FLOAREA SOARELUI

Floarea-soarelui este originară din America de Nord și a fost cultivată pentru prima dată

ca recoltă de către triburile indigene cu peste 4.500 de ani în urmă.

Nativii americani au cultivat floarea-soarelui din tipul original de plantă, stufos, cu mai multe

calatidii, pentru a produce o plantă cu o singură tulpină care susține o floare mare.

Utilizările multiple ale culturilor includeau măcinarea pentru producerea făinii sau a

șrotului, pentru prepararea pâinii și a prăjiturilor. Semințele erau prăjite, sparte și consumate

întregi, fie ca gustare, fie amestecate cu alte semințe, nuci și boabe într-un tip de musli.

Americanii timpurii au descoperit de asemenea că uleiul de floarea-soarelui poate fi

extras și folosit pentru gătit. Pe lângă valoarea culturii ca aliment, arheologii au arătat că floarea-

soarelui avea o varietate de utilizări nealimentare.

Uleiurile și pigmenții de floarea-soarelui au fost folosiți ca protecție solară sau ca bază

pentru o vopsea purpurie pentru decorarea pielii, a părului sau a textilelor, în timp ce tulpina

fibroasă robustă a plantei a fost exploatată în construcții.

Floarea-soarelui a continuat să fie o cultură de bază în America de Nord timp de

aproximativ 4.000 de ani, până când a fost descoperită de exploratorii europeni în 1510.

Navigatorii spanioli au fost primii care au strâns cantități mari de semințe de floarea-soarelui și

le-au transportat în Europa.  

Însă, în următorii 200 de ani, europenii au trecut cu vederea potențialul alimentar și

oleaginos al florii-soarelui. În schimb, florile cu aspect exotic s-au răspândit în Europa de Vest,

ca plante ornamentale sau, într-o mai mică măsură, din punct de vedere medicinal, ca
antiinflamatoare.Cultivarea florii-soarelui s-a dezvoltat pe parcursul anilor 1700 și s-a răspândit

prin Europa în Rusia și Ucraina până la începutul secolului al XIX-lea.

În Rusia s-a stabilit potențialul culturii pentru producția de ulei. Dar această dezvoltare s-

a datorat, în parte, unei întorsături a sorții și Bisericii Ortodoxe din Rusia.

În timpul secolului al XVIII-lea, Biserica a emis un dictat pentru perioada postului prin care se

interzicea consumul de alimente produse din diferite uleiuri și grăsimi. 

Pentru a ajuta enoriașii să respecte regula, ortodoxia a publicat o listă de substanțe interzise. Cu

toate acestea, a omis uleiul de floarea-soarelui din listă.

Cererea de ulei de floarea-soarelui a explodat, iar suprafața culturilor s-a extins la peste

800.000 de hectare în toată Rusia și Ucraina la începutul anilor 1800.

Pe măsură ce suprafața cultivată a continuat să crească, piața pentru cultură s-a diferențiat în

două domenii distincte – semințe oleaginoase și semințe de consum. 

Cu această diferențiere, guvernul din Rusia a stabilit primele programe de cercetare

pentru a dezvolta soiuri care să îndeplinească cerințele piețelor înrudite. 

Un soi uriaș, cunoscut ca Mamutul rusesc, a fost dezvoltat la sfârșitul anilor 1800. Acesta era

plin cu câteva sute de achene mari, cu calatidii înregistrate deseori la peste 50 cm în diametru. 

În acel moment, un flux constant de est-europeni începuse să emigreze în America de

Nord. Printre aceștia se aflau coloniștii ruși care au început să importe floarea-soarelui,

predominant ca hrană pentru animale, bogată în proteine.

Succesul florii-soarelui ca hrană pentru animale în SUA a impulsionat suprafața

însămânțată, iar de la mijlocul anilor 1920 au început să apară noi piețe și au fost înființate

unități de prelucrare a uleiului.

Popularitatea florii-soarelui s-a răspândit peste granița de nord, iar guvernul canadian a început

un program de ameliorare în 1930.

După război, suprafața cultivată a continuat să crească atât la nord, cât și la sud de granița

SUA, și tot mai mulți fermieri au început să includă floarea-soarelui în rotația culturilor lor. Cu

toate acestea, programul de ameliorare din Rusia, condus de Pustovoit, a continuat să stea la baza

oricărui progres, iar guvernul canadian a autorizat utilizarea soiului Peredovik. Această sămânță

a produs randamente ridicate și conținuturi ridicate de ulei de aproximativ 45% și a continuat să

crească profitabilitatea culturii. 

Până la sfârșitul anilor 1960, programele de ameliorare s-au dezvoltat în domenii care au

depășit indicatorii individuali de randament și conținut de ulei. Au fost vizate caracteristicile

dorite, precum îmbunătățirea rezistenței la boli.

Cu toate acestea, eforturile de a crea hibrizi adevărați au fost limitate de capacitatea

florii-soarelui de autopolenizare cu părțile sale reproducătoare masculine și feminine. Aceasta

însemna că încercările de a introduce noi caracteristici de la plantele donatoare au fost diminuate

de polenul propriu al florii-soarelui.

Apoi, în 1969, un cercetător francez, numit Leclercq, a realizat o descoperire care a schimbat

pentru totdeauna ameliorarea florii-soarelui.

Lucrând la Institutul Agricol Francez (INRA), Leclercq a descoperit o metodă de oprire a

părții masculine a florii într-un proces cunoscut sub denumirea de sterilizare masculină

citoplasmatică. Acest lucru a însemnat că polenul dintr-o floarea-soarelui donatoare putea fi

inserat în structurile de reproducere feminine încă funcționale ale altei plante, fără diluarea

materialului genetic al plantei. Un an mai târziu, în 1970, un om de știință din Departamentul de

Agricultură al Statelor Unite, numit Kinman, a descoperit cum să schimbe fertilitatea masculină

în hibridul rezultat.

Programele de ameliorare au putut crea, pentru prima dată, hibrizi comerciali adevărați

care să exploateze caracteristici combinate de la diferite plante-mamă.

Descoperirile înrudite au încurajat o nouă epocă de dezvoltare a caracteristicilor. Companiile de

semințe au putut comercializa soiuri distincte, având o rezistență mai mare la boli și randamente

mai mari, împreună cu alte caracteristici adaptate la piețele de semințe pentru consum sau

semințe pentru ulei.

Aceste progrese au apărut într-un moment în care publicul începuse să dezvolte o

abordare mai conștientă cu privire la sănătate în regimul propriu. Cercetările din anii 1970 au

arătat că uleiul de floarea-soarelui este o alternativă mai sănătoasă la grăsimile saturate folosite

în mod tradițional. În special europenii au trecut la produsele de ulei de floarea-soarelui, iar

cererea a depășit rapid oferta și cultura a luat avânt.

În ultimii 25 de ani, piața florii-soarelui a continuat să crească și se situează în prezent pe

locul patru între cele mai importante culturi oleaginoase din lume, după palmier, soia și rapiță.

Schimbările de pe piață au dus la revenirea zonei principale de producție a culturii în Europa de

Est, Rusia și Ucraina dominând producția globală. În 2017, producția combinată din aceste două

țări reprezenta peste 22 milioane de tone din producția mondială de semințe de floarea-soarelui,

de 47,9 milioane de tone.

Estimările sugerează că valoarea culturii este de 20 de miliarde de dolari pe an, la nivel

global.