4.3.

CONDUCTIE, CONVECTIE SI RADIATIE

4.3.1. Introducere

Căldura este o mărime de proces, reprezentând o formă de energie generată de mişcarea

moleculelor într-un corp. Cantitatea de căldură se măsoară în joule [J]. Temperatura este o
mărime de stare, care arată dacă un sistem termic este în echilibru termic cu un alt sistem termic.
Temperatura poate fi măsurată în diferite scări de temperatură şi anume: scara Kelvin [K],
Celsius [oC], Fahrenheit [oF].
Căldura conţinută de un corp la un moment dat este dată de masa sa şi de căldura
specifică. Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară unităţii de masă dintr-un
corp pentru a-şi modifica temperatura cu un grad. Se măsoară în [J/kg·K] şi este o constantă ce
depinde de natura substanţei/materialului.
Transferul de căldură are loc între orice corpuri între care există o diferenţă de
temperatură.
Transferul de căldură în incendii are un rol important atât în iniţierea incendiului, cât mai
ales în propagarea arderii. Prin transfer de căldură de la sursa de aprindere, temperatura
combustibilului este adusă la o valoare egală sau mai mare decât temperatura de aprindere. Odată
iniţiată aprinderea, focul produce căldură, care este transferată la corpurile din vecinătate şi la
mediul înconjurător, asigurând propagarea arderii.
Transferul căldurii are loc prin trei forme: conducţie, convecţie şi radiaţie [17].

4.3.2. Transferul de căldură prin conducţie termică

Conducţia termică reprezintă transferul direct al căldurii în interiorul aceluiaşi corp
material, lipsit de mişcare aparentă, în masa căruia există diferenţe de temperatură sau între
corpuri diferite, atunci când între acestea există un contact intim şi diferenţă de temperatură.
Transferul de căldură prin conducţie are loc prin transportul efectuat de electroni şi prin mişcările
oscilatorii ale particulelor componente. Deoarece este necesar contactul moleculelor, conducţia
este limitată la o zonă localizată de acţiune. Conducţia se manifestă mai mult în solide.
Legea de bază a conducţiei (legea lui Fourier) are expresia

, (4.1)

în care: - cantitatea de căldură în unitatea de timp transferată prin conducţie (fluxul de căldură)
[W];
λ - conductivitatea termică a materialului [W/mK];
δ - grosimea corpului pe direcţia fluxului de căldură [m];
S - suprafaţa corpului, perpendicular pe direcţia fluxului de căldură [m2];
- diferenţa de temperatură [K];
- rezistenţa termică [m2 K/W].
Conductivitatea termică – λ reprezintă cantitatea de căldură transferată în unitatea de timp
prin unitatea de suprafaţă, pe distanţa de 1 m, pentru o diferenţă de temperatură de 1 K (1oC).
 Conductivitatea termică a unor materiale cum sunt hârtia sau lemnul este foarte scăzută,
în timp ce metalele au o conductivitate termică foarte mare (cuprul conduce căldura de peste
1500 de ori mai eficient decât lemnul).
Cantitatea de căldură transferată este proporţională cu timpul, aria secţiunii de contact şi
diferenţa de temperatură între cele două extremităţi şi este invers proporţională cu lungimea. De
asemenea, cantitatea de căldură transmisă variază în funcţie de natura materialului.

Cunoaşterea valorilor conductivităţii termice este utilă atât în estimarea mărimii

fenomenului de transfer termic în cazul incendiilor, cât şi în luarea unor măsuri de prevenire
adecvate pe baza materialelor de izolare termică. Parametrii caracteristici pentru conducţie sunt:
fluxul de căldură ( ), temperatura (T), suprafaţa de contact (S) şi rezistenţa termică a
materialului ( ).

4.3.2.1. Model matematic al conducţiei

Pentru a analiza comportarea materialelor la foc se folosesc, în multe cazuri, ecuaţia

conducţiei căldurii în regim nestaţionar. Pentru simplificare, de regulă, nu se ia în considerare
fenomenul de generare internă de căldură datorită reacţiilor chimice (fără surse interioare de
căldură), iar multe cazuri sunt reduse la cazul unidimensional. Acest caz este descris de ecuaţia
, (4.2)

în care: - difuzivitatea termică [m2/s];

- densitatea [kg/m3];
 - conductivitatea termică [W/mK];
- temperatură [K];
t - timpul [s];
x - distanţa de propagare [m];
c - căldura specifică masică [J/kgK].
Cel mai simplu caz este cazul plăcii plane omogene, de grosime 2 şi lungime infinită, de
temperatură T0; placa este introdusă într-un fluid cu temperatura T > T0, adică este supusă unui
proces de încălzire.
Cu notaţia utilizată curent : ecuaţia (4.2) se scrie:
(4.3)

cu condiţiile iniţiale: la
la

şi condiţiile la limită: la
Soluţia este de tipul: respectiv expresia câmpului de temperatură la
încălzirea plăcii omogene :
 (4.4)

unde s-a notat .

Sub formă adimensională, temperatura adimensională este funcţie de 3 criterii
adimensionale:
- numărul Biot

- numărul Fourier

- coordonata adimensională (4.5)

Dacă Bi   ( de regulă dacă Bi > 100 ) :

(4.6)

Dacă Bi  0 ( de regulă dacă Bi < 0,1 ):

(4.7)

Un solid cu Bi mic ( Bi < 0,1 ) este considerat subţire termic, iar un solid cu Bi mare
este considerat gros termic.Această clasificare este utilizată pentru a diferenţia comportarea
solidelor în procesele de aprindere şi propagare a arderii.
În cazul când Bi  0, adică  este mare şi/sau  mic, deci o placă subţire cu
conductivitate mare, atunci gradientul de temperatură în interiorul solidului poate fi neglijat şi
problema transferului de căldură poate fi tratată ca o analiză de încălzire de tip Newton pentru o
placă cu capacitate calorică (căldură specifică) concentrată [23].
În acest caz, bilanţul termic pentru o placă subţire este
, (4.8)
cu soluţia generală

(4.9)

sau, cu notaţiile (4.4), sub formă adimensională

, (4.10)

în care are valorile 1- pentru placă plană, 2 - pentru cilindru, 3 - pentru sferă.
Cele mai complexe cazuri apar la fenomenul de aprindere în cazul unei plăci încălzite pe
o singură faţă, cu potenţiale pierderi de căldură pe ambele feţe.Cazul limită este acela al unui
solid semi-infinit supus unui flux uniform de căldură. Plăcile groase pot fi analizate aproximativ
cu acest model, în timpul fazelor iniţiale ale încălzirii, înainte ca pierderile de căldură din faţa de
dedesubt să devină semnificative.
Distribuţia de temperatură este dată de ecuaţia :
 (4.11)

cu funcţia erorilor definită ca

(4.12)

În literatura de specialitate se consideră că o placă de grosime  poate fi tratată ca un

solid semi-infinit cu erori mici dacă . Cantitatea este utilizată pentru a estima
grosimea stratului încălzit.
Dacă modelul matematic include şi transferul de căldură conductiv de la un curent de
fluid la temperatura Tf la suprafaţa solidului semi-infinit cu temperatura iniţială T0 soluţia
ecuaţiei (4.11) devine, cu condiţia la limită de tip Fourier
, (4.13)

(4.14)

Variaţia temperaturii suprafeţei Ts în condiţiile unui flux forţat de căldură se obţine din
condiţia :

. (4.15)

Viteza de creştere a temperaturii suprafeţei depinde de valoarea raportului dacă a

(difuzivitatea termică) este mare, căldura se propagă mai repede, adică corpul se încălzeşte şi se
răceşte mai repede. Temperatura suprafeţei pentru materiale cu inerţie termică mică (cum ar fi
spuma de poliuretan) creşte repede la încălzire, favorizând aprinderea.

4.3.2. Transferul de căldură prin convecţie

Convecţia reprezintă transferul de căldură între un curent de fluid (lichid sau gaz) şi
suprafaţa unui corp solid.
În imediata apropiere a peretelui, în filmul de fluid denumit strat limită termic, în care are
loc o cădere mare de temperatură, căldura se transferă prin conducţie, în celelalte zone ale
curentului de fluid convecţia se realizează prin amestecarea straturilor de fluid cu transfer de
energie cinetică şi impuls.
Legea fundamentală a convecţiei (legea lui Newton) este :

(4.16)

în care: - cantitatea de căldură în unitatea de timp transferată prin convecţie (fluxul de căldură)
[W];
α - coeficientul de convecţie [W/m2 K];
- diferenţa de temperatură între temperatura peretelui (suprafaţa solidului) şi cea
a fluidului [K];
 S - suprafaţa ariei de contact între fluid şi corpul solid [m2].
Prin urmare, convecţia apare la transferul de căldură între suprafaţa unui solid şi un fluid
care curge pe lângă el. În cazul incendiului, fluidul în mişcare este constituit din aer, gaze şi
vapori de piroliză, precum şi din reziduurile gazoase ale arderii.
După sursa mişcării se deosebesc convecţia forţată, când mişcarea este produsă de vânt,
ventilatoare ş.a. şi convecţia liberă (naturală) în cazul mişcării ascensionale a aerului şi a
efluenţilor incendiului produsă de diferenţa de densitate dintre fluidul cald şi rece.
Cunoaşterea fenomenului de convecţie stă la baza calculului de amplasare a detectoarelor
de incendiu, a sprinklerelor, a deschiderilor de evacuare a fumului.
Deplasările maselor de gaze sunt asigurate de diferenţele de densitate, consecinţă directă
a diferenţei lor de temperatură. Aceste deplasări au loc, practic, numai de jos în sus; fiind strict
legate de deplasarea maselor combustibile, ele pot antrena într-o clădire transferuri de căldură la
mare distanţă.
Pentru rezolvarea problemelor complexe de propagare a căldurii prin convecţie este
necesară încadrarea corectă a regimului de curgere, în funcţie de care se aleg relaţii de calcul
corespunzătoare din literatura de specialitate. Pentru aceasta se determină valoarea numărului
Reynolds,
(4.17)
în care: w – viteza [m/s];
υ – vâscozitatea cinematică a fluidului [m2/s];
l – lungimea caracteristică a fenomenului studiat. Pentru diferite secţiuni care nu sunt
circulare se utilizează formula: l = 4A/U, [m], unde A – aria secţiunii de trecere a fluidului [m2],
iar U – perimetrul udat de fluid [m].
Regimul turbulent (Re > 2320) cu mişcarea dezordonată a particulelor de fluid (gaze arse,
fum etc.) este specific incendiilor, fiind aplicate în calcule numai formulele corespunzătoare
acestui regim.
Parametrii caracteristici convecţiei sunt: caracteristicile fluidului (temperatură, viteză,
criteriul Re, vâscozitate), durata, unghiul de apropiere, geometria suprafeţei.

4.3.3. Transferul căldurii prin radiaţie

Radiaţia termică este o formă particulară a transferului de căldură în care purtătorul de

energie este reprezentat de undele electromagnetice.
Spre deosebire de convecţie şi conducţie, radiaţia nu poate fi descrisă de o singură lege
fundamentală datorită numeroşilor factori care o determină (temperatura şi natura corpului,
poziţia sa în spaţiu ş.a.), precum şi a mecanismului complex de producere. În cazul emisiei de
radiaţii termice a unui corp fierbinte, o parte din energia internă a corpului emiţător se transformă
în energie electromagnetică (de radiaţie) care se propagă în spaţiu sub formă de unde
electromagnetice. La absorbţia radiaţiilor de către un corp mai rece, energia radiantă se
transformă în căldură, modificând energia internă a corpului receptor. Intervalul lungimilor de
undă ale radiaţiilor cu efect termic sunt cuprinse în banda de lungimi de undă 0,7 .
Aici sunt cuprinse radiaţiile infraroşii, vizibile sau luminoase, ultravioletele.
Deci, spre deosebire de convecţie şi conducţie, în radiaţie nu este necesar contactul între
două medii (două solide la conducţie, solid-fluid la convecţie).
 Pentru radiantul ideal, numit şi corp negru absolut, transferul de căldură prin radiaţie se
exprimă prin legea Stefan-Boltzmann,
(4.18)

în care:
- cantitatea de căldură în unitatea de timp transferată prin radiaţie (fluxul de căldură)
[W];
= 5,672 · 10-8 [W/m2·K4] este constanta de radiaţie.
În realitate corpurile sunt "cenuşii" şi radiaţia lor diferă de cea a corpului negru, fiind mai
redusă ca intensitate. De aceea în relaţia (4.18) se introduce un factor de corecţie ε, denumit
coeficient de emisie energetic. De asemenea, conform amplasării în spaţiu, nu toate radiaţiile
emise de suprafaţa unui corp sunt absorbite de suprafaţa altui corp, deoarece undele
electromagnetice se propagă liniar, unele dintre ele pierzându-se în mediul ambient. În
consecinţă se introduce o nouă corecţie prin factorul φ denumit coeficient unghiular (sau de
iradiere reciprocă). Relaţia devine,
(4.19)

Transferul de căldură prin radiaţie depinde de diferenţa de temperatură dintre corpuri, dar
şi de gradul în care suprafaţa reflectă radiaţia receptată. Obiectele de culoare închisă absorb şi
radiază căldura mai bine decât cele cu culori deschise.
Orice corp emite radiaţii electromagnetice, care depind de natura suprafeţei şi de
temperatura lui. În cazul incendiilor, radiaţia este mai ales în infraroşu, fracţia vizibilă fiind
redusă. La temperaturi de peste 500 oC o parte din radiaţie este în spectrul vizibil, iar culoarea
percepută este în funcţie de temperatura suprafeţei corpului sau de temperatura flăcării .
Ajungând pe un corp, o parte din energia radiată este absorbită de către acesta,
transformându-se în energie termică, iar restul se reflectă, realizându-se un transfer de căldură
prin radiaţie.
Într-un incendiu pot fi distinse trei tipuri de corpuri radiante: combustibil solid în faza de
aprindere (piroliză, ardere mocnită), corpuri solide care nu ard, dar sunt încălzite prin combustie
de altele şi flăcările, prin particulele incandescente pe care le conţin.
Parametrii unei surse radiante sunt : suprafaţa, intensitatea, durata şi distribuţia spectrală.
Spre deosebire de corpurile solide, la gaze emisia şi absorbţia se produc în volum şi,
spectrul fiind discontinuu, ele prezintă un caracter selectiv, deoarece pot să emită şi să absoarbă
radiaţii numai în anumite intervale de lungimi de undă, în funcţie de natura gazului. Astfel,
gazele mono şi diatomice, având lăţimea benzilor spectrale foarte mică, sunt considerate
diatermane (transparente). Gazele tri- şi poliatomice, ca, de exemplu, dioxidul de carbon, apa,
amoniacul, dioxidul de sulf, hidrocarburile etc. prezintă benzi spectrale suficient de pronunţate
pentru a necesita luarea lor în considerare în aprecierea proceselor de transfer termic prin
radiaţie. Astfel, oxigenul şi azotul sunt perfect transparente pentru radiaţiile emise de corpurile a
căror temperatură nu depăşeşte 2000 oC având o putere emisivă practic nulă. În schimb, puterea
emisivă a dioxidului de carbon şi a vaporilor de apă este de 8,9 %, respectiv 12 – 15 %, la
temperaturile uzuale ale flăcării de incendiu, şi nu poate fi neglijată.
Flăcările de difuzie, întâlnite des într-un incendiu, conţin numeroase corpuri absorbante şi
o mare cantitate de particule solide în suspensie, cenuşă şi, mai ales, carbon, a cărui putere
emisivă este aproape de cea a corpului negru. Radiaţia flăcărilor este de aceea ridicată chiar de la
iniţierea incendiului.
Fenomenul de radiaţie intervine îndeosebi în faza de ardere dezvoltată, când radiaţia
stratului de gaze fierbinţi de sub plafon contribuie la formarea şi ulterior la aprinderea stratului
de vapori de piroliză de la nivelul pardoselei.

4.3.4. Transferul de căldură în cazul incendiilor la autoturisme

În practică, transferul de căldură în cazul unui incendiu este un fenomen complex, fiind
întâlnite toate cele trei situaţii descrise mai sus (radiaţie, conducţie, convecţie), a căror pondere
diferă în evoluţia incendiului.
Astfel, în faza de dezvoltare lentă, imediat după iniţiere, predomină conducţia la
materialele combustibile din imediata apropiere (primul material semnificativ aprins). Cum s-a
arătat mai sus, conducţia poate produce aprinderea unor solide chiar situate departe de zona
focarului. Conducţia influenţează şi propagarea arderii prin solide.
Convecţia se manifestă în toate fazele incendiului, dar are un rol important în fazele
iniţiale, când radiaţia termică este încă scăzută. Prin convecţie mase de aer şi gaze fierbinţi aflate
în mişcare ascendentă încălzesc suprafeţele solidelor întâlnite şi le încălzesc (de exemplu,
capetele sprinkler).
Când incendiul a cuprins o porţiune dintr-o construcţie, toate suprafeţele din jur
recepţionează radiaţia termică emisă de suprafaţa în flăcări şi ca urmare temperatura lor creşte,
favorizând aprinderea lor. Când se atinge temperatura de aprindere, materialul se aprinde.
Radiaţia devine predominantă (t > 400 ºC) începând cu faza de dezvoltare a incendiului.
Radiaţia termică a stratului de gaze fierbinţi de sub plafon, dar şi a flăcărilor, a altor corpuri
încălzite contribuie decisiv la propagarea incendiului prin încălzirea obiectelor situate departe de
focarul iniţial şi ulterior la producerea fenomenului cunoscut sub numele de flash-over.
Radiaţia termică este unul dintre motivele principale pentru care intervenţia la incendii
este aşa de dificilă, prin efectele nedorite asupra pompierilor.
Referitor la incendiile izbucnite la autoturisme, se disting două tipuri principale de
propagare a incendiului: unul când incendiul este iniţiat din interiorul autovehiculului şi altul când
focul provine de la un alt autovehicul aflat în apropiere. În prezent, un interes major se acordă
celei de a doua variante, atunci când incendiul se propagă de la maşină la maşină. Propagarea
incendiului de la maşină la maşină se poate realiza pe mai multe căi: prin contact direct cu flacăra
ori prin contact indirect cu flacăra, transfer de căldură prin radiaţie şi convecţie (fig. 4.12.).
 a) b)

Fig. 4.12. Căi de propagare a incendiului la autovehicule: a) - prin contact direct cu flacăra şi b) - prin
contact indirect, transfer de căldură prin convecţie şi radiaţie [71]

Când o maşină ori alt obiect este incendiat, o parte semnificativă a căldurii eliberate în
urma incendiului este căldura radiantă. Radiaţia termică emisă de corpul incendiat, în cazul de
faţă un autoturism, este absorbită de părţi ale autovehiculelor aflate în vecinătate, având ca şi
consecinţă încălzirea lor. Datorită căldurii, temperatura va creşte şi când aceasta va depăşi pragul
de iniţiere al incendiului, parţile supuse radiaţiei vor începe să ardă, realizându-se astfel
propagarea focului la un alt autovehicul. Specialiştii în domeniu disting trei etape esenţiale în
propagarea incendiului între autoturisme: emisia de radiaţie, transferul de căldură prin radiaţie şi
absorbţia de radiaţie [71].

4.4. CONCLUZII

În acest capitol se prezintă şi se interpretează câteva date statistice ale incendiilor produse
la autoturisme, rezultatele testelor efectuate pe maşini de către BRE din Marea Britanie şi
aspecte teoretice privind transferal căldurii în cazul incendiilor. Analiza datelor statistice a arătat
că un incendiu izbucnit într-un parcaj înglobat într-o clădire de locuit poate provoca de 6,5 ori
mai multe victime decât unul izbucnit într-o clădire independentă destinată parcării
autoturismelor, deşi numărul evenimentelor la clădiri de locuit este mai redus decât în cazul altor
destinaţii. Testele efectuate au relevat faptul că în principiu un incendiu la un autoturism garat
într-un parcaj subteran nu poate să apară atâta timp cât nu este o acţiune intenţionată. De regulă,
evoluţia incendiului este influenţată de modul de parcare al autoturismelor, în sensul că acestea
pot fi amplasate în celule de câte trei sau unele peste altele, pe două sau trei rânduri. Testele au
arătat că în cazul în care izbucneşte un incendiu la un autoturism şi acesta se extinde şi la
celelalte două aflate în vecinătate, cantitatea de căldură eliberată în unitatea de timp variază de la
2 MW la 16 MW. De asemenea, trebuie precizat că metodele specifice ingineriei securităţii la
incendiu se bazează pe determinarea cantităţii de căldură degajate (HRR) în urma unui presupus
incendiu; astfel s-a stabilit că în funcţie de cantitatea de materiale combustibile dintr-un
automobil, cantitatea de căldură eliberată în unitatea de timp variază între 4 MW pentru o maşină
de 830 kg şi 8 MW pentru o maşină de 1302 kg, valori care au fost preluate de standardele de
proiectare britanice, dar şi de literatura de specialitate. Testele efectuate de specialişti pentru
determinarea căldurii degajate au mai relevat faptul că automobilele realiazate după 1990 conduc
la valori mai mari ale HRR, datorită utilizării unei cantităţi mai mari de materiale combustibile
utilizate la confecţionarea maşinilor. Dincolo de orice interpretări, testele au demonstrat uşurinţa
cu care un autoturism se aprinde şi propagă incendiul la un altul din apropiere. De asemenea,
acest capitol cuprinde aspecte teoretice de termotehnică, fiind prezentate cele trei forme ale
transferului de căldură (radiaţie, conducţie şi convecţie) în cazul unui incendiu.