Sunteți pe pagina 1din 8

Marco Polo 

-(n. 15 septembrie 1254,[1] Veneția, Republica Veneția – d. 8


ianuarie 1324,[2][3] Veneția, Republica Veneția) a fost un comerciant venețian, care s-a
făcut cunoscut prin relatările sale despre o călătorie în China.
S-a născut în jurul anului 1254. În relatările sale menționează anul 1271 ca data
de plecare în lunga călătorie către China. A pornit la drum împreună cu tatăl și cu
unchiul său. Acolo a câștigat rapid încrederea conducătorului mongol Kubilai Han din
dinastia Yuan, care domnea pe atunci peste Peking, executând în misiunea sa călătorii
de afaceri. 1295 a fost anul reîntoarcerii la Veneția, dar a fost capturat de
către genovezi și trimis în 1298 în închisoare. În închisoare l-a rugat pe colegul său de
celulă, scriitorul Rustichello din Pisa, să noteze trăirile lui Marco din China.
Când a fost eliberat, a descoperit că relatările sale din călătorie, sub numele de
„Il milione”, au cunoscut o răspândire rapidă.
Încă din timpul vieții și până astăzi au existat îndoieli despre autenticitatea
relatărilor. Ipoteza că Marco Polo nu ar fi călătorit în China se sprijină pe faptul că în
relatările sale de călătorie nu sunt menționate nici zidul chinezesc, nici tiparul, ce era
răspândit în China în acea perioadă. De asemenea, absența denumirilor chineze și
mongole în operă, cât și o serie de neclarități susțin această ipoteză. În plus, au fost
adăugate părți semnificative din operă mai târziu, până în secolul al XVI-lea.
Cunoscută sub mai multe titluri: „Diversitatea Lumii”, „Cartea Minunilor” sau
„Milionul”, lucrarea venețianului Marco Polo (1254-1324) este una dintre marile scrieri
de călătorie din Evul Mediu și prima care dezvăluie Occidentului european lumea
imensă și fabuloasă a Chinei și a Asiei.
Plecând în 1271, la numai 17 ani, împreună cu părintele sau, Niccolo, și cu
fratele acestuia, Maffio, spre Asia, Marco Polo a ajuns în 1275 la curtea mongolă a
lui Kubilai Han. Funcționar, apoi ambasador al dinastiei mongole Yuan, Marco Polo
revine în Europa în 1295, după 24 de ani de ședere în Asia. Luat prizonier de genovezi,
rivalii Veneției, în anul 1298, Marco Polo dictează în închisoare istoria călătoriei sale,
care se va bucura curând de un imens succes.
Recent, o serie de autori germani și englezi au pus sub semnul îndoielii călătoria
lui Marco Polo în China.

Călătoriile prin Asia ale negustorilor venețieni din familia Polo

Au ajuns până la noi prea puține date despre frații Niccolo și Maffio Polo,
tatăl și respectiv unchiul lui Marco, dar știm că ei au străbătut Asia de trei ori, în
doua rânduri de la apus spre răsărit și o dată invers. Marco avea numai 17 ani
când s-a alăturat acestora pentru cea de-a doua călătorie, care a început în 1271.
Cei trei au traversat podișul Anatoliei și Armenia, apoi Kurdistanul, coborând în
valea râului Tigru, urmând firul apei, prin Mosul și Bagdad, până la Basra. De aici,
s-au îndreptat spre Tabriz, străbătând Iranul până la Ormuz, în Golful Persic.
Renunțând la călătoria pe mare, venețienii au revenit spre nord și, după Iran și
desertul Dash-i-Lut, de-a lungul coastelor sudice ale munților Hindukush, au ajuns
până la poalele Pamirului, de unde au coborât spre oaza Kashgar, ocolind apoi pe
la sud deșertul Takla-Makan și ajungând în nord-vestul Tibetului. De aici, pe valea
râului Sulehe, sosesc în portul Ganzu sau Giazu (dispărut azi). După un popas lung
de un an, venețienii trec prin ținuturile tanguților (populații tibetane din nord-
estul podișului) și pătrund în Kai-Ping Fu, reședința de vară a marelui han Kubilai
(1214-1294), nepotul de fiu al lui Genghis Han și întemeietorul dinastiei Yuan
(1280-1368). Această reședință se afla la nord de Hanbalâk (Beijing). Cei trei
italieni au intrat în slujba lui Kubilai-Han și au rămas în China din 1275 până în
1290. Se întorc la Veneția pe mare, urmând ruta maritimă care ocolea Asia pe la
sud, cu popasuri în insula Sumatra (cinci luni), apoi insulele Nicobar și Andaman,
Ceylon și țărmurile sudice ale Iranului, până la Ormuz.[4][5]

Cristofor Columb

Cristofor Columb s-a născut la Genova, în Italia, în anul 1451.[2] Tatăl


său a fost țesător și se presupune că fiul său Cristofor a intrat în această
afacere de mic copil. Teoria cea mai citată de către istorici susține că
numele Cristóbal Colón ar fi traducerea în castiliană a
numelui italian Cristoforo Colombo, acesta fiind fiul lui Domenico Colombo,
țesător, și al Susanei Fontanarossa. Potrivit acestei teorii, nu era un copil
educat și de aceea s-a inițiat în lumea navigării de la o vârstă foarte
fragedă. Informațiile despre începutul carierei sale de navigator sunt însă
nesigure.
Între anii 1474 și 1475, a efectuat o călătorie spre insula Chios,
posesiune genoveză situată în Marea Egee. În 1476, Columb a navigat cu
un convoi spre Anglia. În timp ce se afla în dreptul
coastei Portugaliei convoiul a fost atacat de pirați și nava pe care se afla
Columb s-a scufundat, însă acesta a înotat până la țărm și a găsit adăpost
la Lisabona. Stabilindu-se acolo, unde fratele său Bartolomeu era
cartograf, Cristofor s-a căsătorit în 1479 cu fiica guvernatorului insulei Porto
Santo. Unicul copil al lui Cristofor Columb din această căsătorie, Diego, s-a
născut în 1480.
Bazându-se pe informațiile acumulate de-a lungul călătoriilor sale și
studiind cărțile și hărțile din vremea sa, Cristofor a ajuns la concluzia că
Pământul este cu 25% mai mic decât se credea până atunci. Pornind de la
această premiză, Columb credea că se poate ajunge în Asia mai repede,
navigând spre vest. În anul 1484, și-a prezentat ideile lui João al II-lea,
regele Portugaliei, cerând finanțare pentru o călătorie spre
vestul Oceanului Atlantic. Propunerea sa a fost respinsă de către o comisie
regală maritimă.
Puțin timp după aceasta, Columb s-a mutat în Spania unde planurile sale
au câștigat suportul unor persoane foarte influente, aranjându-se astfel o
audiență în 1486 la Isabela I, regina Castiliei.

Harta fraților Columb, cca 1490


Tot în acest timp, a cunoscut-o pe Beatriz Enriquez, care a devenit
apoi amanta lui și mama celui de-al doilea fiu, Ferdinand Columb.
În Spania, ca și în Portugalia, comisia regală i-a respins planul. Cristofor
Columb a continuat însă să caute ajutor și, în sfârșit, în
aprilie 1492 insistența sa a fost recompensată:
regele Aragonului Ferdinand al II-lea , și regina Castiliei Isabela au fost de
acord să sponsorizeze expediția.
Contractul semnat menționa că navigatorul devenea vicerege asupra
tuturor teritoriilor descoperite și în plus i se acorda o zecime din toate
metalele prețioase descoperite sub jurisdicția sa.

Fernando Magellan
Fernando Magellan (în portugheză Fernão de Magalhães; Fernando de
Magallanes în castiliană;[a] născut în nordul Portugaliei[b] în preajma lui 1480 și decedat
pe insula Mactan din Filipine la 27 aprilie 1521), a fost un navigator
și explorator portughez din epoca Marilor Descoperiri. Este cunoscut pentru
prima circumnavigație din istorie — după ce a navigat către vest până la Moluce,
descoperind în drumul lui strâmtoarea care astăzi îi poartă numele.
În secolul al XV-lea, faptul că Pământul este rotund era știut încă din Antichitate.
[2][3]
 În secolul al III-lea î.e.n., Eratostene a măsurat chiar circumferința Pământului cu un
grad de precizie remarcabil. Chiar dacă scrierile grecilor, cu excepția celor ale lui
Aristotel, își pierduseră autoritatea, această idee a persistat de-a lungul Evului
Mediu. Tratatul Sferei de Johannes de Sacrobosco(d), scris la Paris, în 1224, fusese pe
larg mediatizat în toate cercurile de oameni de știință, fără ca Biserica să-l cenzureze.
[c]
 Primul glob pământesc cunoscut, adică cel mai vechi care s-a păstrat, este cel făcut
la Nürnberg de către Martin Behaim(d) în 1492.
Tot la acea vreme, în Europa se dezvoltase o atracție pentru condimentele exotice,
ceea ce a favorizat, în plus față de interesul geografilor, pe exploratori și pe negustori.[4]
[5]
 Magellan era convins că Molucele (insule cu mirodenii) se găsesc în jumătatea de
glob care revenea coroanei Spaniei în conformitate cu tratatul de la Tordesillas prin
care castilienii și portughezii își împărțiseră lumea în 1494. El credea că poate ajunge
prin vest la insulele cu mirodenii, de care se apropiase deja în timpul călătoriei
la Malacca din 1511-1512. Înainte de a începe călătoria către insulele Moluce, singurul
loc de unde putea obține cuișoare, Magellan a primit scrisori de la unul dintre prietenii
personali, portughezul Francisco Serrão(d), care era acolo din 1512. Acest proiect, de a
ajunge prin vest la insulele cu mirodenii, susținut în cele din urmă de Coroana Spaniolă,
a fost motorul ocolului Pământului, care nu era în planul inițial. Evenimentul a avut un
impact considerabil în Europa. După puțin mai mult de un sfert de secol, proiectul
lui Columb a fost în cele din urmă realizat și, după cum sublinia Pierre Chaunu(d),
„niciodată lumea nu a fost atât de mare ca după călătoria lui Magellan”.[6]

Nicolae Milescu

Nicolae Milescu a fost fiul lui Gavril sulgerul, un mic boier din satul Milești, din
ținutul Vasluiului. Este de menționat că Nicolae nu a semnat niciodată Milescu, ci numai
Nicolaus Spatharius sau Nikolai Spafariί. Numele de "Milescu" i-a fost atribuit de Ion
Neculce, după numele satului Milești, câștigat mai târziu de urmașii săi colaterali, și a
fost preluat ulterior și de alții. Nicolae Milescu a fost cunoscut și sub numele de Spatarul
Milescu-Cârnu. Denumirea de „Spătarul” provine de la faptul că o perioadă a deținut
funcția de mare spătar la curtea domnului Gheorghe Ghica din Țara
Românească (1659-1660). Porecla Cancelarul Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că
a fost mutilat de domn (Ștefăniță Lupu conform lui Ion Neculce, Iliaș Alexandru - după
alte surse) pentru a i se potoli presupusele ambiții de a accede la domnie. Un om
„însemnat” nu mai putea deveni domnitor.
S-a născut lângă Vaslui, pe moșia tatălui său Gavril, care era posibil de
origine aromână. A studiat la Marea Școală a Patriarhiei din Constantinopol[1], având ca
dascăl pe Gabriel Vlassios. După ce se întoarce la Iași, este numit „grămătic” , adică
secretar al domnului Moldovei Gheorghe Ștefan. Între anii 1660 și 1664 a fost
reprezentantul țării (capuchehaie) în Imperiul Otoman, numit de domnitorul Țării
Românești Grigore Ghica, și apoi trimis ca sol la Berlin și Stockholm, iar ulterior
diplomat pe lângă Ludovic al XIV-lea. Nicolae Milescu vorbea limba română, limba
latină, limba greacă, limba slavonă și limba rusă[2] Totodată, cunoștea limbile turcă,
franceză, italiană.

Alexander Csoma de Koros


Sándor Kőrösi Csoma (cunoscut și ca Alexander Csoma de Kőrös, n. 27
martie  1784,[6] Chiuruș, Comitatul Trei Scaune, d. 11 aprilie 1842, Darjeeling, India) a
[5]

fost un explorator și filolog secui din Transilvania. Cunoscut și pentru faptul că a


publicat primul dicționar tibetan-englez, el este considerat părintele tibetologiei.[7]
După terminarea studiilor la școala din localitatea natală, Csoma nu s-a înrolat
pe viață în trupele de grăniceri (lucru de obicei obligatoriu pentru bărbații din acele
regiuni de frontieră), ci, datorită intervenției tatălui său, i s-a permis să-și continue
studiile la Colegiul Protestant din Aiud, unde studiile erau gratuite pentru un anumit grup
de studenți (numiți gratistae) care în schimb erau obligați să efectueze muncă manuală.
Studiile la Aiud le-a început în 1799, iar pentru a se susține material era și „servitor” al
colegilor săi mai înstăriți și preda în vacanțe la școala din Orăștie.
La vârsta de 22 de ani, trecând cu succes examenele, a devenit un așa-
numit academita (numit și patricius), adică un student eminent, trecând la studii mai
avansate. Având note foarte bune, Csoma, care își însușise cunoștințe temeinice de
latină și greacă, a primit o bursă din partea Principelui Transilvaniei, devenind astfel un
așa-numit principista, una din obligații fiind să predea la clasele inferioare. Și-a
continuat studiile timp de 7 ani- trei ani filosofie și 4 ani teologie. În această perioadă a
devenit interesat de teoria huno-avaro-ungară și relația cu uigurii, o teorie susținută de
unii dintre profesorii săi de la colegiu.
Csoma, care în afară de greacă, latină și maghiară, avea și cunoștințe de
ebraică, franceză, română și germană, și-a terminat studiile superioare în 1814, dar a
mai stat un an la Aiud ca director ales al uniunii studențești independente a colegiului.
În 1815 Csoma a primit așa-numita „bursă engleză” a colegiului, bursă care i-a
permis să plece în februarie 1816 la studii la Universitatea din Göttingen, Germania.
Datorită expansiunii coloniale, orientalistica devenise subiect de studiu de specializare
la această universitate. Unul dintre profesorii de acolo, profesorul de studii biblice și
orientalistică Johann Gottfried Eichhorn, avea ca una dintre responsabilitățile sale să se
ocupe de studenții nou-veniți de la Colegiul din Aiud. El i-a predat lui Csoma limbile
arabă și turcă. Tot el i-a atras atenția asupra importanței surselor istorice arabe pentru
studiul originii ungurilor.
La Göttingen Csoma a făcut cunoștință cu o altă teorie referitoare la originea
ungurilor (susținută de profesorul Julius Heinrich Kloproth), teorie conform căreia toate
popoarele ugrice/ogure, inclusiv ungurii, sunt înrudite cu uigurii.
În 1818, Csoma a mers la Timișoara și la Zagreb pentru a învăța limba slavonă și
alte limbi slavice.
Csoma a plecat în expediție pe cont propriu în noiembrie 1819 cu un pașaport
temporar. A trecut
prin București, Sofia, Plovdiv, Rhodos, Alexandria, Cipru, Beirut, Tripoli, Latakia (Siria), 
Aleppo etc.
Îmbrăcat în haine persane, a plecat în 1821 din Khorasan, trecând
prin Bagdad, Teheran, Buhara, Lahore. O parte a călătoriei a petrecut-o în compania a
doi ofițeri francezi, Jean-François Allard 8 and Jean-Baptiste Ventura, care l-au însoțit
de la Peshawar la Lahore. De la Lahore a continuat înspre Cașmir, și apoi la Leh. Acolo
l-a întâlnit pe ofițerul britanic William Moorcroft, care i-a dat cartea Alphabetum
Tibetanum de Agostino Antonio Giorgi, și care l-a îndemnat pe Csoma să învețe limba
tibetană. Cu scrisori de recomandare din partea lui Moorcroft, Csoma a fost acceptat de
o mănăstire budistă din Zanskar din Munții Hindukuș în 1823, unde a studiat limba
tibetană și budismul. Csoma, care a folosit numele Skander Beg la începutul călătoriei
sale, a fost primul european care a ajuns prin acele locuri.[8]
Între 1827-1834 a fost bursier al guvernului britanic la Ladakh, călătorind încă de
două ori în Tibet. Din 1831 a locuit la Calcutta, India.
În 1834 a publicat prima gramatică a limbii tibetane, A Grammar of the Tibetan
Language (publicată la Calcutta), iar un an mai târziu un dicționar tibetano-
englez, Essay towards a dictionary Tibetan and English (Calcutta). Tot în 1835 a
publicat Analysis of the Kandjur, o descriere a budismului.

Badea Gheorghe Cartan


Badea Cârțan a fost un țăran originar din Cârțișoara (Sibiu), unde s-a născut în
anul 1849. Acest cioban simplu a rămas în istoria românilor ca un luptător pentru unirea
românilor din Transilvania cu cei din Vechiul Regat, toată viața sa dedicând-o acestui
scop.
Într-o vreme în care românii din Transilvania aparțineau Imperiului Austro-
Ungar și nu se bucurau de drepturi, Badea Cârțan a folosit cea mai eficientă
armă, cartea. Badea Cârțan, care a îndrăgit cu patimă cartea, cartea românească și
cartea de istorie. Timp de peste 30 de ani a trecut de mai multe ori munții, din porunca
inimii, aducând din Vechiul Regat în Transilvania, în traistă, sute de cărți românești.
Ajuns de mai multe ori la București, el a cunoscut mai mulți oameni de cultură, de la
care a învățat istoria românilor și mai ales ideea romanității poporului român. Dorind să
vadă cu propriii săi ochi momentele care erau mărturii ale istoriei poporului român,
Badea Cârțan s-a hotărât să plece pe jos la Roma. În ianuarie 1896 a mers pe jos 20 de
zile până la Viena și 23 de zile, apoi până la Roma. Ajuns acolo, Badea Cârțan s-a dus
mai întâi la Columna lui Traian.[2]
„Cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a
culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o
revelație: un țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma
a scris în ziua următoare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și
cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.” Badea Cârțan
a făcut senzație la Roma, a fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia,
fiind primit cu simpatie și prietenie.
De-a lungul vieții sale a călătorit
prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt, Germania, Ierusalim și în atâtea locuri prin
țară. Dacă alți călători celebri și-au dedicat viața expedițiilor din dorința de a descoperi
noi teritorii, ori pentru a se îmbogăți, Badea Cârțan a călătorit pentru a vedea cu ochii
săi strămoșii poporului român și din dragoste pentru istoria lor. Badea Cârțan a fost
cunoscut, îndrăgit, prețuit de bărbații politici, de oamenii de cultură, de mediile patriotice
din Vechiul Regat.
Badea Cârțan se întoarce la oi după fiecare aventură. Dar o altă idee nu-i da
pace lui: vrea să facă negoț cu cărți și anume cu cărți românești. N-a putut prima dată
când a cerut autorizație. Pentru că omul nostru spunea tot ce avea pe suflet și trimișii
împărătești nu prea erau de acord. Pleacă la Vat, unde era închis Ioan Slavici și, apoi,
la Seghedin, unde erau închiși Memorandiștii de la Cluj. Și despre toate simțămintele lui
pune pe hârtie versuri. Pe la 1895, iar cere autorizație să facă negoț, tot cu cărți
românești. De data aceasta este arestat.
În anul 1911, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să
vadă ziua întregirii tuturor românilor. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe
mormântul său fiind trecute următoarele cuvinte: „Badea Cârțan doarme aici visând
întregirea neamului său”.

Emil Racovita

Emil Racoviță s-a născut la Iași în 1868. Tatăl său, Gheorghe Racoviță (1839-
1913), era magistrat și membru fondator al societății literare Junimea și se trăgea dintr-
o veche familie de boieri moldoveni, iar mama sa, Eufrosina Al. Racoviță (născută
Stamatopol) era o talentată pianistă[5]. A avut un frate, Alexandru Racoviță și o soră,
Margareta Racoviță.
Emil Racoviță și-a petrecut copilăria la Șurănești, la moșia familiei. Și-a început
educația la Iași, ca elev al lui Ion Creangă și mai târziu al lui Grigore Cobălcescu,
continuând apoi la liceul „Institutele Unite”. Fostul elev al geologului Grigore
Cobălcescu studiază la Facultatea de Drept din Paris, după dorința tatălui său, dar
audiază concomitent și cursurile Școlii de antropologie. După obținerea cu succes a
licenței în drept, se înscrie și la Facultatea de Științe din Universitatea Sorbona, Paris,
după absolvirea căreia (1891) lucrează la laboratoarele Arago în cadrul stațiunii
de biologie marină de la Banyuls-sur-Mer, unde efectuează o serie de scufundări la
adâncimea de 10 m cu un echipament clasic Siebe-Gorman, pentru a studia viața
subacvatică. Prezintă teza de doctorat în 1896 cu subiectul Le lobe céphalique et
l'encéphale des annélides polychètes.
Emil Racoviță înaintea plecă rii în expediția din Antarctica.

Emil Racoviță scafandru la Banyuls-sur-Mer în iarna 1899, foto: Louis Boutan.


La vârsta de numai 25 de ani este ales membru al Societății zoologice din Franța. Este
recomandat (1897) să participe ca naturalist al Expediției antarctice belgiene (1897-
1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache. Această expediție, care
pornește din Anvers în august 1897[6], avea un caracter internațional, pe lângă belgieni,
la ea participând și norvegianul Roald Amundsen ca ofițer secund, medicul
american Frederick Cook, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski și
geologul Henryk Arctowski.
Cu prilejul escalelor făcute în Chile și pe țărmurile strâmtorii Magellan,
efectuează cercetări complexe asupra florei și faunei. În apropierea Țării Palmer
din Antarctida, expediționarii descoperă o strâmtoare care a primit numele navei
„Belgica” și câteva insule (una numită de Racoviță insula Cobălcescu). Expediția mai
înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii și insula Wiencke și Țara lui Danco, după
numele celor doi membri ai expediției care au pierit în această călătorie.
În perioada când „Belgica” a fost prizoniera ghețurilor (martie 1898 - februarie 1899),
naturalistul expediției, împreună cu ceilalți oameni de știință, au întreprins numeroase
observații și cercetări științifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60
volume publicate, reprezentând o contribuție științifică mai mare decât a tuturor
expedițiilor antarctice anterioare luate la un loc. Savantul român a întreprins un studiu
aprofundat asupra vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice, care i-a adus o
reputație bine meritată.
În 1920 a fost invitat ca profesor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj,
unde a înființat primul institut de biospeologie din lume.
A fost căsătorit cu Hélène Boucard și a avut trei copii, Renée Racoviță (n. 1908),
Ion Racoviță (1909-1938) și Andrei Racoviță (n. 1911).

S-ar putea să vă placă și