UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
SPECIALIZAREA MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI CADASTRU

TUDOR SĂLĂGEAN

CARTOGRAFIE DIGITALĂ

1
 2015

CUPRINS

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE.............................................................................3
1.1. SCURT ISTORIC AL CARTOGRAFIEI..........................................................................................................3
1.2. HARTA ŞI PLANUL.......................................................................................................................................7
1.3. CLASIFICAREA HĂRŢILOR........................................................................................................................8
1.4. ELEMENTELE PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR...........................................................................................10
1.5. SCARA HĂRŢII............................................................................................................................................12
1.6. CADRUL HĂRŢII.........................................................................................................................................13
1.7. NOMENCLATURA HĂRŢILOR ŞI PLANURILOR..................................................................................14
1.8. ALTE ELEMENTE MATEMATICE..........................................................................................................14

2. SISTEME DE REPREZENTARE A DATELOR SPAŢIALE.....................18

3. CARACTERISTICI ALE HĂRŢILOR DIGITALE.....................................31

4. TEHNICI DE INTODUCERE A DATELOR SPAŢIALE...........................35

5. GEOBROWSERE.............................................................................................41

6. GLOBURILE VIRTUALE...............................................................................44
6.1 ISTORIC.........................................................................................................................................................44
6.2. BENEFICIILE SISTEMELOR DE GLOBURI VIRTUALE.........................................................................50
6.3. EVENTUALE RISCURI ÎN UTILIZAREA SISTEMELOR DE GLOBURI VIRTUALE............................53
6.4. RISCURILE LA CARE POT FI EXPUŞI OAMENII DE ŞTIINŢĂ ŞI EXPERŢII ÎN UTILIZAREA
GLOBURILOR VIRTUALE................................................................................................................................55
6.5. ASPECTE SPECIALE PRIVITOARE LA PROIECTAREA CONDIŢIILOR VIITOARE...........................58
6.6. POSIBILE SOLUŢII PENTRU PROTEJAREA ETICII GLOBURILOR VIRTUALE.................................60

7. GOOGLE EARTH ŞI SKETCHUP– GLOB VIRTUAL ŞI MODELARE

3D............................................................................................................................62
7.1. DESCRIERE..................................................................................................................................................62
7.2. INTERFAŢA DE PROGRAMARE A APLICAŢIILOR...............................................................................63
7.3. MODELAREA 3D - SKETCHUP, 3D WAREHOUSE ŞI GOOGLE EARTH.............................................63

8. CARTOGRAFIERE DIGITALĂ FOLOSIND SOFTUL OCAD.................66

2
 biblografie. 79

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

La momentul actual, când calculatoarele au devenit elemente indispensabile în

ştiinţă şi societate, se poate distinge cu uşurinţă apariţia unui subdomeniu (subramură) de
cercetare cartografică: Cartografierea digitală. În literatura de specialitate, dar şi în
vorbirea curentă procesul de creare a reprezentărilor cartografice şi a imaginilor grafice
în format digital a fost denumit în mai multe moduri: cartografie asistată de calculator,
cartografiere automată, cartografiere numerică, etc. Deşi sunt apropiate ca semnificaţie
acestea nu reprezintă exact conţinutul acestui domeniu, de aceea, pentru a evita unele
confuzii vom face referire la acest proces prin termenul de cartografiere digitală, urmând
să le definim şi pe celelalte.
După The GIS Glossary cartografia asistată de calculator reprezintă procesul de
cartografiere în care operaţiile sunt realizate parţial sau total cu ajutorul calculatorului.
Cartografierea automată este o metodă de cartografiere în cadrul căreia procesele de
pregătire şi transpunere grafică a informaţiei sunt automatizate (după V. Donisă, 1998).
Cartografierea numerică este procesul de cartografiere executat prin metode numerice de
prelucrare şi reprezentare a datelor (după V. Donisă, 1998).

1.1. SCURT ISTORIC AL CARTOGRAFIEI

Informaţiile documentare despre hărţi ne arată că ele au existat încă dinaintea erei
noastră: au fost găsite schiţe primitive la egipteni, chinezi, canadieni, amerindieni
realizate pe suporturi foarte variate începând de la os, coji de copac, nisip, lemn, pietre,
etc. Conţinutul acestor schiţe se referă la suprafeţe restrânse şi reprezintă diferită
elemente ale cadrului natural ca reţeaua hidrografică, lacurile, pădurile, peşterile.
Cea mai veche hartă ajunsă în România, zgâriată pe o tablă de argint este a
Mesopotamiei, datând din sec. XIV-XV î.e.n.
Primele hărţi propru-zise apar la grecii antici. Cea dintâi hartă grecească a fost
construită de ANAXIMADRU din MILET şi cuprinde lumea cunoscută a timpului său,
înconjurată de OKEANOS, în ipoteza Pământului plan.
3
 Cele mai remarcabile rezultate cartografice în antichitate au fost construirea
primului glob geografic de către CRATES şi imaginarea primelor sisteme de proiecţie de
către HIPARH (sec. II î.e.n.) şi PTOLEMEU (sec. II e. n.).
Romanii n-au îmbogăţit cu nimic baza teoretică a reprezentărilor cartografice,
chiar dacă au întocmit şi ei hărţi numite itinerarii, necesare în războaiele lor de
expansiune. O astfel de hartă este Tabula Peutingeriană.
În feudalism, dezvoltarea comerţului atrage după sine întocmirea hărţilor legate de
necesităţile practice. Astfel se construiesc hărţi marine de către italieni, cunoscute sub
numele de portulane, care se refereaua de obicei la o bazinul unei singure mări.
Secolul al XVI-lea se caracterizează printr-o fructuoasă şi valoroasă activitate
cartografică, cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei perioade fiind MERCATOR şi
ORTELIUS (olandez). Mercator publică în anul 1578 un prim atlas de hărţi geografice
după hărţile lui Ptolemeu, dar reconstituite şi corectate de el. La întocmirea hărţilor,
utilizează proiecţia cartografică şi propune mai multe proiecţii, dintre care una pentru
navigaţie, care îi poartă numele, fiind folosită şi în prezent.
Sec. al XVII-lea este cunoscut prin apariţia unor atlase, care pe lângă hărţile
respective conţineau şi texte.
Din secolul al XVIII-lea merită amintită activitatea de întocmire a hărţilor la scări
mijlocii şi mari. Prima hartă topografică este harta Franţei a lui Cassini la scara 1:86400.
În anul 1871 are loc primul congres de geografie, unde se pune problema alegerii
meridianului de origine sau a primului meridian, probleme rezolvată în 1884 la o
conferinţă special convocată la Washington, când s-a ales ca meridian de origine
meridianul observatorului de la Greenwich.
La sf. sec. al XIX-lea (1891), la Congresul de la Berna, pentru unificarea hărţilor
topografice naţionale într-o hartă internaţională s-a adoptat propunerea lui A. Penck de a
construi o hartă a globului la scara 1:1.000.000. În 1899 s-a hotărât întocmirea unei hărţi
batimetrice a Oc. Planetar la scara 1:10.000.000 care a apărut în 1904.
Între cele două războaie mondiale s-au realizat diferite tipuri de hărţi şi atlase.
Opera cartografică de importanţă mondială a acestei periade este Marele Atlas Sovietic al
Lumii.

4
 După al doilea război mondial, dezvoltarea cartografiei este în plină ascensiune, se
continuă cu întocmirea atlaselor naţionale, a hărţilor topografice pentru noile state
apărute, apariţia unor dicţionare poliglote, organizarea unor conferinţe internaţionale de
cartografie, etc.
După etapele „aproximărilor dimensionale, geometrizării geografiei” şi „aplicării
metodelor statistice în geografie”, anii 1960 marchează debutul etapei informatizării
cartografiei. Această etapă se identifică cu debutul GIS, ea fiind condiţionată de
perfecţionarea rapidă a calculatoarelor.
Volumul imens de informaţii cu care operează cartografia şi-a găsit pentru prima
dată posibilităţile de a fi valorificat (prelucrat) şi validat (în practică) prin GIS. Primii
paşi au fost marcaţi prin constituirea bazelor de date, care ulterior au putut fi utilizate şi
de către alţi beneficiari.
O astfel de bancă de date este compusă din datele brute (propriu-zise),
neprelucrate care sunt memorate pe un suport fizic (benzi sau discuri magnetice-CD) şi
dintr-un sistem de programe care asigură introducerea, organizarea, stocarea, activarea şi
prezentarea lor. Sistemul poate opera în general atât cu date cantitative cât şi calitative,
exprimând valoarea parametrilor geografici dintr-un anumit punct, regiune, zonă
geografică. Fiecare punct, dar şi tip de informaţie primeşte un anumit cod. Codul serveşte
în actualizarea informaţiei, la cerere. Băncile de date permit înoirea informaţiei
înmagazinate, respectiv aducerea la „zi”, precum şi trierea şi regăsirea rapidă a
informaţiilor cerute, fie prin afişarea pe ecranul calculatorului (prin intermediul
operatorului uman), fie prin imprimarea informaţiei (pe imprimanta anexă computerului).
Un pas înainte în informatizarea cartografiei l-a constituit realizarea atlaselor
electronice, care pot conţine pe lângă informaţiile unei bănci de date tradiţionale, şi
informaţie sub formă grafică (hărţi generale, hărţi tematice, cartograme, blocdiagrame,
cartodiagrame, profile, etc.). Atlasele electronice prezintă avantajul modificării rapide a
informaţiei conţinute sub formă grafică de la un eveniment sau fenomen geografic
prezent la unul viitor, întrunind atributul de „operaţional” şi „funcţional”.
Carl Steinitz e unul din precursorii GIS-ului, el realizând primele studii
experimentale în cadrul unui laborator de grafică computerizată la Harward, laborator
creat în 1965 cu o donaţie Ford. Programele create, testate şi răspândite de aici au fost:

5
 - SYMAP - program de cartografiere automată;
- CALFORM - program de cartografiere cu pen-plotter;
- SYMVU - program de cartografiere suprafaţă-perspectivă;
- POLYURT - program de manipulare a bazei de date cartografice;

În dezvoltarea GIS pot fi identificate cel puţin cinci etape.

Etapa întâia debutează cu anul 1960, când computerele se foloseau la realizarea
hărţilor şi a altor imagini care s-ar fi putut realiza şi fără computer. Analizele spaţiale şi
statistice erau dificile, cu un profesionalism scăzut, iar pesimismul general era mare.
Etapa a doua începe cu anul 1970. Analizele GIS sunt mai sofisticate, iar prin
tehnicile statistice şi cartografice noi, dar şi prin metodele de analiză spaţială mai
complexe, proiectele G.I.S. trezesc un mare interes, fiind finanţate de la buget. GIS-ul
interacţionează alte discipline şi profesii, în mod deosebit ingineria. Soft-urile sunt din ce
în ce mai complexe şi private. Atenţia se axează pe luarea deciziilor.
Anul 1975 marcheză începutul celei de-a treia etape. Tehnica G.I.S. este
concretizată în afişaje grafice diverse şi tridimensionale. Noutatea adusă de GIS este dată
de posibilitatea referenţierii acestor date faţă de coordonatele geografice (longitudine şi
latitudine).
Etapa a patra debutează odată cu anii deceniului nouă, respectiv 1980-1981.
Apariţia primelor GIS operaţionale (Sistemul Informaţional Geografic Canadian şi
Unitatea Experimentală de Cartografie a Marii Britanii), încă din anii '60, este urmată în
anul 1982 de sistemul ARC/INFO al firmei Environmental Systems Research Institute
din U.S.A. Deceniul al nouălea se remarcă de asemenea prin progrese spectaculoase ale
tehnicii de calcul. Apariţia PC-urilor şi softurilor, dar şi posibilităţilor de software în
engleză şi franceză deschide o nouă etapă în existenţa GIS.
Etapa a cincea se identifică cu actualitatea sau mai precis cu ceea ce a urmat
anului 1990, când pentru prima dată în istoria cartografiei româneşti putem vorbi despre
facilităţile oferite G.I.S.

6
1.2. HARTA ŞI PLANUL

Cea mai simplă definiţia care s-ar putea da hărţii este aceea de reprezentare
micşorată a unei porţiuni din suprafaţa terestră. Definiţia enunţată are calitatea de a fi
foarte concisă, dar în acelaşi timp şi neajunsul de a nu reda în întregime conţinutul
noţiunii de hartă. Acest lucru se constată la o analiză cât de sumară a hărţii. În primul
rând, se constată că harta este o reprezentare în plan a suprafeţei terestre. Aceasta o
deosebeşte de reprezentarea sub formă de globuri, care deşi sunt reduse ca răspândire
sunt cele mai corecte. În schimb, pe hartă se înregistrează deformările cunoscute.
Deoarece harta redă porţiuni mari din suprafaţa terestră, la realizarea ei se ţine seama de
curbura suprafeţei terestre, în timp ce la planuri nu e necesar să se ţină seama de curbură.
O altă caracteristică uşor de observat este aceea că elementele reprezentate sunt
reduse pe baze matematice riguros exacte, adică la o anumită scară. Aceasta îi conferă
precizia necesară în diferite activităţi practice sau de cercetare.
De asemenea, se constată că harta nu este o fotografie a suprafeţei terestre.
Elementele suprafeţei terestre sunt redate prin nişte desene care uneori nici nu seamănă
cu elementele din natură. Desenele respective sunt semnele convenţionale, ceea ce
înseamnă că harta este o reprezentare convenţională.
Se mai constată că pe hartă nu sunt redate toate elementele terenului, ci că apar în
funcţie de mărimea suprafeţei reprezentate, numai elementele cele mai evidente. Deci, se
poate spune că este vorba de o generalizare cartografică.
Legat de conţinutul hărţii se poate constata că unele hărţi conţin toate elementele
posibil de reprezentat (ansamblul elementelor naturale şi antropice ale unui teritoriu),
fiind numite hărţi generale, iar în unele apar numai un element, fiind numite hărţi
speciale sau hărţi tematice. Ţinând cont de caracteristicile menţionate se poate formula o
definiţie mai completă.
Harta este o reprezentare în plan, micşorată, convenţională şi generalizată a
suprafeţei terestre, cu fenomene naturale şi sociale de la un moment dat, realizată pe
principii matematice şi la o anumită scară, ţinând cont de sfericitatea pământului.
Planul este o reprezentare cu aceleaşi caracteristici ca şi harta, diferenţele constând
în faptul că redă o suprafaţă mai mică de teren, însă cu mai multe detalii şi cu o mare
precizie. Deoarece scara mare nu permite redarea unei suprafeţe întinse de teren,
7
porţiunile terestre reprezentate se consideră plane, deci nu ţine cont de sfericitatea
pământului.

DIFERENŢIERI
HARTA PLANUL
Redă o suprafaţă mai mare de
Redă o suprafaţă mai mică de
teren cu detalii mai puţine în
teren cu multe detalii
funcţie de scară
Scara de reprezentare este mai
Scara de reprezentare este mare
mică decât la plan (de la 1:25000
1:20000 până la 1:50
până la scări foarte mici)
Ţine cont de curbura suprafeţei Nu ţine cont de curbura suprafeţei
terestre terestre
Proiectarea punctelor de pe
Transpunerea punctelor se face
suprafaţa terestră se face cu
fără a folosi un sistem de
ajutorul unei proiecţii
proiecţie
cartografice.

1.3. CLASIFICAREA HĂRŢILOR

Problema clasificării hărţilor este foarte importantă pentru orientarea în folosirea şi

studierea materialului cartografic.
Deşi nu există o clasificare cu valabilitate universală, de-a lungul timpului au fost
luate în considerare diverse criterii în ordonarea materialelor cartografice.
1. În funcţie de dimensiunea teritoriului cartografiat:
- hărţi modiale (planigloburi, mapamonduri, planisfere), care reprezintă
întrega suprafaţă terestră;
- hărţi ale emisferelor pe latitudine şi respectiv longitudine;
- hărţi ale grupelor de continente;
- hărţi ale oceanelor şi mărilor limitrofe;

8
 - hărţi ale unor continente;
- hărţi ale unor state;
- hărţi cu regiuni dintr-un stat.
2. În funcţie de scară:
- hărţi la scară mare
- hărţi la scară mijlocie
- hărţi la scară mică.
3. În funcţie de conţinut:
- hărţi generale
- hărţi tematice sau speciale:
i. hărţi tematice fizico-geografice (hărţi hipsometrice, morfologice, ale
energiei reliefului, climatice, pedologice, biogeografice, hidrologice,
etc.)
ii. Hărţi tematice socio-economice (hărţi ale populaţiei, ale căilor de
comunicaţie, economice calitative şi cantitative, politico-
administrative, ale modului de utilizare a terenului, etc.)
4. În funcţie de destinaţie:
- hărţi informative;
- hărţi ştiinţifice;
- hărţi didactice;
- hărţi turistice;
- hărţi pentru navigaţie.
5. În funcţie de originalitate
- minutele topografice, care constituie rezultatul direct al ridicărilor
topografice;
- copiile, adică reproduceri după minutele topografice la aceeaşi scară;
- derivatele, adică reproduceri după copiile topografice însă la scară diferită
(mai mică).
6. În funcţie de numărul culorilor:
- hărţi monocrome
- hărţi policrome.

9
 7. În funcţie de modul de realizare:
- hărţi analogice
- hărţi digitale (în format raster şi respectiv în format vector).
8. În funcţie de modul de prezentare:
- hărţi propriu-zise
- hărţi virtuale.

1.4. ELEMENTELE PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR

Ca documente cartografice cu largă utilitate, elementele hărţilor şi planurilor sunt

grupate în mai multe categorii. În literatura de specialitate se disting, în general două
tipuri de clasificare a cestor elemente.
Unii autori grupează elementele hărţilor în două categorii: elemente din exteriorul
cadrului şi respectiv elemente din interiorul cadrului (Năstase, A. 1983, Rus, I., Buz, V,
2003).
Alţi autori (Buz, V., Săndulache, A. 1984) grupează aceste elemente în trei
categorii: elemente matematice, de conţinut şi de întocmire. Considerăm că această
grupare este mai utilă pentru înţelegerea exactă a acestor aspecte.
Elementele matematice reprezintă baza geometrică a hărţii. Sunt cuprinse în
această categorie următoarele elemente:
- scara de proporţie
- cadrul hărţii
- nomenclatura
- baza geodezo-topografică
- elementele de orientare
- graficul înclinării versanţilor
- canevasul.
Elementele de conţinut sunt considerate a fi cele reprezentate în interiorul cadrului
hărţii, respectiv în cuprinsul spaţiului desenat. Aceste elemente se pot grupa în două
categorii: fizico-geografice (relief, hidrografie, vegetaţie, soluri) şi socio-economice
(localităţi, căi de comunicaţie, detalii economice şi cultuale, graniţe).

10
 Elementele de întocmire sau de montare a hărţii cuprind informaţii absolut
necesare pentru înţelegerea şi utilizarea hărţii. Dintre ele unele se referă la întocmirea
hărţii. Aici sunt incluse: titlul, felul hărţii, destinaţia, legenda, autorul, materialele
documentare folosite.
Ca documente cartografice cu largă utilitate, elementele hărţilor şi planurilor sunt
grupate în mai multe categorii. În literatura de specialitate se disting, în general două
tipuri de clasificare a cestor elemente.
Unii autori grupează elementele hărţilor în două categorii: elemente din exteriorul
cadrului şi respectiv elemente din interiorul cadrului (Năstase, A. 1983, Rus, I., Buz, V,
2003).
Alţi autori (Buz, V., Săndulache, A. 1984) grupează aceste elemente în trei
categorii: elemente matematice, de conţinut şi de întocmire. Considerăm că această
grupare este mai utilă pentru înţelegerea exactă a acestor aspecte.
Elementele matematice reprezintă baza geometrică a hărţii. Sunt cuprinse în
această categorie următoarele elemente:
- scara de proporţie
- cadrul hărţii
- nomenclatura
- baza geodezo-topografică
- elementele de orientare
- graficul înclinării versanţilor
- canevasul.
Elementele de conţinut sunt considerate a fi cele reprezentate în interiorul cadrului
hărţii, respectiv în cuprinsul spaţiului desenat. Aceste elemente se pot grupa în două
categorii: fizico-geografice (relief, hidrografie, vegetaţie, soluri) şi socio-economice
(localităţi, căi de comunicaţie, detalii economice şi cultuale, graniţe).
Elementele de întocmire sau de montare a hărţii cuprind informaţii absolut
necesare pentru înţelegerea şi utilizarea hărţii. Dintre ele unele se referă la întocmirea
hărţii. Aici sunt incluse: titlul, felul hărţii, destinaţia, legenda, autorul, materialele
documentare folosite.

11
1.5. SCARA HĂRŢII

Definiţie:
Trecerea de la dimensiunile măsurate în teren la cele de pe plan sau hartă se face
cu ajutorul unui raport constant de micşorare numit scară de proporţie.
Ca element matematic, se poate exprima în 3 moduri:
 Numeric
 Grafic
 Direct
Scara numerică este o fracţie ordinară în care numărătorul indică lungimea
grafică (de obicei în cm), iar numitorul lungimea corespunzătoare din teren (tot în cm).

, unde:
N – scara hărţii
d – distanţa grafică pe hartă sau plan
D – distanţa reală din teren.

Cu cât numitorul este mai mic în valoare aritmetică, cu atât fracţia este mai mare şi
deci scara este şi ea mai mare şi invers.
În situaţia în care pe o hartă nu este trecută scara, însă este trasată reţeaua de
paralele se poate calcula scara hărţii, măsurând distanţa grafică dintre două paralele
consecutive (d) şi cunoscând faptul că lungimea arcului de meridian de 1 0 este egală cu
111,136 Km (D).
Scara grafică reprezintă raportul exprimat grafic. După modul de
construcţie şi precizia măsurării este de două tipuri:
- scară grafică simplă
- scară grafică compusă sau cu transversale.
Pentru construcţia scării grafice simple se divizează un segment de dreaptă în mai
multe părţi, de obicei în cm, notându-se originea O. În partea dreaptă a originii se notează
diviziunile cu lungimile valorilor naturale corespunzătoare scării date. Partea din stânga
originii zero se numeşte talon şi este împărţit în mai multe segmente, oferind astfel

12
posibilitatea măsurării unor distanţe până la a zecea parte dintr-o diviziune din partea
dreaptă a originii. Talonul poate fi simplu sau exagerat.

Scara grafică compusă sau cu transversale se construieşte din două scări grafice
simple, paralele, având trasate între ele nouă segmente de dreaptă paralele şi echidistante.
Scara directă se exprimă prin indicarea directă a lungimii de pe hartă şi a
corespondenţei ei din teren. De exemplu: 1 cm pe hartă = 250 m în teren (egalitate
valabilă pentru o hartă la scara 1:25000).

În funcţie de scara la care au fost realizate, hărţile se grupează în 3 categorii:

 de la 1:25000 până la 1:200000: hărţi la scară mare (hărţi topografice)
 între 1:200000 – 1:1000000: hărţi la scară mijlocie (hărţi topografice de
ansamblu)
 de la scara 1:1000000 până la scări foarte mici: hărţi la scară mică (hărţi
geografice). Acestea sunt în general, hărţile murale şi cele din atlase.
Reprezentările cartografice la scări mai mari de 1:25000 se numesc planuri.
Acestea se clasifică după cum urmează:
 1:10000 până la 1:5000 planuri topografice propriu-zise;
 1:2500 până la 1:2000 planuri de situaţie;
 1:1000 până la 1:500 planuri urbane;
 1:100 până la 1:50 planuri de detaliu, utilizate în construcţii.

1.6. CADRUL HĂRŢII

Sub numele de cadru se înteleg liniile care mărginesc suprafaţa desenată a hărţii.
Linia care intră în contact direct cu spaţiul desenat se numeşte cadru intern. Paralel cu
acesta, la mică distanţă se află cadrul extern sau ornamental. Între cele două se află
cadrul gradat, care reprezintă de fapt elementul matematic al cadrului hărţii. Acesta din
urmă este împărţit în segmente colorate alternativ alb-negru, care indică împărţirea
unghiulară pe paralele şi meridiane.

13
 Cadrul poate coincide cu paralele şi meridianele, situaţie în care se numeşte cadru
geografic. În situaţia în care cadrul nu corespunde cu paralele şi meridianele acesta se
numeşte cadru geometric.
Ca formă, cadrul poate fi elipsoid, trapezoidal, dreptunghiular, pătrat, circular, în
funcţie de sistemul de proiecţie în care a fost realizată harta. În situaţia în care cadrul are
formă de pătrat, dreptunghi sau trapez, în colturile sale sunt trecute cu mare precizie
coordonatele geografice:

1.7. NOMENCLATURA HĂRŢILOR ŞI PLANURILOR

Definiţie:
Prin sistem de nomenclatură se înţelege sistemul de notaţie alcătuit din cifre şi
litere sau numai cifre, cu ajutorul căruia se defineşte poziţia unei foi de hartă în cuprinsul
unui teritoriu sau a întregii suprafeţe terestre.
La Congresul Internaţional de Geodezie şi Geofizică din anul 1924 a fost propus şi
adoptat un sistem internaţional de nomenclatură pentru harta lumii la scara 1:1000000,
sistem adoptat şi de România pentru hărţile în sistemul de proiecţie Gauss-Krüger. Acest
sistem se utilizează şi în prezent la hărţile în priecţie stereografică.
Sistemul internaţional de nomenclatură se bazează pe împărţirea globului terestru
în zone sferice trasate din 4º în 4º de latitudine şi fuse sferice trasate din 6º în 6º de
longitudine.

1.8. ALTE ELEMENTE MATEMATICE

După cum am văzut până în prezent, cele mai importante elemente matematice au
fost scara, cadrul şi nomenclatura hărţii. Nu lipsite de importanţă sunt şi baza geodezo-
topografică, elementele de orientare, graficul înclinării versanţilor şi canevasul.

Baza geodezo-topografică:
Este constituită din puncte de coordonate cunoscute cu maximum de precizie,
puncte care stau la baza întocmirii hărţii, motiv pentru care se mai numesc şi punctele de
sprijin ale hărţii. Ele sunt de trei categorii: astronomice, geodezice şi topografice.

14
 Punctele astronomice (sau fundamentale) sunt puncte ale căror coordonate
geografice au fost determinate prin metode astronomice. Coordonatele lor sunt
independente de forma şi dimensiunile Pământului. În general, observatoarele astonomice
din fiecare ţară pot constitui puncte de bază în ridicările geodezice ulterioare. În
România, primul punct fundamental este Observatorul astronomic de lângă Bucureşti,
care stă la baza constituirii hărţilor.
Punctele geodezice sunt puncte determinate prin metode geodezice, care ţin
seama de forma şi dimensiunile Pământului. Cele mai importante dintre ele sunt
verificate şi prin metode astronomice.
În funcţie de importanţa lor, punctele geodezice se împart în trei categorii:
- puncte geodezice de ordinul I , care sunt vârfuri ale unor triunghiuri terestre cu
laturile cuprinse între 40-50 km sau 70 km. Acestea alcătuiesc aşa-numitele şiruri
de triangulaţie primordială, care se întind în lungul meridianelor şi paralelelor
principale ale unei ţări. Pe teritoriul ţării noastre trec 3 şiruri primordiale pe
meridian (dintre care unul internaţional ce leagă Capul Nord şi Capul Bunei
Speranţe) şi 3 şiruri pe paralelă (între care două internaţionale: paralela de 45°N şi
paralela de 47°30'N). Lanţurile triangulaţiilor primordiale sunt legate între ele prin
lanţuri de triangulaţie de ordinul I complementare.
- puncte geodezice de ordinul II, care sunt vărfuri ale unor triunghiuri cu laturi
cuprinse între 10-25 km.
- puncte geodezice de ordinul III, care sunt vârfuri ale unor triunghiuri cu laturile
cuprinse între 5-10 km.
Aceste puncte formează aşa-numita osatură geodezică a hărţii unei ţări. Pe teren,
aceste puncte sunt marcate prin semnale speciale, construite din lemn cu baza din beton,
în punctele caracteristice ale terenului, în aşa fel încât să poată fi vizibile de la mari
distanţe. Poziţia punctelor geodezice obţinute pe suprafaţa Pământului se trece pe
suprafaţa unui corp geometric imaginar (elipsoidul de referinţă), iar de pe elipsoid se
proiectează pe o suprafaţă plană grafic sau prin calcul.
Punctele topografice se determină plecând de la punctele geodezice, prin metode
topografice şi sunt cuprinse în ordinele IV şi V. Ele alcătuiesc canevasul topografic al
hărţii. Faţă de aceste puncte se determină planimetric şi altimetric poziţia elementelor

15
fizico-geografice şi economico-geografice ale hărţii, care reprezintă detaliile suprafeţei
terestre.
Elementele de orientare sunt desenate pe hărţile topografice în stânga scării
grafice.
Acestea cuprind cele trei direcţii nord: geografic, magnetic şi al caroiajului hărţii,
precum şi unghiurile dintre ele, respectiv declinaţia magnetică, declinaţia convenţională
şi convergenţa meridianelor.
Graficul înclinării versanţilor se prezintă sub forma unei curbe, care este folosită
la determinarea valorilor pantelor fără calcule (în mod expeditiv). De obicei sunt două
grafice de pantă, care sunt construite ţinând seama de echidistanţa dintre curbele de nivel:
unul aferent curbelor de nivel normale, celălat pentru curbele de nivel principale.
Unul din cele mai cunoscute procedee grafice de determinare a unghiului de pantă constă
în suprapunerea distanţelor grafice dintre curbele de nivel pe un graficul înclinării
versanţilor şi se citeşte de pe acesta panta terenului în zona respectivă.

Canevasul reprezintă sistemul sau ansamblul liniilor de coordonate geografice sau

coordonate plane rectangulare. Coordonatele geografice sunt reprezentate prin reţeaua de
paralele şi meridiane care constituie canevasul geografic, iar coordonatele rectangulare
prin linii drepte orizontale şi verticale, reprezentând abscise şi ordonate.
Canevasul geografic se obţine prin transpunerea reţelei de paralele şi meridiane de
pe glob pe un plan printr-un sistem de proiecţie cartografică.
Canevasul rectangular, întâlnit mai ales la hărţile topografice, pleacă de la
canevasul geografic şi se întocmeşte plecând de la intersecţia dintre un meridian şi o
paralelă. În acest punct de intersecţie se duc tangente la meridian şi paralelă, iar la aceste
tangente se trasează din km în km linii paralele, rezultând în acest fel o reţea de pătrate cu
latura de 1 km. Din acest motiv, acest canevas se mai numeşte canevas kilometric.

16
 Laturile pătratelor care alcătuiesc reţeaua au valori diferite în funcţie de scara
hărţii: la scara 1:25000, lungimea grafică a laturii este de 4 cm şi reprezintă în teren 1 km,
la scara 1:50000, latura de 2 cm corespunde în teren la 1 km, la scara 1:100000, latura de
2 cm reprezintă 2 km în teren, iar la scara 1:200000, latura de 2 cm reprezintă 4 km în
teren. Valorile reţelei kilometrice sunt înscrise între cadrul interior şi cel geografic, lângă
colţurile hărţii.

17
 2. SISTEME DE REPREZENTARE A DATELOR SPAŢIALE

Problema care a apărut era: cum să introducem o hartă în calculator, adică cum să
fie ea reprezentată intern? Fiind vorba de un calculator numeric, este evident că stocarea
trebuie făcută sub formă de coduri numerice. După experienţe îndelungate, s-a convenit
ca reprezentarea internă a unei hărţi să se facă în două sisteme: sistemul vector şi sistemul
raster. În sistemul vector harta este construită, în mare, din puncte şi linii, fiecare punct şi
extremităţile liniilor fiind definite prin perechi de coordonate (x,y). Acestea pot forma
arce, suprafeţe sau volume (în cazul în care se mai ataşează încă o coordonată).
Caracteristicile geografice sunt exprimate prin aceste entităţi: o fântână va fi un
punct, un punct geodezic va fi de asemenea un punct; un râu va fi un arc, un drum va fi
de asemenea un arc; un lac va fi un poligon dar şi o suprafaţă împădurită va fi un poligon.
În sistemul raster, imaginile sunt construite din celule numite pixeli. Pixelul, sau unitatea
de imagine, este cel mai mic element de pe o suprafaţă de afişare, căruia i se poate atribui
în mod independent o intensitate sau o culoare. Fiecărui pixel i se va atribui un număr
care va fi asociat cu o culoare. Entităţile grafice sunt construite din mulţimi de pixeli. Un
drum va fi reprezentat de o succeiune de pixeli de o aceeaşi valoare; o suprafaţă
împădurită va fi identificată tot prin valoarea pixelilor care o conţin. Între cele două
sisteme există diferenţe privind modul de stocare, manipulare şi afişare a datelor. În
figura 2.1 am înfăţişat, într-un mod simplificat, cele două sisteme de reprezentare ale
aceleiaşi realităţi. Am păstrat aceeaşi unitate de lungime pentru sistemul vector cu
dimensiunea celulei din sistemul raster.
Ambele sisteme au avantaje şi dezavantaje. Principalul avantaj al sistemului vector
faţă de cel raster este faptul că memorarea datelor este mai eficientă. În acest sistem doar
coordonatele care descriu trăsăturile caracteristice ale imaginii trebuiesc codificate. Se
foloseşte de regulă în realizarea hărţilor la scară mare. În sistemul raster fiecare pixel din
imagine trebuie codificat. Diferenţa între capacitatea de memorare nu este semnificativă
pentru desene mici, dar pentru cele mari ea devine foarte importantă. Grafica raster se
utilizează în mod normal atunci când este necesar să integrăm hărţi tematice cu date luate
prin teledetecţie.

18
 Figura 2.1 Reprezentarea vector şi raster a aceluiaşi areal

I. Sistemul vector
Sistemul vector se bazează pe primitive grafice. Primitiva grafică este cel mai mic
element reprezentabil grafic utilizat la crearea şi stocarea unei imagini vectoriale şi
recunoscut ca atare de sistem. Sistemul vectorial se bazează pe cinci primitive grafice:
1) PUNCTUL;
2) ARCUL (sau linia ce uneşte punctele);
3) NODUL (punct care marchează capetele unui arc sau care se află la contactul dintre
arce);
4) POLIGONUL (arie delimitată de arce);
5) CORPUL (volum determinat de suprafeţe).

Obiectele cartografice simple sunt alcătuite din primitive. Obiecte cartografice mai
complexe precum şi obiectele geografice sunt obţinute din combinarea obiectelor simple.
În continuare vom detalia aceste noţiuni într-o manieră simplificată având drept scop
înţelegerea lor şi nu tratarea sub toate aspectele care pot apare într-un soft GIS.

Figura 2.2 Reprezentarea grafică şi tabelară a punctelor

19
1) PUNCTUL este unitatea elementară în geometrie sau în captarea fotogrametrică. Nu
trebuie confundat cu celula din reprezentarea raster, deoarece el nu are nici suprafaţă nici
dimensiune. El reprezintă o poziţionare în spaţiu cu 2 sau 3 dimensiuni. În figura 2.2 am
redat modul de afişare al punctelor, precum şi modul de înregistrare pe suport magnetic
(în 2D). Fiind vorba de un calculator numeric, înregistrarea pe suport magnetic se va face
sub formă de numere. Mai precis, fiecare punct va fi înregistrat într-un fişier sub formă
de tabel care conţine două coloane. În prima coloană va apare un număr de identificare
(care este unic), iar în a doua coloană coordonatele punctului în sistemul de referinţă ales.
Pentru ca aceste puncte să fie afişate pe monitor sau imprimantă, se scrie un program
(într-un limbaj de programare) care va conţine instrucţiuni privitoare la configurarea
ecranului, instrucţiuni de citire din fişier a numerelor care reprezintă coordonatele şi în
final, instrucţiunile de afişare pentru echipamentul de ieşire (monitor sau imprimantă). În
cadrul produselor GIS aceste programe sunt înglobate într-o structură mare (care
reprezintă de fapt software GIS) şi care este apelat prin comenzi ce apar fie sub formă de
meniuri, fie sub formă de icoane. De exemplu o comandă pe care putem să o numim
View poate realiza afişarea pe ecran, iar o comandă Print va produce listarea la
imprimantă sau plotter, funcţie de driverul instalat pe calculatorul respectiv. Aceasta este,
în mare, modul cum este organizat un produs GIS ce priveşte afişarea unui grafic. În mod
similar se efectuează şi afişarea arcelor sau a poligoanelor. Nu discutăm acum felul în
care se introduc datele în calculator.

2) ARCUL este o succesiune de joncţiuni (legături) între o succesiune de puncte. Este

vorba de o entitate dublă, el fiind format din una sau mai multe joncţiuni, ele însele
reunind două puncte sau mai multe puncte. De cele mai multe ori joncţiunea este o
dreaptă. Astfel, un arc este, în general, o linie frântă ce uneşte direct două puncte ale
parcursului. O linie frântă poate aproxima suficient de bine orice curbă prin micşorarea
segmentelor. Un arc este orientat direct în sensul parcursului, de la punctul iniţial la cel
final. În figura 2.3 am înfăţişat două arce cu tabelul corespunzător. Ca şi în cazul
punctelor, înregistrarea pe disc se va face sub formă tabelară. În prima coloană vom avea
numărul de identificare, iar în coloana a doua vor fi trecute toate coordonatele
segmentelor care formează arcul. Aici nu s-au pus în evidenţă nodurile (vezi modelul

20
spagheti). Arcul este o entitate de bază în modelele vectoriale şi este asociat cu entitatea
nod (vezi modele topologice de reţea).

Figura 2.3 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor fără specificarea nodurilor

3) NODUL este definit ca o extremitate de arc şi nu trebuie confundat cu conceptul de

punct abordat mai sus. Un arc este obligatoriu mărginit de un nod de origine şi un nod
destinaţie (vezi modelul topologic de reţea). Nodurile indică sensul de parcurgere al
arcului. Astfel definit, fiecare nod este un vârf al unui graf. Un graf este planar nu dacă
este în plan, ci dacă toate intersecţiile dintre arce formează noduri. În figura 2.4 am
schiţat o reprezentare posibilă a unor arce în care s-au identificat nodurile. În această
situaţie fişierul conţine în plus două coloane, care vor conţine nodul de început şi
respectiv nodul final. Deşi arcele 2 şi 3 formează un poligon, aici acesta nu este
recunoscut ca atare.

Figura 2.4 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor cu specificarea nodurilor

21
4) POLIGONUL este delimitat de un parcurs de arce, ele însele fiind conectate de noduri
definite într-un graf planar. Unui poligon îi este ataşat în mod obligatoriu un nod izolat,
numit centroid. Acest nod privilegiat permite construirea suprafeţelor în jurul lui, până la
limitele formate de arcele întâlnite. În figura 2.5 am redat două poligoane cu tabelul
corespunzător fără a se specifica proprietăţile lor topologice. Combinaţii de poligoane
formează suprafeţe bidimensionale sau tridimensionale (vezi DEM).

5) VOLUMELE, ca şi primitive grafice, sunt tratate mai puţin de produsele soft, de aceea
nu le vom detalia. Amintim doar faptul că, anumite pachete de programe oferă
posibilitatea de a lua în considerare, de a calcula şi de a reprezenta prisme sau volume
simple. Ele aproximează cu o precizie suficientă volumele de pe hărţile reprezentate în
trei dimensiuni (3D). Reprezentarea uzuală a unei suprafeţe în 3D se face prin diferite
tehnici cum ar fi izoliniile, TIN etc (vezi Analiză Spaţială).

Figura 2.5 Reprezentarea grafică şi tabelară a poligoanelor

II. Modele vectoriale

Modelul este o reprezentare convenţională a structurilor de date într-un context
precizat, în care se identifică natura datelor (aici primitivele grafice), operatorii care
acţionează asupra structurilor de date, precum şi restricţiile impuse pentru menţinerea
corectitudinii datelor (reguli de integritate).
Sistemul de reprezentare vector a generat mai multe modele, dintre care vom
prezenta trei, ele fiind şi cele mai importante şi cele mai reprezentative:
1) modelul spagheti, care utilizează numai primitivele punct şi arc;
2) modelul topologic de reţea (topologic liniar), care adaugă la spagheti primitiva nod;

22
3) modelul topologic de suprafaţă (topologic în două dimensiuni), care la precedentul
adaugă primitiva poligon.
Modelul topologic de volum (topologic în 3D), actualmente în curs de dezvoltare,
nu va fi abordat.
Modelul spagheti este un model relativ simplu privitor la gestiunea geometriei
obiectelor, având ca scop principal de a le desena. Aşa cum am precizat acest model
utilizează primele două primitive menţionate: PUNCTUL şi ARCUL. Aşa cum am mai
amintit, noţiunea de arc este specifică modelelor vectoriale topologice, care în mod
implicit (dacă luăm definiţia din teoria grafurilor) trebuie să aibă o orientare, adică un
punct de start şi un punct de sfârşit. Aici arcul este de fapt o simplă linie frântă. Uneori se
foloseşte şi termenul de polilinie. Poate că apare o anumită ambiguitate în definirea
arcului. Acest lucru este similar cu confuzia dintre dată şi informaţie. Stricto senso
noţiunea de arc nu poate fi utilizată în modelul spagheti, situaţie care nu se respectă
întotdeauna.
Este important de menţionat faptul că, în acest model, poligonul este un rezultat al
închiderii unui arc şi nu este privit ca o primitivă grafică, deci nerecunoscut ca atare.
Neajunsuri ale modelului spagheti:
- graful nu este întotdeauna planar (poligoanele se pot suprapune);
- fiecare arc este independent (pot apare linii dublate);
- fiecare poligon poate fi descris în mod independent de celelalte poligoane prin arcul
care îl delimitează, mai precis el este recunoscut prin arcul închis care formează conturul
său.

Figura 2.6 Model vectorial de tip spagheti

23
 În figura 2.6 am înfăţişat câteva situaţii posibile în cazul modelului spagheti care
pot crea probleme în gestiunea datelor spaţiale. În general fişierele DXF sunt de tip
spagheti. Ele pot fi citite şi afişate de produsele GIS, dar nu şi prelucrate. Pentru a putea
fi prelucrate acestea trebuiesc supuse unor operaţii (conversii), rezultatul fiind un fişier
propriu al produsului GIS respectiv.
Următoarele două modele se numesc modele topologice. Termenul a fost
împrumutat din matematică. În ceea ce ne priveşte, putem accepta faptul că topologia
studiază poziţia relativă a obiectelor independente de forma lor exactă, de localizarea lor
topografică şi de mărimea lor. Astfel liniile pot fi conectate, suprafeţele pot fi adiacente
etc. Cu alte cuvinte topologia exprimă relaţia spaţială dintre primitivele grafice. De
exemplu topologia unui arc include definirea nodului de origine şi a nodului de destinaţie
(în cazul modelului topologic de reţea) şi respectiv a poligonului din stânga şi dreapta (în
cazul modelului topologic de suprafaţă). Datele redundante (coordonatele) sunt eliminate
deoarece un arc poate reprezenta o linie sau numai o parte din ea. Altfel spus este vorba
de o localizare fără coordonate. Existenţa relaţiilor topologice permite o analiză
geografică mai eficientă, cum ar fi modelarea scurgerii lichidelor pe reţelele de apă/canal,
combinarea poligoanelor (suprafeţelor) cu caracteristici similare.
Modelul topologic de reţea adaugă modelului spagheti entitatea numită nod. Există
noduri izolate, independente de reţeaua de conexiuni, precum şi noduri legate. Un arc are
obligatoriu un nod origine şi un nod destinaţie. Pe traseul unui arc pot exista mai multe
noduri, acestea însă aparţin numai la un singur arc (atunci când avem intersecţii de arce şi
graful este planar).
Se utilizează cu precădere în hărţile ce reprezintă distribuţii într-o reţea (cabluri
telefonice, electricitate, gaz etc.)
În figura 2.7 avem un exemplu de codificare topologică de reţea. Reprezintă o
hartă posibilă a unei reţele de drumuri. Se observă că înregistrarea constă din două tabele:
unul pentru codificarea topologică şi altul pentru lista coordonatelor punctelor ce for-
mează arcele, respectiv reţeaua.
Modelul topologic de suprafaţă este cel mai complet. El adaugă modelului
topologic de reţea poligoanele delimitate la stânga şi la dreapta fiecărui arc. În plus

24
suprafaţa este construită obligatoriu în jurul unui nod izolat, care nu aparţine parcursului
arcelor.

Figura 2.7 Modelul topologic de reţea

Figura 2.8 Modelul topologic de suprafaţă

Apariţia suprafeţei induce două asociaţii suplimentare: un arc are obligatoriu un

singur poligon la stânga şi un singur poligon la dreapta. Invers, un poligon este
situat, fie la stânga, fie la dreapta unui arc sau a mai multor arce. În fine, graful acestui
model este obligatoriu planar. În figura 2.8 avem un caz posibil de hartă vectorială în
codificarea topologică de suprafaţă. Nodurile nu au fost numerotate deoarece, în acest caz
nu mai este necesar.

25
2. Sistemul raster
Sistemul raster generează un singur model numit model raster, sau model
matricial. Aşa cum am văzut, acesta este compus din celule mici de formă pătrată sau
dreptungiuriulară, având o suprafaţă de regulă egală cu rezoluţia sistemului. Am spus de
regulă, deoarece nu întotdeauna pixelul este considerat ca unitatea de referinţă, ci celula
convenţională, care este formată din mai mulţi pixeli. Acest lucru este relevant atunci
când pe o hartă în sistem raster se face o scalare (adică se aplică un factor de multiplicare
a imaginii) pe o porţiune din ea. Imaginea va fi constituită din pătrate, iar continuitatea se
pierde. În prima sa formă, sau dacă vreţi în forma originală, pentru a satisface cerinţele de
acurateţe, harta digitală raster va avea celula egală cu un pixel. Încă o dată precizăm că
este vorba de reprezentarea internă a hărţii, care poate să coincidă sau nu cu rezoluţia
monitorului sau a altor echipamente (plotter, imprimantă). În cazul în care monitorul are
o rezoluţie mai slabă decât cea reprezentată intern, harta vizualizată va avea acurateţea
monitorului, adică mai slabă. Invers dacă monitorul are o rezoluţie mai bună, afişarea va
fi la nivelul rezoluţiei interne. Totuşi există o anumită corelare între posibilităţile
programelor de manipulare a datelor şi de performanţele echipamentelor periferice. De
altfel, fiecare produs soft oferă o listă cu echipamentele I/E cu care este compatibil. Orice
abateri de la aceste reguli conduce la imposibilitatea funcţionării corecte a programelor.
În general sistemul raster este un mare consumator de resurse. Pentru a ilustra
necesarul de suport în stocarea unei hărţi în format raster, vom da câteva exemple. O
imagine format A4 (210x297 mm), reprezintă, cu o rezoluţie a unei imprimante laser,
aproximativ 9 milioane de celule (300 d.p.i = 12 puncte/mm şi 12x12 = 144 puncte/mm 2
şi 144x210x297=8981280).
Modelul raster este simplu, el conţinând două entităţi: celula şi imaginea. Este
important de notat că o celulă nu are decât o singură valoare şi că această valoare este
valabilă pe toată suprafaţa celulei, chiar dacă în procesul de actualizare sunt disponibile
informaţii mai fine. Poziţia ei este definită prin număr de linie şi număr de coloană într-
o imagine şi numai una. Este clar că în această entitate nu intră obiectele geografice.
Acestea din urmă nu pot fi recunoscute decât după tema imaginii şi valoarea de
atribut a fiecărei celule. O imagine presupune una sau mai multe celule. Fiecare imagine
este definită de tema sa şi de un număr de imagine. Teritoriul care conţine această

26
imagine este definit de coordonate şi de extremităţi. Aceste caracteristici conţin şi
unitatea de măsură şi atributul fiecărei celule. În consecinţă putem rezuma:

CELULA IMAGINEA
valoare temă
- nr linie nr imagine
- nr coloană X,Y minim
X,Y maxim

După cum aţi observat, se uzitează denumirea de imagine raster şi nu de hartă

raster. Aceasta deoarece imaginile digitale sunt în format raster. Atragem atenţia de pe
acum că, o imagine satelitară digitală nu este propriu-zis o hartă. Ci din această imagine,
în urma procesării ei şi a codificării proprii unui soft cartografic (sau GIS) va rezulta o
hartă digitală. Deci trebuie să fim atenţi atunci când vorbim despre imagine raster să se
înţeleagă exact ce reprezintă aceasta.
În figura 2.9 avem o hartă raster în care pixelii sunt reprezentaţi prin numere.
Aceste numere care, în fond le corespund anumite caracteristici cantitative de pe
suprafaţa Pământului, se convertesc la o afişare pe un monitor, în culori. Aceasta este
aşa-numita reprezentare logică a hărţii. Aşa cum am amintit mai sus, un pixel este definit
de un număr de linie şi un număr de coloană. Spre deosebire de modelele vector în care
originea este în stânga jos, aici originea este în stânga sus (0,0). În figura 10 avem o
matrice de celule de 8 linii x 13 coloane. Aceasta se materializează printr-un fişier care va
conţine numerele respective. Numărătoarea celulelor merge de la stânga la dreapta şi de
sus în jos. Înregistrarea fizică a imaginii este o singură coloană lungă de numere formată,
în cazul nostru: 0,0,0,1,1,1,2,1,1,0,0,1,1,3,3,3,1,3,3,2,2... Aceste numere pot fi
reprezentate intern prin bytes, numere întregi sau numere reale.
Reprezentarea unui număr pe un byte implică 8 biţi şi deci 256 de posibilităţi; în
cazul numerelor întregi avem gama -32768 până la 32767, adică 65435 variante şi sunt
necesari 2 bytes; pentru cazul real avem un domeniu vast şi anume -10 38, +1038, cu o
precizie de 7 cifre semnificative, pe 4 bytes. De cele mai multe ori este suficientă o
reprezentare internă pe un byte (situaţie întâlnită şi la imaginile satelitare). Însă anumite

27
prelucrări asupra hărţilor conduce la necesitatea reprezentării în numere reale. Numărul
de bytes utilizaţi în reprezentare, va decide volumul ocupat pe disc.

Figura 2.9 Modelul raster înfăţişat ca o matrice de numere

Figura 2.10 Structura quad-tree Figura 2.11 Împărţirea

în quadrante

Numărul de bytes utilizaţi în reprezentare, va decide volumul ocupat pe disc.

Se observă că o succesiune de numere aşa cum am făcut mai sus este cu totul
neeconomică. În consecinţă s-a adoptat un sistem de reprezentare "împachetat" de genul:
3,0,3,1,1,2,2,1,2, 0,2,1,3,3... care semnifică 3 valori de 0, 3 de 1, o valoare de 2 etc. În
acest mod avem o economie importantă dacă valorile se repetă mult în secvenţă.
O altă metodă mai eficientă de stocare a datelor raster este cea bazată pe structura
ierarhică cunoscută sub numele de quad-tree. Principiul este următorul: imaginea este
împărţită în patru, rezultând patru dreptunghiuri sau pătrate mai mici (pe care le vom
numi quadrante), fiecare quadrant se împarte din nou în patru. Procedeul se repetă până
când se obţin quadrante cu o structură omogenă (adică au aceeaşi valoare a pixelilor).
Mai precis, în momentul în care un quadrant are o aceeaşi valoare pe întreaga
suprafaţă descompunerea este oprită pe acestă ramură, ea continuând pentru quadrantele
care prezintă valori diferite ale pixelilor. În orice caz procesul se opreşte la nivel de pixel
(Figura 2.10). Am ales pentru exemplificare o reprezentare booleană adică 1 şi 0 (1
pentru negru şi 0 pentru fond), aşa cum este înfăţişată în figura 2.11. Structura arborelui

28
este dată în figura 2.12. Pentru imagini cu valori diferite ale pixelilor, structura este
similară, doar că este mai complexă. Această metodă de stocare este eficientă când
imaginea conţine suprafeţe mari de o aceeaşi valoare. Imaginea raster va fi asociată cu un
tabel de pointere care localizează quadrantul din cadrul descompunerii şi un tabel de
indici care arată de câte ori a fost împărţit quadrantul.

Figura 2.12 Structura arborescentă quad-tree

Fişierul imagine poate fi stocat în format ASCII, binar, binar împachetat, quad-
tree, sau într-o codificare proprie. Formatul ASCII nu este cel mai economicos, dar
prezintă avantajul că poate fi vizualizat şi modificat cu comenzi ale Norton Commander
sau Notepad din Windows. Formatul binar este, de obicei, formatul standard de lucru cu
fişierele imagine. Formatul binar împachetat este un format special de compresie pentru
fişiere binare întregi sau byte. Se utilizează, de regulă, pentru economisirea spaţiului pe
disc.
O mulţime de pixeli învecinaţi formează linii şi arii poligonale. În acest sistem
liniile şi ariile poligonale nu conservă continuitatea spaţiului real, de unde rezultă o
deformare a realităţii spaţiale. Mărimea acestei deformări este în funcţie de rezoluţia
utilizată. La ora actuală, la sistemele de mare rezoluţie această deformare este
acceptabilă.
Calitatea imaginilor raster este pusă în valoare atunci când se reprezintă fenomene
de mare variabilitate. De exemplu, altimetria şi batimetria se pretează mai bine la o astfel
de reprezentare. Analiza la nivel de celulă permite evidenţierea unor proprietăţi
importante ale terenului, cum ar fi depistarea unor arbori bolnavi. Aceasta depinde şi de
scara la care se lucrează. Datorită simplităţii lor, reprezentările raster se pretează la
anumite tipuri de analiză. Dacă o celulă nu poate să aibă decât o singură valoare, nu
înseamnă că nu este posibilă combinarea mai multor pixeli din imagini diferite, prin

29
suprapunere. Combinarea straturilor face obiectul Analizei Spaţiale. Programele care
compun procedurile de calcul pe imagini raster sunt mai simple decât cele
corespunzătoare modelelor vectoriale. Timpul de execuţie, însă, poate fi mai scurt sau
mai lung, funcţie de mărimea fişierului şi de performanţele procesorului.

30
 3. CARACTERISTICI ALE HĂRŢILOR DIGITALE

Rezoluţia în sistem vector, reprezintă cel mai mic increment pe care îl poate
detecta un digitizor. Sau altfel spus, distanţa cea mai mică dintre două puncte care este
sesizată prin sistemul de coordonate, ca fiind diferite. Această caracteristică depinde de
echipamentul şi softul utilizat în crearea hărţii precum şi de prelucrarea şi afişarea ei pe
monitor sau plotter. Acest increment, referit în teren, este dependent de scara hărţii. La o
scară mică distanţei dintre două puncte îi corespunde o distanţă reală mai mare. De
exemplu la o scară 1:500000 un digitizor cu un increment de 0.1 mm va produce o
distanţă reală de 50 m. Deci nu se pot sesiza caracteristici geografice sub această
dimensiune. Apariţia unor caracteristici care au dimensiuni sub 50 m, cum ar fi de
exemplu reţeaua de drumuri, este dictată de scopul pentru care a fost făcută harta.
Drumurile sunt reprezentate prin semne convenţionale şi deci nu reprezintă o
dimensiune reală în teren la această scară. La scara 1:25000 un acelaşi increment de 0.1
mm va produce în teren o distanţă reală de 2.5 m. În această situaţie drumurile vor
reprezenta caracteristici geografice reale (şi nu convenţionale) având definită şi lăţimea,
într-o marjă de eroare de 2.5 m. De cele mai multe ori şi la această scară se folosesc tot
semne convenţionale. Precizăm faptul că, rezoluţia digitizoarelor este mult mai bună
decât valoarea dată ca exemplu, problema preciziei find transferată abilităţii operatorului.
În sistemul raster rezoluţia reprezintă dimensiunea maximă din teren care îi
corespunde unui pixel (definiţia este aceeaşi cu cea a rezoluţiei unei imagini digitale). De
exemplu o rezoluţie de 10 m înseamnă că, un pixel este asociat cu o suprafaţă de 10x10
mp. Şi în sistem raster situaţia este similară, adică nu se sesizează caracteristici
geografice sub rezoluţia hărţii. Deoarece sistemul raster se utilizează în special pentru
reprezentarea suprafeţelor continue nu se folosesc semne convenţionale pentru
caracteristici geografice liniare. În cadrul unor proiecte se utilizează combinaţii între
vector ţi raster, cum ar fi suprapunerea unei hărţi vectoriale peste o imagine raster, în
vederea unei analize. Evident, se presupune că acestea reprezintă un acelaşi areal la
aceeaşi scară.
Există o legătură strânsă între georeferenţiere (vezi mai jos) şi rezoluţie. Când se
face asocierea unor puncte de coordonate geografice cunoscute din teren cu
componentele de pe o hartă, precizia asocierii este la limita rezoluţiei. Cu alte cuvinte,
31
determinarea cu o precizie mai bună a unui punct din teren decât rezoluţia hărţii devine
un lucru util. De exemplu la o hartă de 1:25000 un punct este suficient dacă este
determinat un punct cu o precizie de 2.5 m.
Acurateţea este distanţa la care o valoare estimată diferă de valoarea reală.
Acurateţea este strâns legată de precizie, cu care deseori se confundă. În măsurătorile
fizice precizia reprezintă numărul de cifre semnificative exprimate într-un anumit sistem.
Acurateţea este exprimată în mod obişnuit în termeni ai unui interval. De exemplu,
24.51±0.03 cm indică faptul că valoarea adevărată se găseşte între 24.48 cm şi 24.54 cm.
Acurateţea poziţională este una din problemele esenţiale ale georeferenţierii. În
cartografia tradiţională acurateţea este invers proporţională cu scara. De exemplu, o hartă
la scara 1:10000 are o acurateţe mai bună decât una la 1:100000. În cazul hărţilor digitale
situaţia este mai complexă deoarece în cadrul GIS putem avea hărţi în diferite sisteme de
coordonate (în cazul vector) sau diferite rezoluţii (în cazul raster), iar problema
considerării lor iese din cadrul lucrării de faţă.
Scara - în cartografia digitală. Datorită faptului că în GIS hărţile digitale sunt
supuse unor operaţii de mărire/micşorare, noţiunea de scară îşi pierde sensul aşa cum este
perceput când lucrăm cu hărţi pe suport de hârtie şi care nu pot fi supuse la astfel de
operaţiuni. Mărirea de câteva ori a unei porţiuni de hartă reprezentată vectorial conduce
la o slabă reprezentare a entităţilor geografice. Dacă pe harta originală (nemărită) o
frontieră de judeţ, să zicem, pare a avea o formă netedă, dacă o mărim de 10 ori acest
contur va deveni o linie frântă extrem de neregulată şi care pune sub semnul îndoielii
precizia. Dacă harta se micşorează, atunci programul va afişa numai o parte din puncte pe
ecran, dar nu se alterează aspectul general, conturul rămânând neted. În cazul raster,
mărimea unei porţiuni din hartă va produce o mărire a pixelului, de fapt a celulei, iar
harta nu va mai avea continuitatea celei originale. Această operaţie este relevantă pentru
vizualizarea modului de organizare de tip celular a hărţilor raster. Mărind de mai multe
ori o imagine raster celula va deveni un pătrat cu latura tot mai mare. Problema scării
trebuie pusă din momentul în care aceasta se digitizează. Precizia în prelucrări va face
referire întotdeauna la harta originală indiferent de modul în care ar fi înfăţişată la un
moment dat pe ecran. Dacă avem digitizată o hartă la scara 1:100000 şi vrem să o listăm
la scara de 1:50000, harta va fi de 4 ori mai mare iar contururile nu vor fi netede şi deci

32
aspectul va fi inestetic. În caz contrar, dacă dorim să listăm harta la o scară de 1:200000
se va desena doar 25% din porţiunea iniţială omiţându-se anumite detalii. În cazul în care
un acelaşi teritoriu este digitizat la scări diferite, utilizarea în comun a celor două hărţi
constituie o mare problemă. Se recomandă evitarea unei astfel de situaţii.
Georeferenţierea. Este procesul prin care harta digitală este asociată cu
coordonate geografice reale. Sunt aplicaţii în care nu este necesară trecerea la coordonate
geografice, fiind suficient un sistem de coordonate carteziene. În cazul hărţilor vectoriale,
care deja conţin un sistem de coordonate local (cartezian), trecerea la coordonate
geografice se face prin transformări de coordonate. Practic georeferenţierea constă în
determinarea coordonatelor geografice ale unor puncte cu mare precizie şi localizarea lor
pe harta digitală, urmând ca restul punctelor să fie calculate automat pe baza formulelor
de transformare. Acest gen de operaţie se mai numeşte georeferenţiere continuă. Trebuie
menţionat faptul că, noile coordonate să fie asociate cu o anumită proiecţie cartografică.
În cazul raster nu avem nici un sistem de coordonate definit în imagine.
Georeferenţierea constă în localizarea cu precizie maximă a unor pixeli dispersaţi pe
imagine cărora li se asociază (prin program) coordonatele geografice cunoscute dinainte.
Coordonatele geografice ale celorlalţi pixeli se vor calcula tot cu ajutorul
formulelor de transformare. Deoarece pixelul are dimensiune, lui îi va corespunde o
suprafaţă pe Pământ. În consecinţă rezoluţia imaginii are o mare importanţă în
determinarea coordonatelor. Reamintim că rezoluţia unei imagini digitale reprezintă
dimensiunea maximă de pe suprafaţa Pământului căruia i se atribuie unui pixel. Putem
spune că precizia localizării pixelului căruia i se atribuie coordonatele geografice este de
ordinul rezoluţiei imaginii. Georeferenţierea în sistemul raster se mai numeşte
georeferenţiere discretă. Şi în această situaţie noile coordonate trebuiesc asociate cu un
sistem de proiecţie. Georeferenţierea constituie o mare problemă când apar hărţi digitale
diseminate, adică provenite de la diferite surse şi care trebuie utilizate în comun.
Geocodificarea. Asocierea datelor tabelare cu cele spaţiale este o operaţie mai
specială şi de fapt reprezintă partea care deosebeşte un GIS de produse soft pentru
cartografie digitală (care au ca scop doar crearea de hărţi digitale şi reproducerea lor pe
suport de hârtie), de un SGBD tradiţional, de produsele CAD sau de programele de
grafică cum ar fi Corel Draw sau Freehand. Procesul de legare (asociere) a celor două

33
categorii de date se numeşte geocodificare. Operaţiunea este diferită de la un sistem la
altul. La sistemul vector fiecare primitivă grafică este asociată cu un tabel, care se
numeşte tabel atribut şi care conţine date alfanumerice referitoare la caracteristici ale
respectivei primitive grafice. De exemplu dacă o polilinie sau un arc (vezi modelele
topologice) este asociată cu o porţiune de şosea, atunci tabela de atribut va trebui să
conţină un cod de identificare unic pentru polilinia respectivă (care se regăseşte în
fişierul ce reprezintă harta vectorială), urmată de un minim de caracteristici, cum ar fi, în
cazul acesta, denumirea, calitatea, lungimea. Dacă un poligon este asociat cu o suprafaţă
de pădure acesta trebuie să aibă în tabela de atribut, pe lîngă codul unic de identificare
pentru poligon, alte elemente cum ar fi suprafaţa, ce fel de arbori se află pe zona
respectivă etc.

34
 4. TEHNICI DE INTODUCERE A DATELOR SPAŢIALE

Înainte de a face orice analiză şi de a obţine rezultate dintr-un GIS este necesar să
introducem datele. Acest lucru este dependent de un număr de factori, şi anume: ce fel de
date sunt necesare, cum vor fi utilizate şi în ce format sunt stocate. Atunci când se
implementează un proiect GIS, una din cele mai importante sarcini este definirea
întrebărilor care urmează să fie puse şi răspunsurile posibile, privitoare la datele de
prelucrat şi de obţinut. Aceste deziderate fiind odată cunoscute este preferabil ca datele
necesare pentru atingerea lor să fie cât mai puţine. Următorul pas este de a vedea ce fel de
date sunt disponibile, mai precis sub ce formă, şi dacă acestea trebuie să fie digitizate prin
mijloace proprii sau achiziţionate de la un furnizor.
Digitizarea. Introducerea datelor cartografice nu este simplă. Dacă datele
disponibile sunt în formă analogică, cum ar fi hărţi pe suport de hârtie sau fotograme ele
trebuie convertite în formă digitală înainte de a fi importate în GIS. Sunt două căi pentru
a realiza această conversie: digitizarea şi scanarea.

Figura 4.1 Digitizorul sau tableta grafică

Procesul de digitizare constă în transformarea datelor grafice din format analogic

în format digital. Această acţiune presupune existenţa unui digitizor conectat la un
calculator şi prevăzut cu un soft specializat. Digitizorul sau tableta grafică (figura 4.1)
este o suprafaţă plană de diferite dimensiuni, care conţine o reţea foarte fină de fire şi
care realizează poziţionarea punctelor într-un sistem de coordonate propriu, prin apăsarea
unor butoane de pe un cursor.
Procesul de digitizare propriu-zis presupune următoarele etape:
- Fixarea punctelor de control şi apoi digitizarea lor. După această operaţiune se va
afişa o eroare calculată prin metoda celor mai mici pătrate (RMSE – Root Mean
35
 Square Error). Dacă eroarea este acceptată, se va trece la pasul următor, în caz contrar
procesul se reia.
- Fixarea dinensiunilor hărţii.
- Digitizarea punctelor.
- Digitizarea arcelor.
- Digitizarea poligoanelor (dacă este permis în acel strat).
- Salvarea fişierului.

Scanarea. Procesul de scanare constă în conversia datelor din format analogic

(cum sunt hărţile tradiţionale pe suport de hârtie, imagini aeriene, sau orice altă imagine)
în format digital. Modul în care se realizează scanarea este următorul: imaginea este
împărţită în puncte (matrice de puncte) fiecăruia atribuindu-i-se un număr în conformitate
cu nuanţa de gri sau culoarea de pe original. Procesul este analog cu fotocopierea. Un
fotocopiator scanează imaginea şi apoi o reproduce imediat pe hârtie. Un scaner copiază
imaginea şi apoi o stochează într-un fişier raster, care ulterior poate fi prelucrat utilizând
un produs de procesare de imagini.
După scanare, următoarea fază este editarea, în care, după ce am determinat precis,
cele trei categorii de date: date utile (puncte, linii, poligoane), simboluri (adnotaţii sau
semne convenţionale) şi zgomot se procedează la următoarele operaţiuni:
- îndepărtarea zgomotului;
- îndepărtarea simbolurilor (dacă este necesar);
- vectorizarea;
- adăugarea de date suplimentare (dacă este necesar);
- corecţia erorilor;
- geocodificarea;
- crearea topologiei;
- georeferenţierea.
“Zgomotul” este un termen preluat din acustică, şi reprezintă date care sunt
înregistrate şi nu sunt utile, datorită unor perturbaţii apărute în procesul de scanare. Dacă
fişierul raster rezultat va fi folosit doar ca o simplă imagine compilată, doar zgomotul
trebuie îndepărtat. În cazul în care aceasta se doreşte a fi un strat tematic (coverage)

36
trebuie îndepărtate şi simbolurile. La o prelucrare şi o imprimare ulterioară acestea vor fi
adăugate pe hartă conform regulilor produsului GIS folosit.
GPS. Capacitatea de a cunoaşte poziţia exactă şi distanţa faţă de un anumit
obiectiv este crucială pentru foarte multe activităţi. De-a lungul timpului, mai multe tipuri
de tehnologii au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să ajute la realizarea acestui
deziderat. Dintre toate acestea, una a reuşit să schimbe în mod radical sistemul de
poziţionare. Actualmente este posibil să se măsoare poziţia geodezică a unui punct de pe
suprafaţa Pământului, cu o eroare de câţiva centimetri, fără a utiliza reperele geodezice
existente.
Dezvoltat de către Departamentul Apărării al S.U.A, GPS (Global Positioning
System) este un sistem de orientare global bazat pe 24 de sateliţi care orbitează deasupra
Pământului. Sistemul are la bază procedeul numit şi triangulaţie spaţială, în care pe lângă
staţia mobilă de la sol sunt implicaţi încă patru sateliţi.
Staţiile GPS utilizează aceşti sateliţi pentru a calcula poziţia cu o precizie mai
mare de un metru. De fapt, cu forme avansate ale GPS se pot face măsurători cu o
precizie mai mare de un centimetru. Deoarece sateliţii sunt pe o orbită foarte înaltă, ei
evită erorile cauzate de suprafaţa terestră şi, fiind concepute în principal pentru scopuri
strategice, produsele GPS au o rezistenţă mare la interferenţe de undă.
Staţiile GPS sunt în prezent mai mici şi mai economice decât înainte, devenind cu
adevărat accesibile oricui. Datorită caracteristicilor şi accesibilităţii sale, aplicaţiile GPS
sunt aproape nelimitate: oameni de ştiinţă, militari, personalul din transporturi şi oameni
din multe alte domenii utilizează GPS pentru a-şi face munca mai productivă şi mai
uşoară.

Principiile de funcţionare ale GPS:

Principiile fundamentale ale GPS sunt destul de simple. În primul rând, pentru a
afla poziţia exactă, sistemul foloseşte ca metodă de bază triangulaţia. Pentru a face
triangulaţia, o staţie GPS măsoară distanţa până la satelit, calculând cât timp îi este
necesar semnalului radio emis de satelit să ajungă la ea. Acest interval de timp poate fi
uşor determinat, deoarece undele electromagnetice circulă cu viteza luminii. Un element
care dacă nu este stabilit clar poate genera erori este determinarea exactă a momentului

37
când semnalul radio pleacă de la satelit. Pentru a face acest lucru constructorii sistemului
GPS au sincronizat satelitii şi receptoarele astfel încât ele generează acelaşi semnal radio
codificat (pseudo – random code) materializat printr-o succesiune de cifre binare (0 şi 1),
pe o lungime de undă în domeniul radio, în acelaşi moment. Ulterior se primesc codurile
de la satelit şi se măsoară intervalul de timp scurs până când receptorul generează acelaşi
cod.
Pentru a determina pozitia exactă receptoarele calculează distanţele măsurate până
la patru sateliţi diferiţi. De fapt măsurătorile de la trei sateliţi sunt suficiente pentru a
stabili o poziţionare tridimensională (latitudine, longitudine, altitudine). Oricum, cea de-a
patra este folosită pentru a verifica semnalul şi pentru eventuale corecţii.
Aceasta se datoreşte faptului că staţiile staţiile de la sol nu folosesc un sistem
precis de măsurare a timpului asemănătoare celor instalate pe sateliţi (ceasuri atomice), ci
ceasuri cu cuarţ, care au o precizie de 10 -9 secunde (în cazul de staţiilor performante).
Pentru ca aceşti sateliţi să poată fi utilizaţi ca sisteme de referinţă pentru măsurătorile de
distanţă, trebuie cunoscută poziţia lor exactă.
Orbitele foarte stabile şi exacte ale sateliţilor la 20000 km altitudine, precum şi
monitorizarea foarte exactă a lor, asigură acurateţea semnalului radio. La sfârşitul
măsurătorilor trebuie executate corecţii asupra uşoarelor perturbaţii ale semnalului.
Unul dintre principalii perturbatori ai semnalului este atmosfera terestră, care
poate deregla semnalul la trecerea prin ea. După cum se ştie, pătura înaltă a atmosferei,
ionosfera, conţine particule încărcate şi influenţează propagarea undelor
electromagnetice. Cu cât lungimea de undă este mai mare, cu atât semnalul este mai
frânat (poate genera erori de până la 10 m). Troposfera poate induce erori în semnal cu
circa 1 m datorită faptului că ea înregistrează modificări de temperatură, presiune şi
umiditate. Un alt factor perturbator sunt vaporii de apă din atmosferă, dar acest fenomen
este aproape imposibil de corectat.
O altă cauză perturbatoare poate fi prezenţa unor obstrucţii locale (clădiri înalte)
pe care semnalul le întâlneşte înainte de a ajunge la staţie.
În unele cazuri chiar şi poziţionarea sateliţilor poate produce erori: cu cât sateliţii
folosiţi în măsurători sunt mai apropiaţi, cu atât rezultatul măsurătorii poate fi mai slab.

38
 La aceste perturbaţii se mai adaugă faptul că Departamentul Apărării al SUA, în
scopuri strategice, reduce acurateţea semnalului în mod intenţionat, introducând o undă
perturbatoare.
În scopuri militare sunt folosite canale speciale de transmitere a datelor, în timp ce
pentru ceilalţi utilizatori există un cod standard numit C/A code (Course/Acquisition
code) numit şi cod civil. Evident domeniul acesta este afectat de perturbaţii. Această
acţiune poartă denumirea de disponibilitate selectivă (Selective Availability) şi poate
conduce la o eroare de câteva sute de metri.
Cea mai mare parte a erorilor pot fi reduse cu ajutorul unui sistem numit GPS
diferenţial. Acest GPS diferenţial îmbunătăţeşte erorile cu 2-5 m şi poate ajunge la o
precizie de câţiva centimetri în funcţie de sistemele de colectare a datelor şi de tehnicile
folosite.
GPS diferenţial are nevoie de două staţii: una mobilă folosită pentru măsurători
mai simple şi una staţionară, pentru măsurători de mare acurateţe. Sistemul îmbunătăţeşte
mult rezultatele, deoarece compară poziţia obţinută prin măsurători satelitare cu poziţia
cunoscută. Datele obţinute pot fi corectate fie ulterior, în etapa de interpretare şi
procesare a datelor, fie în timp real utilizând comunicaţiile prin radio. În prezent, în lume
funcţionează o reţea cu ajutorul căreia se pot face corecţii diferenţiale, înlesnind accesul
la date cât mai exacte.
Sistemele GPS mai avansate pot înlătura singure erorile folosind tehnologii din ce
în ce mai sofisticate. Ele permit efectuarea de corecţii ale erorilor datorate efectului
Doppler. Efectul Doppler apare în situaţia în care sursele de emisie şi recepţie a
semnalelor electromegnetice sunt în mişcare. Aceasta produce o modificare a lungimii de
undă a semnalului radio, influenţând astfel viteza.
Tehnicile avansate, cum ar fi procesarea dublă a frecvenţei semnalului, poate
conduce la precizii mai mari (de la câţiva centimetri până la milimetri).

Avantaje ale utilizării sistemului GPS:

Cu toate că poate părea complicat, GPS este cel mai precis sistem de colectare a
datelor dezvoltat până în prezent. Tocmai datorită acestei calităţi GPS a revoluţionat
modul în care oamenii colectează date şi întocmesc sau îmbunătăţesc hărţi. Ca urmare a

39
preciziei sale, uşurinţei de utlizare şi disponibilităţii sale globale, GPS a devenit tehnica
de vârf în colectarea datelor geografice şi în necesităţile pentru cartare. Bazele de date
computerizate din zilele noastre cum sunt: GIS (Geographic Information Systems),
cartarea în format CAD (Computer-Aided Design) şi sistemele AM/FM (Automated
Mapping/Facilities Management) joacă un rol crucial pentru planningul teritorial şi
managementul resurselor. Sistemele informaţionale geografice sunt metode care
utilizează computerul pentru alcătuirea de hărţi şi pentru analiza caracteristicilor şi
fenomenelor care au loc oriunde pe Glob. Ele integrează bazele de date utilizate în
analiza statistică (tabele) cu beneficiile oferite de analiza vizuală a hărţilor. Un alt avantaj
al GPS este că modul rapid şi ieftin de colectare a datelor permite managerilor să ia
decizii importante mai rapid şi, deoarece datele colectate de receptoarele GPS sunt deja în
format digital, este uşor ca ele să fie menţinute şi aduse la zi.
Sistemele informaţionale computerizate se prezintă ca o colecţie de straturi
reprezentând caracteristici diferite, care sunt legate între ele de către localizarea anumitor
detalii fizice. Datele preluate prin GPS pot fi integrate GIS. Staţiile mai performante
permit cuplarea printr-un cablu serial la un laptop care stochează coordonatele punctelor
înregistrate direct pe suport magnetic. Există programe specializate care permit conversia
acestor date direct în produsele GIS mai cunoscute. Astfel, cu câteva comenzi se pot
converti aceste date într-un coverage Arc/Info, care va permite a fi integrat în BDS şi
supus unor prelucrări.
Coordonatele furnizate de sateliţi prin GPS sunt date în sistemul geodezic mondial
WGS84 (World geodesic System). Acestea sunt coordonate elipsoidale în trei
dimensiuni.

40
 5. GEOBROWSERE

Recenta dezvoltarea a unor Geobrowsere şi a Map APIs1 (Interfeţe de Programare

a Interfaţelor) a avut o contribuţie majoră la creşterea interesului pentru dezvoltarea şi
implementarea GIS-urilor prin intermediul internetului.
„De la apariţia Internetului în anii 1990, a existat o schimbare exemplară în toate
aspectele legate de Sistemele Informaţionale Geografice (Geographic Information
Systems - GIS). Modelul conceptual (şi, prin urmare, a tehnologiei) al GIS-urilor a suferit
o tendinţă de transformare - de la o arhitectură izolată la un cadru interoperabil, de la o
soluţie independentă la o abordare distribuită, de la o un format privat de date la un
schimb specific de date, de la o platformă tip desktop la un mediu de Internet " (Chow,
2008).
În ultima vreme GIS-urile tradiţionale au devenit exclusive, scumpe şi din ce în ce
tehnocrate (Miller, 2006), în acelaşi timp literatura de specialitate a recunoscut
importanţa recentelor progrese ale serviciilor de tip web, geobrowsere şi Map API-uri.
Smiatek (2005) a descris punerea în aplicare a serviciilor de web ca pe o platformă pentru
modelele climatice prin accesarea bazelor de date GIS. Tait (2005) discută evoluţia
aplicaţiilor geoportal în GIS-uri distribuite folosind tehnologia de servicii web. Butler
(2006), Nourbakhsh (2006) şi Pearce (2007) au lăudat soft-ul Google Earth, apreciind
calităţile acestuia în cercetarea în spaţiul 3D, pentru o serie de proiecte ştiinţifice,
utilizarea Google Maps API şi GML (Geographic Mark-up Language) dovedind că are
un mare potenţial pentru dezvoltarea de soluţii de Internet GIS (Chow, 2008). Deşi
Internet GIS-urile au fost acceptate pe scară largă ca reprezentând un progres important
faţă GIS-urile tradiţionale tip desktop, acestea sunt în curs de dezvoltare pentru a umple
diferitele nevoi şi cerinţe (Peng şi Tsou, 2003); geobrowser-ele nu sunt considerate a fi
adevărate GIS atâta timp cât acestea au capacităţi limitate şi le lipsesc multe din
instrumente necesare pentru a sprijini operaţiunile analitice, de modelare şi inferenţiale,
instrumente specifice GIS-urilor tradiţionale (Goodchild, 2008; Patterson, 2007).
Internet GIS-ul este o zonă de cercetare şi aplicaţie care utilizează internetul
pentru a facilita accesul, prelucrarea şi distribuirea de date geografice şi cunoştinţe de
analiză spaţială. Internetul afectează GIS-ul în trei domenii majore: GIS - acces la date,

41
diseminarea de informaţii spaţiale şi modelare/prelucrare GIS (Peng şi Tsou, 2003). Este
din ce în ce mai recunoscut faptul că evoluţia viitoare a GIS-urilor se va axa pe Internet
GIS (Peng şi Tsou, 2003; Plewe, 1997). Majoritatea vânzătorilor de GIS au dezvoltat
propriul soft de Internet GIS, inclusiv ESRI ArcIMS şi ArcGIS Server, Intergraph’s
Geomedia WebMap, Autodesk’s MapGuide, MapInfo’s MapXtreme şi GE SmallWorld
Internet GIS Application Server. Aceste Internet GIS-uri oferă proprietarilor modalităţi
pentru a permite utilizatorilor să acceseze, afişeze şi să interogheze datele spaţiale pe
web, dar pot fi costisitoare. Google Earth este una dintre familiile de geobrowsere 3-D
(familii care includ Microsoft Virtual Earth, World NASA Wind şi ESRI’s ArcGIS
Explorer) care oferă un serviciu gratuit şi uşor de utilizat pentru a vizualiza un model
digital 3D al pământului prin intermediul internetului. Este uşor extinsă pentru a acţiona
ca un mediu de ieşire pentru o gama largă de produse care conţin date spaţiale şi date
care facilitează accesul şi diseminarea informaţiilor spaţiale.
Google Earth a fost denumit "democratizarea GIS-urilor", datorită modului în care
a expus tehnologia informaţiei geografice pentru aproape toată lumea, geobrowser-ele
fiind acum folosite într-un număr tot mai mare de oamenii de ştiinţă, deoarece permit
accesul la date cu o componentă spaţială obţinute prin teledetecţie (Butler, 2006;
Goodchild, 2008).
Tabel 5.1
3-D geobrowsere cu tehnologii de support
Geobrowsere KML JavaScript HTML Flash
Suport Suport Suport Suport
complet
Google Earth Complet Da Da Da
Google Earth Plug-in Intermediar Da Nu Da
NASA World Wind Limitat Nu Nu Nu
ArcGIS Explorer Limitat Nu Nu Nu
Microsoft Limitat Da Nu Nu
Virtual Earth
ossimPlanet Limitat Nu Nu Nu
Prin suportarea acestor tehnologii, geobrowser-ele au potenţialul de a fi utilizate
pentru Internet GIS. Numai Google Earth acceptă toate cele 3 tehnologii.
Accesul la tehnologie şi transferul de date spaţiale pe internet sunt primii paşi spre
adevărata tehnologie Internet GIS. Capacitatea de a accesa funcţii de analiză GIS şi de a
efectua analiza GIS oriunde pe internet este următorul pas important (Peng şi Zhang,

42
2004). Spre deosebire de alte geobrowsere 3-D, Google Earth suportă un număr de
tehnologii care permit utilizarea sa pentru Internet GIS. Tabelul 5.1 enumeră geobrowser-
ele comune 3-D şi suportul lor pentru anumite tehnologii.
O parte din literatura ştiinţică recentă s-a axat pe viziunea pentru următoarea
generaţie Digital Earth (Craglia et al, 2008; Davis Jr. et al, 2009; Grossner et al, 2008),
care, după cum susţine Grossner et al (2008), pare să fie o valoare de tip "Mare
Provocare" pentru comunitatea GIScience. Această provocare implică dezvoltarea unei
aplicatii care va ajuta la creşterea înţelegerii noastre colective în ceea ce priveşte
interacţiunile dintre mediile fizice şi sociale (Craglia et al, 2008.).

Figura 5.1. Globuri virtuale. Sursa: http://schwehr.org/blog/archives/2008-11.html

43
 6. GLOBURILE VIRTUALE

6.1 ISTORIC

Un glob virtual este un model de software 3D sau o reprezentare a Pământului sau

a unei alte planete. Un glob virtual oferă utilizatorului posibilitatea de a circula liber în
mediul virtual prin schimbarea unghiului de vizualizare şi a poziţiei. În comparaţie cu un
glob convenţional, globurile virtuale au capacităţi suplimentare de a reprezenta mai multe
şi diferite vederi ale suprafeţei Pământului. Aceste vederi pot fi caracteristici geografice,
caracteristici antropizate, cum ar fi drumuri şi clădiri, sau reprezentări abstracte ale
cantităţilor demografice, cum ar fi populaţia.
La data de 20 noiembrie 1997, Microsoft a lansat un glob virtual offline sub
forma Encarta Virtual Globe 98, urmat de Cosmi's 3D World Atlas în 1999. Primele
globuri virtuale online făcute cunoscute publicului larg au fost NASA World Wind
(lansat la mijlocul anului 2004) şi Google Earth (jumătatea anului 2005).
Globurile virtuale pot fi folosite pentru a studia sau a navigare (prin conectarea la
un dispozitiv GPS), iar proiectarea lor variază considerabil în funcţie de scopul lor. Cei
care doresc o reprezentare vizuală exactă a Pământului utilizează adesea serverele de
imagini prin satelit care sunt capabile să ofere această vizualizare nu numai de rotaţie, ci
şi prin panoramare şi, uneori, prin înclinarea orizontală. Foarte adesea astfel de globuri
virtuale au oferă o reprezentare cât mai realistă a lumii, cu acoperire foarte detaliată la
nivel mondial. În anumite cazuri interfaţa are opţiunea de a furniza date grafice
simplificate pentru a evidenţia elementele construite de om, deoarece aceste caracteristici
nu sunt întotdeauna evidente din punct de vedere al fotografiei aeriene. Cealaltă problemă
ridicată de detaliile disponibile este că din motive legate de securitate unele guverne şi-au
exprimat îngrijorarea cu privire la facilitarea accesului la vederi detaliate ale unor locaţii
sensibile, cum ar fi aeroporturile şi bazele militare.
Mai există un alt tip de glob virtual al cărui scop nu este reprezentarea exactă a
planetei, ci o reprezentare grafică simplificată. Cele mai timpurii atlase computerizate au
fost realizate la fel ca acest tip de glob şi chiar dacă afişează mai puţine detalii, aceste
interfeţe simplificate sunt încă larg răspândite, deoarece acestea au o rapiditate mare de
utilizare, din cauza graficii reduse a conţinutului şi viteza cu care utilizatorul poate
44
înţelege datele afişate. Imagistica de înaltă rezoluţie prin satelit şi fotografiile aeriene
devin accesibile gratuit din ce în ce mai mult, multe dintre cele mai recente globuri
virtuale online sunt construite pentru a descărca şi afişa aceste imagini. Acestea includ:
 NASA World Wind, USGS - hărţi topografice prin satelit şi mai multe seturi de
date şi imagini aeriene; primul glob virtual popular împreună cu Google Earth.
World Wind este un software open source:
 CitySurf Globe - adaptare rapidă şi transfer de date securizate, datorită structurii
speciale de stocare a datelor, editarea datelor spaţiale dinamice pe monitorul 3D al
clientului, datele stocate în Oracle SDO sau PostGIS, modele flexibile de
autorizare pentru diferite grupuri de utilizatori (LDAP şi sprijin Active Directory),
de asemenea, o calitate excelentă şi redare rapidă a Hărţii 2D;
 Interfaţa 3D Bing Maps rulează în interiorul Internet Explorer şi Firefox şi
utilizează NASA Blue Marble: Next Generation;
 Worldwide Telescope - model al Pământului, cu accent pe importul/export de
date, suport de tip de timp-serie şi un puternic tur de creare a mediului;
 SkylineGlobe - glob 3D online, site-ul conectat de API la TerraExplorer. Fluxuri
de ~ 10 terabytes, imagistică şi date de elevaţie colectate de la satelit disponibil în
mod liber şi date aeriene. Interfaţa Web permite utilizatorilor să vizualizeze şi să
facă schimb de surse native de date, inclusiv fişiere SHP şi KML. Lansat ca o
casetă de prezentare a tehnologiei de către Skyline Software Systems, Inc în 2006;
 Google Earth - set de date prin satelit şi fotografii aeriene (inclusiv imagini
comerciale DigitalGlobe), set de date rutiere internaţionale, primul glob virtual
popular, împreună cu NASA World Wind;
 EarthPlusPlus Interaktive – glob sferic bazat pe Google Earth sau Bing Maps(MS
Virtual Earth);
 Marble - face parte din KDE, cu datele furnizate de OpenStreetMap, precum şi
NASA Blue Marble: Next Generation şi alţii. Marble este un software tip sursă
deschisă;
 ArcGIS Explorer - o categorie uşoară pentru clienţii ArcGIS Server, suportă WMS
şi multe alte formate de fişiere GIS (figura 6.5.);

45
 EarthBrowser - un glob virtual bazat pe Adobe Flash/AIR cu prognoze meteo în
timp real, cutremure, vulcani şi webcam-uri (figura 6.4.);
 Software MacKiev's 3D Weather Globe & Atlas - vederi 3D bazate pe imagistica
Blue Marble, acoperire norilor aproape în timp real şi prognoza meteo din
CustomWeather, fusuri orare, vederi zi / noapte (figura 6.3.);
 Earth3D - un program care permite vizualizarea 3D a Pământul în timp real.
Acesta utilizează date de la NASA, USGS, CIA şi oraşul Osnabrück. Earth3D este
un software de tip sursă deschisă (figura 6.2.);
 WorldView - foloseşte un model de referinţă Digital Earth sofisticat pentru a
integra şi afişa mai multe surse de informaţii geospaţiale on-the-fly.
 Bhuvan - este un glob virtual specific Indiei (figura 6.1.).

Figura 6.1. Bhuvan – glob virtual specific specific Indiei.

Sursa: http://mrsachindixit.wordpress.com/2009/08/14/hats-off-isro-bhuvan-rocks/

46
 Figura 6.2. Imagini oferite de Earth 3D

Figura 6.3. Date oferite de Software MacKiev.

Sursa: http://www.mackiev.com/globe_atlas.html

47
 Figura 6.4. EarthBrowser.
Sursa: http://earthbrowser.en.malavida.com/

Figura 6.5. Imagine cu rezoluţie înaltă şi amprentă 3D a clădirilor din Boston oferită de
ArcGIS Explorer.
Sursa: http://www.esri.com/news/arcnews/spring06articles/public-beta.html

48
 Google Earth, NASA World Wind şi Norkart Virtual Globe permit salvarea şi
descărcarea unor date de imagistică pe hard-discul utilizatorului, date care vr putea fi
utilizate offline pentru a vizualiza zonele vizionate anterior. Cu toate acestea, Google
Earth nu poate fi activat fără să conectarea la serverele sale.
Dimensiunea cache-ul din Google Earth este limitată la 2000 MB în timp ce
World Wind are nici o limită asupra dimensiunii cache-ului. În Norkat Virtual Globe
memoria cache poate fi setată de utilizator.
În plus faţă de imaginile descărcate, NASA World Wind, de asemenea, vine cu
imagistica 500 m Blue Marble şi numele locurilor la nivel mondial, inclusiv ţări, capitale,
judeţe, municipii, oraşe şi referinţe istorice care sunt disponibile de la instalare.
World Wind poate, de asemenea, afişa imagistica MODIS de pe JPL Aqua şi
sateliţi Terra. Un Add-on permite imagistica MODIS aproape în timp real.
Google Earth şi Virtual Earth 3D sunt capabile ambele să afişeze mai multe zone
urbane la rezoluţie înaltă datorită surselelor de imagine private. Ambele companii au
închiriate zboruri charter peste marile oraşe ale Statelor Unite pentru a lua imagini
aeriene.
Utilizarea globurilor virtuale a fost larg popularizată de (şi poate să fi fost descrisă
pentru prima oară de) Neal Stephenson în faimosul roman de factură science fiction
„Snow Crash”. Multe dintre funcţiile globurilor virtuale au fost vizualizate de
Buckminster Fuller, care în 1962 a prevăzut crearea unui Geoscope care se dorea a fi un
glob uriaş conectate printr-o reţea de calculatoare la baze de date diferite. Acest sistem se
dorea a fi folosit ca un instrument educaţional pentru a afişa modele la scară globală
referitoare la subiecte precum economia, geologie, utilizarea resurselor naturale etc.

Figura 6.6. Daily NASA MODIS – imagistică PENTRU Google Earth

Sursa: http://www.gearthblog.com/blog/archives/2007/01/daily_nasa_modis_sat.html

49
6.2. BENEFICIILE SISTEMELOR DE GLOBURI VIRTUALE

Beneficiile evidente şi potenţiale ale sistemelor de globuri virtuale au fost

remarcate la scară mare. Unul dintre cele mai bine cotate reviste ştiinţifice „Nature”,
descrie capacitatea de a ''modela tridimensional pământul în cele mai mici detalii” şi
jubilează spunând că ''Milioane de oameni din întreaga lume se apropie de pământ din
spatiu, zboară peste continente, execută picaje peste munţi şi prin oraşe, datorită
Google Earth, NASA World Wind şi altor globuri virtuale gratuite” (Nature, 2006).
Aşa cum s-a descris în „Nature” (2006), oamenii de ştiinţă şi specialiştii din domeniul
mediului şi nu numai, au început să folosească frecvent aceste tehnici în munca lor.
Referitor la aceeaşi problemă, Michael Goodchild a comentat că Google Earth
reprezintă realizarea viziunii fostului vice-preşedinte Al Gore despre „Un pământ
digital”, unde pământul era văzut ca o metaforă a organizării informaţiilor digitale
(Butler, 2006). Globurile Virtuale pot conduce, de asemenea, la ceea ce Goodchild a
numit ''a doua epocă a Geographic' Discovery”, determinat de ''un mediu captivant
care oferă acces la informaţii despre planetă, la orice nivel de detaliu şi la informaţii
invizibile şi vizibile.''(Goodchild, 1998).
În mod clar există avantaje pentru oamenii de ştiinţă şi pentru alte tipuri de
experţi alţi experţi în ştiinţa comunicării, prin intermediul acestor platforme noi şi
transformarea constatărilor în constatări relevante pentru propria experienţă a
oamenilor.
Potenţial, orice astfel de mesaj specializat poate fi văzut şi înţeles de către mulţi
oameni mult mai bine decât în prezent. În mai multe aplicaţii participative ale
globurilor virtuale, experţii pot beneficia de feedback-ul uşor de activat al chat-urilor
şi anchetelor online (Wherrett, 1999).
Alte posibile beneficii, aduse de aceste tehnici oamenilor de ştiinţă şi altor
experţi, includ o creştere a impactului asupra comunităţilor ţintă, consolidarea
colaborării cu alţi experţi utilizatori (MacEachren, 2000), a crescut publicitatea şi
recunoaşterea şi s-a îmbunătăţit strângerea de fonduri pentru cercetare (Sieber, 2006).
Societatea Internaţională pentru Digital Earth (International Society for Digital Earth -
ISDE, 2006) citează printre activităţile sale majore: ''Creşterea gradului de

50
conştientizare şi influenţarea deciziilor politice prin intermediul mass-media şi a altor
tehnologii de comunicare''.
Pentru membrii publicului larg, atracţia globurilor virtuale constă în realismul
oferit de acestea, senzaţia de zbor spre sau deasupra pământului, abilitatea de a vedea
casele lor sau alte locaţii semnificative şi sentimentul de control asupra propriilor date
pe termen mediu: prin navigare, manipularea datelor vizibile, adăugarea datelor
proprii pentru ca acestea să poată fi vizualizate de alte persoane. Aspectul real este
arătat în publicitatea proprie făcută de Google (Google Corporation, 2006) pentru
versiunea 4: vizualizarea clădirilor în format 3D este unul dintre cele mai populare
elemente oferite de Google Earth.
Beneficiile pentru utilizatorii individuali sau pentru browsere ar putea include,
prin urmare: satisfacţia experienţei acumulate; uşurinţa de utilizare; accesul gratuit,
convenabil, rapid şi cantităţile mari de informaţii transmise; capacitatea de a împărtăşi
în perspectivă informaţii proprii (literalmente) şi îmbunătăţirea înţelegererii
informaţiei de referinţă spaţială, ştiinţifice prin contextualizarea acesteia condiţiile
locale din lumea reală a utilizatorului. Ca şi în alte forme de GIS-uri bazate pe web-
uri, există, de asemenea, beneficii mari pentru societate, prin schimbul de date printr-o
platformă deschisă şi accesibilă unui public larg, posibilitatea de participare în
procesele de planificare (Peng, 2001), posibilităţile de dialog şi de feedback online şi
creşterea transparenţei pe teme de mediu, permiţând exprimarea mai multor
vizualizări ale lumii (Peng, 2001; Sieber, 2006).
Citându-l pe Goodchild despre democratizarea GIS-urilor, Butler (2006) vede
globul virtual ca pe o facilitare a comunicării de informaţii spaţiale între părţile
interesate şi guvern, menţionând că ''grupurile ecologiste care au descoperit GIS-ul, au
început să-l folosească pentru a schimba echilibrul de putere în dezbaterile publice''.
Capacitatea tuturor de a adăuga informaţii la o baza de date partajată reprezintă
potenţiale beneficii atât individuale cât şi şcomune.
Cea cea mai mare a volumului de date şi marcaje din fişierele postate pe
„Google Earth Community'' se referă la locuri de interes personal, cultural, artă, unele
informaţii potenţial utile pentru mediu fiind în curs de dezvoltare la nivel local
datorită utilizatorilor; de exemplu, „Collection of Ecology Posts’’ listează 47 de locaţii

51
marcante sau fişiere de date legate de încălzirea globală, arii protejate, faună sălbatică
şi site-uri toxice (Paz, 2006b). Corporaţia Google urmăreşte, evident, să încurajeze
completarea informaţiilor colective stabilite prin furnizarea a noi instrumente de
creare de date, cum ar fi SketchUp.
Astfel pasul spre crearea un model 3D al întregii planete este unul mic, cu
ajutorul oferit de Google SketchUp pot fi create modele 3D texturate proprii.
În ceea ce priveşte folosirea cadrului de evaluare, descris mai sus, în
vizualizarea peisajului, principalele beneficii rezultate din utilizarea globurilor virtual
includ accesul la informaţiile vizuale, angajamentul utilizatorului şi gradul de
importanţă a situaţiilor de vizualizare a detaliilor (tabelul 6.1.).
Tabel 6.1.
Principalele avantaje ale folosirii globurilor virtuale în vizualizărea peisajului
Acces la vizualizarea informaţiei Accesul gratuit pentru toţi utilizatorii de Internet cu
conexiuni de mare viteză, acces relativ echitabil la
informaţii din cadrul lumii „dezvoltate”, concentrarea,
probabil, mai mare a utilizatorilor tineri, cu educaţie
înaltă şi nivel ridicat de cunoştinţe în utilizarea
calculatorului (Peng, 2001; Wherrett, 1999).
Interes Angajament semnificativ şi plăcut în vizualizarea sau
manipularea informaţiei, interes sporit pentru
vizualizarea locatiilor familiare. Acest lucru este în
concordanţă cu angajamentul crescut observat la alte
tipuri de vizualizare a peisajului (de exemplu Al-
Kodmany, 2002; Lewis şi Sheppard, 2006).
Importanţă Libertatea de a vizualiza locuri sau caracteristici ale
acestora din orice unghi sau înălţime, din mai multe
puncte de vedere (cu excepţia că cea mai mică înălţime
de vizionare este de multe ori de aproximativ 20 m),
diferenţe faţă loc de selecţia limitată a vederilor statice
convenţionale. Acest lucru este în concordanţă cu
beneficiile teoretice referitoare la importanţa
vizualizărilor interactive ale peisajului (de exemplu,
Bishop et al, 2001; Sheppard, 2005a).

Globurile virtuale pot oferi, de asemenea, claritate unor relaţii spaţiale, în

limitele de soluţionare a datelor. Având în vedere detaliul ortofotografiei cu o relativă
înaltă rezoluţie disponibil în unele zone, s-ar putea aştepta o precizie a vizualizărilor
condiţiilor existente, acest lucru reprezentând un important avantaj în funcţie de
modul de actualizare a imaginilor. Cartografierea 3D a texturii folosind fotografia

52
bazată pe suprafaţa solului ar trebui să îmbunătăţească, de asemenea, realismul
(Sheppard, 1989).
Implicaţiile posibile de aceste beneficii includ:
- Mai bună înţelegere a atributelor locale (de exemplu amploarea relativă,
distanţe, orientare şi, în cazul în care secvenţele temporale sunt disponibile, tipurile şi
ratele de schimbare a peisajului). Cercetările experimentale sau cele bazate pe datele
oferite de comunitate au demonstrat că acest tip de informaţii holistice pot spori
cunoaşterea în raport cu hărţile convenţionale GIS (Duerden şi Johnson, 1993; Lewis
şi Sheppard, 2006).
- Îmbunătăţirea credibilităţii vizualizărilor prin libertatea de a explora de
informaţii.
- Lucrări mai exacte ale proiectanţilor în cazul în care acestea includ utilizarea
unor medii şi date sofisticate şi amplasarea proiectului respectiv într-un context 3D
realist şi nu doar folosirea unor randări artistice sau a unui model computerizat. De
asemenea, este posibil ca globurile virtuale să poată favoriza identificarea imediată
sau empatia cu grupuri şi societăţi situate la distanţe mari unele faţă de celelalte,
deoarece este posibil accesul egal la condiţiile locale.
În urma analizării acestor aspecte se conturează două întrebări:
- Abilitatea de a vedea zone diferite va duce la o schimbare a paradigmei
culturale ca cea care a apărut în urma primei vizualizări a Pământului din
spaţiu?
- Sau noutatea oferită de globurile virtuale se va diminua imediat după
folosirea acestora, conducând la obişnuinţă sau la utilizarea acestora în
scopuri utilitare, obişnuite

6.3. EVENTUALE RISCURI ÎN UTILIZAREA SISTEMELOR DE GLOBURI

VIRTUALE

Recunoaşterea şi beneficiile posibile ale acestor sisteme nu este un motiv

suficient pentru a accepta utilizarea acestora fără nici o constrângere sau privire critică
aupra efectelor secundare. Orice tehnologie nouă, puternică cuprinde o doză de
potenţial abuz, iar sistemele universal accesibile au un potenţial mult mai mare de
53
eroare ce se poate răspândi rapid şi poate avea consecinţe majore la nivel mondial.
Dezavantajele utilizării globurilor virtuale includ:
- Probleme de fiabilitate - vizualizări şi răspunsuri diferite referitoare la
datele aceluiaşi proiect obţinute de utilizatori diferiţi;
- Posibilă reducere a validităţii unor vizualizări;
- Risc mare ca vizualizările foarte realiste să cuprindă o doză mare de
subiectivism.
Unele dintre problemele potenţiale legate de utilizarea globurilor virtuale nu
sunt noi şi au fost abordate în cercetare şi practică. În acelaşi timp, există încă multe
dezbateri (şi cercetări inadecvate) privitoare la principalele problemele ridicate de
valabilitatea vizualizărilor mediului înconjurător (Sheppard, 2001, 2005a).

Figura 6.7. Detaliu unui obiect 3D în mediul urban, arătând inexactităţi în potrivirea texturii
şi formei. Imagine obţinută cu ajutorul Google Earth Pro.
Sursa: Stephen R.J. Sheppard, Petr Cizek (2009)

54
6.4. RISCURILE LA CARE POT FI EXPUŞI OAMENII DE ŞTIINŢĂ ŞI
EXPERŢII ÎN UTILIZAREA GLOBURILOR VIRTUALE

Această secţiune se referă la riscurile folosirii vizualizărilor create de experţi şi

oferite prin intermediul globurilor virtuale; acestea pot fi utilizate de către experţii
înşişi pentru analiza sau difseminarea informaţiilor sau de către alte persoane
interesate de anumite aspecte. Vizualizare peisajului, de exemplu, asistată de
calculator poatet fi preferat ca grafică, fără a se ţine cont de conţinutul ştiinţific şi
poate implica o precizie sau legitimitate nejustificată (Luymes, 2001; Peng, 2001).
Orland et al. (2001) şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la solicitarea tehnicilor
realităţii virtuale, care descompun detaşarea, de obicei asociată cu mediile
profesionale, cum ar fi vizualizările statice. Aplicaţiile web, care sunt mai puţin
mediate din punct de vedere ştiinţific, pot contribui la riscul interpretării greşite.
Efectele puternic persuasive ale acestor medii (chiar dacă sunt justificate din anumite
puncte de vedere, cum că stau la baza datelor ştiinţifice „puternice") rămân
neschimbate; persoanele care au urmărit pe CNN animaţia continuă, de culoare roşie a
desfăşurării uraganului Katrina în New Orleans, în 2005, pot înţelege impactul pe
care încadrarea şi formatul afişării îl poate avea asupra privitorului. Există, de
asemenea, riscul de erori non-deliberate de către experţi sau pur şi simplu, afişarea
unor erori care nu pot fi controlate, acest lucru fiind suficient pentru a aduce daune
reputaţiei unui astfel de sistem. Acest aspect este agravat de lipsa generală de formare,
lipsa studiului şi de eroare (eroare care, de obicei, nu este tolerată în alte scopuri
ştiinţifice): ''Oamenii de ştiinţă experimentează deja aceste instrumente pentru a
prezenta rezultatele cercetărilor lor, publicului larg, într-un mod vizual atractiv''
(Nature, 2006).
În timp ce ştiinţa este în mod tradiţional asociată cu scepticismul arătat faţă de
aparenţe superficiale, există pericolul ca entuziasmul şi hiperbolizarea referitoare la
globurile virtuale să intervină asupra regulilor bunului simţ şi a măsurilor de precauţie
care se impun în utilizarea imagisticii.
Problemele actuale, asociate cu utilizarea ştiinţifică a globurilor virtuale, au
fost doar sporadic documentate (Sheppard, 2005a).

55
 Una dintre cele mai comune probleme referitoare la utilizarea globurilor
virtuale este rezoluţia scăzută da datelor la altitudini joase, aspect care afectează
claritatea, precizia şi realismul perceput (Appleton şi Lovett, 2003). Internetul ridică
probleme tehnice, cum ar fi nepotrivire de dimensiune a ecranului şi rezoluţia imaginii
(Wherrett, 1999) (figura 6.8., 6.9.).

Figura 6.8. Rezoluţii diferite ale imaginii unei părţi din campusul U.S.A.M.V., Cluj-Napoca,
obţinute de la altitudinea de 13 m, respectiv 47 m. Imagine obţinută cu ajutorul Google Earth.

Figura 6.9. Rezoluţie scăzută a rezoluţiei imaginii surprinse de la nivelul solului (campusul
U.S.A.M.V. Cluj-Napoca. Imagine obţinută cu ajutorul Google Earth.

În cazul în care sunt disponibile date 3D pentru clădirile din oraşe, pot exista
inadvertenţe între formele 3D şi imagini prin satelit sau ortofotografice drapate
(fig.6.12.), deşi Salter et al. (2009) a găsit că unele vizualizări semi-realiste ale unor
clădiri 3D ca fiind folositoare şi eficiente pentru membrii comunităţii în abordarea
unor probleme mai largi de planificare.
Există câteva exemple mai vechi documentate de vizualizare inexactă, lipsă de
reprezentativitate, claritate şi credibilitate scăzută şi răspunsuri părtinitoare
(Appleyard, 1977; Sheppard, 1989; Oh, 1994). Exemple de dulitate a bazelor de date
(Sieber, 2006) şi chiar "vizualizări duel" apar uneori, la fel ca în vizualizări concurente

56
ale zonei miniere din Alton Coal, Utah (Sheppard şi Tetherow, 1983). Vizualizările
profesionale au fost discreditate public, ca şi în incidentul folosirii şi apoi a respingerii
imaginilor retuşate a bombardamentelor din Beirut de Reuters în 2006 (Associated
Press, 2006) (figura 6.11.).

Figura 6.10. Zona minieră Alton Coal, Utah. Imagine obţinută cu ajutorul Google Earth.

Figura 6.11. Imagine retuşată de către Reuters în 2006 acre redă bombardamentele din
Beirut. Sursa: http://weirdnewsfiles.com/tag/photoshop/

Figura 6.12. Bastionul Croitorilor Cluj Napoca - inadvertenţe între formele 3D şi imaginile
ortofotografice drapate în 2003 (a). Inadvertenţe retuşate în 2009 (b). Imagini obţinute cu
unealta „Show historical imaginery” din Google Earth.
57
6.5. ASPECTE SPECIALE PRIVITOARE LA PROIECTAREA
CONDIŢIILOR VIITOARE

Problemele etice devin tot mai complexe atunci când se analizează problema
condiţiilor viitoare prezentate în mediul globurilor virtuale, care se doresc a fi o nouă
formă de „glob de cristal" (Sheppard, 2001); exemplele includ previziuni privind
modelarea ecosistemelor sau planuri de utilizare a terenurilor, proiecte propuse,
scenarii alternative ale schimbărilor climatice sau chiar viziuni imaginare de design.
Vizualizarea condiţiilor viitoare reprezintă un alt salt major, deoarece precizia
prezentării condiţiilor de mediu nu poate fi verificată în timp prin metode
convenţionale (verificarea, de exemplu, a unor fotografii ale sit-ul sau vizite post-
construcţie la faţa locului). Validarea condiţiilor viitoare necesită un control mult mai
mare a modelării, ipoteze sau interpretări ale politicilor de utilizare a terenului,
propuneri documentate de design etc. Problemele referitoare la restricţiile modelării,
reprezentate de scări multiple, incertitudini ştiinţifice şi sociale (Moser, 2005) şi
potenţialul de a influenţa deciziile în mod necorespunzător, trebuie să fie foarte atent
evaluate.
Site-ul SketchUp oferă tuturor posibilitatea de a „Visa. Desena. Comunica.”
(Dream. Design. Communicate.’’ - Google SketchUp, 2006) şi Google Earth
îndeamnă utilizatorii să „nu ezitaţi să vă schimbaţi lumea” (‘‘Feel Free To Change
YourWorld’’- Google Earth). Posibilităţile de creaţie şi echitate proprii ale publicului
nu mai sunt constrânse de experţi şi astfel viziunea design-ului viitorului este foarte
atrăgătoare.
Cu toate acestea, există riscul ca „visele” 3D, nestingherite de realitate sau
reglementări, ar putea deveni imposibil de distins de obiecte 3D exacte obţinute pe
baza analizei atente a datelor sau a unui proces atent de design/proces de vizualizare.
Acest aspect ridică întrebări serioase pentru cei care doresc să utilizeze aceste
informaţii. Pot fi imaginate, de exemplu, aplicaţii greşite, cum ar fi utilizarea
involuntară a unor specii de arbori sau proiecte de construcţii existente în „3D Model
Warehouse” (figura 6.13.) care nu sunt viabile în alte locuri sau climate, acest lucru
conducând la lipsa de valabilitate ecologică (Palmer et al., 1999).

58
 Figura 6.13. Google 3D Warehouse. Sursa: http://sketchup.google.com/3dwarehouse/

În acelaşi timp, este important să recunoaştem că există diferite niveluri de

certitudine şi de detaliu al design-ului pentru condiţii specifice provocate de om în
viitor în funcţie de stadiul procesului de proiectare sau modul în care sunt luate
deciziile. Există o opinie larg răspândită în rândul profesioniştilor conform căreia
conceptul design-ului pentru clădiri propuse, de exemplu, ar trebui dezvoltat, detaliat
şi vizualizat înainte de definitivarea modelelor concrete şi de punerea în practică a
acestora. Experimentele de evaluare, după Appleton şi Lovett (2003) şi Salter et al.
(2009) furnizează dovezi că anumite tipuri de vizualizări semi-realiste sunt adecvate
iar în unele cazuri pot fi preferate modelelor detaliate (care prezintă detalii de design
irelevante pentru anumite probleme) – de exemplu, atunci când se abordează
probleme de planificare la scară scară mare.
Riscurile mai mari pot apărea cu predilecţie în procesul de diseminare şi
mediere a vizualizărilor între utilizatori, în special în prognoze şi predicţii, decât în
acurateţea datelor.
Limitările sau incertitudinile care stau la baza modelelor de vizualizare a
scenariilor referitoare la viitor, de exemplu, poate fi complet ignorate atunci când nu

59
sunt legate de prezentare sau transmise direct între vizualizare - creator. Efectul de
colapsare a timpului vizualizărilor viitoare şi, astfel, potenţialul de a informa sau şoca
privitorul cu scenariile simple „construitr" a planurilor oficiale (Sheppard, 2005b),
merită să fie mai bine înţeles. Acest aspect ridică întrebarea: există un "viitor oficial”,
un mod eficient, agreat din punct de vedere oficial, de vizualizare sau există doar
interpretări alternative ale planurilor oficiale care merită să fie prezentate şi dezbătute,
ca o completare la scenariile alternative de politică/planificare. Concluzionăm
afirmând că există un potenţial clar de tendenţiozitate în favorizarea unei anumite
opţiuni în astfel de prezentări.

6.6. POSIBILE SOLUŢII PENTRU PROTEJAREA ETICII GLOBURILOR

VIRTUALE

Se ridică o întrebare pertinentă şi anume: Cum putem păstra beneficiile

evidente ale sistemelor de globuri virtuale evitând sau reducând efectele nocive sau
greşelile de utilizare? Au fost definite şi stabilite două abordări conceptuale principale
care pot oferi siguranţă sau limitare privind ameninţările la adresa calităţii vizualizării
(Sheppard, 2005a):
- (1) abordările reglementate de normative care reglementează sau conduc
prezentarea materialului vizualizat în conformitate cu principii sau standarde comune;
- (2) abordări mult mai flexibile şi interactive, care oferă un control crescut
asupra informaţiilor vizualizate pentru utilizator /privitor.
Cea de a doua abordare ar oferi privitorului (sau recenzorilor) libertate în
alegere şi control asupra ceea ce văd şi libertatea de căutare în setul de date
vizualizate; toate etapele elaborării modelelor ar putea fi vizualizate iar aceste modele
ar putea fi chiar replicate de recenzor pentru a evalua direct fiabilitatea lor (Sheppard,
2005a). Ambele abordări ar oferi acces la o mai mare transparenţă a imagisticii şi a
metadatelor care stau la baza ei (deşi în moduri diferite şi la diferite grade) decât
permit în mod normal instrumentele actuale.
Un număr de soluţii posibile pentru a spori validitatea vizualizării şi a
fiabilităţii, folosind una sau ambele aceste abordări, pot fi aplicate în direcţiile
enumerate mai jos:
60
- Design-ul software-ului şi al sistemului;
- Coduri şi linii directoare;
- Metadate şi etichetare;
- Pregătire profesională;
- Mecanisme de revizuire şi aprobare,
- Cercetări de monitorizare şi evaluare.

61
7. GOOGLE EARTH ŞI SKETCHUP– GLOB VIRTUAL ŞI MODELARE
3D

7.1. DESCRIERE

Google SketchUp™ este un program de desen 3-D, care oferă posibilităţi

avansate de vizualizare a design-ului la fel ca unele dintre cele mai costisitoare
pachete de design asistat de calculator (CAD), dar cu o interfaţă mult mai simplă şi
mai intuitivă, care facilitează conturarea rapidă a desenelor şi modelelor.
SketchUp este disponibil în versiuni gratuite şi profesionale pentru platforme
Microsoft Windows sau Mac OS X (plugin-ul poate funcţiona şi cu versiunea gratuită
şi cu cea profesională, versiunea SketcUp 8 oferind plugin şi pentru Mac OS X nu
doar pentru Windows).
Semnul distinctiv al programului SketchUp este interfaţa grafică uşor de
utilizat. Programul permite unui utilizator să editeze şi să manipuleze cu uşurinţă
modele în 3-D. La fel ca şi cu ajutorul unui program CAD, utilizatorul poate măsura
cu precizie distanţele şi marca dimensiunile.
Programul dispune de o varietate de opţiuni de redare, inclusiv texturi bitmap,
umbrire şi modul de vizualizare „raze X”, precum şi moduri de redare tradiţionale,
cum ar fi desene alb-negru, sau un stil nefinisat "vag" care imită desenul arhitectural
de mână. În ultimii ani comunitatea artiştilor SketchUp a dezvoltat un număr mare de
stiluri spectaculoase, dintre care o mare parte sunt gratuite.
Prin introducerea longitudinii, latitudinii, datei şi a orei cu ajutorul
programului SketchUp se pot efectua studii de umbrire exacte pentru un anumit
proiect.
Studiului de umbrire poate fi util în proiecte variate: peisagistică, arhitectură,
mediu.

62
7.2. INTERFAŢA DE PROGRAMARE A APLICAŢIILOR

Puterea şi flexibilitatea interfeţei de programare a aplicaţiilor (application

programming interface - API) oferită de SketchUp, reprezintă un alt motiv pentru vare
programul a fost selectat pentru acest proiect. API SketchUp permite plugin-uri care
urmează să fie creat adaugă o funcţionalitate crescută şi personalizată programului.
API oferă acces utilizatorului la majoritatea funcţiilor interfeţei SketchUp. Acest
aspect permite un control personalizat pentru adăugări suplimentare cum ar fi:
meniuri, bare de instrumente, instrumente specializate de desen. API poate
interacţiona direct cu modelul SketchUp pentru a inspecta, a crea, modifica şi şterge
obiecte 3-D. Tiparul care stă la baza API-ului este reprezentat de obiect-orientatt
(orientat-obiect).
Toate funcţiile API sunt accesate cu ajutorul limbajului de programare Ruby
(Matsumoto 2001; Thomas 2005). Ruby este un limbaj de nivel înalt, bazat pe
modelul orientat-obiect similar cu Smalltalk sau Lisp şi este un limbaj interpretat cum
ar fi Perl sau Python. Deoarece programele Ruby nu sunt compilate, ele pot fi
dezvoltate, adesea, mai uşor şi mai repede. Acestea necesită, totuşi, nevoie de un
program de interpretare separat pentru a rula. SketchUp oferă propriile sale
interpretări Ruby integrate pentru a putea fi executate toate codurile pentru plugin-uri.
Un alt avantaj reprezentat de Ruby, cum ar fi interpretarea mai multor limbaje, este
faptul că este independent de platformă şi poate rula acelaşi cod pentru Windows, Mac
OS X sau Linux. Deşi Ruby nu are capacităţi native de placă grafică (GUI) pentru
manipularea ferestrelor de dialog sau grafice, poate fi cuplat cu un număr variat de
terţe pachete de instrumente de interfaţă grafică pentru utilizator (GUI).

7.3. MODELAREA 3D - SKETCHUP, 3D WAREHOUSE ŞI GOOGLE EARTH

Este cert că obiectivul efortului companiei Google de a integra următoarele trei

sisteme: SketchUp, 3D Warehouse şi Google Earth, este acela de a realiza modelarea
3D a întregii planete şi evident, permisiunea completă acordată utilizatorilor de a
explora această lume virtuală.

63
 Volumul de muncă şi cunoştinţeler locale necesare pentru a realiza acest lucru
este mai presus de obiectivul urmărit şi de capacitatea echipelor de dezvoltare de la un
anumit nivel local. Este nevoie de contribuţiile unei baze largi de utilizatori şi, ca
atare, exemplul Google reprezintă un exemplu unic, de scară mare pentru evaluarea
cadrului conceptual care stă la baza meta-design-ului şi cultura participării.
SketchUp (http://sketchup.google.com/) este o extrem de interactiv, permite o
manipulare directă a mediului modelat 3D.
SketchUp necesită totuşi un anume efort de învăţare şi mecanismele puternice
de învăţare pale programului SketchUp sunt importante pentru a permite tuturor să
contribuie la modelarea 3D a planetei. Aceste mecanisme, împreună cu valoarea
adăugată de participare sunt importante pentru a motiva suficient părţile interesate să
contribuie la colaborări creative.
3D Warehouse (http://sketchup.google.com/3dwarehouse/) este o bază de
informare pentru colectarea modelelor create de către toţi utilizatorii dispuşi să
împartă rezultatul muncii lor.
Această bază conţine zeci de mii de modele din diferite domenii, inclusiv
clădiri, case, poduri, sculpturi, autoturisme, plante etc. şi sprijină colecţiile pentru a
organiza modelele. În plus, mediul oferă marcare, rating, comentarii din partea
comunităţii participante. Utilizatorii interesaţi pot utiliza 3D Warehouse pentru
colaborari creative prin schimbul, descărcarea, modificarea, extinderea şi reutilizarea
modelelor existente.
Google Earth are capacitatea de a prezenta obiectele 3D dezvoltate prin
utilizarea SketchUp şi postate de utilizatori. Figura 8 prezintă un exemplu care
ilustrează interacţiunea celor 3 sisteme trei sisteme (Google Earth, 3D Warehouse şi
SketchUp): piaţa Avram Iancu din Cluj-Napoca în Google Earth, clădiri 3D create de
către utilizatorii SketchUp şi stocate în 3D Warehouse.
Cele trei sisteme sunt integrate în felul următor: modele 3D pot fi partajate prin
încărcarea acestora din SketchUp în 3D Warehouse, unde pot fi evaluate, descărcate şi
re-memorate.
Modelele pot fi descărcate de pe 3D Warehouse în SketchUp (pentru
modificarea şi folosirea în evoluţia ulterioară) şi apoi descărcate în Google Earth (în

64
cazul în care modelele au o locaţie pe Pământ) pentru a fi vizualizate de către
utilizatori.

Figura 7.1. Exemplu de interacţiune a celor trei sisteme: Google Earth, SketchUp şi Google
3D Warehouse. Imagine obţinută din Google Earth.

În colaborările permanente între diferiţi parteneri şi Google Boulder, se

urmăreşte explorarea modului în care pot fi sprijinite diferitele participări în procesul
de modelare 3D a lumii, prin abordarea următoarelor probleme de cercetare:
 Permisiunea utilizatorilor de a acţiona în calitate de contribuabili activi pentru a
atinge standardele cerute de SketchUp – acset aspect necesitând suport extins
de învăţare.
 Evaluarea eficacităţii diferitelor structuri de recompensare pentru a motiva
utilizatorii să participe la efortul de colaborare pentru modelarea globală,
inclusiv recunoaşterea din partea comunităţii şi evidenţierea celor mai bune
modele din 3D Warehouse şi Google Earth.
 Sprijinirea unui mediu bogată de participare şi a diversităţii şi independenţei
acestor participanţi: creatori, evaluatori, curatori, utilizatori şi dezvoltatori
locali.
- Colaborări în efortul continuu de a integra strâns cele trei subsisteme pentru
a reduce cerinţele necesare de participare şi pentru a facilita interacţiunea
acestor sisteme cu alte medii 3D, cum ar fi ECD şi Second Life.

65
 8. CARTOGRAFIERE DIGITALĂ FOLOSIND SOFTUL OCAD

OCAD este un soft de cartografie digitală (iniţial proiectat pentru realizarea

hărţilor de orientare turistică) folosit pentru realizarea hărţilor de toate tipurile şi se
bazează în primul rând pe utilizarea elementelor de tip vectorial (punct, linie,
poligon). Programul a fost realizat de o companie elveţiană şi se adreasează celor care
lucrează în domeniul cartografiei digitale, dar nu numai, fiind uşor de utilizat şi
cuprinzând elemente care dau posibilitatea realizării de hărţi digitale de orice tip.
Programul oferă numeroase posibilităţi de import-export de fişiere de mai
multe tipuri, import de date GPS, editare de date de tip vectorial, editare de date raster,
conectare la baze de date, export de baze de date, salvarea coordonatelor obiectelor
din hartă în cadrul unei baze de date, hărţi interactive pe Internet etc.
Pentru rularea aplicaţiilor OCAD este necesar ca sistemul de operare Windows
2000/XP/Vista să aibă minim 1 GHz şi 128 MB RAM, putând fi instalat în 8 limbi
(germană, engleză, franceză, suedeză, finlandeză, italiană, japoneză şi spaniolă).
Odată cumpărat, programul oferă şi un set de simboluri standard pentru hărţile
de orientare turistică, precum şi seturi de simboluri standard pentru hărţile geologice,
geormofologice, ale oraşelor etc. Pe lângă aceste simboluri predefinite, utilizatorul îşi
poate defini singur simboluri simple sau complexe pentru diverse hărţi, acestea putând
fi salvate şi utilizate ulterior şi pentru alte hărţi decât cele pentru care au fost create.
Programul există în trei ediţii: standard (în general pentru realizarea hărţilor de toate
tipurile), profesional (cuprinde aceleaşi elemente ca şi la versiunea standard, dar are
facilitatea de a incorpora date GIS în hărţile realizate) şi CS care cuprinde în plus şi un
modul pentru cursuri de orientare.
Interfaţa programului OCAD (fig. 8.1) cuprinde:
- bara de meniuri
- bara standard
- bara de editare
- bara de stare
- zona pentru desenare
- fereastra cu simboluri

66
 Fig. 8.1. Interfaţa programului OCAD

Bara cu meniuri cuprinde următoarele meniuri:

File – crează fişiere de hărţi noi, deschide fişiere existente, salvează fişiere;
Edit – opţiuni de editare a obiectelor selectate, revenire la operaţii executate anterior
ultimei;
View – oferă diverse posibilităţi de vizualizare a unei porţiuni de hartă afişată la un
moment;
Symbol – crează simboluri noi, modifică simboluri existente, defineşte culori;
Extras – diverse funcţii de schimbare a scării, rotire a hărţii, selecţie de simboluri etc,
aplicarea lor se face în cele mai multe cazuri asupra întregii hărţi;
Course – comenzi pentru setarea cursurilor de orientare;
Database – comenzi legate de operarea cu baze date conectate la hartă (doar la
versiunea professional);
Template – comenzi pentru lucrul cu şabloane (imagini de fundal scanate);
Options – setarea diferitelor opţiuni, inclusiv GPS;
Window – opţiuni pentru modul de afişare a unei hărţi deschise anterior;
Help – informaţii legate de harta curentă, informaţii generale despre OCAD, acces la

67
definiţii ale tuturor funcţiilor existente în program;

Bara standard (fig. 8.2, 8.3, 8.4, 8.5) cuprinde butoanele standard, câteva
funcţii de editare, de vizualizare şi funcţii pentru stabilirea unor parametri şi anume:
New - crează o hartă nouă;
Open – deschide un fişier existent;
Save – salvează modificările făcute în fişierul curent de lucru;
Print – printează harta curentă la care se lucrează.

Fig. 8.2 Butoane standard

Undo - anulează ultima desenare sau operaţie de editare realizată;

Redo – revine la starea anterioară anulării ultimei operaţii;
Delete – şterge obiectele selectate;
Duplicate – realizează copii ale obiectului selectat (obiectelor selectate);
Change symbol – modifică simbolul obiectului selectat (obiectelor selectate);
Change all symbols – modifică toate obiectele realizate cu un anumit simbol cu alt
simbol;
Fill/border – umple obiectele selectate sau trasează contur;
Reverse line – roteşte simbolul de tip linie selectat;
Join – uneşte capetele simbolului de tip linie;
Merge – lipeşte obiectele create separat;
To Curve – transformă liniile realizate cu modul de editare freehand în linii curbe de
tip Bézier;
To Graphics – transformă obiectele în elementele lor grafice din care sunt constituite;
Measure - măsoară obiecte de tip linie sau arie.

68
 Fig. 8.3 Funcţii de editare

Move – mută harta fără schimbarea detaliului care se vede la un moment dat;
Zoom In – afişează harta la un detaliu mai mare;
Zoom Out – afişează harta la un detaliu mai mic;
Entire Map – afişează întreaga hartă pe monitor.

Fig. 8.4 Funcţii de vizualizare

Grid – afişează gridul în fereastra de desenare;

Auto Join – unire a obiectelor de tip linie;
Smooth - setează nivelul de netezire a obiectelor şi netezirea obiectelor de tip curbe
Bezier rezultate din transformarea liniilor curbe complexe.

Fig. 8.5 Parametri

69
 Bara de editare (fig. 8.6, 8.7) cuprinde butoane ale funcţiilor de editare şi
desenare a obiectelor şi anume:

Edit object – selectează obiect /obiecte sau mută întregul obiect;

Edit point - selectează un obiect (obiecte) sau mută un punct al unui obiect;
Normal point - inserează un punct obişnuit în cadrul unui obiect sau transformă un
punct de orice tip într-un punct normal;
Corner point - inserează un punct în colţurile obiectului sau transformă un punct de
orice tip într-un punct ce reprezintă un colţ al obiectului în cauză;
Remove point – şterge un punct din cadrul unui poligon;
Direction - schimbă direcţia obiectelor de tip punct, a structurii obiectelor de tip
poligon şi a textelor;
Rotate - roteşte obiectul selectat;
Cut hole - taie interiorul unui obiect de tip poligon;
Cut - taie un obiect de tip linie sau poligon pentru a obţine 2 obiecte;
Move parallel - mută o line curbă paralel cu linia originală.

Fig. 8.6 Moduri de editare

Curve - desenează linii curbe;

Ellipse - desenează obiecte eliptice (ovale);
Circle - desenează obiecte circulare;
Rectangular mode - desenează obiecte rectangulare cu oricâte colţuri;

70
Straight line - desenează obiecte cu linii drepte;
Freehand - trasează arii neregulate în funcţie de traseul pe care îl urmează mâna
utilizatorului.

Fig. 8.7 Moduri de desenare

Bara de stare – afişează informaţii legate de poziţia cursorului mousului la un
moment dat pe ecran, numele obiectului selectat, procentul cu care este mărită harta.
Fereastra de desenare – spaţiul de lucru în care se află suportul (de obicei un
template) pe care vor fi desenate obiectele.
Fereastra cu simboluri (fig. 8.8) – cuprinde toate simbolurile existente pe hartă,
precum şi spaţiul unde vor fi create viitoarele simboluri.

Fig. 8.8 Fereastra cu simboluri

71
Obiecte şi simboluri:
Tot ceea ce există pe o hartă realizată în OCAD trebuie să aibă un simbol
corespunzător în fereastra de simboluri.
Lucrul cu simboluri are câteva avantaje importante:
- un simbol se defineşte o singură dată, astfel toate obiectele de acelaşi fel vor avea
caracteristicile simbolului folosit (aceeaşi culoare definită în cadrul simbolului,
aceeaşi grosime a liniei la simbolurile de tip linie etc);
- dacă se va modifica un simbol, atunci toate obiectele desenate cu acel simbol vor fi
modificate în concordanţă cu schimbările făcute în cadrul simbolului (de exemplu
dacă decidem să mărim grosimea drumurilor principale dintr-o hartă, realizăm
modificarea în cadrul simbolului şi automat toate drumurile desenate cu acest simbol
pe hartă vor fi modificate având grosimea stabilită în cadrul simbolului);
- simbolurile definesc layerele unde apar obiectele (care obiect e desenat deasupra
altui obiect);
- se poate lucra cu simboluri ca fiind layere; un simbol sau grup de simboluri se pot
exporta, şterge sau ascunde în funcţie de harta la care se lucrează.
În OCAD se pot defini 6 tipuri de simboluri:
- punct (de exemplu reprezentarea unei biserici);
- linie (de exemplu un drum);
- poligon (de exemplu o clădire);
- text (de exemplu denumirea clădirilor);
- text sub formă de linie (denumirea străzilor);
- simbol rectangular (pentru chenarul unui obiect).

Definirea culorilor:
În OCAD toate culorile ce apar pe o hartă trebuie să fie definite în tabelul de
culori. Meniul Symbol opţiunea Colors deschide tabelul cu culorile deja definite.
Tabelul de culori defineşte şi în ce ordine sunt desenate culorile (ce culoare este
deasupra alteia). În cadrul tabelului se pot defini şi alte culori decât cele existente prin
acţionarea butonului Add şi stabilirea culorii pe care o definim (fig. 8.9).

72
 Fig. 8.9 Tabelul de culori şi definirea acestora

Deschiderea unei aplicaţii de tip template:

În OCAD cea mai utilizată metodă de a realiza o hartă este aceea de a utiliza
imagini scanate ca elemente de fundal pe baza cărora se va realiza viitoarea hartă
utilizând diverse simboluri. Astfel pentru a deschide o aplicaţie nouă de tip Template,
se va utiliza opţiunea File/New, moment în care apare o fereastră din care alegem
opţiunile Normal map, respectiv City Map.ocd (fig. 8.10)

Fig. 8.10 Fereastra New Map

73
 După deschiderea aplicaţiei noi, utilizăm din meniul Template, opţiunea Open,
iar din fereastra ce se deschide alegem fişierul centru_tm2.tiff salvat în D:\Licenta\
GEOINFORMATICA\SPECIALIZAREA\GRUPA\Lab12 (fig. 8.11), moment în care
apare harta cu centrul Timişoarei, aceasta fiind considerată fundal pentru viitoarea
hartă realizată în OCAD.

Fig. 8.11 Fereastra Open template

O a doua modalitate de a deschide o hartă în OCAD este aceea prin care

deschidem un fişier OCAD pentru care au fost deja definite câteva simboluri, iar harta
a fost salvată cu extensia .ocd (format specific programului OCAD). Şi în acest caz
harta se bazează pe un fişier .tiff sau .jpg salvat anterior în acelaşi folder cu harta
curentă. Astfel vom utiliza această opţiune pentru a deschide o hartă de tip .ocd având
ca fundal centrul Timişoarei.
Din meniul File/Open alegem fişierul harta_timisoara.ocd ( fig. 8.12).

74
 Fig. 8.12 Harta_timisoara.ocd

Este vorba de harta zonei centrale a oraşului Timişoara pe care sunt

reprezentate principalele străzi cu linii subţiri de culoare neagră şi râul Bega cu o linie
de o grosime mai mare de culoare albastră.
Vom încerca să completăm această hartă cu principalele obiective turistice ale
acestei zone centrale, în programul OCAD cu ajutorul simbolurilor deja definite în
fereastra destinată acestora din partea dreaptă a hărţii.
Obiectivele turistice reprezentate vor fi de mai multe tipuri şi anume: patru
poduri mai vechi sau mai noi peste râul Bega, trei biserici, trei locuri de parcare, un
centru turistic informaţional al oraşului, un magazin comercial, trei hoteluri mari, două
universităţi, trei zone amenajate de tip parc, trei restaurante şi un sens giratoriu în care
se întâlnesc unele dintre cele mai mari artere din Timişoara.
Vom începe să completăm harta reprezentând cele patru poduri de peste Bega,
este vorba de: podul Traian, podul Tinereţii, podul Michelangelo şi podul Decebal,
respectând următorii paşi: activaţi primul simbol din zona destinată simbolurilor, cel
corespunzător unui pod, alegeţi modalitatea de desenare sau trasare numită

75
Rectangular mode, folosiţi instrumentul Zoom in pentru a vă apropia mai mult de zona
în care se află podul Traian, ţineţi apăsat butonul din stânga al mouse-ului şi trasaţi o
linie corespunzătoare cu direcţia podului şi cu lungimea lui, după care eliberaţi
butonul mouse-ului. Procedaţi astfel cu fiecare pod în parte, şi pe urmă cu fiecare
simbol în parte, însă cu mare atenţie atunci când veţi selecta pentru fiecare simbol
modalitatea de trasare sau de desenare.
Pe lângă simbolurile folosite la această hartă în final pentru a definitiva harta
turistică a zonei centrale a oraşului Timişoara va trebui să introduceţi şi elementele pe
care trebuie să le aibă în mod obligatoriu fiecare hartă, şi anume: titlu, legendă, scară
şi orientarea hărţii.
Pentru a introduce titlul hărţii veţi activa simbolul text T 12, veţi alege
modalitatea de trasare numită Straight line mod, veţi indica utilizând click stânga
arealul în care veţi dori să apară titlul hărţii, respectiv în zona superioară a hărţii, după
care veţi introduce textul Harta turistică a zonei centrale a Timişoarei. Dacă vreţi să
repoziţionaţi titlul în cadrul hărţii activaţi butonul Edit object, daţi click pe titlu, acesta
se va selecta, moment în care cu ajutorul mouse-ului îl veţi putea repoziţiona.
Pentru a introduce legenda hărţii va trebui să folosiţi atât simbolurile folosite
pentru a completa harta cât şi simbolurile text numite T 6 şi T 5 din fereastra cu
simboluri. Simbolul text T 6 îl veţi folosi pentru a introduce textul Legendă, iar
simbolul T 5 pentru a introduce semnificaţiile fiecărui simbol în parte cu ajutorul
paşilor descrişi mai sus la introducerea titlului hărţii. Cele zece tipuri de simboluri
folosite le veţi introduce în cadrul legendei în mod normal cum le-aţi introdus şi în
cadrul hărţii, iar în dreptul fiecărui simbol veţi introduce semnificaţia corespunzătoare
acestuia.
Orientarea hărţii (direcţia nord) o veţi introduce în colţul din dreapta sus a
hărţii cu ajutorul simbolului pentru orientare, iar scara hărţii o veţi realiza cu ajutorul
simbolului linie numit Railway main, trasând o linie dreaptă de lungimea a 5 chenare
ale gridului din hartă (fiecărui pătrăţel în cazul acestei hărţi îi corespund 100 m în
teren), care la capătul din stânga să aibă valoarea 0 iar la capătul din dreapta valoarea
de 0.5 km.

76
 Fiecare din simbolurile aflate în fereastra de simboluri se pot modifica utilizând
opţiunea click dreapta pe un simbol selectat, Edit, iar în cadrul acesteia modificăm
numele simbolului, caracteristicile simbolului ales (culoare, grosimea liniei la cele de
tip linie etc), moment în care toate obiectele din hartă realizate cu simbolul respectivse
vor modifica în conformitate cu modificările făcute (fig. 8.13).

Fig. 8.13 Activarea meniului Edit pentru modificarea caracteristicilor unui simbol

Astfel puteţi modifica numele simbolului cu care va fi realizată scara hărţii din
Railway main în Scara hărţii prin modalitatea menţionată anterior.
De asemenea se pot crea noi simboluri pe lângă cele deja existente utilizând
opţiunea Symbol/New din care alegem tipul simbolului ce va fi creat (punct, linie, text
etc.), apoi îl denumim, îi definim caracteristicile, iar simbolul nou definit va apărea în
fereastra cu simboluri lângă simbolurile existente de la început.
În final harta noastră ar trebui să arate ca cea (fig. 8.14), iar dacă vreţi să salvaţi
ceea ce aţi lucrat o puteţi face fie în format .ocd specific acestui program cu ajutorul
submeniului Save As din meniul File, fie în orice alt format cu ajutorul submeniului
Export din meniul File.

77
Fig. 8.14 Harta zonei centrale a Timişoarei completată cu simboluri

78
 BIBLIOGRAFIE

1. Buz, V., Săndulache, Al. (1984), Cartografie, Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-

Napoca.
2. Fodorean, I., Man, T., Moldovan, C. (2007), Curs practic de cartografie şi GIS,
Centrul de multiplicare al UBB, Cluj-Napoca.
3. Imbroane, Al. M., Moore, D. (1999), Iniţiere în GIS şi teledetecţie, Edit. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
4. Niţă, A. (2008), Cartografiere digitală în mediul Arc, Edit. Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca.
5. Rus, I., Buz, V. (2003) Geografie Tehnică – Cartografie, Ed. Silvania, Zalău.
6. Săndulache, Al., Sficlea, V. (1970), Cartografie – Topografie, Edit. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Anson, R. W., Ormeling, F. J. (1993), “Basic Cartography for students and
technicians”, volume 1, 2nd Edition, I. C. A., Elsevier, London.
8. Linc, Ribana (2004), Studiul hărţii, Editura Universităţii din Oradea, 208 pag,
Oradea.
9. Năstase, A. (1983), Cartografie-Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, 424
pag., Bucureşti.
10. Rus, I., Buz, V. (2003), Geografie tehnică. Cartografie, Editura Silvania, 318
pag., Zalău.
11. Săndulache, Al., Sficlea, V. (1970), Cartografie-Topografie, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
12. Al-Kodmany, K., 2002. Visualization tools and methods in community
planning: from freehand sketches to virtual reality. Journal of Planning
Literature 17 (2), 189–211.
13. Appleyard, D., 1977. Understanding professional media: issues, theory, and a
re- search agenda. In: Altman, I., Wohlwill, J.F. (Eds.), Human Behavior and
Environment, vol. 1.
14. Bishop, I.D., Rohrmann, B., 2003. Subjective responses to simulated and real
environments: a comparison. Landscape and Urban Planning 65, 261–277.

79
15. Bishop, I., Lange, E. (Eds.), 2005a. Visualisation in Landscape and
Environmental Planning. Taylor and Francis, Abingdon, UK.
16. Bishop, I., Lange, E., 2005b. Understanding Visualisation. Chapter 2. In:
Bishop, I., Lange, E. (Eds.), Visualisation in Landscape and Environmental
Planning. Taylor and Francis, Abingdon, UK.
17. Bishop, I.D., Ye, W.S., Karadaglis, C., 2001. Experiential approaches to
perception response in virtual worlds. Landscape and Urban Planning 54, 115–
123.
18. Butler, D., 2006, Virtual Globes: The web-wide world: Nature, v. 439, p. 776-
778.
19. Cizek, P., 2005. A Choice of Futures: Cumulative Impact Scenarios of the
Mackenzie
20. Chow, T., E., 2008, The Potential of Maps APIs for Internet GIS Applications:
Transactions in GIS, v. 12, p. 179-191.
21. Craglia, M., Goodchild, M.F., Annoni, A., Camara, G., Gould, M., Kuhn, M.,
Mark, D., Masser, I., Maguire, D., Liang, S., and Parsons, E., 2008, Next
Generation Digital Earth: International Journal of Spatial Data Infrastructures
Research, v. 3, p. 146-167.
22. Davis Jr., C.A., Fonseca, F.T., and Gilberto, C., 2009, Beyond SDI: Integrating
Science and Communities to Create Environmental Policies for the
Sustainability of the Amazon: International Journal of Spatial Data
Infrastructures Research, v. 4, p. 156-174.
23. Duerden, F., Johnson, V., February 1993. GIS and the visualisation of first
nations land selections. In: Proceedings of GIS ’93 Symposium. Vancouver,
British Columbia, pp. 727–729.
24. Grossner, Karl, E., Goodchild, Michael, F., Clarke, and Keith, C., 2008.
25. Goodchild, M.F., 1998. Rediscovering the world through GIS: prospects for a
second age of geographical discovery. Keynote address for the GISPlaNET ’98
conference, Lisbon, September 9–11. In: Proceedings GISPlaNET 98, Lisbon.
CD.

80
26. Goodchild, M.F., 2008, The use cases of digital earth: International Journal of
Digital Earth, v. 1, p. 31-42.
27. International Society for Digital Earth (ISDE), 2006. The Fifth International
Symposium on Digital Earth. Retrieved 14/11/2006 from http://www.isde5.org/
ISocDE.htm.
28. Luymes, D., 2001. The rhetoric of visual simulation in forest design: some
research directions. Chapter 13. In: Sheppard, S.R.J., Harshaw, H.W. (Eds.),
Forests and Landscapes: Linking Sustainability, Ecology, and Aesthetics,
International Union of Forest Research Organizations (IUFRO) Research
Series. CABI International, Wallingford, UK, pp. 191–204.
29. MacEachren, A.M., 2000. Cartography and GIS: facilitating collaboration.
Progress in Human Geography 24 (3), 445–456.
30. MacEachren, A.M., 2001. Cartography and GIS: extending collaborative tools
to support virtual teams. Progress in Human Geography 25 (3), 431–444.
31. MacEachren, A.M., 2004. How Maps Work: Representation, Visualization,
and Design. Guilford Press, New York.
32. Miller, C.C., 2006, A Beast in the Field: The Google Maps Mashup as GIS/2:
Cartographica: The International Journal for Geographic Information and
Geovisualization, v. 41, p. 187-199.
33. Moser, S., 2005. Impact assessments and policy responses to sea-level rise in
three US states: an exploration of human-dimension uncertainties. Global
Environ- mental Change 15, 353–369.
34. Nature, 2006. http://www.nature/journal/ v439/n7078/full/439763a.html.
35. Nourbakhsh, I., Sargent, R., Wright, A., Cramer, K., McClendon, B., and
LJones, M., 2006, Mapping Disaster Zones: Nature, v. 439, p. 787-788.
36. Orland, B., 1992. Data visualization techniques in environmental management:
a consolidated research agenda. Landscape and Urban Planning 21, 241–244.
37. Orland, B., Budthimedhee, K., Uusitalo, J., 2001. Considering virtual worlds
as representations of landscape realities and as tools for landscape planning.
Landscape and Urban Planning 54 (1–4), 139–148.

81
38. Palmer, J., Pitt, D.G., Freimund, W.A., May 14–17, 1999. The virtual
landscape: converging trends from artificial intelligence, geographical
information systems, and digital visualization technologies in visual landscape
assessment. In: Proceedings of the Fourth International Outdoor Recreation and
Tourism Trends Symposium and the 1995 National Recreation Resource
Planning Conference. University of Minnesota, College of Natural Resources
and Minnesota Extension Service, St. Paul, MN.
39. Paz, G., 2006a. Glacier Melt, Many Cases. Retrieved 10/20/2006 from
http://bbs. keyhole.com/ubb/showthreaded.php/Cat/0/Number/289260/page/vc.
40. Paz, G., 2006b. Ecology Collection NL. Retrieved 10/20/2006 from http://bbs.
keyhole.com/ubb/showthreaded.php/Cat/0/Number/308061/page/0.
41. Peng, Z.R., and Tsou, M.H., 2003, Internet GIS: Distributed Geographic
Information Services for the Internet and Wireless Networks: Hoboken, NY,
John Wiley and Sons.
42. Patterson, T.C., 2007, Google Earth as a (Not Just) Geography Education Tool:
Journal of Geography, v. 106, p. 145-152.
43. Peng, Z.-R., 1999. An assessment framework of the development strategies of
Internet GIS. Environment and Planning B: Planning and Design 26 (1), 117–
132. Peng, Z.-R., 2001. Internet GIS for public participation. Environment and
Planning B:
44. Pearce, J.M., Johnson, S.J., and Grant, G.B., 2007, 3D-mapping optimization
of embodied energy of transportation: Resources, Conservation and Recycling,
v. 51, p. 435-453.
45. Plewe, B., 1997, GIS Online: Information Retrieval, Mapping, and the Internet:
Santa Fe, OnWord Press.
46. Salter, J.D., Campbell, C., Journeay, M., Sheppard, S.R.J., 2009. The digital
workshop: Exploring the use of interactive and immersive visualisation tools
in partici- patory planning. Journal of Environmental Management 90, 2090–
2101.

82
47. Sieber, R., 2006. Public participation Geographic Information Systems: a
literature review and framework. Annals of the Association of American
Geographers 96 (3), 491–507.
48. Sheppard, S.R.J., 1989. Visual Simulation: A User’s Guide for Architects,
Engineers, and Planners. Van Nostrand Reinhold, NY.
49. Sheppard, S.R.J., 2001. Guidance for crystal ball gazers: Developing a code of
ethics for landscape visualization. Landscape and Urban Planning 54 (1–4),
183–199.
50. Sheppard, S.R.J., 2005a. Validity, reliability, and ethics in visualization.
Chapter 5. In: Bishop, I., Lange, E. (Eds.), Visualization in Landscape and
Environmental Planning: Technology and Applications. Taylor and Francis,
London, pp. 79–97.
51. Sheppard, S.R.J., 2005b. Landscape visualisation and climate change: the
potential for influencing perceptions and behaviour. Environmental Science
and Policy 8, 637–654. Sheppard, S.R.J., 2005c. Participatory decision support
for sustainable forest man- agement: a framework for planning with local
communities at the landscape level. Canadian Journal of Forest Research 35
(7), 1515–1526.
52. Sheppard, S.R.J., 2006. Bridging the sustainability gap with landscape
visualization in community visioning hubs. Integrated Assessment Journal 6
(4), 79–108. Sheppard, S.R.J., Salter, J.D., 2004. The role of visualization in
forest planning. Encyclopedia of Forest Sciences. Academic Press/Elsevier,
Oxford, UK. 486– 498.
53. Sheppard, S.R.J., Tetherow, T., 1983. Visual assessment of surface mining.
Garten and Landschaft 8 (83), 624–628.
54. Snyder, K., October 19, 2006. Personal Communication.
55. Smiatek, G., 2005, SOAP-based web services in GIS/RDBMS environment:
Environmental Modelling & Software, v. 20, p. 775-782.
56. Tait, M.G., 2005, Implementing geoportals: applications of distributed GIS:
Computers, Environment and Urban Systems, v. 29, p. 33-47.

83
57. Wherrett, J.R., 1999. Issues in using the Internet as a medium for landscape
pref- erence research. Landscape and Urban Planning 45, 209–217.

84