Operaţiuni militare în zona Comana în timpul primului război mondial

Spre sfârşitul anului 1916, România se găsea angajată de partea Antantei în luptă contra
puterilor centrale europene : Imperiul Austro-ungar şi Imperiul german. Beneficiind de
asigurările aliaţilor săi că acţiunea de intrare în război contra Austro-ungariei va fi susţinută
de un atac pe frontul sudic, la Salonic, contra Bulgariei, spre a preîntâmpina reacţia acesteia,
România se va găsi după trei luni de lupte în pragul colapsului.

Planul de campanie al armatei române, elaborat în acord cu aliaţii, avea în vedere obiectivele
naţionale ale României şi prevedea angajarea unei viguroase acţiuni ofensive în Transilvania
şi păstrarea unei expectative strategice în sud, pe linia Dunării. În nord cele trei armate
române cu un efectiv de 400.000 de soldaţi urmau să elibereze podişul transilvan şi să facă
joncţiunea cu forţele ruseşti ale generalului Brusilov ce trebuiau să coboare Carpaţii dinspre
Maramureş. Apoi urma ca o a doua acţiune să fie iniţiată peste Dunăre, contra Bulgariei deja
angajată în apărare în faţa trupelor aliate ale generalului Sarrail. Lungimea frontului angajat
de armata română: întreaga curbură a Carpaţilor orientali şi meridionali, apoi linia Dunării şi
sudul Dobrogei, implica o manevră periculoasă pe două fronturi întinse. Şanse de izbândă
puteau fi doar dacă forţele bulgaro – germano – turce din sud rămâneau inactive, fixate de
ofensiva generalului Sarrail din nordul Greciei. Din nenorocire această ofensivă nu s-a
întâmplat. Ofensiva victorioasă din nord, ce eliberase aproximativ o treime din Ardeal, va
trebui stopată odată cu atacul forţelor germano - bulgare, pornit după o lună de la intrarea
noastră în război, pe 16 septembrie. De acum armata română va pierde avântul şi iniţiativa
strategică fiind forţată să se apere de-a lungul frontului descris mai sus în faţa unui inamic
superior în număr, în tehnică militară şi în virtuţi ostăşeşti. Dar România îşi făcuse datoria :
atrăsese o importantă forţă armată germană luată din faţa Verdunului din Franţa, unde de
câteva luni bune măcina oştile franceze într-un război de uzură.

Ca urmare a pierderii cetăţii Turtucaia, a avansului trupelor germano – bulgare în Dobrogea şi

a pierderii trecătorilor din nord vestul Olteniei după cea de-a doua bătălie de la Târgul Jiu din
17 noiembrie, întreaga Muntenie se va găsi expusă invaziei inamice. Păstrând cele mai bune
trupe pe linia munţilor şi în retragere prin Oltenia şi Bărăgan, armata română va putea opune
în sud doar trupe recrutate din rândul miliţiilor locale, a căror valoare combativă şi de
înzestrare va fi relativ joasă. Aceste trupe puţine şi inadecvate ce vor asigura paza graniţei de
sud vor fi reunite în cadrul “Grupului apărării Dunări”. Zona Vlaşca va fi teatru al conflictelor
armate în acel noiembrie al anului 1916 odată cu reuşita debarcare peste fluviu a unui grup de
armate numit după generalul său “ en-chief”, Kuhne. Începând cu 23 noiembrie, odată cu
reuşita forţare a Dunări la Zimnicea, inamicul bulgaro – germano - turc se va lansa într-o
cursă spre Bucureşti şi Giurgiu. Aceste trupe aflate sub comanda mareşalului August von
Mackensen vroiau să facă joncţiunea cu trupele amice ale generalului Falkenhayn ce trebuiau
să coboare asupra capitalei dinspre Braşov şi astfel să prindă ca într-un cleşte întreaga armată
română şi să o distrugă. O mare bătălie decisivă urma să se dea în jurul Bucureştiului, iar
aceasta va fi una atipică majorităţii luptelor din marele război; de data asta va fi o bătălie de
manevră, de mişcare, iar nu una de poziţie. Comandamentul român va primi lupta, va întocmi
un plan de luptă magistral şi va începe adunarea forţelor disponibile. Planul român consta
dintr-o manevră pe linii interioare în timpul căreia inamicul oprit în flancul nordic de armata 2
a generalului Averescu şi în sud de armata apărării Dunări a generalului Iancovescu, urma să
fie despărţită în două şi înfrântă pe rând de acţiunea unui grup de manevră condus de
generalul Prezan. Primul grup inamic ce urma a fi izolat şi anihilat era armata Kosch ce
înainta în mod imprudent de-a lungul Dunării si spre Bucureşti fără a-şi asigura legăturile din
flancul stang, spre Roşiori de Vede, cu armata Kuhne. Acest plan magistral întocmit de cel ce
îl şi punea în operă, anume generalul Prezan, necesita forţe proaspete, bine dotate şi odihnite,
pe lângă o minimă superioritate numerică măcar locală. În realitate însă diviziile româneşti ce
vor fi implicate erau epuizate de o lungă retragere, incomplete ca încadrare şi inferioare
numeric.

Acesta este cadrul genaral şi condiţiile particulare de desfăşurare a “bătăliei pentru

Bucureşti”, mare încleştare armată a primului război mondial, ce mai e cunoscută şi ca
“bătălia de pe Neajlov şi Argeş”. Ea se va purta între 29 noiembrie şi 3 decembrie 1916,
opunând de o parte armata română şi o prezenţă rusă în ultima zi de luptă, iar de cealaltă parte
forţe combinate ale armatelor germană, bulgară şi turcă. Această diversitate a trupelor
angajate este dovedită scriptic şi fizic de osemintele eroilor adunate la mausoleul mănăstirii
Comana. Prezenţa militarilor ruşi este o primă cauză a acestui articol, participarea lor nefiind
oglindită de istoriografia română, dar dovedită arheologic în urma unor recente descoperiri
arheologice “in situ”. O a doua motivare a redactării prezentului articol o cauzează aflarea
unor detalii referitoare la participarea unor mici unităţi române prinse în această bătălie.
Desfăşurarea operaţiunilor poate fi urmărită mult mai detaliat în cadrul lucrării de referinţă
scrisă de Constantin Kiriţescu, “Războiul nostru pentru întregire“, dar şi studiind documentele
aflate în “Centrul de studii şi păstrare a arhivelor militare istorice”.
Luptele desfăşurate pe sectorul de sud al frontului ce urmează cursul inferior al râului
Neajlov, din dreptul localităţii Singureni, apoi cursul Argeşului până la vărsare sa în Dunăre
au fost purtate în dispozitivul armatei române de către trupe din “Grupul apărării Dunării”
aflate sub comanda generalului Iancovescu şi compus din divizia 18 infanterie, apoi trupe din
Brigada 9/19 mixtă şi ulterior trupe din cadrul diviziei 7 infanterie, general Istrati, aflată în
curs de concentrare în zonă. În faţa lor, în ofensivă, erau trupele diviziilor 1 şi 12 bulgare şi o
divizie mixtă germano-bulgră. Ziua de 29 noiembrie va debuta cu un puternic duel de artilerie
în sectorul de sud al operaţiunilor, trupele luând contact în faţa Călugărenilor, pe înălţimile de
la Crucea de Piatră acelaşi loc unde cu 420 de ani în urmă Mihai Viteazu se acoperea de
glorie în bătălia de la Călugăreni. Pe parcursul zilei, grosul trupelor inamice se vor desfăşura
pentru forţarea Neajlovului în sectorul Comana, Budeni, Brăniştari. Din cauza slabei dotări în
artilerie şi mitraliere, precum şi a epuizării efectivelor angajate de forţele române, balanţa
luptelor tindeau să încline în favoarea trupelor bulgare. Luptele ce au urmat vor fi de o
înverşunare teribilă, căci de nenumărate ori se va ajunge la confruntări la baionetă pentru
păstrarea poziţiilor de pe râul Neajlov. Soldaţii români din divizia comasată 1/17 şi cei din
divizia 17, se aflau în retragere prin luptă de două luni şi pierduseră majoritatea artileriei
divizionare, puterea lor combativă fiind puternic erodată până la efectivele unui regiment
întărit. Aceiaşi era situaţia şi în cazul celor din divizia comasată 13/23 retraşi de pe Olt;
trupele diviziei 18 erau ce se putuse salva în ultima săptămână din sectorul Zimnicea –
Giurgiu. În după amiaza zilei de 29 noiembrie va începe procesul de desfăşurare a
regimentului 14 dorobanţi din Roman, adus pe calea ferată pe traseul Oneşti, Bucureşti,
Adunaţii Copăceni. Elemente înaintate ale acestui regiment vor primi misiunea de a ocupa
gara şi satul Comana, dar odată sosiţi aici vor găsi locul deja ocupa de trupele bulgare, aşa că
se vor desfăşura pe malul de nord al Neajlovului, de la podul de fier de peste râu urmând
rambleul căii ferate circa un kilometru, apoi peste câmp până în satul Budeni. Batalionul 3 al
regimentului 14 dorobanţi se va intercala printre elementele decimate ce ţineau din greu
această linie de apărare ale regimentului 7 vânători. Trupele proaspăt sosite vor fi atacate de
trei baterii de artilerie, dar, de data asta românii au la dispoziţie artilerie proprie ce va replica
şi va reduce la tăcere tunurile inamice. Restul regimentului 14 se va alătura celor patru
batalioane din divizia 18 teritorială şi celor două din regimentul 4 vânători angajate în bătălia
de la Călugăreni. În cursul aceleiaşi zile de 29 noiembrie elemente în retragere din divizia 18
teritorială susţinute de două escadroane de cavalerie şi de câteva piese vechi de artilerie model
Krupp 1880 vor da lupte în pădurea Dadilov şi în jurul satului Mihai Bravu împotriva diviziei
1 bulgare şi a diviziei mixte germano-bulgare. Până în seara acelei zile trupele române se vor
stabili în mişcarea lor de retragere pe malul nordic al Neajlovului, sprijinite pe nou sosiţii
dorobanţi din regimentul 14. Seara şi în cursul nopţii bulgarii continuă presiunea pornind din
Comana şi reuşesc să ocupe Budeniul, întorcând astfel flancul extrem stâng al trupelor din
“Grupul apărării Dunării”, forţând trupele române la o regrupare. Pe tot parcursul nopţii se
vor da lupte pentru Călugăreni ce vor fi reînoite şi în dimineaţa zilei de 30 noiembrie,
ajungându-se la lupte corp la corp şi asalturi la baionetă. Bulgarii se vor întări în jurul
Călugărenilor săpând tranşee şi întinzând reţele de sârmă ghimpată. Regimentul 14 dorobanţi
îşi va uza două batalioane, 1 şi 3, în disputa din jurul localităţii, cucerind tranşeele inamice.
Continuele lupte tind să dea câştig presiunii diviziei 1 bulgare, dar frontul este stabilizat de
intrarea în luptă a Brigăzii 9/19 mixtă ce se intercalează între rămăşiţele regimentului 4
vânători şi batalioanele decimate ale celor din 14 dorobanţi. În tot acest timp, presiunea pentru
cucerirea podului de fier de la Comana a fost din ce în ce mai puternică şi fără vreun moment
de acalmie, compania 9 din batalionul 3, regimentul 14 Roman, păstrând podul CFR până la
orele 15.00.

În data de 1 decembrie pe sectorul Comana – Călugăreni – Singureni luptele continuă şi se

consemnează o premieră: folosirea automobilelor blindate. Astfel, după obişnuitul duel de
artilerie, în jurul orei 13.00 inamicul declanşează atacul pe întreg sectorul, folosind pe şoseaua
Giurgiu – Bucureşti suportul auto blindatelor. Frontul va ceda în dreptul localităţi Budeni,
resturile a două regimente române părăsind poziţiile. Situaţia va fi redresată de intervenţia
energică a soldaţilor din regimentul 38 Brăila conduşi de locotenent colonelul Bacalbaşa. O
auto mitralieră Peugeot condusă de un ofiţer francez va susţine contra-atacul, reuşindu-se
recuperarea terenului şi a pieselor de artilerie pierdute anterior. După alte patru atacuri
bulgare respinse, inamicul reuşeşte pe înserat să ocupe Grădiştea în urma unui atac pornit din
Comana. Acest succes de flanc va determina replierea forţelor române cu circa doi kilometri
spre nord, pe linia Dărăşti – Varlaam, în faţa râului Argeş. Deci în seara de 1 decembrie linia
Neajlovului inferior este în totalitate sub control bulgar.

În debutul zilei de 2 decembrie ajung pe teatru de operaţii trupele ruseşti, anume corpul de
armată al generalului Aliev format din divizia 40 infanterie şi cazacii diviziei 8 cavalerie.
Pornite din zona de sud a Bărăganului, din faţa Călăraşului, unde supravegheau o linie a
cotului Dunării întru totul lipsită de trupe inamice, trupele ruseşti vor sosi prea târziu, aportul
lor dovedindu-se a fi irelevant în decursul bătăliei de pe Neajlov – Argeş. Cu toată această
întârziere, asemănătoare sosirii tardive pe câmpul de luptă de la Waterloo a trupelor
mareşalului Grouchy, lupte puternice s-au dat în flancul forţelor bulgare, fapt dovedit de
recentele descoperiri arheologice din pădurea Comana. Întreaga operaţiune de întoarcere a
flancului stâng al armatei Kosch din zona Vlaşca necesita rezistenţa “ Grupului apărării
Dunării” pe linia râurilor Neajlov şi Argeş ce se constituia astfel într-o metaforică nicovală,
lovitura de ciocan fiind executată prin învăluire de “ Grupul de manevră general Prezan ”.
Acesta, compus fiind din divizia 2\5 general Socec, divizia 9/19 general Scărişoreanu, divizia
21 general Lambru şi diviziile 1 şi 2 cavalerie, ca acoperire de flanc şi legătură între unităţi,
îşi va realiza obiectivele desemnate. Prezenţa şi atacul trupelor ruseşti prin celălalt flanc, cel
estic, al armatei Kosch ar fi garantat succesul operaţiunii. Participarea în ultima zi a bătăliei
pentru Bucureşti a trupelor ruseşti va fi slab redată în istoriografia română, chiar şi în perioada
comunistă. Şi asta pe bună dreptate, căci aportul lor la desfăşurare luptelor va fi irelevant. Cu
toate acestea, intensitatea confruntării bulgaro – ruse din flancul estic uitat al bătăliei de pe
Neajlov nu poate fi pusă la îndoială. Mai ales în urma recentelor descoperiri din pădurea
Comana, zona Valea Hoţilor. Tuburi de cartuşe trase, bulgăreşti şi ruseşti, schije de şrapnele,
mortiere de tranşeu şi de obuze, încărcătoare golite şi altele stau dovadă a intensităţii luptelor
purtate pe 2 şi 3 decembrie în pădurea Comana. O altă mărturie este cuprinsă în inventarul
osuarului mausoleului de la mănăstirea Comana, acolo unde au fost depuse osemintele a 553
soldaţi români, 151 soldaţi bulgari şi 10 soldaţi ruşi.

Intensitatea luptelor purtate acum de-a lungul cursului râului Argeş va continua pe 2 şi pe 3
decembrie, dar deznodământul bătăliei pentru Bucureşti nu mai putea fi altul decât
înfrângerea forţelor româno – ruse. Doi factori vor contribui la această finalitate: capturarea
de către germani a planurilor de operaţii a armatei române şi sosirea în teatrul de operaţiuni a
grupului de armate germane general Kuhne. Infiltrarea acestei armate în spatele “ Grupului de
manevră Prezan” şi ameninţarea directă a Bucureştiului şi încercuirea majorităţii armatei
române va determina emiterea ordinului de retragere prin luptă şi de evacuare a capitalei. În
ciuda ofensivei victorioase grupului de manevră român spre sud, a aportului diviziei 40 rusă a
generalului Rasvoi şi a rezistenţei eroice a trupelor fărămiţate a “ Grupului de apărare a
Dunării”, manevra de încercuire realizată de armata română va fi anulată. După 3 decembrie,
victoria iminentă va fi transformată în înfrângere. Prioritatea Marelui Cartier General Român
va fi aceea de a preîntâmpina o catastrofă şi a salva de la distrugere armata. Pentru aceasta vor
fi introduse în luptă diviziile 7 şi 10 infanterie şi divizia 1 cavalerie spre a acoperi retragerea
forţelor prinse la sud de Bucureşti. Pe 4 decembrie ambele maluri ale râului Argeş sunt în
mâinile inamicului, iar ziua următoare, de Sfântul Nicolae, primele unităţi germane şi bulgare
pătrund în capitala României. În acest fel se încheie, într-un chip tragic, epopeea bătăliei de pe
Neajlov – Argeş. Trupele armatei române vor fi aproape toate înjumătăţite, dacă nu desfiinţate
ca mari unităţi, cazul diviziei 2/5 general Socec. Cealaltă divizie principală a mişcări de
învăluire prin flanc, divizia 9/19, va avea efectivele reduse la un sfert din cele disponibile la
debutul operaţiunilor, cu doar cinci zile mai devreme. De asemenea unităţile române angajate
în zona Comana vor avea pierderi de aproape 50 %, ca în cazul regimentului 14 Roman, sau a
regimentelor 4 şi 7 vânători, iar trupele diviziei 18 teritorială, cu efective epuizate fizic şi
decimate la debutul operaţiunilor, vor fi aproape fără valoare strategică după 3 decembrie.
Totuşi armata română va supravieţui iernii 1916 - 1917 şi va evita distugerea, urmân să se
acopere de glorie î vara anului 1917, pe câmpurile moldovene de la Mărăşeşti, Mărăşti şi
Oituz.