a urmat îngenunchierea cu jurăminte de ascultare rostite
în fața părinților. Au urmat felicitări și fotografii cu rude,
prieteni, invitați.
Am urcat și noi pe acea scenă, după care am mers
în curtea vecină pensiunii, unde era o masă lungă cu
bucate: orezul nelipsit, pulpe de pui prăjite, legume,
fructe, o sticlă de apă îmbuteliată de jumătate de litru.
Luai farfuria din plastic cu lingura metalică și te așezai
pe acele scaune, schimbai câteva cuvinte cu vecinii,
dacă-i cunoșteai. Și, fine del primo tempo, adică prima
parte a nunții!
La orele 18, când a înoptat, a fost petrecerea
propriu-zisă. Începea, mai ca la noi, adică în partea
opusă scenei, veneau oaspeții.
Mai întâi era un fel de secretariat, o masă cu un
registru întins, în care familiile își scriau numele,
membrii, iar doamna avea la îndemână un plic pe care îl
introducea într-o urnă, o „căsuță de piatră”, cu suma de
85
„temelie” pentru noua familie. Mai făceau câțiva pași,

sub o ghirlandă cu flori tropicale, le mulțumeau socrii,
apoi urcau pe scenă unde erau mirele și mireasa. Apoi
curtea cu bucate, pe scaune serveau. Au fost și două
perechi de soliști vocali de muzică ușoară, voci plăcute,
antrenante, dar nimeni nu dansa. Doar câțiva copilași.
Nu zăboveau prea mult, lăsând locul altor invitați
pe scaune. După circa trei ore, după 21, au plecat și
mirii, socrii, iar după alte două ore, înainte de miezul
nopții, scena, scaunele, confetiile, au dispărut ca prin
minune! Și nu au fost singurele „minuni văzute” în Bali.
Am luat un microbuz cu un itinerar prin insulă, a

unui indonezian din altă insulă – Flores, care ne-a purtat
câteva ore spre centrul ei până la nărăvașul vulcan
anunțat, cu popasuri la tot felul de ateliere de lucrări în
metal, piatră, fildeș, țesături, specifice unor astfel de
tururi.
Am fost și într-o plantație cu arbori de cafea, ale
căror boabe verzi, date drept hrană unor animale, tip
viezuri, care apoi le elimină. Sunt bine spălate,
împachetate, iar cafeaua din ele este considerată, ca
arome, delicatețe, cu preț corespunzător. Dorin a primit
un set de 12 ceșcuțe cu diverse arome.
Eu, după experiența de la Jakarta, nici n-am
cutezat să le miros.
La început de martie, sfârșit de sezon musonic,

eram cam puțini turiști. Totul era făcut pentru ei.
Oriunde opreai, intrai, trebuia să plătești. Chiar ca să
treci pe șoseaua cu tot felul de prăvălii, buticuri, tarabe,
terase-restaurant, iar pe cealaltă parte a văii sunt terase
86
Corneliu Filip
ale unei orezării în trepte reprodusă în mai toate

ghidurile turistice. Plătești, cobori și fotografiezi. Am
citit că sistemul de irigații (subak) este străvechi, atestat
în urmă cu peste un mileniu. A fost inclus și în lista
UNESCO, ca manifestare a unui concept filosofic „Tri
Hita Karana, definit cauze ale bunăstării”, pe care noi,
cei de azi, îl numim ecologie.
Pământul este rodnic, (cu cenușa din vulcani),
dar puțin, în pantă. Localnicii s-au asociat spre a putea
folosi apa în comun, sub autoritatea templelor cu apă,
venită din munți, cu pante, dirijată prin canale, tuburi de
bambus. Într-adevăr, peisajele sunt mirifice, unice,
spectaculoase. Dar, am citit că autoritățile au trecut la
măsuri de protecție a mediului, de la interzicerea unor
noi lanțuri hoteliere, pentru a-i proteja pe localnici, cu
oferta lor, în curți cu mici temple, altare, vegetație
multicoloră, până la colectarea tonelor de deșeuri din
plastic purtate de valuri.
Am văzut și plaja de lângă Sanur. M-a
decepționat. În fapt, o lagună cu nisip pentru cofraje,
multe alge, ceva diguri - promenadă, câteva hoteluri noi,
cu piscină, altele cu case pe piloni. Majoritatea atunci
erau localnici, cu pantaloni scurți intrând în apă mai mult
îmbrăcați. Am văzut femeile pe plajă cu rochii și
picioarele acoperite cu nisip. Pudoare, după reclame cu
filme occidentale cu tinere baliene apetisante?!
Am găsit și o altă informație îngrijorătoare. În
2018 Bali a primit 5,7 milioane de turiști, care împreună
cu cei peste 260 milioane de localnici sunt sursa a circa
10 procente din deșeurile din plastic din lume!!?
87
6. Timorul de Est – sărăcie și speranțe
Auzisem, citisem despre mica colonie a

Portugaliei, alături de enclavele din uriașa Indie: Goa,
Daman și Diu, dar nici nu mi-am putut imagina că voi
ajunge în Timor.
Dorin, prin sistemul deja amintit – coach surfing,
avea relații și acolo. Dialogase pe internet cu câteva
persoane. Binevoitori, dar modești.
În ajun, unul dintre ei se internase în spital, alții,
cu spații de locuit dincolo de capitala – Dili, ne-au
sugerat un hostel.
Ne-au așteptat în Aeroport, unul micuț, nou,
precum țara lor. Care primise și un supra nume inedit:
primul stat independent din Mileniul III, fiind din 2002,
al 202-lea stat membru la ONU. Timorul de Est sau
Leste, în cele două limbi oficiale: tetum-locală și
portugheza, uzuală și engleza (dolarul american a
devenit, de la Independență, moneda lor națională!) în
traducere comună – Est. Pentru că insula întreagă,
împărțită în două cu Indonezia este cea mai estică a
uriașului Arhipelag, vecină peste ape cu țara continent –
Australia.
În holul mic al aerogării ne-au așteptat trei
prieteni. Elena da Sausa, cu nepoata ei, Delia și Costi.
Am fost derutat. M-am gândit că este mama și fiica ei.
Foarte scundă, 1,50, brunetă, cu fire albe în părul
88
Corneliu Filip
cafeniu, mi-a spus Dorin că e cea mai mare din familie,

are 45 de ani, nu s-a căsătorit, dar i-a crescut pe ceilalți
frați și surori, părinții murind în perioada de după
obținerea Independenței în 1975, când Portugalia, care a
scăpat de dictatura lui Franco, a renunțat la colonii. Dar
după doar 9 zile, guvernul militar de la Jakarta, a trimis
armata să preia jumătate de insulă, ca a 27-a provincie
indoneziană.
La venirea portughezilor, în 1516, cu prima
așezare, capitala de azi, Dili, zona a fost apreciată ca
escală navală și pentru lemnul de santal, insulă pe care
au trebuit să o împartă din 1853, cu olandezii stabiliți în
arhipelagul indonezian. Au urmat lupte, sacrificii, a circa
un sfert de populație, intervenția ONU, alegeri în 1998,
un nou val de victime, distrugerea infrastructurii și în
sfârșit, în 20 mai 2002 – Independența.
Costi, un tânăr vorbăreț, ne-a găsit repede un

taximetru, a negociat și a scos un preț bun, 5 în loc de 10
$! Ne-a vorbit despre proiectul său de a aduna dolari și
să meargă la studii, poate și în România, spre a studia
filosofia. Am aflat apoi că a reușit să ajungă la Londra.
Succes!
Ne-au dus la un hostel pe o străduță, vis a vis de
o școală cu colegiu. O casă din cărămidă cu 4 camere,
două căsuțe-cabane din lemn și o alta, tot veche, în care
locuia patronul cu familia, plus 3 tinere angajate. Noi doi
am locuit două nopți într-o cameră, despărțită de un zid
doar un metru înalt. În cealaltă parte, de la intrare, în
prima noapte a stat o chinezoaică venită de la Londra și
un francez de la Lyon, iar apoi doi tineri din SUA..
89
C-așa-i în hosteluri, unii pleacă și alții le iau locul

în paturi! Am stat de vorbă și cu alți clienți, „rătăciți” din
această parte de lume. Un francez, Claude, un bătrânel
care a făcut de două ori turul Europei, a ajuns și în
România, un călător inedit, ca să nu spun puțin ciudat -
cu o rulotă, dar tractată de un ... tractor agricol! O familie
tânără de australieni, super înalți, specialiști în foraje;
Australia vecină, la circa 200 km, îi ajută să extragă
petrol și gaze din platoul comun.
Am găsit prin presă speculații că sprijinul pentru
a deveni independenți, a pornit de la aflarea acelor
bogății, însăși asistența economică internațională, dolarul
american ca monedă, le dă speranțe localnicilor atât de
săraci.
Patronul hostelului cu firma La Strada, scrisă pe
o bucată de lemn, la intrarea în curtea cu zăplaz, pomi,
flori și iarbă, domnul Carlos, care este portughez, plecat
din Macao, după de a intrat în uriașa Chină, este căsătorit
cu o localnică, este și profesor de portugheză și probleme
economice și afaceri, la școala de peste drum. Este și
optimist, că Dili va prospera. Mai puțin optimistă pentru
Timor este una din angajate, absolventă de colegiu-liceu,
Lucia, care avea 24 de ani, tot dintr-o familie numeroasă
coborâtă dintr-un sat de munte. Lucra și muncea, aduna
și dânsa dolar cu dolar, ca să ajungă tot la Londra la
familia unui văr de-al ei, care a reușit să „evadeze” în
Europa „visurilor lor prospere”!
Păstrăm legătura. A reușit să obțină pașaport, dar
mai așteaptă și cetățenia portugheză, că are nume din
fosta metropolă – Amarin Pereira. Aștept vești de reușită
și de la dânsa.
90
Corneliu Filip
Era după amiază, iar, după ce ne-am instalat, am

ieșit să descoperim orașul-capitală. Este ca un târg întins
de pe la noi. Câteva străzi principale, care vin de la
Aeroport, cu un supermarket, cel mai mare și unicul,
clădiri lăsate de portughezi, cazărmi, câteva ministere,
Palatul Guvenamental și cel al Președintelui, Muzeul
rezistenței. O biserică mai veche catolică, aflată pe strada
paralelă cu a noastră și o alta nouă, Catedrala. Marea
majoritate sunt catolici, dar mai dăinuie și practici
animiste, vraci.
Am găsit și un Hotel „Timor”, modern, dar cu
câțiva turiști, restaurant și mic magazin de suveniruri și
articole de plajă și surfing.
Copii mulți (familiile au câte 10-12 prunci,

jumătate din populația de peste un milion, este sub 18
ani!), veseli, cântând, fugărind cu chiote o roată veche de
bicicletă sau motoretă. Ultima este principalul mijloc de
deplasare. Cu motoreta lui Cristi și prietenului său, Pedro
am rulat pe bulevardul faleză, cale de 7-8 km, până la cel
mai cunoscut obiectiv turistic – statuia lui Iisus Cristos,
ridicată pe un pinten de deal, deasupra Pacificului. Ca să
ajungă la statuia înaltă de 27 de metri, înfățișându-l pe
Mântuitor, ca pelerin cu brațele deschise spre a îi primi
pe toți, așezat pe un glob pământesc, trebuie să urci pe
un drum din dale de piatră, reprezentând cele 12
popasuri ale Drumului Crucii. Era aproape pustiu. Când
noi urcam ne-am întâlnit doar cu o familie tânără, dar și
o delegație din 4 chinezi cu însoțitori. În port am văzut
mai mule vapoare cu pavilionul Beijingului. Era doar
începutul întâlnirilor cu prezențe chineze în zonă...
91
De sus, priveliștea este impresionantă. De o parte

portul, câteva vapoare, macarale, depozite, spre dreapta,
în spatele statuii, o splendidă plajă aproape pustie. Dorin
a rămas acolo până spre seară. Puțini se aventurează
până acolo, la doar peste o oră de zbor din paradisiatica
Bali, atât de asaltată și mercantilă!
Săraci, modești, dar plini de speranțe, unii deciși
să plece, să adune bani, să iasă din sărăcie, dar optimiști
că vor putea să-i ajute și pe cei de-acasă, numeroși, dar
tot cu speranțe.
92
Corneliu Filip
7. Două scurte popasuri în Australia
După escala în Timorul de Est în drum spre

arhipelagurile Pacificului de Sud, următorul
popas,datorită distanțelor și legăturilor aviatice, trebuia
să fie statul continent Australia.
Am ajuns acolo în noiembrie 2013, timp de trei
săptămâni, în marile orașe: Molbourne, Sydney,
Brisbane, în Tasmania și apoi în Noua Zeelandă, în
ambele insule. În 2018 am poposit, două zile, în
extremitatea nord-estică, în orașul Darwin, capitală a
întinsului teritoriu de Nord-Est. Era cel mai apropiat de
Indonezia, dar spre a ajunge în primul Arhipelag-
Vamatu, va trebui să facem un alt popas – Brisbane.
Plină de curiozități este istoria Australiei. Înainte
de a fi descoperită de navigatorii europeni teritoriul ei a
fost intuit încă de antici, considerând că Pământul, cu
atâta teritoriu de uscat în partea nordică = Eurasia,
trebuie să aibă ceva și la Sud, dincolo de Ecuator.
Primii care au ajuns și au cartografiat țărmuri au
fost olandezii. Abel Tasman (1603-1659) l-a numit New
Holland. A devenit totuși colonie britanică. Motivul, nu
vă vine a crede? = Independența Coloniilor care au
format Statele Unite ale Americii! Până la proclamarea
Independenței, au trecut Atlanticul învinși din războaiele
religioase dintre catolici și protestanți, dar și deportați,
condamnații din penitenciarele engleze.
93
Ca urmare, în 1787/88, a fost trimisă o primă

flotă, care pe 26 ianuarie 1788, la Sydney, a stabilit
prima așezare, data devenind zi națională a Australiei.
La Darwin ne-am cazat tot într-un hotel. Orașul

cu circa 150.000 locuitori, are aspectul unei așezări noi,
cu bulevarde, alte străzi principale, cu ceva construcții
moderne. Este capitala Teritoriului de Nord, aflat la
2000-3000 km distanță de celelalte mari orașe ale
Australiei. Aeroportul Internațional a fost deschis abia în
1991, iar calea ferată a ajuns aici abia în 2004, cu câte o
singură cursă pe săptămână spre Adelaide, în teritoriul
de Sud, la peste 3000 km distanță. Pe aici a trecut și
celebrul naturalist Charles Darwin și în onoarea sa, din
1901, îi poartă numele. Mai trebuie scris că așezarea a
renăscut după ce a fost aproape complet distrusă de
cicloane în 1897, 1937 și 1974, plus singurul
bombardament al aviației Japoneze pe 19 februarie 1942,
cu 188 avioane, aceleași care atacaseră Pearl Harbor,
provocând 243 morți și mari ruine.
Primii oameni pe care i-am întâlnit, ieșind pe

Bulevardul principal – Mitchell, erau urmași ai
aborigenilor, băștinașii. Înalți, slabi, negri-abanos, cu păr
scurt și ondulat, coborau dintr-o dubiță cu Poliția locală.
Bărbați și femei, nu arestați, ci culeși de prin oraș, beți
fiind. I-au lăsat în fața a 3 blocuri, probabil sociale. Două
perechi le-am întâlnit în Mall-ul din apropiere, unde
casierii refuzau să le mai vândă băutură. Nu știu dacă
sunt mulți în aceeași stare, dar era tare trist.
Am intrat și într-o biserică, inaugurată în 1958,
pentru catolicii... din Coreea de Sud! A doua zi, Dorin a
94
Corneliu Filip
plecat să vadă Muzeul de istorie și etnografie. Eu am

luat-o pe jos cale de vreo 10 km până la Ocean, văzând
blocușoare, lodge, Grădina Botanică Ch.Darwin, terenuri
de baschet, tenis, fotbal, până în stațiunea de pe mal.
Nisip obișnuit, valuri, dar și panouri de avertizare – alge
și rechini ucigași!!
Am trecut și prin zona parcului Bicentenarului,
clădirile noi ale Parlamentului Teritoriului, a Guvernului,
Curtea supremă, City Hall, reunite în așa numita
Esplanadă, ca o peninsulă, de unde pleacă și vin vasele
de croazieră în zonă.
Dar nu pot încheia aceste succinte însemnări în
cele nici două zile de popas, fără a aminti de locatarii de
la „Down under Hottels”, unde am stat. Ceilalți erau
tineri veniți din Germania și Franța, vreo 20. Nu erau
turiști, călători în tranzit ca noi, ci veniți cu viză pentru
un an = 400$, spre a-și găsi acolo, în special în fermele
din zonă, locuri de muncă. Ciudat! Am discutat cu ei. În
spatele clădirii era o curte, cu o minusculă piscină
gonflabilă, câțiva palmieri, bucătărie cu toate cele
necesare preparării și servirii mesei, frigider, congelator,
3 mașini de spălat rufe. O terasă acoperită, unde stăteau
la discuție cu cutii de bere, sucuri, wischy.
Ne-au spus că au plecat din țările lor nemulțumiți
de politica lui Merkel și Macron, emigranți, acuzațiile de
rasism. Așteptau să fie angajați de fermieri la recoltări,
că la ei, în martie, începe toamna. Singura care a găsit un
job de 4 ore, în zori, era Hanna din Hamburg, care
distribuia în cutiile poștale oferte ale lanțurilor de
magazine. La ei acasă sunt atâtea locuri libere, pe care
vin să le ocupe alții: asiatici, africani, est-europeni, iar ei
merg la alt capăt al Terrei!?
95
Următorul popas a fost la Brisbane, unde am

locuit tot două zile, dar la o gazdă deosebită, domnul
Withe, care la cei 76 de ani, rămas singur, primește
mereu asemenea oaspeți. Mai era la el un francez – Jean.
Bătrânul avea 12 diplome, din tot atâtea state, ca maestru
bucătar. Ne-a demonstrat și nouă măiestria prin două
cine cu pește și carne de pasăre.
Totuși voi scrie câteva impresii din primul voiaj
pe coasta estică a Australiei despre:
Marea Barieră de Corali
Cine nu a auzit e ea? Jalonează coasta de Est a

Australiei, poate fi văzută și din avion, din Cosmos, o
puzderie de insulițe, pete pe luciul oceanului, întinsă pe
mai bine de 2000 km. Am găsit și o definiție a ei: este
cea mai mare structură din lume construită chiar de
organisme vii, mai precis, de corali adunați în peste 2900
de recife, individuale, în 900 de insule de diverse
dimensiuni întinse pe 2600 km, descoperită de europeni
abia pe la 1768 de exploratorul francez Louis de
Bouganville, minune a naturii, aflată în pericol, deși din
1981 a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Ca să ajungi să le vezi, în fuga unui turist, trebuie
să ajungi în orașul-stațiune turistică Cairns. Să mai
adaug că acele organisme maritime – coralii, pot crește
anual doar 1-3 centimetri, în acele ape tropicale puțin
96
Corneliu Filip
adânci, de maxim 150 m din cauza nevoii permanente de

lumină.
Era în noiembrie 2013, la sfârșitul voiajului în
Australia și Noua Zeelandă. De la Sydney am zburat
direct la Cairns, oraș de coastă, în dezvoltare rapidă într-
o zonă cu exploatări miniere, climă tropicală, cale ferată
și aeroport internațional unde am aterizat. Am zăbovit tot
două nopți. Mai întâi am vizitat pădurea tropicală, văzută
de deasupra, pe un sistem de telegondole întinse pe o
distanță de 7,5 km din localitatea Kuranda, aflată la 42
km de oraș. E într-adevăr fascinant să plutești pe
deasupra pădurii tropicale (tropicul Capricornului),
temperatură plăcută tot timpul anului, mai puțin în
perioada Cicloanelor (lunile noiembrie până în mai). A
fost deschisă în august 1995. Durează dus-întors
călătoria cam 2 ore și jumătate, cu două popasuri în zone
pitorești, cum ar fi cascada Barron, cu perdele de apă
care saltă printre stânci de roci vulcanice. Am mai
întâlnit așa ceva în Amazonia și Africa de Sud. Merită
efortul, mai ales că la plecare / sosire în Kuranda este și
parc zoologic cu animale și păsări specifice Australiei,
unde puteți face fotografii cu câte un koala în brațe, dat
de un ghid local.
Dar, marea aventură rămânea Bariera de corali.
Am plecat cu un vaporaș la 9,00 dimineață și ne-am
întors la lăsarea serii, la 17,00. Am mers până la o
insuliță-debarcader, de unde am trecut pe un vas al
companiei Marin World, și apoi un submersibil cu două
rânduri de bănci având, ca niște ecrane, podeaua
transparentă, noi putând admira, în deplasarea navei,
fascinanta lume a coloniilor, recifelor de corali. Era ca în
cele din serialele documentare, dar acolo, dincolo de
97
sticla ecranelor, erau aevea. Fascinant. Pentru cei mai

dornici de senzații mai palpabile, se puteau dota cu
echipamente de scufundări sau survolări din elicoptere.
Pe platforma ancorată în larg ne-am adunat,
câteva sute de turiști și am servit prânzul în sistem de
autoservire, tip bufet suedez. Dar cea mai mare surpriză,
amintire, o am de pe vaporașul de întoarcere. Am nimerit
să stau pe o banchetă cu o familie tânără, el, David, din
Tasmania, ea, Ioana, bucureșteancă. S-au întâlnit și
lucrează în Franța, la Lyon, la o multinațională din
domeniul I.T. Au fost de acord cu mine că lumea este
acum mai mică, iar pe români îi poți întâlni unde nici nu
te aștepți!? Chiar și la Marea Barieră de corali.
98
Corneliu Filip
8. În arhipelagul Vanuatu.
Și acolo am întâlnit o româncă și un fan
a lui Gică Hagi
Când am decis să realizăm acest periplu până în

arhipelagurile din Pacificul de Sud, după Indonezia am
vrut să aterizăm tot două zile în Papua Noua Guinee.
Aflasem de acel paradis exotic de la Capătul Lumii.
Ca elev filatelist, timbrele de acolo erau o raritate
fascinantă pentru noi. Am început să călătorim. Am găsit
și o ofertă de asemenea voiaj, am sunat, dar mi-au spus
că nu au suficienți turiști, deși partenerii de acolo îi
asigură că vor merge continuu, protejați de bodyguarzi,
de militari, inclusiv în capitala Port Moresby. Am văzut
și pagina Ministrului Afacerilor Externe al României
care atenționează și acum: „Solicităm cetățenilor români
să manifeste prudență pe teritoriul Statului Papua-Noua
Guinee din cauza criminalității ridicare, atât în capitala
Port Moresby... Atacurile cu arme albe sau de foc sunt
frecvente. Sunt uzuale furturile de autoturisme sau
smulgerea genților, a violurilor, e periculos de circulat pe
jos după lăsarea întunericului”.
Ca urmare, am preferat Timorul de Est, sărac, dar

ospitalier, pașnic.
99
Am plecat spre arhipelagurile Pacificului de Sud

din Aeroportul Internațional de pe coasta estică a
Australiei peste Marea Barieră de Corali, de la Brisbane.
În vasta aerogară, am văzut suita zborurilor și mi-
a sărit în față, cel către Guadalcanal în insulele Solomon.
Alte rememorări: celebrele înfruntări aeriene și
navale din al doilea război mondial. Japonezii ocupaseră
rapid Indonezia, Papua – Noua Guinee, Timor,
bombardaseră Darwin, ca atenționare a Australiei, dar
s-au împotmolit în insulele Solomon, la Guadalcanal.
Dincolo de ele se găsea prima noastră nouă destinație –
arhipelagul Vanuatu.
Sincer, până atunci îmi era doar un nume nou,
exotic, undeva prin Pacific.
Era luni, 12 martie 2018, început de săptămână

când, după peste trei ore de zbor, cu un avion de 200
locuri, dar plin doar pe jumătate, am parcurs 1750 km!
Acolo distanțele sunt descurajant de mari, noroc de
avioane, pe când corăbiilor le trebuiau săptămâni...
Nu era primul meu popas în insulele Pacificului

de Sud. Am fost deja în enigmatica insulă a Paștelui, în
Polinezia Franceză, în exotica Tahiti, dar și Bora Bora,
un nou paradis a celor cu bani mulți, a celebrităților. Voi
scrie și despre ele peste alte pagini.
Am aterizat în una din cele 12 insule principale
(plus sunt alte 70 mai mici). Capitala este în a doua ca
mărime – insula Efate, Port Vila.
Dorin purtase un dialog activ cu cei de acolo, ca
urmare am avut parte de o surpriză profundă, în salonul
100
Corneliu Filip
oficial al Aeroportului, erau doi membri ai

Parlamentului, domnii Sivas și Hamilton.
Nu a fost singura întâlnire cu oficialități. Acolo,
atât de departe, nu au parte de mulți vizitatori, chiar fără
funcții oficiale. Internetul crează apropieri și relații.
Am locuit, nu trei nopți, cum ne-am propus, ci
una în plus, pentru că ni s-a comunicat că zborul spre Fiji
de joi s-a amânat pentru vineri, fără explicații. Pensiunea
noastră Sea Change, este situată pe malul lagunei care
pătrunde adânc spre mijlocul insulei, cu peste 44.000
locuitori.
Patronul, (venit din Noua Zeelandă, care alături
de Australia, Franța, China, acordă ajutoare pentru
dezvoltare), a construit mai multe căsuțe într-o zonă cu
vegetație luxuriantă, cu piscină, balansoare. Noi am
locuit la parterul cu recepție și locuința neo -
zeelandezului, dar și alte două familii.
Vanuatu este plin de inedit, de curiozități. Mai
întâi că s-a aflat sub stăpânire dublă, comună,
condominium al Franței și Marii Britanii, chiar Port
Villa are două zone, britanică = Paddock și Chartier
français. Am fost să fac cumpărături într-un supermarket
„Au bon Marché”, dar am fost și în Piața de noapte,
centrală, dar în partea britanică. Am întâlnit și colegii –
Malapoa, Onesa, Epauto - engleze, dar și Lycée de
Montmartre și Lycée Français JMG Clezio. Am vizitat și
Campusul Universității Pacificului de Sud, ca filială a
Universității cu sediul în Fiji, următoare etapă a
călătoriei la care sunt asociate 12 state independente din
această parte a Lumii. Poartă numele Emaus. Credeam
că e legat de Biblie, dar mi s-a spus că în limba zonei
înseamnă „locul unde plouă mult”. Dovada este vegetația
101
abundentă care îmbracă acea colină aflată între Laguna

Erakor și întinderea albastră a Oceanului, prin care
vedem diverse construcții universitare, în apropiere fiind
și cele care adăpostesc studenți veniți și din alte insule și
arhipelaguri. Numărul este în jur de o mie. Rectorul
Universității este un indian specialist în chimie,
dr.Krishna Kumar Kotra. El ne-a arătat principalele
clădiri, de la săli, amfiteatre, biblioteca cu săli de lectură,
calculatoare, volume în engleză, franceză, până la
cantina restaurant cu prețuri modeste.
Am văzut studenți de vârste diferite. Părinții
investesc pentru studiile copiilor, astfel le deschid calea
spre a pleca din sate, insule izolate, la noi profesii în
Vanuatu și mai departe. Sunt cursuri flexibile cu
prezență diferită, principalele facultăți sunt pentru științe
juridice și pedagogie, învățământ, dar și Institutul
politehnic.
Există și două programe francofone.

Coordonatoare e o tânără venită din România, Daniela
Molnar, care a ajuns prin Agenția Universitară a
Francofoniei. Era de peste cinci ani acolo. Aflasem
despre ea de pe postările sale de pe internet. Atunci a
fost marea surpriză. Ne-a așteptat. S-a bucurat, am servit
cina chiar după sosire. Tot ea ne-a și dus la plecare la
aeroport. Nu e ușoară viața acolo, dar oamenii sunt
deschiși, comunicativi.
Am avut și o altă surpriză, mai mare, la sediul

Ministerului Educației și Formării. După o expunere
făcută de însuși titularul portofoliului, a cărui nume mi-a
fost greu să-l rețin, el ne-a prezentat un colaborator, fost
102
Corneliu Filip
titular în echipa reprezentativă a Vanuatu, cu 105

prezențe, care cucerise recent Campionatul Pacificului de
Sud. Mereu cu zâmbetul pe buze, deschis, dar cu o
anumită timiditate, Reginal Gardeo, aflând de unde
venim, a ținut să ne mărturisească faptul că el, în cele
aproape două decenii în care s-a aflat în echipă, ca
jucător, dar și antrenor, tehnician, a avut un mare model,
un idol, pe Hagi al nostru. Pentru finețea jocului, tehnica
și execuțiile de neuitat.
L-am întrebat și dacă cunoaște și alte nume de la
noi? „Bineînțeles, a venit prompt răspunsul: Nadia, când
era puștan, iar acum marea Halep, pe care am aplaudat-o
de mai multe ori la Australian Open!”.
În altă zi, fiind chiar aproape de pensiunea-lodge-

ul nostru, am fost la Muzeul Național din cadrul
Centrului, cu câteva căsuțe tipice, dar și o clădire
modernă, cu galerie de artă specifică.
Ne-a primit directorul Centrului Richard Shing,
care mai întâi ne-a arătat depozitele în care sunt adunate
din toate cele 12 insule principale obiecte din lemn, de la
timpane, rame și bărci, sculpturi - totem, măști și obiecte
rituale, costume la diverse ceremonii, circumcizii, alte
rituri de inițiere.
Ne-a arătat imagini din cele încă două insule de
lângă Port Vila = Efate, adică Eretoka și Lelepa, unde un
cercetător francez, în 1967, a descoperit mormintele unui
conducător de pe la 1280, cu 25 de schelete, lângă niște
peșteri, despre care se știau amănunte doar din diverse
legende locale. Numele său era Roymata, care ajungând
în insule a avut ca prim scop să unească triburile. El ar fi
fost otrăvit de fratele său, iar localnicii de atunci nu s-au
103
mai atins de morminte deoarece s-au temut de spiritul

său. UNESCO a considerat că o asemenea tradiție a
respectului pentru asemenea mărturii ale trecutului
trebuie păstrată și prețuită, incluzând cele 3 situri în 2008
în Patrimoniul Mondial.
Am văzut în vastul hol al clădirii inaugurate în
1995, (cum consemnează o placă în metal de la intrare),
mai multe mărturii legate de istoria insulelor. Primii
europeni au ajuns până aici căutând Continentul de Sud
– Australia.
În 1606 a fost o corabie spaniolă în cea mai mare
insulă – care a rămas cu numele dat atunci = Spiritu
Santo. Abia după un secol și jumătate, a venit și
francezul Bouganville, a cărui nume îl poartă superbii
arbori cu flori de diverse culori răspândite în mările
calde. El a fost în 1768, iar după 6 ani a poposit și
celebrul descoperitor englez James Cook. El le-a dat
numele de Noile Hebride (cele vechi fiind la el acasă, în
nordul Scoției).
Așa s-au numit până în 1980 când și-au
proclamat Independența, revenind la cel vechi = „pământ
ivit din ape”.
În a doua jumătate a secolului XIX au sosit
cultivatori de bumbac, cacao, nuci de cocos, banane, care
au adus muncitori din alte părți. S-au iscat neînțelegeri,
conflicte. Cele două puteri navale, Marea Bitanie și
Franța s-au decis în 1906 să guverneze împreună
printr-un condominium. În timpul războiului mondial,
Guadalcanal fiind aproape, au fost baze aeronavale
americane și australiene. Am avut și o altă surpriză,
șocantă. Din perioada războiului a apărut un cult religios
mesianic numit John Frum, el ar fi mai vechi, pornind de
104
Corneliu Filip
la o dorință a localnicilor de a-și păstra pământurile,

tradițiile și religiile. I se mai spune și Cultul Cargoului.
La început băștinașii au văzut că noii veniți vorbeau la
niște aparate și după un timp veneau vapoare, iar mai
apoi păsări ciudate - zise aeroplane, care la aduceau ce le
cereau. O dată cu venirea militarilor americani, peste
30.000, cu mulți dolari și tot felul de bunuri materiale, au
apărut un fel de predicatori, echipați ca militari
americani, promițându-le un trai prosper. Au loc defilări,
o zi a lor, pe 15 februarie 2007 au sărbătorit
semicentenarul, declarând că „Dumnezeul nostru Iisus”
sau John Frum (adică Ion din America), se va întoarce.
Au ajuns să devină și partid cu deputat în Parlament.
Toate aceste detalii le-am aflat de la directorul Centrului
Cultural Richard Shing.
Dar, tot acolo am mai descoperit ceva și mai

deosebit. Am asistat, împreună cu două familii de
pensionari veniți chiar din Franța, la o demonstrație de
„scriere pe nisip”. Făcută de un domn de loc dintr-o
insulă vecină, angajat ca muzeograf, care în fața unei
planșete de ½ metri, cu margini din lemn, întinsese un
strat neted de nisip. Cu degetul arătător a înscris în nisip
tot felul de acolade, legate foarte frumos desenate,
povestind o întâmplare, mesaj lăsat acolo, efemer, către
alți oameni din zonă. Când a terminat, fără a-și ridica
degetul de pe pulberea pe care o putea șterge vântul sau
valurile, a scuturat brusc planșa, desenele au dispărut și o
lua de la capăt. În spatele său, pe un panou mare era
înscris, sub egida cunoscută UNESCO – cuvântul
Sandroing = desene, scriere pe nisip în limba locală
bislama (o limbă, un amestec lingvistic de cuvinte
105
majoritar engleze, ceva franceze și alte ale vocabularului

limbilor locale, apărută pe parcursul timpului ca limbă
comună a navigatorilor, comercianților și popoarelor din
acea zonă a Pacificului). Unii o mai numesc o limbă cu
vocabular englez, dar gramatică și fonetică specific
populațiilor din Oceania.
UNESCO a descris-o pe acel panou, ca o tradiție
grafică bogată și dinamică, mijloc de comunicare între
membrii a 80 grupuri de limbi diferite care locuiesc în
insule centrale și nordice din Vanuatu, care transmit o
multitudine de informații orale despre istorii locale,
rudenii, cântece, tehnici agricole, đesign architectural și
artizanal, care pot fi numite opere artistice, ilustrații
pentru povești, semnături sau simple mesaje. De aceea,
din 7 noiembrie 2005 a fost inclus Sandoing-ul în Lista
de capodopere ale patrimoniului oral și imaterial,
intangibil al Umanității, adoptată prin Declarația
universală privind diversitatea culturală din noiembrie
2001.
Am consultat, la întoarcere acasă, acea nouă listă,
pe lângă cea cunoscută a Patrimoniului material,
architectural. Acolo am descoperit cu bucurie:
Mărțișorul, de la noi și vecinii din Moldova, Bulgaria și
Macedonia de Nord, colindele și covorul de perete,
călușarii, Doina, ceramica de Horezu. Și lista, desigur, se
va îmbogăți.
Acolo am aflat și de alt obicei spectaculos din
una din insule – Penticost, care s-a răspândit apoi în mai
toată lumea. Este vorba de saltul în gol, de pe o
platformă, pod înalt, legat de glezne de o coardă lungă,
salt numit bungee jumping. Domnul Silas Bule,
parlamentar, secretar pentru Educație, care m-a
106
Corneliu Filip
întâmpinat în Aeroport și însoțit prin Port Vila, era foarte

mândru de acest fapt. Ca să văd sărituri de pe platformă
din bârne făcută chiar pe insula natală, mi-a trimis și o
înregistrare pe mail.
Tot domnul Bule se ocupă și de promovarea
turismului, care este în creștere, mai ales că se poate
ajunge până la Port Vila și cu mari vapoare de croazieră,
industria hotelieră fiind prosperă, în ciuda unor cicloane,
erupții în insule cu vulcani activi. Mi-a arătat și un mare
hangar care expune artizanat local pentru vizitatori. O
parte din exponatele tradiționale din Muzeu le-am găsit
expuse în acel Magazin handraft, unde am avut parte de
altă surpriză = nai din tuburi de ramuri de bambus tânăr!
Peste drum de Centrul Cultural se află clădirea
Parlamentului. Despre sistemul de guvernare în acel
arhipelag fost condominium anglo-francez, unicat în
zonă și nu numai, am aflat într-o lungă discuție cu
domnul Jacob Matanangwele, deputat, om de afaceri. Nu
am discutat la Parlament, ci la un prânz în unul din cele
mai noi și frumoase restaurante, cu splendide priveliști
spre Ocean, Golden Port, ridicat de chinezi.
Ambasada lor, clădire nouă, spațioasă, domină
principalul Bulevard. Am aflat după întoarcerea acasă, că
și România a stabilit relații diplomatice cu Vanuatu pe 1
iunie 2018, fără alte informații pe mail.
Domnul Jacob, un bărbat înalt, cu chelie
impozantă, de culoarea abanosului, de mulți ani
parlamentar, mi-a arătat pe telefon fotografia făcută la o
mare întâlnire a creștinilor, la Moscova, alături de
Patriarhul Daniel. Mi-a spus că este interesat de relații
economice cu România, chiar dacă sunt distanțe atât de
mari. Oameni de afaceri români pot veni să investească
107
în pescuit și prelucrarea aici a peștelui și altor produse

mari. Turiștii sunt oricând bine veniți.
Cât privește organizarea politică, Vanuatu este o
democrație parlamentară cu particularități proprii,
moștenite.
Parlamentul are 52 de deputați aleși și numiți de
reprezentanții acelor comunitățile locale pe insule. El era
din Spiritu Santo, colegul Bule din Penticost. Sunt
anglofoni și francofoni, dar mai toți trilingvi, adică plus
bislama. A recunoscut că pe alegători îi interesează în
primul rând resursele bugetare aduse în insula lor.
Guvernele se schimbă des, partidele sunt tot mai mici.
Un rol important, alături de Parlament, îl are, potrivit
Constituției, Consiliul Național al Șefilor de insule,
tribale, care dețin puterea la nivel local. Principalele
probleme politice în dezbateri țin de drepturile asupra
pământurilor, investițiile străine, vânzarea actelor de
cetățenie străinilor (tocmai era o dispută legată de
chinezi sosiți și expulzați), combaterea instabilității
guvernamentale și corupției, gestionarea dezastrelor
naturale provocate periodic de cicloane, erupții, ș.a.
Un teritoriu întins pe sute de kilometric, cu un
total de doar 12.200 km² și un sfert de million de
locuitori, cu o natură generoasă, dar care se răzvrătește
generând dezastre, dar care se dezvoltă tot mai accelerat,
chiar dacă solicită pentru aceasta și sprijin internațional.
Un arhipelag foarte îndepărtat, dar care merită să fie
vizitat.
108
Corneliu Filip
9. Popasuri în Fiji
Următorul popas a fost în alt arhipelag, aflat cam

la mijlocul Oceanului, adică în Fiji. A fost în fapt un
popas pentru că în insula principală, Viti Levu, sunt două
aeroporturi internaționale, o adevărată placă turnantă în
mijlocul Pacificului, dar situate la circa 120 km distanță.
Am venit în Nandi, în partea de Vest, unde
sosesc și pleacă aeronavele spre Australia, America de
Sud, iar din Sud-Est, din capitala arhipelagului, Suva,
cele înspre arhipelaguri din Oceania. Noi trebuia, mai
întâi, să mergem pentru trei nopți, în arhipelagul Tuvalu,
fost Ellice, situat lângă Ecuator, la peste o mie de km de
Fiji, până acolo existau doar 3 curse pe săptămână,
sâmbătă (când am plecat), marți (când am revenit la
Suva), plus al treilea zbor în zilele de joi.
La Aeroport în Nadi, oraș unde voi reveni, ne-au
așteptat ceilalți doi colegi-prieteni ai lui Dorin: Lucian,
cartograf, geograf basarabean care s-a stabilit în alt capăt
al Lumii, în insula Islanda, un orășel la nord de capitală
– Rejkiavik, cât și Josef, ceh, conferențiar, cercetător la
Universitatea din Ostrava. Mi-a mărturisit că este mai
nostalgic după Cehoslovacia. Am mai aflat că mama sa e
dintr-o familie vlahă din Carpați, iar tatăl maghiar.
În afară de cei doi care tocmai sosiseră în Fiji în
cursul zilei printr-un zbor foarte lung, ne-am revăzut cu
109
australianul Alexander pe care l-am întâlnit în Bali și am

servit masa la o tonetă aflată pe un trotuar.
Am închiriat un microbuz cu care am rulat pe
șoseaua care șerpuiește între litoral, pantele muntoase,
prin păduri, tuneluri, timp de peste 3 ore.
La Suva am mers direct în campusul Universității
Pacificului de Sud, unde locuia Alexander și soția sa,
indoneziană, Consita. Deși era aproape de miezul nopții
și reprize de ploițe, am servit masa afară, sub umbrele, la
o masă lungă, bucate, fripturi pregătite de Consita, cu
bere și vin franțuzesc.
Locuiesc într-o vilișoară a campusului, ambii
lucrând acolo. Universitatea, pe care am vizitat-o la
revenirea din Tuvalu, este legată ca devenire, de
primejdia ocupației japoneze. Acolo, pe o colină cu
pante line a fost construită o bază militară, Divizia a V-a
de aviație a Noii Zeelande. S-a păstrat și după război,
până în 1968, când Fiji și-a proclamat Independența.
Toată incinta a fost predată autorităților locale care au
amenajat această Universitate pentru cele 12 state
insulare din ceea ce se numește un fel de al VI-lea
Continent – Oceania.
Au venit cu investiții și alte state interesate,
fostul inamic Japonia, dar și noul mare investitor din
zonă – Republica Populară Chineză.
La revenirea în Suva am prins un moment

aniversar – 50 de ani ai Universității, prima și cea mai
mare din Oceania, deschisă la sfârșit de martie 1968.
Acolo l-am cunoscut și am discutat cu profesorul
universitar dr. Thomas Bauer, profesor asociat venit din
Londra, coordonatorul Facultății de business și științe
110
Corneliu Filip
economice. Înalt, suplu, grizonat, am crezut că este

australian, american, dar mi-a mărturisit că este neamț și
încă unul plecat din R.D.G. I-a plăcut Geografia,
călătoriile, iar acum este specialist international în
problemele managementului turismului și ospitalității.
A vizitat și România și are cuvinte de laudă.
Speră ca și alți români să ajungă în Fiji. Nu doar echipe
de rugby, considerat sport național și sportivii
ambasadori în lume ai statului insular.
Mi-am arătat nedumerirea că acolo Campusul
Laucala în care ne aflăm, atât de modern, într-o vegetație
de grădină botanică tropicală, este înconjurat de gard
înalt și pază la intrări, ca în timpul în care era bază
aeriană?
Era o explicație mai dificilă pentru interlocutorii
de acolo. Am reținut că situația este mai tensionată, în
special după obținerea Independenței în 1968, datorită
înfruntărilor, a loviturilor de stat, în care se înfruntă
reprezentanții populației locale, acum majoritari și
urmașii lucrătorilor aduși de străinii britanici, în special
din India, pentru a lucra pe plantațiile, cu deosebire de
trestie de zahăr, circa 27 procente acum, care potrivit
legilor nu au dreptul de a deveni proprietari de
pământuri.
S-au succedat guverne, demisii și demiteri, timp
în care Campusul își închide porțile, iar mulți studenți au
plecat în insule și state de unde au venit.
Am mai întâlnit informații despre militari din Fiji
în diferite structuri internaționale de menținerea păcii în
Lume. Potrivit datelor oficiale sunt sub arme 3.500
militari activi și 6.000 rezerviști. Două batalioane ale
regimentului de infanterie din Fiji au fost plasate, ca
111
forțe de menținere a păcii în Liban, Irak și Timorul de

Est sub egida MFO, ca observatori.
Mi s-a mai spus că diverse guverne au încercat să
ia măsuri de limitare a amestecului militar în conducerea
statului, dar măsurile se tot lasă așteptate.
Am stat puțin în Fiji, 2-3 zile, fac această
aproximație pentru că la întoarcerea din Tuvalu, timp de
o noapte și o zi am rămas la familia lui Alexander și
Consita, (în sufrageria unde am fost cazați, pe o canapea
și saltele, ca la Jakarta, datorită apartamentului cu doar
două camere și dependințe) pentru că am zăcut
transpirând abundent. Contractasem o răceală zdravănă
în cele patru nopți petrecute în Vanuatu, cu ventilatoare.
Fără nici un medicament, organismul și-a făcut
rolul imunitar, dar i-am promis că nu se va mai produce
vreodată asemenea situație. Am avut atunci și o bucurie
– accesul la internet via satelit, posibilitatea de a vorbi și
scrie la cei din țară, primind și noutăți. Cam alarmante,
în sensul că la finele lui martie, în loc de primăvară
reveniseră ninsorile!
Mi-a rămas puțin timp să văd capitala, doar seara,
în zona veche, din perioada engleză, dar și cu edificii
noi, lângă ocean, centre comerciale, lume multă,
magazine cu mărfuri de pretutindeni, restaurante cu
specific european, dar în special local, chinezesc, indian,
americanele McDonald, ș.a.
Am plecat spre casă, iar la Nadi, am fost două
zile și nopți prizonier al unei periferii de ciclon, cu ploi
aproape non-stop, care m-a fugărit mai repede din
Tonga.
112
Corneliu Filip
10. Tuvalu – cea mai mică țară de pe

Glob, cu 26 km² și circa 12.000 locuitori
Nu știu dacă mulți dintre cititorii acestor pagini

au auzit de acest stat. Nici eu. Despre Tuvalu doar după
Conferința cadru sub egida ONU privind schimbările
climatice din 1992 și, în special, acel Protocol de la
Kyoto adoptat în 1997.
Între altele, în presa noastră au apărut declarații
alarmante despre tendința creșterii apelor Oceanului
planetar și inundării în regiuni de coastă, amenințând
chiar cu dispariția unor state insulare, între care și
Tuvalu.
Atunci am căutat pe hartă și am găsit, pe la
mijlocul imensității Pacificului, un grup de insulițe,
punctiforme, atoli de corali, capitală cu un nume mai
ciudat pentru noi, românii – Funafuti. Dar, nici n-am
gândit vreodată că voi ajunge până acolo.
Când am făcut itinerariul să ajungem în Tonga,
unde era invitația oficială pe care o avea Dorin, i-am
propus să încercăm să ajungem și în Tuvalu. Nu era
simplu, datorită distanței mari, peste o mie de km spre
Ecuator din Fiji, plus doar trei zboruri și prețul foarte
mare, de circa 500 $. Dar am insistat și a fost o
experiență unică.
113
A fost greu pentru Dorin să realizeze acele atât de

necesare contacte în condițiile în care sunt atât de puține
informații despre acele 4 insulițe de recif și 5 atoli de
lagune, care însumează doar 26 km², unde trăiesc, la
nivelul estimărilor găsite de Google pentru 2001, doar
10.837 locuitori. Vă dați seama, un stătuleț cu populația
unui orășel de la noi, dar răspândiți, circa jumătate din ei
în atolul Funafuti, care găzduiește și capitala, dar alte
peste 20 de insulițe care adună câțiva kilometri pătrați,
ca un colier care delimitează o lagună cu o suprafață de
277 km²!
În plus, legăturile directe prin rețeaua mondială
de internet, la asemenea distanțe uriașe, mi-a spus Dorin,
au sincope, chiar de săptămâni. Cei de acolo sunt dornici
să comunice, dar condițiile sunt dificile. Dorin a stabilit
detalii cu reprezentanta de acolo ai filialei Universității
Pacificului de Sud, doamna Rosiana Lagi. Ea ne-a
așteptat pe Aeroportul, unic, din capitală, atolul Funafuti.
Prima surpriză a fost chiar la aterizare. Mai întâi,
prin hubloul avionului cu doar 44 de locuri, aproape plin,
după mai bine de două ore de zbor, apă și iar apă, a
Oceanului, zărim colierul de insule cu laguna. Ne
apropiem de una din ele, lungă de nici 5 km, zărim
vegetație, palmieri și o pistă de aterizare de peste un
kilometru, dar ca de bulevard, adică cu acele zebre albe
pentru pietoni?! Pentru că am văzut încă două străzi, de
o parte și de alta a pistei. Când sirenele anunță aterizarea
se oprește complet circulația pietonilor și
autovehiculelor. Se întâmplă doar de trei ori pe
săptămână!
Aterizarea și decolarea sunt un adevărat
eveniment în comunitate. Lângă pistă este o clădire
114
Corneliu Filip
nouă, doar cu acoperiș, unde se adună localnici de toate

vârstele ca să vadă cine le vine sau pleacă. Am văzut și
câțiva artizani care oferă câteva suveniruri sau flori.
Ne-a așteptat doamna Rosita, o femeie mereu
veselă, vorbăreață, cu un păr negru, ondulat, legat. A
venit cu mașina și gazda, doamna Taasi. Am mers nici
300 metri, trecând pe lângă două căsuțe lângă care se
turnau noi temelii. Ne-au spus că acolo au fost, până anul
trecut, sediile Guvernului și Parlamentului. Acum sunt
chiar în fața noii clădiri a Aeroportului și ea nouă.
Ambele sunt investiții finanțate, ne-au spus ele, de
singura ambasadă de la ei, cea a Chinei, dar nu cea aflată
și în alte arhipelaguri, văzute în Vanuatu sau Fiji, ci cea
naționalistă, din Taiwan. Ce înseamnă acolo
concurența?!
Pe insulă era un singur hotel, tot lângă Aeroport
și clădirea Guvernului și Parlamentului, Curții de
Justiție, toate reunite într-o clădire din beton și sticlă, pe
trei nivele, cu două corpuri de birouri reunite printr-un
culoar, iar la parter, holul e și sală de ședințe, reunire a
Parlamentului cu 15 membri. Nu sunt partide politice, ci
aleși pe insule și atoli, în funcție de numărul locuitorilor.
Am reținut că cel mai de sud atol de corali, Niulakia,
populat din 1949, are doar 36 locuitori. Cel mai nordic,
spre Kirabati, este la 676 km distanță.
Am stat timp de trei zile și nopți în clădirea din
zid situată chiar lângă apele Lagunei, în trei camere de la
etaj, cu ferestre spre casele vecinilor, cele spre Lagună
fiind mai scumpe. Era și o terasă unde aveam o masă
lungă, frigider, reșou, ustensile pentru pregătirea micului
dejun cu produse puse la dispoziție de gazdă: sucuri de
portocale, lapte, ceai, unt, gem, ouă, biscuiți, banane.
115
Mai locuiau acolo un neozeelandez, Ian, expert

internațional pentru o nouă investiție în Lagună, unde am
văzut 5 pescadoare japoneze și australiene, care
pescuiau, iar sumele plătite asigurau o parte a bugetului
statului Tuvalu, pe lângă drepturi de telefonie și internet,
asistență pentru nave în tranzit.
L-am admirat circulând pe cele 3 străzi din zona
centrală a insulei, cu o bicicletă ciudată, cu numai o roată
mare și una mică de sprijin, cu ghidonul în plan vertical.
Ne-a spus că așa-și exersează mușchii pricioarelor?!
Celălalt colocatar era venit din Fiji, lucra la
clădirea unui nou hotel și escavații în zona portului din
Lagună. Pe el l-am întrebat despre originea numelui.
Doamnele, alți interlocutori, nu știau, spunând că așa îl
au de când se știu. A fost adus de cei care au venit din
insule mai sudice, Tonga, Samoa, Fiji. Prima parte ar
însemna banană, fruct nelipsit în zonă, iar cealaltă, nume
al primei femei care a ajuns până acolo. După ce i-am
spus semnificația în limba română, a zâmbit și a înțeles
că a avut banana și altă folosință până au venit și ceilalți
locuitori?!?
Gazda, doamna Taasi, are casa lângă a noastră.
Plus un hangar cu mașini și un centru de schimbare a
buteliilor. Are și două fete care studiază la Suva în Fiji,
dar și noră cu puști, care împreună cu alți băieței și fetițe
bat mingea, se joacă de-a v-ați ascunselea, se împușcă cu
bucăți de scânduri pe post de arme. Copii, ca
pretutindeni în lume!
Eram în Tuvalu, trei, adică ni s-a alăturat Lucian,
cartograf, tot basarabean, dar cu studii la București. A
adus cu el și o dronă ca să avem și imagini panoramice
asupra întinderilor de pământ și ape.
116
Corneliu Filip
În curtea vecină, acareturi, trei puști care aveau

grijă de doi căței și tot atâtea pisici, plus câteva găini cu
pui printre ele.
Ca un fapt inedit, lângă fiecare casă, din zid sau
lemn, erau una sau două construcții circulare înalte
aproape cât casa, cu un acoperiș ermetic. Scria pe ele că
sunt ajutor primit din Australia. Erau rezervoare în care
de pe acoperișul în pante, prin uluce și burlane erau
colectate apele ploilor, mai dese sau rare, filtrate, fierte,
cele pentru consum casnic. Solul fiind calcaros și
permeabil, nu aveau altă sursă de apă nesalină decât cea
venită din nori. În cele trei zile, deși se adunaseră norii,
n-a căzut nici un strop de ploaie.
Și o altă curiozitate, ca să nu-i spun, ciudățenie.
În unele case din zonă, în curte am văzut pietre
funerare!! Calcarul coralian, poros, nu permite
îngroparea morților. Ca urmare se pune un planșeu din
beton, un gen de sarcofag închis și o placă cu numele și
poza defuncților. Deși o parte din populația totală a
arhipelagului (de nici 12.000 locuitori), trăiește în
Funafuti, am întâlnit câteva biserici, o moschee (o sală
cu minaret micuț), dar și o căsuță cu însemne de
Sinagogă.
Noi am sosit sâmbătă la prânz, iar a doua zi am
fost invitați de familia Taasi la slujba de la principala
biserică, anglicană, ridicată în 1914 în Centru, adică
lângă Aeroport și Administrație. Am trecut și pe la sediul
filialei locale a Universității Pacificului de Sud. Acolo ne
aștepta doamna Rosita, secretara ei și persoana noastră
de legătură în Tuvalu. E o construcție pătrată, cu 8 săli
dotate cu calculatoare, aduse prin donații din Fiji și
Taiwan.
117
Biserica presbiteriană engleză poartă o placă de

marmură neagră pusă la Centenar, adică 27 iulie 2014.
Înăuntru, băncile din lemn erau aproape pline, cor de
femei, familii întregi, de la bunici la nepoți, în culori
florale, bărbații cu un fel de fustă lungă maronie, cum
am întâlnit apoi și în Tonga. Alături, o sală și mai
spațioasă pentru reuniuni, festivități, dar și un teren
sportiv.
Plecăm cu mașina, trecem pe lângă o altă
biserică, baptistă și ajungem la debarcaderul portului din
Lagună. Urcăm pe vasul de călători. Sunt două, date de
Australia, plus o vedetă de patrulare, chiar atunci
acostată. Acest minuscul stat independent este ajutat, pe
diverse planuri de vecinii mai mari din zonă.
Tot mic și mult mai împrăștiat este Kiribati, mai
la sud, cu 33 de insule, răspândite în mijlocul Pacificului
la jumătatea distanței dintre Australia și SUA, insulele
Hawaii, pe o distanță enormă de 5 milioane de km². Au
fost descoperite de navigatori, vânători de balene și au
primit numele unora dintre ei, Th.Gilbert, azi Kiribati și
Ellice, un proprietar de vase. Au fost administrate de
britanici din 1916 amândouă. În preajma Independenței
s-au separat, în 1978 Tuvalu preluându-și propria
independență, dar în cadrul Commonwealth. Despre
Kiribati auzim, mai nou, anual, că acolo sosește mai întâi
Anul cel Nou. La Tuvalu cam ceva minute mai târziu,
deși localnicii au opinii divergente, linia de demarcație
fiind doar una relativă.
Vecină cu Tonga este Samoa cea independentă.
Alături sunt insulele divizate: spre Est, independente,
foste ale Noii Zeelande, până în 1965, iar cele mai la
Vest, Samoa americane, despărțite de linia care separă
118
Corneliu Filip
Ziua. Ca urmare cei din partea americană au cerut să fie

mutată „linia”, să intre în Noul An, nu să-l încheie pe cel
vechi.
Am făcut această digresiune spre a afla cât de
greu este să înțelegem că acolo oamenii trăiesc în alte
medii și dimensiuni.
Mi-am amintit de profesorul meu de la Iași, Ilie
Grămadă, care, vorbindu-ne de istoria medievală a
Europei, ne atenționa că pe atunci oamenii aveau alte
percepții asupra timpului și distanțelor. Revenind pe acel
vas de călători și mărfuri dat de Australia, căpitanul ne-a
spus că el, timp de două săptămâni, face turul celor „opt
frați care sunt împreună” (așa se traduce numele Tuvalu
și este scris pe frontispiciul ei, transportând mărfuri
diverse, combustibili, pasageri, cu tarife în cabine sau
sus pe punte. Îi aduce și duce din Funafuti către insulele
arhipelagului. Duc la școli superioare la lucru în Fiji,
Noua Zeelandă, Australia, cu banii câștigați trăind și cei
rămași acasă.
Abia după ce am coborât de pe vas, gazda noastră
ne-a mărturisit că soțul ei, Simeo Taasi, este ministrul
navigației și comunicațiilor.
În ultima zi pe atol, luni 19 martie, am aniversat
șapte decenii de viață. Am cumpărat din Fiji 6 cutii de
bere, că acolo este prețul de la producător. Le-am ciocnit
și toastat cu cei doi tovarăși de asemenea călătorie
inedită.
A fost însă și ziua întâlnirii cu autoritățile din
Tuvalu. Am fost în clădirea amintită la venire, cu 3
nivele, unde în față are plantat un palmier, lângă un
bolovan de marmură și o placă metalică pe care este
înscris un text în engleză că arborele a fost pus cu ocazia
119
vizitei președintelui China-Taiwan, Tsai Ing-wen, la 1

noiembrie 2017. Noi eram atunci după aproape 5 luni!
Am fost purtați pe la mai multe ministere ( am
numărat 7, plus departamente, secretariate). Dacă e stat,
chiar așa mic, trebuie să aibă propriii birocrați. Aveau și
un secretariat pentru turism, cu două angajate, nu aveau
programe, proiecte, materiale publicitare!!!
Am constatat că toți cei întâlniți și cu care am
intrat în discuții se fereau să dea informații care să fie
înregistrate pe telefon. Am aflat și înțeles că au avut
probleme. După ce s-au plâns în presa mondială că sunt
în pericol ca insulele, atolul lor să fie înghițite din cauza
încălzirii apelor Oceanului planetar, au venit specialiști,
au făcut măsurători periodice riguroase și au arătat că
lucrurile nu vor fi așa alarmante.
Mai spre seară am plecat cu mașina unui șef de la
departamentul de sport, la celălalt capăt al atolului, unde
ne-am îmbarcat pe o barcă cu motor și am trecut în
insulița următoare până la Școala navală Amatuku –
inaugurată în decembrie 1998 de ministrul de externe al
Australiei, stat care le-a construit-o. Are 15 cadre și
70+70 elevi marinari, toți din Tuvalu, școlarizați spre a
putea lucre pe vase aflate în trecere prin zonă, de la
bucătari, ospătari, pilotine, ș.a.m.d.
Construcții ca în orice asemenea Campus militar,
dar asaltat de apele Oceanului, cu infiltrații periodice și
sisteme de pompare spre a le îndepărta. Acolo ne-a
însoțit și o tânără din Perth-Australia care făcea de 5 luni
voluntariat la Guvern.
Am mai fost prin acel orășel, cu o stradă dintr-un
capăt în altul (la un capăt, unde se îngusta, până la limba
de calcar, era acoperit de valurile zbuciumate ale
120
Corneliu Filip
Pacificului, am văzut că depozitau molozuri, deșeuri, ca

să consolideze uscatul sau să le încarce unele nave în
trecere).
M-au mai mirat, intrigat, încă două treburi
văzute, dar care nu apar în statistici, deși distanțele se
reduc, ca lungime doar la câțiva kilometri, nici cinci!,
până după căderea nopții trec pe acea șosea unică,
mereu, motociclete, ceva biciclete, autoturisme și unele
camionete. Carburantul este scump, adus de atât de
departe, dar sunt și ei motorizați, în pas cu lumea.
În statistici am găsit că marea majoritate sunt
micronezieni, dar am văzut oameni de nuanțe de culoare
și păr diferite, chiar câteva albe blonde, un amestec, dar
cu un numitor comun – zâmbetul, comunicarea,
deschiderea spre tot ce-i nou, vin de la alte culturi, deși
le place portul, tradițiile și nu mi-au spus că se simt
izolați, pentru că au telefoane mobile, internet și o
televiziune și post de radio cu intermitențe. Mai ajunge și
până la ei câte un uragan, furtuni mai mici, n-au unde se
refugia, doar în lagună, care e liniștită, le dă pește pentru
ei, restul îl iau cei care le-au adus bani, investiții, locuri
de muncă, iar cei mai dotați și curajoși pleacă, dar au
grijă și de cei care rămân.
Am călătorit cu o mamă care își ducea cele două
fiice la facultăți la Aukland în Noua Zeelandă. Lumea –
vastă, dar oamenii sunt oameni sociabili oriunde!
121
11. Tonga - locul unde vine Anul ce Nou

și-l primeste Regele!
Am mărturisit de la începutul călătoriei în

Indonezia că planificarea acestui periplu pe țărmuri din
Pacificul de Sud a pornit de la invitația primită de Dorin
de a ține câteva prelegeri la Colegiul regal din capitala
regatului Tonga, unicul din acele ape ale Pacificului.
Mai întâi câteva detalii despre Tonga, arhipelag
cu 169 de insule din care doar 36 locuite, unde sunt puțin
peste 100.000 locuitori, din care circa 70% se află pe
insula Tongatapu, cu capitala Nukuʼalofa. Ele sunt
situate la acea linie convențională de schimbare a zilei
(datei pe Glob la 1.800 km de Noua Zeelandă).
Și pe acolo a ajuns celebrul explorator britanic
James Cook în 1774, când a fost primit cu ospitalitate de
șeful suprem al insulei, fapt care l-a determinat pe
navigator să o înscrie pe hărțile sale ca „insule
prietenoase”. Au mișunat prin insule și alți navigatori
înainte și după el, negustori, vânători de balene,
misionari de mai multe naționalități și pavilioane ale
corăbiilor. Poate, deși au fost așa mulți, iar căpeteniile
locale au reușit să fie unite, Tonga a rămas singura care
n-a fost colonie a statelor cu imperii, cu colonii, ci doar
protectorat, printr-un tratat de prietenie cu Marea
Britanie, încheiat pe 18 mai 1900, cu regele din Tonga.
122
Corneliu Filip
Am scris că în noaptea și ziua de Revelion, pe

ecrane ne apar focuri de artificii și urale din primele
arhipelaguri: Kiribatisi și Tonga. Noi românii i-am văzut
și pe tongani la noi în București, jucători performanți de
rugby, joc preluat de la britanici și printre cei mai buni
din lume. Bilanțul în partidele cu noi era în 2018, de 3-1
pentru ei.
Dar, ca un fapt inedit, acolo în Tonga, ceremonia
de „primire” a Anului Nou, este desfășurată, în special,
în capitala Nukuʼalofa, pe peluza din fața Oceanului a
Palatului Regal, în prezența Suveranului și familiei sale,
a locuitorilor și curioșilor, a turiștilor veniți să petreacă
tocmai acolo Revelionul. În arhipelagurile din Pacific au
mai fost monarhii, în Tahiti și Hawaii, dar Tonga e
singura care a supraviețuit, chiar dacă în 2006 au fost
mari tulburări antimonarhice.
Primul suveran a fost Tupou I, creștinat de
misionari în 1845, despre care s-a scris că a fost
războinic, ambițios, strateg și orator, a primit numele de
George I în 1831, iar în 1875 a proclamat Tonga
monarhie constituțională după modelul european, a
limitat puterea șefilor locali, a adoptat un Cod de legi și
libertatea presei. El a domnit între 1845-1893. Am văzut
necropola regală în Capitală, acum suveran fiind George
Tupou al VI-lea, din 2015. L-am văzut pe suveran și
familia sa în seara de 25 martie 2018, în Duminica
Floriilor, pe o platformă cu baldachin, împreună cu soția
și cei 5 moștenitori. Am găsit informații că s-a născut în
12 iulie 1959, deci are acum peste 60 de ani, a fost
educat la Cambridge, a început cu o carieră militară, apoi
în Guvern, la apărare, externe și premier până la
tulburările politice din 2005/6.
123
Am aflat că la principalele ceremonii, lângă

Palatul regal, (pe două nivele, construit în stilul specific
reginei Victoria (1837-1901), în 1865, din lemn, cu o
grădină-parc, lângă ea) la malul Oceanului este o peluză
mare unde a fost întinsă o prelată sub care, pe scaune și
în picioare erau circa o mie de persoane și o orchestră,
împreună interpretau cântări religioase specifice
sărbătorii Floriilor.
În arhipelag, marea majoritate a populației este

creștină, dar tolerantă cu celelalte credințe, fapt garantat
prin Constituție. Familia regală și 36% din populație sunt
metodiști, adepți ai bisericii Free Wesleyan, dar 18
procente sunt mormoni, considerați una din cele mai
mari asemenea comunități din zonă și Lume.
Poate că puțini dintre cititorii români cunosc
detalii despre mormoni, în afara faptului că au fost
poligami și centrul lor este în SUA, în statul UTAH.
Mormonii, numiți și Biserica lui Iisus Hristos a
Sfinților din zilele din Urmă (K.D.S.), bazele fiind puse
de Josef Smith (1805-1844), care a publicat mai multe
cărți, revelații despre o credință monoteistă precreștină,
din perioada precolumbiană, secolele 600 î.Hr. și 421
d.Hr., a populațiilor locale, la care a ajuns o familie de
iudei scăpați din Ierusalim la exodul persan care au
navigat spre Vest, au construit un Templu și trăiau după
Legea lui Moise, apoi cu profeții creștini, Cartea scrisă
de ultimul profet – Mormonii, a reunit toate învățăturile
scrise pe tăblițe de aur, îngropate într-un deal din zona
New York, arătate prin revelație lui J.Smith, apărută sub
forma unui Înger, cartea terminându-se cu îndemnul lui
Mormon de „a veni la Hristos”.
124
Corneliu Filip
În timpul călătoriei mele în SUA, din toamna lui

2001, am ajuns și la sediul lor central, la Templu și am
văzut și clădirea Bibliotecii cu Genealogii, la Salt Lake
City.
El a sfârșit ca martor împușcat de o mulțime
care-l contesta, pe 27 iunie 1844, la 38 de ani. Să ne
amintim că în 2002, capitala Salt Lake City a găzduit
Jocurile Olimpice de iarnă. Am locuit în capitala
regatului Tonga în perioada Săptămânii Mari pentru
creștinii catolici protestanți și neoprotestanți, cu doar o
săptămână mai înainte de Paștele Ortodox. M-a
impresionat prezența masivă a familiilor la slujbele-
denii, oficiate la prânz și seara.
Am aterizat în Tonga sâmbătă la prânz, fiind

așteptați de un localnic cu statură de rugbyst, Anielu,
care într-adevăr a fost într-o astfel de echipă, dar
afirmată doar pe plan local. În schimb era în conducerea
Asociației absolvenților Colegiului regal, școala de elită
din capitală, în care se formează specialiști care
administrează întregul arhipelag, nu doar ca
administrație, dar și economie, afaceri, cultură, politică.
După ce ne-am instalat toți patru în două camere
ale unei pensiuni, numită în variantă engleză – Guest
House, duminică la prânz, ora 12, am ajuns în Campusul
Colegiului. Pe o placă monument am găsit inscripția
aniversară, că în 1863-1866 a fost înființată ca prima
școală publică pentru localnici din întreg Pacificul de
Sud. El este situat între Aeroport și oraș, la 18 km, în
mijlocul unei păduri răvășite pe alocuri de un uragan
care a măturat insula în urmă cu peste o lună. Clădiri,
majoritatea din lemn, bambus, că acolo e mereu vară,
125
pentru cadre didactice și administrație, săli de cursuri și

dormitoare pentru cei 900 de elevi, organizați pe clase,
de la a V-a la a XII-a, în sistem de disciplină militară, pe
detașamente-clase și companii. Erau toți în pantaloni și
veste albe, adunați într-o clădire circulară cu o cupolă
uriașă, o Biserică templu, în care se aflau elevii, din care
peste o sută formau corul, iar alții fanfara și orchestra
semi simfonică, dirijată de un profesor.
Pe băncile din față stăteau profesori, părinți,
copii, fetițe și băieți invitați. Răsunau profund cântările
religioase, plus predici rostite de maturi, dar și tineri
viitori absolvenți.
La final am cunoscut pe un referend, două
profesoare venite din Noua Zeelandă. Elevii, încolonați,
în pas de defilare, au mers spre dormitoare. Cei mai
mici, din clasele a V-a, au avut parte de un duș zdravăn
de la un ropot scurt de ploaie torențială, specific zonei.
Am fost toți patru invitați de director și soția sa

pe malul Oceanului, la vreo 9 km, să servim prânzul la
un restaurant din lemn de bambus în stil tradițional,
numit Peștera Hina. Pe un panou am citit povestea unei
tinere, în urmă cu patru secole, Hina și iubitul ei Olohei,
care s-au iubit și aruncat în valuri. Erau multe familii
adunate, doamne cu rochii lungi multicolore, venite cu
mașini și flori prinse în coafuri. Am coborât pe șiruri de
trepte din lemn, într-un tunel acoperit, până la plaja cu
nisip fin, pereți calcaroși ai malului înalt și valuri
domoale. În interior era plin de lume, orchestră cu
muzică de estradă. Conducătorul, un domn mai în vârstă,
cu o voce baritonală, a închinat o melodie pentru oaspeți,
pronunțând doar numele România. Cehia era cam greu
126
Corneliu Filip
pentru ei, ei știind încă de Cehoslovacia, pe când cel al

Moldovei vecine nici nu s-a auzit prin acele arhipelaguri
parcurse, spre mâhnirea lui Dorin.
Din primul moment nu ne-am dat seama că acolo
era o nuntă creștină, spre deosebire de Bali, în
Nahuʼalofa, mirii erau la mijlocul unei mese lungi, în
continuarea orchestrei, dar costumați ca ceilalți meseni,
nu voal alb, flori speciale. N-am ajuns la primirea, nici
plecarea nuntașilor, ca să vedem cum era cu „darul”, dar
am prins servirea mesei. În celălalt capăt al sălii era tot o
masă lungă, mai bogată, inclusiv cu friptură de purcel la
rotisor, dar bunătățile erau servite, nu pe farfurii din
plastic, de unică folosință, ci în jumătăți de tulpină de
bambus, lungă de vreo 25 cm, cu salate, pește, sosuri și
nelipsitul orez. Nu am servit stând pe scaune, ci în jurul
unor mese cu bănci. De la un bar situat pe altă latură, în
fața orchestrei, ni s-a servit bere locală rece, la sticlă.
În pauza dintre melodii am ascultat discursuri ale
rudelor, dar nu în engleză, ci în tongana locală.
Am remarcat toți patru calitatea orchestrei și
frumusețea solistei, o doamnă zveltă, care poate a
participat la selecții pentru Miss World. Deci am avut
șansa, surpriza, să fim la două nunți în locuri diferite,
alte religii și tradiții.
Venisem acolo pentru prelegeri la Colegiu.

Le-am început în seara următoare, luni, 26 martie. După
primele zile însorite ne-am trezit luni cu ploaie în
reprize. Deoarece locuisem la „Leny”, o localnică
amabilă, (cu un băiețel care abia mergea, având doar un
anișor, într-o curte-grădină botanică, cu 3 căsuțe cu
câteva camere cu 2-3 paturi, mini bucătărie și baie-duș),
127
dar situată la distanță de centrul orașului, ne-am mutat

central, aproape de Ocean și Palatul Regal, la Rentals.
Era un hostel cu două nivele. Am stat la parter într-o
cameră întinsă cu 9 paturi metalice, pe două rânduri.
Eram la început noi 4 și un tânăr indian din Fiji, Rizwan,
reprezentantul unei firme de comerț-aprovizionare care
își coordona activitățile de pe laptop. În zilele următoare
au fost ocupate și celelalte patru paturi, de două studente,
absolvente din Germania, Daniela și Cristina, Danuta, o
profesoară-economistă din Varșovia, aflată într-un tur
prin lume, plus o învățătoare de franceză de lângă Paris,
Wafa, de origine marocană, voluntară la o școală din
Noua Zeelandă și care a profitat de vacanța pentru Paște
a elevilor spre a veni câteva zile să cunoască și Tonga.
Ne întâlneam cu deosebire dimineața în bucătăria
dotată cu toate cele necesare preparării meselor și
păstrării alimentelor în frigider și congelator.
Dar au survenit și surprize care ne-au dat peste
cap programul. Mai întâi, chiar la vama aeroportului, i-a
fost reținută drona lui Lucian, că nu avea autorizație de
introducere. Am fost la Autoritatea Portuară și apoi cea
Vamală ca să o recupereze. Urma ca de marți să placăm
cu un ferry-boat în insulele din Nord, la Vavaʼu și
Haʼapi, dar am aflat că au fost anulate toate cursele din
cauza apariției unui uragan, arhipelagul fiind un loc de
formare a lor.
Seara am mers la Colegiu pentru prelegeri. La

intrarea în Campus mare aglomerație. A trebuit să
așteptăm șirul de autoturisme ale părinților veniți la
întrunirea lunară. Erau și din diverse insule ale
Arhipelagului.
128
Corneliu Filip
Pe elevi, la sala de mese uriașă, ca pentru câte

3/400 pe serie. Tot în plăci de bambus pe post de farfurii,
dar și castroane metalice, am aflat, un sistem de
autogospodărire cu fermă proprie, grădini de legume și
zarzavaturi și alte culturi. I-am așteptat să se adune, cei
mai mari, din seria întâi la cină, într-o sală mare, cu
scenă, ecran, unde au încăput pe scaune sau direct pe
dușumea circa 400 dintre ei. Și un detaliu: tinerii,
bărbații, erau îmbrăcați, ca în alte insule din zonă, cu o
fustă lungă maronie, iar la ei, peste ea era și un fel de
împletitură ca o rogojină pe care se puteau așeza la
diverse întruniri.
Festivitățile la ei încep cu un fel de imn de salut
al Colegiului și o rugăciune, iar la urmă, unul de
mulțumire. În această primă seară au vorbit Josef și
Dorin, despre geografie, etnografie, relații între
asemenea comunități mici, situate la mari distanțe, dar cu
elemente comune, inclusiv de cunoaștere reciprocă în
cadrul globalizării.
În următoarele două seri a vorbit Lucian, iar eu
despre țara mea, România, despre care știau ceva despre
sportivi, în special Simona și Hagi, despre sistemul de
învățământ și mass media de la noi. Erau interesați, au
pus și întrebări, fiind stimulați și de faptul că li s-a
acordat, la cei mai mari și interesați, câte o diplomă
emisă de Centrul Internațional și Cultural din Cehia și a
Asociației geografilor și etnografilor din Republica
Moldova. Un moment deosebit a fost prezentarea pe
ecran și amplificare a unor cântece și dansuri din
Republica Moldova și România, iar demonstrația cu
ridicarea și zborul dronei lui Lucian, a fost o premieră
pentru ei.
129
Până joi la prânz am reușit să văd și principalele

repere ale orașului cu circa 25.000 locuitori. Lângă
Palatul regal, mi-a atras atenția, peste drum de Poștă, o
școală și un teren de baschet, o clădire cu etaje, în stil
clasic britanic, dar nelocuită. Am aflat că a aparținut
Guvernului. A fost abandonată, după ce a fost inaugurată
cea nouă, la intersecția străzii principale comerciale cu
faleza, cu 3 nivele, cu o cupolă cărămizie, purtând o
placă pe care am reținut că este donația R.P.Chineze,
inaugurată la 1 septembrie 2017! Și aici chinezii!
Am fost și pe strada amintită, am văzut Piața
mare, agroalimentară, unde am admirat pepeni mari,
gălbui, lungi și fructe exotice, obișnuite pentru ei.
Între noua clădire și Palatul regal, un monument
ridicat în memoria soldaților din Tonga, căzuți în luptele
din Europa Primului război mondial, dar și un altul, cu
un delfin ieșit din ocean, marcând primirea țării la ONU
în 1970.
Am văzut și clădiri noi, ale unor ministere, apoi
ale Universității, Catedrala nouă, catolică, cu sediul
Episcopiei catolice de Tonga, câteva hoteluri
confortabile.
Am ajuns, peste drum, la Catedrala veche, a cărei
cupolă a fost distrusă recent de un uragan. În față, o
pajiște largă, cu monumentele monarhilor până la Tupou
al VI-lea.
În altă zi am plecat din port cu un vaporeto pe
malul opus, într-o insuliță care tocmai a fost devastată de
uragan. Familia patroană a venit și a făcut repede
curățenia, îndepărtat copacii rupți, reparând mese, bănci,
șezlonguri. Acolo am cunoscut un tânăr somalez, înalt,
130
Corneliu Filip
subțire, negru-negru, vorbăreț, care ne-a povestit că a

plecat din țara natală la doar 2 ani, a călătorit mult, cu
diverse meserii, cea mai dură fiind cea de pază a
deportaților din Australia trimiși într-un fel de lagăre de
muncă forțată pe insulița de corali întinsă pe numai 21
km², cea mai mică, înaintea lui Tuvalu (mai mici fiind
doar Vatican și Monaco!).
A devenit cunoscută doar prin zăcămintele de
fosfați, care într timp s-au epuizat.
Uraganul cel nou m-a determinat să-mi scurtez
prezența în Tonga. Am luat un nou bilet și am zburat iar
în Nadi. Au venit în același avion și Josef, plus poloneza
Danuta. Ne-am cazat în hostel „Bamboo”, lângă malul
oceanului. Am locuit într-o cameră cu 10 paturi metalice,
5 jos și 5 sus. Prima noapte sus. Josef a plecat dimineață
spre Seul, Berlin, iar Danuta, mai întâi cu un bus până la
Suva și apoi în Tuvalu. Eu aveam avionul abia a doua zi,
sâmbătă 31 martie, ajun de Paște la ei.
A urmat escala în Australia, Malaysia, Atena,
București și acasă, schimbând din Tonga 7 avioane. Cred
că a meritat.
131
12. În Polinezia Franceză - Tahiti,

Morea și Bora Bora
A fost și o altă călătorie, în 2010, un alt periplu,

de o lună, tot până în Pacificul de Sud.
După ce am străbătut America de Sud din
Amazonia braziliană, (3 nopți în zona Manaos), apoi
Argentina (din Buenos Aires, Patagonia, Țara de Foc -
Ushoaia = cea mai sudică localitate de pe Glob, în Chile,
inclusiv în celebra Insulă a Paștelui, după un zbor de 6
ore, circa 4.000 km, am ajuns în Tahiti, capitală a
Polineziei franceze, un arhipelag cu 118 insule
răspândite în zona Ecuatorului pe o suprafață uriașă de
2,5 milioane km²), un amestec de suprafețe vulcanice,
atoli de corali, lagune cu ape cristaline, de o transparență
incredibilă, grupate în 5 diviziuni, de la Insulele vântului
cu Arhipelagul Societății, acolo unde am poposit în cele
3 insule amintite în titlu, cele Marchize, mai apropiat de
Kiribati și Hawaii, cele Australe, Cook, insulele
Tuamotu și multe altele, inclusiv atolul Mururoa,
cunoscut în lume ca loc unde Franța și-a detonat
propriile bombe nucleare în perioada 1966-1996), zonă
nelocuită înainte și după, dar contaminată.
Ca să vă dați seama de distanțe enorme,
imaginați-vă că din Tahiti până în Chile, de unde am
132
Corneliu Filip
venit cu escala din insula Paștelui, sunt 7.900 km, numai

5.700 până în Australia și doar 4.400 km până în Hawaii.
A fost colonie franceză din 1880, apoi teritoriu
de peste Mări, iar din 1994 – poartă titlul de Țară de
peste mări, cu o largă autonomie. Ne-am convins și noi.
Când am poposit în Tahiti am constatat că plățile erau
afișate, nu în euro, ca în Franța, ci în franci CFP,
Comunitatea Franceză din Polinezia.
Mi-am notat atunci paritate: 1 franc CFP = 83 $
SUA = 117 euro!
La aterizare am avut prima surpriză plăcută

pentru mine și Florin, cu care am fost în croaziera din
Filipine, Borneo, Singapore. Când am văzut oferta
agenției de turism din București, deplasarea cu avionul
pentru câteva ore până în Bora Bora, cale de 224 km, mi
s-a părut exagerat de scumpă, adică 360 euro. Noi doi
am fost singurii din grup care am refuzat opțiunea. Am
zis că la fața locului va fi alt preț și am avut dreptate: pe
panoul din Aeroport am găsit prețul de numai 120 euro.
De la agenție ni s-a răspuns că, cum să nu mergi în Bora
Bora, doar este trendy?!
Am fost cazați la un hotel din rețeaua Sofitel.
După micul dejun am pornit în turul insulei Papetée,
unde este capitala cu peste 25.000 locuitori, formată din
două segmente reunite de un istm, cu creste vulcanice
împădurite, vegetație tropicală, în preajma țărmurilor
recife și lagune coraliene. Nu pot să uit un fenomen
deosebit: în orele dimineții pe o parte, răsăriteană, e
însorit, în timp ce pe cea apuseană, plouă! Și invers.
Am plecat cu un microbuz condus de ghidă, o
doamnă foarte vorbăreață, zâmbitoare și glumeață, cu o
133
înfățișare parcă din tablourile lui Paul Gauguin. Ghida-

șofer, Pica, avea mamă tahitiană, dar tată din Scoția, cu
sânge și nemțesc, cu rude plecate în Noua Zeelandă. A
lucrat în Administrație, dar pensionară fiind de 3 ani, a
devenit și ghid colaborator, plus șofer.
Șoseaua practic înconjoară țărmul, muntele-

vulcan stins. Un prim popas, aș zice, chiar în Paradis, așa
cum ni-l închipuim: palmieri falnici, liane, flori
multicolore, pajiște, susur de ape care se preling de pe
stânci care urcă brusc spre înălțimi azurii. Parcă eram
într-un film cu peisaje exotice, arbori cu fructe tropicale,
de la ananas, curmale, portocale, banane. Așa cum ne-a
subliniat ghida Pica, e cald, e bine, ai și umbră, apă rece
cristalină, întinzi mâna și culegi fructe, delicioase și
sățioase. Nu trebuie să faci mare efort. Ce poate fi mai,
ca în Paradis?!? Problema e că te poți plictisi de atâta
imagine paradisiacă?! Dovada, ne-a răspuns Pica, mulți
tineri pleacă spre alte orizonturi.
De la cascada unde se scălda și celebrul pictor,
fost impresionist, fovist, Paul Gauguin (1848-1903) cu
localnicele sale, am oprit, firește și la casa-muzeu,
reconstituită din bârne, pe piloni, cu 3 clădiri, locuință,
atelier, galerie de artă cu tablouri (copii) ale perioadei
sale de lucru în Tahiti și apoi în Arhipelagul Marchize,
insula Hiva Oa, localitatea Atuana, aflat la 1431 km. de
Tahiti. În curtea cu palmieri, flori superbe, în special
bougainville, (după numele vestitului navigator francez
ce a făcut primul înconjur al insulelor între 1766-1769,
într-un tur al Lumii), cu două statui de zeități, Maui și de
Tiki. Nu am ajuns în insulele Marchize, la mormântul lui
Gauguin, lângă care a fost așezat cel al altei celebrități
134
Corneliu Filip
călător prin zonă, cântărețul și cineastul belgian

francofon, Jacques Brel (1929-1978). Am mai avut timp
până seara să străbatem zona centrală, portul turistic,
Promenada, admirăm Catedrala Notre Dame, cu ziduri
vopsite în galben și turlă cu acoperiș roșu carmin, sediul
Adunării Teritoriale – Parlament local, reședința
Înaltului Comisar al Franței, Primăria.
Am văzut și în Papetée, biserica Mormonilor, ca
în Tonga, am admirat bogăția, atmosfera Pieței de flori,
legume, pește, artizanat și suveniruri.
Dimneața, pe 3 decembrie 2010, am revenit pe

Aeroportul cu un nume ciudat: Faʼaʼā, singurul din zonă
deschis în 1960, poartă spre restul Lumii.
Florin primise mesaj din România că acasă erau -
10° C, iar la noi +35°C!? Acolo în Polinezia se termină
ziua, iar în Tonga abia începea!
Dar, nu am zburat, ci am plecat din portul turistic
cu un ferry-boat, din cele trei, care fac tur-retur, cale de
peste 25 km. Când am ajuns în zona golfului care poartă
numele lui James Cook, (cel care a urmărit din ambele
insule un eveniment astronomic în 1769, adică „tranzitul
planetei Venus”) am intrat în laguna care protejează
insula vulcanică, cu creste situate între 830 și 107 m
înălțime, ca ziduri abandonate ale unei cetăți în ruină, a
început marea aventură a acelei zile: ghid ne era un
localnic, Kiki, un personaj pe care l-am revăzut apoi în
documentare National Geografic.
Apa era de o limpezime incredibilă. Sub noi
mișunau pești de diverse dimensiuni și culori. Au apărut
și deja cunoscutele pisici de mare. Kiki a coborât de pe
vas, iar fundul Lagunei era la doar un metru. Ne-a invitat
135
și pe noi. Eram vreo 40, din diverse părți ale Lumii. Cam
jumătate au coborât în apele calde și limpezi. Vulpile le
dădeau târcoale, Kiki le ademenea servindu-le cu bucăți
de pește aflate într-un săculeț de rafie. Era parcă un
miraj. Se mângâiau și sărutau cu vietățile.
A fost un moment de panică, când au apărut și
mai mulți rechini de circa un metru lungime. Kiki ne-a
asigurat că nu sunt periculoși. Or fi ierbivori?
Cei din apă au ieșit pe mal, ceilalți am acostat la
vreo 200 m mai departe. Acolo am avut altă surpriză –
participarea la un „pic-nic sauvage”. Era pădure
tropicală. Ne așteptau câțiva localnici. O masă lungă din
scânduri, două bănci, un grătar pe care se rumeneau
pulpe de pasăre, cele cruțate încă se plimbau prin
preajmă. Kiki a adus din lada frigorifică de pe navă, un
lighean mare, un coș cu lămâi verzi, roșii, castraveți,
ardei grași. Ghida grupului nostru, Sorina, a făcut-o pe
bucătăreasa. Au fost stoarse lămâile pe un platou cu
carne roșie, gen somon, tăiat în cubulețe, marinat câteva
minute în fața noastră, amestecat cu bucăți de roșii,
castraveți și ardei, peste care s-a pus și lapte din nuci de
cocos. Când totul a fost gata, ne-am înscris toți, curioși,
să gustăm ce a ieșit? Carnea crudă era delicioasă, ușor de
mestecat împreună cu salata și legume. N-a fost numai
opinia mea. Nimeni n-a lăsat nimic în farfuria din
plastic. Totul stropit cu bere și jus reci. Ni s-a arătat și
cum se aleg nucile de cocos. Cele „masculine” sunt seci.
Cele bune se despică izbindu-le pe mijloc de lemn-
țepușă, apoi se bea conținutul. A fost o experiență de
neuitat, mai ales după o baie în apele cristaline ale
Oceanului. La sosirea la hotel, primul lucru pe care l-am
136
Corneliu Filip
făcut, a fost, desigur, un duș prelungit ca să ne

„dezsalinizăm”!
Bora Bora se găsește ceva mai departe, la 130 km

distanță spre nord-vest, formată de rămășițele unui fost
vulcan, din care a mai rămas doar un vârf de peste 700
m, împădurit, cu o șosea de 35 km lângă maluri,
protejate de lagune superbe. Pe suprafața luciului
albastru-verzui turcoaz, alei din scânduri de lemn, pe
piloni care duc la căsuțe cu acoperișuri vegetale,
asemenea colibelor băștinașilor. Dar, cu fire electrice,
chiar antene satelit, confort deplin în interioare.
Cred că ați vizionat imagini pe televizoare, unele
filme. Au făcut înconjurul Planetei, ca locuri unde se
retrag celebrități, staruri de cinema și T.V., cei cărora,
unii prieteni le spun „cubanezi”, adică cei „cu bani
mulți!”.
Am sosit cu o avionetă cu 60 locuri și după 40
minute pe o platformă betonată de lângă lagună, apoi un
hidrobus, după care am suit într-un fel de camionetă care
ne-a dus pe un drum, parțial asfaltat! Am trecut pe lângă
un buncăr rămas de la armata SUA care și-a avut acolo
un cartier general în timpul luptelor cu aviația japoneză.
După ce s-au retras, au venit mărturiile camarazilor,
faima și explozia turismului. În cele 4 ore de vizită am
avut parte de mai multe reprize de ploaie, ca de la
stropitoare, nu mai lungi de 1-2 minute.
Ne-am oprit și urmărit un fapt surprinzător,
apariția de sub frunze, tranșee din pământ, a unor crabi
roșii, care probabil, se bucurau de umezeală sau
vânătoare?! Din loc în loc, vilișoare, case, ferme de
legume, flori, păsări. Am oprit la o gospodărie locală
137
unde vopseau baticuri, eșarfe, după tehnici și culori

vegetale.
Am oprit și rămas pe una din plaje să vedem
șirurile de colibe-hoteluri, pe lagună, purtând numele
unor celebre lanțuri hoteliere, de la Club Mediteranee, la
Hilton.
Am putut să intrăm în apă, în jurul acelor
„colibe”, apă super limpede, pe plajă, la o terasă unde,
împreună cu doamna profesor univ. Anca, am servit
pizza, bere rece, am gustat și noi fugitiv, ceea ce gustau
„cei cu bani”, care erau clienți veniți special până acolo.
138
Corneliu Filip
13. Insula Pastelui = Rapa Nui și

enigmele sale
Eram elev când am aflat de acea insulă plină de

mistere, citind cartea-jurnal a vestitului navigator, Thor
Heyerdahl (1914-2002), care prin a sa „Expediție Kon -
Tiki” în care a navigat circa 7.000 km din portul Callao,
al capitalei peruane Lima, cu o plută de trunchiuri din
copaci balsa, lemn foarte ușor, folosit de vechi
ambarcațiuni din acea zonă Sud Americană. A profitat de
brizele curentului oceanic Humboldt, timp de trei luni și
jumătate în 1947. Când am ajuns în țara sa, la Oslo, m-
am uitat să văd și Muzeul care-i este dedicat lui Thor și
plutei „Kon-Tiki”.
Eram firește, curios să văd la fața locului
celebrele statui, oamenii locului, să aflu de la ei ce
enigme mai persistă, dacă s-au făcut noi descoperiri?
Era într-o zi de marți, 30 noiembrie 2010.

Trebuia să parcurgem cu avionul o distanță de circa
4.000 km, timp de 5 ore și jumătate. Ne uitam prin
hublouri și nu vedeam decât cer albastru și ape așișderea,
calme. Când am fost anunțați că aterizăm, am văzut acel
triunghi ciudat de pământ de dimensiuni modeste, (24,6
km lung și 12,3 km lat) cu trei conuri vulcanice, cu
lacuri, ceva vegetație și erau și celebrele statui?
139
N-am avut timp să ne dumirim că a apărut pista

de aterizare. Am aflat că au făcut-o, nu Chile, care
gestiona acest minuscul teritoriu, de doar 163 km², ci
SUA. Nu din interes de promovare a turismului (singurul
pământ în acea imensitate a Pacificului cu atâtea insule,
insulițe, recifuri de corali, singura posibilitate modernă,
rapidă, era doar avionul! )
Dar americanii, cei de la NASA au zis că
rachetele cosmice ale navetelor, la revenirea în atmosfera
terestră, în drum spre Cap Canaveral, deasupra
Pacificului, vor avea nevoie, în cazuri speciale, de piste
de aterizare.
Și a apărut pista Aeroportului. Noi am fost
primiți chiar când am pus primul pas pe pistă, cu
ghirlande de flori tropicale. Și de ghida care ne va
conduce pe parcursul celor două zile de sejur pe insulă.
Se numea Daniela, era chiliană, dar căsătorită cu un
localnic, coregraf de profesie, Mate. A noastră – Sorina .
Am mers repede la cazare, Era ceva deosebit, ca
într-o grădină botanică, un șir de camere lipite una de
alta, cu o mică verandă, cu câte două șezlonguri, de pe
care să contemplăm pajiștea pe care se plimbau alene,
câteva găini și un cocoșel, plus câteva păsări viu
colorate, cu niște cuiburi țesute precum niște ciorapi cu
plase. A doua zi, în apropiere am găsit căzut în iarbă un
pui golaș. Pasărea mamă se agita să-l protejeze. Am
reușit să-l pun pe creanga unde erau cuiburile. Sper să fi
supraviețuit.
Am coborât curioși până la mal, a doua stradă,
câțiva Mahui-sculpturi în tuf vulcanic. Grupuri de copii
gălăgioși veniți cu învățătoarea care se bălăceau lângă
mal.
140
Corneliu Filip
Cu ghida noastră, Sorina și cea locală, Daniela,

începem descoperirea misterelor insulei. Majoritatea
teritoriului este inclus în Rezervația sub protecție
UNESCO.
Începem cu sectorul Tahai, cu mici îngrădituri
din pietre vulcanice. Ni s-a spus că acolo erau adăposturi
pentru oameni și păsări-animale, în fața vânturilor
puternice. Lângă mal, pe platforme, vedem câțiva Moai.
Au fost inventariate 887 asemenea statui. Vedem temelii
din tuf, în care se puneau pari, acoperișuri din frunze de
palmier și țesături vegetale.
Nu insist asupra istoriei lor, a contactelor cu
europenii. Știm că primii au ajuns olandezii, o corabie în
1722, într-o zi de Paște, de unde și numele dat (Paasch-
Eyland în olandeză, Isla de Pascua, în spaniolă și
EASTER Island în engleză). Din 1888 este teritoriu
special al Statului Chile, provincia Valparaiso. Au venit
apoi vânători de balene, negustori de sclavi care au răpit
și mutat în alte zone, adus boli mortale, încât populația a
scăzut de la câteva mii, la peste o sută.
Au fost și conflicte interne între clanuri. Pe un
asemenea teritoriu, mic, izolat, lupte sângeroase pentru
suprafețe. Ghida Daniela, care cu studii de realții
publice, stuardesă, l-a întâlnit pe Mate, coregraful, s-a
îndrăgostit de el și insulă, s-a mutat aici, a născut și o
fetiță, pentru care, conform tradiției, a plantat un pom.
Aveam să cunosc și pe soacra ei. Culmea
culmilor, în avion, în cele peste 5 ore de zbor, am găsit
pe ecranul de pe scaunul din față un documentar despre
insulă filmat cu decenii în urmă. Culmea, între localnicii
intervievați a fost și soacra ghidei. A doua zi, lângă
„casa” noastră era o căsuță din panouri, cu două încăperi,
141
cu firma Poștă. Întâmplător acolo era și doamna, acum

cu păr lung, sur, ceva riduri, dar același zâmbet cald.
Mi-a spus că e bucuroasă că e bunică și lumea vine să-i
vadă și să-i cunoască.
Am urcat pe conul unui vulcan, stins de mult, în

craterul de peste un kilometru circumferință, plin cu apă
și ceva vegetație. Era înainte o sursă de apă. Acum s-a
colmatat, dar cu plante medicinale recoltate de pe
margini. Acolo am văzut apoi zona de ceremonii –
Orongo, cu 54 de temelii de case. În față 3 insulițe și
curenți puternici în jur. La începutul lui martie acolo
veneau păsări care-și depuneau ouăle. După perioade de
lupte pentru supremație, clanurile s-au decis să-și aleagă
conducători pentru câte doi ani, pe tânărul care reușea să
înoate contra curenților până la acele 3 insulițe și să
aducă un ou în gură de la un fel de rândunele de mare,
testându-și astfel calitățile de înotător, îndemânarea. Era
proclamat și adăpostit într-o încăpere de lângă crater,
slujit doi ani de un fel de tinere-vestale, apoi onorat de
comunitate. Erau acei oameni pasăre, înfățișați pe
diferite sculpturi.
Am umblat apoi pe câteva străzi, asfaltate, cu
case și terase, oferte de suveniruri, turiști și localnici.
Primii sunt mult mai mulți, prea mulți.
Când am ajuns, peste doar două zile, în Tahiti,
am citit în presa de acolo, că imediat în urma noastră, s-a
iscat o revoltă a localnicilor nemulțumiți de turiștii care
rămân cu lunile la ei, nu mai au rezerve financiare și se
apucă de furturi, în condițiile în care cei de acolo nu au
lacăte, încuietori la case, deoarece se cunosc, respectă
bunurile fiecăruia.
142
Corneliu Filip
La lăsarea serii, am ajuns într-un loc, pe o

ulicioară, la un fel de sală de spectacole, un spațiu
acoperit cu scenă, unde, împreună cu alți peste o sută de
turiști, am văzut un spectacol de o oră, electrizant, cu o
suită de 8 perechi de dansatori și dansatoare, cu 9
instrumentiști cu tobe, timpane. Tinerii, înalți, supli,
parcă erau frați, cu fâșii de fibre naturale legate la brâu și
genunchi, plus coroane de pene, s-au mișcat în ritmuri
frenetice aproape non-stop.
Ele cu fuste franjurate, sutiene și coronițe din
flori sau pene. Dansuri puternic ritmate. Un moment de
respiro, când au invitat dintre spectatori, câțiva turiști
dornici să le învețe dansurile. A fost și unul dintre noi,
Lucian, care s-a descurcat bine la vârsta lui de aproape
pensionar. A fost un spectacol de neuitat.
A doua zi și ultima, era 1 decembrie. Am primit
pe telefon mesaje-urări de ziua noastră Națională.
Împreună cu Florin, am urcat de pe strada de la
portulețul turistic spre deal, unde am dat peste o biserică
catolică misionară. Era deschisă, dar nimeni, nici o
persoană, doar mormintele a patru preoți care au slujit
acolo, începând cu 1886.
M-a impresionat amestecul de simboluri locale:
oamenii-pasăre, păsări și pești stilizați, Fecioara Maria
cu simbolul Omului Pasăre ca Diademă. Clădirea era din
1945.
Am plecat apoi cu grupul în sectorul Ahu Akivi,
unde am văzut cele 7 statui, care ar reprezenta pe
strămoșii veniți dintr-o altă insulă legendară. Avuseseră
ochi albi din obsidian, care au fost scoși. Se considera,
ne-a explicat Daniela, că acolo stătea mana-puterea celor
143
reprezentați de statui, care nu erau ale unor zei, ci

personalități locale, cărora li se ciopleau asemenea statui
încă din timpul vieții, rămășițele lor fiind apoi îngropate
în spatele lor, ei și urmașii. Ne-a arătat și copii după
celebrele plăcuțe cu scrierea rongo rongo. Au rămas
nedescifrate. Doar căpetenii și preoți le știau citi, dar
aceștia au murit fără a le arăta noilor veniți semnificația.
Am fost și în cariera unde erau cioplite cu bucăți
de piatră dură din bazalt, numită Rano Raraku. Am văzut
sculpturi finisate sau nu, ridicate parțial. Se cioplea mai
întâi decupajul din jurul ei, prăvălite, ridicate, dar nu se
știe nimic cum le deplasau pe kilometri distanță. Doar
ipoteze.
Enigmele rămân și dau farmec acestui loc, care
atrage milioane de turiști. Unde am ajuns și noi.
144
Corneliu Filip
14. Galapagos sau Arca lui Noe?!
Galapagos – grup format din 15 insule mari și

câteva sute mici, se întind pe o suprafață de 7.844 km², la
1.000 km distanță de Ecuador, stat care le administrează.
Oficial poartă numele Archipiélago de Colón =
Arhipelagul lui Columb, dar cunoscute ca Galapagos = a
țestoaselor. Sunt considerate unice, datorită izolării lor,
ca o adevărată „Arcă a lui Noe”, pentru că nicăieri în
Lume nu se mai găsesc atât de multe plante, animale
endemice, specii care nu se mai găsesc în alte părți pe
Glob. Și în plus, ceea ce ne-a frapat și pe noi, grupul de
turiști din România, în acea escală de trei zile, între 7-9
mai 2012, că ele nu au nici un fel de frică de prezența
oamenilor. Deși, după descoperirea lor de către diverși
corăbieri, carnea țestoaselor uriașe era o hrană deosebită,
ele fiind decimate fără milă. Plus au ajuns acolo pe
„Corabia” lor, rozătoare și alte animale sau plante care
au stricat din echilibre.
Vestite le-a făcut celebrul naționalist Charles
Darwin (1809-1882), care în turul său prin Lume (Țara
de Foc, Patagonia, Tahiti, Noua Zeelandă, Tasmania,
etc.), între 15 septembrie și 20 octombrie 1835, când a
notat în însemnările sale: Aici poți înota alături de lei de
mare și pinguini și chiar poți plonja în apă alături de
rechini și calcani.
145
Iguanele de mare și șopârlele trândăvesc la soare

pe stânci, ignorând vizitatorii, iar țestoasele gigantice
merg cu pași apăsați prin insula Santa Cruz. L-au
fascinat păsările cinteză, cu ciocuri de mărimi diferite în
funcție de tipul de hrană, de semințe, cu care se hrănesc.
Aceste adaptări și multe altele, le-a folosit în cartea sa
devenită celebră și punând bazele biologiei moderne,
intitulată „Originea speciilor”, apărută în primă ediție în
1859.
Am aterizat pe aeroportul internațional venind

din Quito-Ecuator, am luat un autobuz și apoi am
traversat în insula Santa Cruz, unde am fost cazați.
Ne-au întâmpinat pelicani, pescăruși, dar și celebre
țestoase. Am oprit și am trecut printr-un tunel de lavă de
circa jumătate de kilometru. A fost folosit și ca rezervor
de apă, pentru că și aici, ca în Tuvalu, ploile sunt
principala sursă de apă dulce. Au zone mlăștinoase, bălți
de la ploi, am văzut țestoasele. Femelele au carapacea
plată, masculul mai mare, bombată.
După 1960-70, guvernul de la Quito a luat măsuri
pentru promovarea turismului, deschizând aeroporturi,
ridicând hoteluri, pensiuni, infrastructura necesară, dar și
pentru protejarea zonei aflată și ea sub protecția
UNESCO. În 2012 era obligatoriu ca turiștii să stea în
arhipelag minim trei nopți.
Ne-am oprit și la Centrul de crecetări care poartă,
firește, numele lui Charles Darwim.
Am plecat în ziua următoare, circa două ore până
în insula Isabela, vreo 60 km pe apele cam agitate ale
Oceanului. Apa azurie, vaporașe, bărci, canoe și canotori
în preajma țărmului. Ne-a surprins văzând lei de mare
146
Corneliu Filip
dormind în bărci acostate, la umbră, inclusiv un pui

sugând de la mama lui, iguane pe trotuare. Ghidul – Joan
ne atenționează că în insulițele din preajmă sunt 3
vulcani activi, unul aruncând lavă în urmă cu 5 ani.
Poposim într-o insuliță unde vedem, surpriză,
pinguini micuți, negri, cu pieptul alb, singurii care
trăiesc în apele calde. Erau și un fel de pescăruși cu labe
albastre. Plus foci și lei de mare. Pe insuliță, licheni,
mangrove, iguane negre, crabi roșii, mici grote în lava
vulcanică.
Insula Isabela avea deja 3.500 de locuitori și alte

mii de turiști. Am văzut și un Centru de creștere a
țestoaselor, de la împerechere, pui, crescătorie. În centrul
expozițional am aflat detalii despre țestoase, cele mai
mari până la 350 kg și vârsta până la 150 ani. Așa ni s-a
spus. Cât despre „bătrânul” Charlie, nu m-am lămurit
dacă mai trăia sau nu?!
Ne-a arătat că în fiecare insulă, țestoasele au
carapace diferite ca mărime și formă. Ne-au plimbat pe
artera principală, la biserica catolică, restaurantul unde
am servit prânzul, alte clădiri, terase, plaje, baie. Ne-am
îmbarcat și revenit pe Santa Cruz, în Porto Aroya, cu
20.000 locuitori, cu multe schele, asfaltări, prăvălii,
terase, restaurări.
În ultima zi am parcurs insula, cu straturi de lavă,
cactuși, iguane, acele cinteze care l-au impresionat pe
Darwin și am ajuns la plajă. Era și un grup de elevi
veniți în excursie de pe Continent. Am văzut și Panou de
avertizare, că o parte a plajei este interzisă, pentru că
acolo în noapte, vin țestoasele și-și depun ouăle, iar după
4 luni ies pui.
147
Am avut șansa, incredibilă, să văd un asemenea

puiuț, dând din lăbuțe spre spuma apei. Deasupra planau
doi pescăruși și rândunele cu aripi ample negre,
pofticioși să-l înghită. Noi l-am protejat și aplaudat când
s-a contopit cu apele Oceanului.
Se mai pot scrie multe despre acele teritorii
aruncate pe întinderile imense ale Pacificului de către
vulcani, acolo la Ecuator, într-una din plăcile tectonice
ale Planetei.
În drum spre Aeroport pentru întoarcerea pe
Continent am asistat la o adevărată lecție de tectonică și
vulcanologie în fața a două cratere gemene.
Acesta a fost un ultim popas în arhipelaguri din

imensitatea Pacificului la Sud de Ecuator. Sunt multe,
fascinante, cu particularități proprii. Pe acestea le-am
văzut, filmat și am notat impresii proprii pe care am
încercat să le sintetizez în aceste pagini.
148
Corneliu Filip
15. Fotografii din Pacific, ale autorului
149
150
Corneliu Filip
151
152
Corneliu Filip
153
154
Corneliu Filip
155
156
Corneliu Filip
157
158
Corneliu Filip
159
160
Corneliu Filip
Cuprins
Popasuri pe ţărmurile Pacificului de Sud ...............................................................................................................5
1. Prin arhipelagul Filipinelor............................................. 7

2. Singapore - oraşul-stat al superlativelor ........................ 29
3. În Malaysia - Kuala Lumpur ......................................... 41
4. Sultanatul Brunei – cel mai mic şi mai bogat din acea
parte a lumii ...................................................................... 56
5. Indonezia – punte între Asia și Australia ...................... 62
Impresii din tren ..................................................................................................................................................................................................................................................................75
Yogyakarta – reședința-unică de sultan în Republica

Indonezia .............................................................................................................................................................................................................................................................................................................77
Invitați la nunta din Bali ..................................................................................................................................................................................................................83
6. Timorul de Est – sărăcie și speranțe .............................. 88

7. Două scurte popasuri în Australia ................................. 93
8. În arhipelagul Vanuatu. Și acolo am întâlnit o româncă și
un fan a lui Gică Hagi ....................................................... 99
9. Popasuri în Fiji ............................................................ 109
10. Tuvalu – cea mai mică țară de pe Glob, cu 26 km² și
circa 12.000 locuitori ....................................................... 113
11. Tonga - locul unde vine Anul ce Nou și-l primeste
Regele! ............................................................................ 122
12. În Polinezia Franceză - Tahiti, Morea și Bora Bora .. 132
13. Insula Pastelui = Rapa Nui și enigmele sale .............. 139
14. Galapagos sau Arca lui Noe?! ................................... 145
15. Fotografii din Pacific, ale autorului Eroare! Marcaj
în document nedefinit.
161

FILIP C Popasuri La Țărmurile Pacificului 2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FILIP C Popasuri La Țărmurile Pacificului 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Corneliu Filip

Popasuri pe țărmurile Pacificului de Sud

Editura Arena Cărții

Popasuri pe ţărmurile Pacificului de Sud

Filatelia a fost pentru multe generaţii o

specifice, cu acele tichii cu moţ, înconjuraţi de costume

1. Prin arhipelagul Filipinelor

din insule, Samar, unde a botezat pe primii băştinaşi, în

zidurile cenuşii, din piatră vulcanică, erau câţiva jucători

aflam într-o altă călătorie exotică, în Indochina, pe

Catedrala Manilei, (aflată între Primăria cu

invazii militare (cea mai dură, a japonezilor, care a lăsat

Lopez de Legaspi (1502-1572), spaniol trimis din Mexic

Cel mai impresionant, unde am oprit mai întâi,

singuri şi au ales un al doilea Preşedinte. A candidat şi

Jose Rizal provenea dintr-o familie de fermieri şi

văzut şi secvenţa execuţiei. Era chiar în ajunul de An

(ambele în curs de renovare), Biblioteca Naţională şi

lumină intrată prin ferestre înalte, tot cu sticlă albă,

Domnul te are în grija sa! Nu-l putem contrazice. Fiecare

Ajuns acasă, consultând din nou internetul, am

necesare: o găleată cu apă, alta cu tărâţe şi grăunţe, un fel

De la Manila am navigat spre sud-vest, iar

german, într-o carte de-a sa despre Filipine, a declarat-o

capătul insulei, opus celui unde am acostat. Deci, am

În Poerto Princesa pe insula Palawan

Am mai mers o noapte întreagă din Borakay, tot

În fosta curte a unei cazarme americane, ocupate,

Am plecat mai departe. O stradă îmbrăcată în

trimiteau crengile viguroase ca să facă pod cu cei de

Era o zi de vineri, în care trecea o maşină a

Am ajuns de două ori în Singapore, ambele vizite

Indian. Era duminică, 24 noiembrie 2013. Aterizasem pe

specii, din care 1.200 de orhidee şi 2.000 hibrizi. Unii

nivele. Iar chiar în faţă - trei blocuri hotel, cu 2561 de

Trecem printr-un „tunel”, tot transparent, în

marcate de explozii de jeturi colorate de ape (adevărate

insula principală măsoară 42 km lungime şi puţin peste

dezvoltare separată. Miza a fost mare, uriaşă, pentru un

(pentru cei circa 4,5 milioane de localnici, iar la turişti de

mediul lor natural. Potrivit prezentării de la intrare sunt

şi-au păstrat specificul iniţial, Marele Cazinou – unde să-

Cred că cei din Singapore nu uită şocul, tragedia

3. În Malaysia - Kuala Lumpur

Am fost de două ori în Singapore, în Tailanda –

văzut prin hublou, înainte de aterizare, mai spre nord,

dreapta, unde era holul recepţiei. Eram ca într-un fel de

multimedia, centre de cercetare şi dezvoltare, cu

ce au stricat anotimpurile şi vremurile. Într-o ţară

veac, după 1641, de olandezi. Englezii, după America de

Piaţa uriaşă din faţa vechilor şi restauratelor

fecior de sultan din Kedah, la nord de capitală, lângă

parcă ţin pe ele, pe cele noi, cu tot mai multe etaje. Am

Din documentarul dat cu mândrie de Abdul, am

Am ajuns în insula mare Borneo (din arhipelagul

Nu credeam că voi ajunge pe aceste ţărmuri

emisfere de către linia geografică a Ecuatorului, dar

Am ancorat în portul capitalei statului Sabah,

Oraşul-capitală se găsea aproape, de-a lungul

Am pornit pe jos pe şoseaua care iese din port şi

Timpul trecea repede, iar temperatura urca. Am

simplu Oceanus, fiind situat chiar pe o faleză de unde

În vitrina unui birou de turism din Mall-ul