Vulcanul Etna

Așezare
Se situează în estul Insulei Sicilia, în apropierea ţărmului Mării Ionice.

Coordonatele geografice ale vulcanului Etna sunt următoarele: 37o45’18” lat. N şi 14o59’42”
long. E (37.734’E – 15.004’E).

Din punct de vedere tectonic, vulcanul Etna se află pe contactul de convergenţă şi subducţie
dintre Placa Africană şi Placa Euroasiatică din aria geodinamică a Mării Mediterane. Acesta este
localizat pe marginea Plăcii Euroasiatice, în dreptul planului de subducţie al Plăcii Africane,
intens şi profund fracturată. Studiile geofizice indică faptul că vulcanul Etna se găseşte la
intersecţia a trei mari sisteme de falii cu caracter regional, linii tectonice de tip distensiv. Acestea
au generat magmatismul etnean şi seismicitatea accentuată a regiunii. Pe aceste falii, în
perimetrul Etnei de astăzi, în mediul submarin (într-un golf), s-au produs acum cca. 500.000 de
ani primele manifestări vulcanice, ale căror produse (roci) se găsesc la baza vulcanului. Sunt
lavele tholeiitice cu emisie fisurală (efuzivă), care au generat mai întâi un vulcan-scut, o insulă
vulcanică bazaltică, legată apoi de uscatul sicilian.

Geneză

De la vulcanul submarin iniţial la vulcanul-scut şi de aici la vulcanul compozit de astăzi, Etna,

vulcan atât de complex prin geneză, structură, relief şi activitate eruptivă, este un edificiu de
vârstă cuaternară, procesul de formare debutând cu aproximativ 500.000 de ani în urmă, în
pleistocenul inferior (mediu). Aşadar, este un vulcan tânăr la scara vulcanismului planetar, aflat
în plină activitate eruptivă. Este cel mai activ 4 vulcan din Europa şi al doilea din lume, după
Kilauea (Hawaii), ca frecvenţă (100 erupţii în secolul XX) şi cantitate de materiale emise. Aşa se
explică dimensiunile sale actuale: suprafaţa de 1.190 km2 , înălţime de 3.330 m (variabilă în
raport cu activitatea eruptivă), un volum de 350 km3 . Caracteristicile dimensionale şi forma s-au
modificat radical în timp, procesul de formare a acestui vulcan, ca aparat eruptiv (cu
infrastructura şi suprastructura sa) şi ca edificiu (arhitectură, relief, înălţime), trecând prin mai
multe perioade şi faze, cele de edificare (constructive) a vulcanului-scut şi a stratovulcanului
alternând cu cele distructive prin prăbuşire (formare de caldere), prin deplasări în masă pe
flancuri sau prin erodare de către agenţii exogeni. Etna, ca şi vulcanii din Arhipelagul Lipari
(Eoliene) şi ceilalţi din proximitatea insulei Sicilia, ca şi Vezuviu din Peninsula Italică, din
vecinătatea Golfului Napoli, face parte din aria vulcanismului de subducţie a Mării Mediterane.
Faliile au făcut posibilă ascensiunea magmei şi desfăşurarea activităţii vulcanice din perioada
cuaternară.
Cercetările vulcanologice recente au permis cunoaşterea mai aprofundată a genezei şi evoluţiei
vulcanului Etna. Astfel, în fişa vulcanului Etna, din lista celor 16 edificii înscrise în programul
„Volcan de la décennie” / „Decade of volcanoes”, în capitolul „Histoire du volcan”, sunt definite
patru faze în geneza şi evoluţia vulcanului Etna de-a lungul celor 500.000 de ani
(http://fr.wikipedia.org/wiki/Etna) .Faza „pre-etneană”, care a debutat cu aproximativ
400.000/500.000 de ani în urmă, cu activitate vulcanică submarină, într-un golf puţin adânc,
situat la sud-estul Etnei actuale. Această perioadă de debut este cunoscută şi ca perioada
tholeiitică. Lavele, cu conţinut totuşi redus de tholeiite, erau emise prin aparate fisurale, adesea
sub apa mării. Faza „Etna veche” începe cu aproximativ 168.000 de ani în urmă, când au loc
erupţii în partea de sud-sud-vest a edificiului vulcanului actual. Acestea au stat la originea
primului aparat vulcanic de pe amplasamentul Etnei de astăzi. Era un vulcan-scut (bazaltic), care
intercepta formaţiuni sedimentare eocene şi pliocene orizontale. Astfel încep fazele în care
erupţiile pornesc de la aparate centrale, de la veritabili vulcani subaerieni. Lavele emise nu mai
sunt tholeiite, ci lave alcaline (hawaiite, de exemplu) .Faza „Trifoglietto”, care a debutat cu
80.000 de ani în urmă, când s-au format mai mulţi stratovulcani prin erupţii explozive de lave,
construiţi prin depunerea în strate înclinate faţă de axul (conductul) eruptiv a produselor
vulcanice. Faza „Mongibello”, de acum 35.000 de ani până astăzi, interval în care s-a înălţat
partea somitală actuală, cu mai multe conuri şi cratere (4/5). Se pot distinge trei etape:
Mongibello vechi, Mongibello recent, Mongibello modern. În această fază au loc prăbuşiri
majore care au dus la formarea Craterului Eliptic

În concluzie, Etna este un vulcan relativ nou în termeni geologici, clădit prin multiple dinamisme
eruptive, prin stiluri eruptive diferite, trecând prin faze structurale şi morfologice diferite datorită
modificării în timp a condiţiilor tectono- magmatice, ale particularităţilor fizice şi chimice ale
magmelor. De aceea, Etna face parte din categoria vulcanilor poligenici.

Litologie

Structura geologică a vulcanului Etna reflectă condiţiile de formare de-a lungul celor 500.000 de
ani de activitate eruptivă (dinamism eruptiv), cu toate transformările petrecute în diferitele
perioade şi faze de edificare. Aşa fiind, Etna prezintă o structură internă complexă, caracteristică
unui vulcan compozit, intermediar, multiplu. Aceasta se diferenţiază între partea bazală, iniţială
(primordială), specifică unui vulcan-scut, şi partea centrală înaltă, suprapusă celei dintâi, proprie
stratovulcanilor. Partea bazală (somma), primordială, numită de către vulcanologi Etna veche,
este un edificiu bazaltic situat pe crusta continentală a Plăcii Africane, suprapusă fiind argilelor
eocene şi pliocene dispuse orizontal (tabular). Edificiul de tip vulcan- scut a rezultat din
suprapunerea şi consolidarea curgerilor lavice tholeiitice, fluide, emise mai întâi fisural şi apoi
punctual, prin centre eruptive, în timpul erupţiilor efuzive din pleistocenul inferior şi mediu.

Partea centrală înaltă, numită în vulcanologie Etna nouă, este opera episoadelor eruptive de tip
exploziv (strombolian, plinian) din pleistocenul superior şi holocen, inclusiv din epoca istorică,
care au creat sau distrus o serie de stratovulcani. Ca urmare, are o structură specifică stratificată
şi radiară, stratele fiind înclinate faţă de conductul vulcanic, dând forma geometrică de con. În
seria depozitelor stratovulcanului etnean se succed pânze/curgeri lavice tranziţionale, andezidice
şi strate (acumulări) de piroclastite (cenuşă, lapilli, scorii, bombe, blocuri). În ultimele decenii se
constată o creştere a emisiilor de lave bazice şi tendinţa de revenire la erupţii mai lente, efuzive.
Acestea atestă modificări în compoziţia chimică prin care trec magmele care alimentează
vulcanul. Aşadar, lavele emise astăzi de vulcanul Etna sunt bazaltice, provenite din magme
bazaltice cu olivină. Numai subordonat (secundar) sunt trahiandezitice şi andezitice cu olivină.

Caracteristici generale ale reliefului

Etna este monitorizat şi în cadrul programului mondial „Global Volcanism Program” (GVP), în
care sunt înscrişi 1540 vulcani activi holoceni (de 10.000 de ani). Succesiunea în timp a
dinamismelor eruptive, structura şi alcătuirea petrografică a edificiului vulcanic se reflectă pe
deplin în relieful acestuia: dimensiuni (altitudine, suprafaţă, volum) şi formă (arhitectura de
ansamblu şi formele de detaliu). Vulcanul Etna ocupă o suprafaţă de 1.190 km2 , forma bazei
conului este eliptică (38 x 47 km), perimetrul acestuia fiind de cca. 150 km. Altitudinea măsurată
oficial în anul 2015, cea înscrisă în descrierea geografică UNESCO, este de 3.330 m. Se
cunoaşte că înălţimea vulcanului variază în funcţie de efectele, constructive sau distructive, ale
erupţiilor. În secolul XX, cotele maxime s-au modificat în jurul valorii de 100 m: 3.274 m în anul
1900, 3.269 m în 1942, 3.290 m în 1956, 3.296 m în 1961, 3.345 m în 1978 etc. În perioada
antică, între 427-347 î. Chr. (perioada lui Platon) se crede că vulcanul avea aproximativ 3.300 m.
După cum s-a menţionat în paginile anterioare, cea mai mare altitudine atinsă în procesul de
edificare ca stratovulcan

Caracteristici climatice

Caracteristicile climatice ale masivului Etna sunt determinate, în mod cumulat, de aşezarea
geografică la intersecţia paralelei de 37o45‘ lat. N cu meridianul 14o59‘ long. E, în partea
centrală a bazinului Mării Mediterane, în Insula Sicilia, foarte aproape de Africa, respectiv
Deşertul Sahara, dar şi de altitudinea sa, care depăşeşte 3.300 m (3.330 m), de expoziţia
flancurilor marelui con vulcanic faţă de radiaţia solară şi circulaţia maselor de aer. Prin latitudine
(37o45‘) şi încadrarea în aria centrală a Mării Mediterane, acolo unde acţionează anticiclonul
nord-african (saharian), în sezonul cald, şi ciclonii mediteraneeni, în sezonul rece mult mai scurt,
Etna se situează în plină zonă climatică subtropicală, respectiv mediteraneană. Este o zonă în
care îşi exercită acţiunea câmpul baric de mare presiune din Africa de Nord (anticiclonul
Saharian), prin advecţia şi persistenţa aerului foarte cald şi uscat în lungul sezon de vară, şi
ciclonii mediteraneeni responsabili de formarea maselor de aer relativ rece şi foarte umed, care
generează precipitaţiile bogate din intervalul noiembrie-martie. Aşadar, clima mediteraneană a
Siciliei are două anotimpuri bine marcate, cu contraste puternice sub raportul regimului termic şi
pluviometric. Tranziţia între aceste sezoane se produce rapid. Pe acest fond climatic zonal, de
factură mediteranean, se produce diferenţierea în mai multe climate şi topoclimate, determinată
de altitudinea de 3.330 m, de masivitatea vulcanului, de expoziţia versanţilor în raport cu soarele
şi circulaţia sezonieră a maselor de aer, cu marea înconjurătoare. Astfel, rezultă etajarea climei
de la 0 m la 3.330 m, dar şi variaţiile topoclimatice impuse de expunerea flancurilor, de
morfologia vulcanică de detaliu (de exemplu, conurile vulcanice secundare înalte de câteva sute
de metri, de asemenea, depresiunea amplă şi profundă de pe latura orientală – Valle del Bove),
de acoperirea cu vegetaţie, de substratul lavic şi piroclastic. Trei etaje climatice se desfăşoară pe
verticala vulcanului Etna: etajul climatului montan mediteranean de joasă altitudine (0 m – 1000
m), etajul climatului montan temperat de altitudine mijlocie (1000 – 2000 m) şi etajul climatului
montan rece de altitudine mare (2000 m – 3330 m).

Caracteristici biogeografice vegetaţia şi flora

În ansamblu, învelişul vegetal al Etnei se diferenţiază pe etaje, cu asociaţii specifice conţinând

numeroase plante endemice şi relicte. Aceste etaje înconjoară impunătorul edificiu vulcanic de la
bază, aproape de ţărmul mării, până la limita superioară de supravieţuire a plantelor, pe un
substrat vulcanic (lavic şi piroclastic) instabil şi într-un climat extrem. Dispunerea etajelor de
vegetaţie este conformă cu succesiunea etajelor climatice. Pe acest fond etajat în altitudine s-au
format asociaţii vegetale azonale şi interzonale condiţionate de topoclimatele şi microclimatele
apărute în funcţie de expoziţia versanţilor, de morfologia de amănunt a flancurilor vulcanului, de
substratul lavic şi piroclastic, de solurile formate pe roca vulcanică. Vegetaţia Etnei, bogată şi
variată, a suferit modificări continue în timp, pe cale naturală (distrugeri provocate de curgerile
de lave şi scorii), dar mai ales prin acţiunile omului (defrişări, incendieri, extinderea culturilor
agricole). Documentele cartografice atestă extinderea mult mai mare a pădurilor în perioada
antică. Cele mai masive şi haotice transformări le-a cunoscut însă etajul vegetal inferior, cel al
vegetaţiei mediteraneene de tip maquis şi gariga, devenit astăzi un spaţiu colonizat floristic, un
spaţiu umanizat, cu numeroase aşezări şi cu vaste culturi mediteraneene. Constituirea Parcului
Naţional Etna (Parco dell’Etna) începând cu anul 1987 a impus un regim strict de ocrotire a
biodiversităţii de pe acest munte vulcanic, cu natura sa unică. În general, în peisaj se succed trei
etaje, denumite în literatura geografică italiană regione: regione cultivate (etajul inferior), de la
ţărmul mării până la 1000- 1200 m, regione boscosa (cu păduri de castan, stejar, fag şi pin) până
la 1800-2000 m, regione deserta (etajul înalt), corespunzător părţii centrale somitale, alcătuită
din conuri şi cratere active, cu substrat din lave, cenuşă şi scorii („deşertul lavic”) („Sicilia”,
Mondadori, 2009). Într-o privire fitogeografică mai detaliată, se pot determina următoarele etaje
vegetale: etajul bazal mediteranean (50-1000 m), etajul montan mijlociu (1000-1500 m), etajul
înalt (1500-2400 m), etajul deşertului lavic (de la 2400 m până la cota maximă de 3.330 m).

Turism

Refugiul Sapienza de la cota 1910 m. Până în acest punct e permis accesul auto. De aici, până la
3000 de m se poate folosi telegondola.

Bibliografie

www.enwikipedia.com
www.commonsWikipedia.org

www.volcanodiscovery.com/ro/etna

www.volcanodiscovery.com/volcanoes/europe/italy/etna/satellite

www.fvalk/etna.htm

www.earthobservatory.nasa.gov