UNIVERSITATEA POLITEHNICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE INGINERIE INDUSTRIALĂ ȘI ROBOTICĂ

PROGRAM MASTER “COMUNICARE MANAGERIALĂ”
ANUL II

Brendan Simms „ Europa. Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent”

Masterand: FE
„Europa. Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent” autor
 Cuprins
Lista hărţilor...................................................................................9pag.
Prefaţă...........................................................................................27pag
.

Introducere. Europa în 1450.........................................................29pag.

Capitolul 1. Imperiile, 1453-1648 ...............................................33pag.
Capitolul 2. Succesiunile, 1649-1755 ..........................................56pag.
Capitolul 3. Revoluţiile, 1756-1813 ............................................99pag.
Capilolul 4. Emancipările, 1814-1866........................................146pag.
Capitolul 5. Unificările, 1867-1916 ...........................................186pag.
Capitolul 6. Utopiile, 1917-1944 ...............................................234pag.
Capitolul 7. Împărţirile, 1945-1973 ...........................................284pag.
Capitolul 8. Democraţiile, 1974-2011 .......................................336pag.
Concluzie. ..................................................................................385pag.
Brendan Peter Simms – născut în 1967, Dublin. Brendan Simms a
studiat la Trinity College Dublin, unde a fost ales savant în 1986,
înainte de a-și finaliza teza de doctorat, „Relații anglo-prusace, 1804–
1806: The Napoleonic Threat” , la Peterhouse, Cambridge. Brendan
Simms este profesor de istorie în relațiilor internaționale la
Departamentul de Politică și Studii Internaționale de la Universitatea
din Cambridge, unde predă și conduce seminarii, specializat în istoria
internațională, din 1945 Simms este membru al Peterhouse.
Pe lângă activitatea sa academică, Simms servește și ca președinte al
Societății Henry Jackson , care susține opinia conform căreia
sprijinirea și promovarea democrației liberale și a intervenționismului
liberal ar trebui să fie o parte integrantă a politicii externe occidentale
și ca Președinte al Project for Democratic Union, organizat de studenți
din Munchen. El a susținut că zona euro ar trebui să creeze Statele
membre ale Europei și de asemenea, că aceasta ar trebui să continue
tradițiile Sfântului Imperiu Roman, numind un împărat ales.
Brendan Simms, editura Polirom, anul apariției 2015, traducător Lucia
Popovici, numărul de pagini 512.
Cartea „EUROPA LUPTA PENTRU SUPREMAŢIE, de la 1453 până
în prezent” este o carte excelentă, care abordează cu luciditate marile
teme ale istoriei Europei.
Dacă există un adevăr fundamental al geopoliticii, acesta este :
cine controlează nucleul Europei controlează întregul continent,
iar cine controlează toată Europa poate domina lumea. În ultimele
cinci secole, o distribuție rotativă de regi și cuceritori, președinți și
dictatori și-au pus ochii pe inima europeană, disperați să pună mâna pe
această zonă esențială și-au dorit să dețină puterea asupra zonei care se
întinde din Țarile de Jos și Germania pînă în Câmpia Padului. Carol
Quint, Napoleon, Hitler, Stalin și Gorbaciov au avut cu toții același
obiectiv: să domine centrul Europei. Totul a început, susține Brendan
Simms, în 1453, cînd prăbușirea Imperiului Bizantin a deschis calea
incursiunilor otomane pe continent și a grabit expansiunea Sfintului
Imperiu Roman. După aceea conflictele s-au succedat aproape
neîntrerupt, de la Razboiul Civil englez și Revoluția Franceză pînă la
cele două razboaie mondiale. Îmbinând religia, politica, strategia
militară și relațiile internaționale, Brendan Simms evoca o jumatate de
mileniu de istorie pentru a arăta cum lupta pentru supremație în
Europa a modelat istoria întregii lumi. Și cum, atunci cînd în Europa
este armonie, lumea întreaga are de câștigat.
„Aceasta este istoria lui Richelieu, Metternich și Kissinger, nu a lui
Luther, Newton si Beethoven. Poate părea arid, dar nu e deloc așa.
Europa cucerește cititorul cu povești despre alianțe schimbatoare,
armate puternice și strategii ambițioase.” (Wall Street Journal)
Este îndrăzneț, articulat, bine scris și interesant, dar, de asemenea,
problematic și lipsit de avertismentele și calificările care ar putea fi
așteptate de la un academic important, cum ar fi Simms, profesor de
relații internaționale la Cambridge.
În această carte minunat de ambițioasă și captivantă, Brendan Simms
spune povestea geopoliticii în continuă schimbare a Europei și a
circumstanțelor particulare care au făcut atât de imposibil de dominat,
dar și atât de dinamic și feroce. Este povestea unui grup de dinastii
extrem de competitive și suspicioase reciproc, dar și a unui continent
unic predispus la interferența elementelor „semi-detașate”, precum
Rusia, Imperiul Otoman, Marea Britanie și Statele Unite.
Norman Stone a lăudat această carte: Lupta pentru supremație drept
„vici și erudit”. De asemenea, a lăudat cartea pentru concentrarea
asupra Germaniei și a cunoștințelor lui Simms despre ea, deși o
califică spunând că Simms este mai puternic în secolul al XVIII-lea
decât în secolul al XX-lea datorită volumului de material care trebuie
acoperit în acesta din urmă. Cartea se preocupă în mod central, pe
bună dreptate, de Germania, pe care Simms o cunoaște de la prima
mâină. Marea sa putere este că îți amintește mereu că țările europene
nu au crescut autonom. Europa era fragmentată, iar fragmentele, aflate
în conflict, s-au afectat reciproc. Accentul s-a pus pe povestea
internațională, diplomatică și militară.
Malcolm Noel l-a lăudat pe Simms drept „un istoric cu o gamă și o
capacitate neobișnuită”, spunând că „a ști ce vrea să spună este unul
dintre punctele forte ale lui Simms”. În general, Malcolm a lăudat
cartea, deși în ceea ce privește accentul pus de Simms pe primatul
politicii externe în afacerile europene, Malcolm s-a întrebat dacă ar
putea exista contraexemple, cum ar fi cele în care distincția
străină/internă este mai puțin clară.
Cartea de faţă a acoperit mai bine de 500 de ani de istorie europeană.
A prezentat zeci de războaie, intervenţii, mişcări de reformă şi
dezbateri asociate. Am făcut cunoştinţă cu state, personalităţi şi culturi
extrem de diferite, începând cu Sfântul Imperiu Roman, trecând prin
absolutism, guvernare parlamentară, al Treilea Reich şi sfârşind cu
Uniunea Europeană.
Subiectul lui Simms în cartea sa sunt relațiile de putere în Europa
începând cu 1453 și, mai ales, din 1814. El pledează pentru o
consistență esențială prin urmare, coerență, în acestea perioada.
Simms demonstrează că principalele probleme de securitate cu care se
confruntă europenii au rămas remarcabil de constante de-a lungul
secolelor: conceptele, visul imperiului și căutarea securității;
centralitatea Germaniei ca „semiconductor” care leagă diferitele părți
ale echilibrului european; echilibrul dintre libertate și autoritate;
tensiunile dintre consultare și eficiență, ideologie și rațiune de stat;
legătura dintre politica externă și cea internă, i-au preocupat pe toți
oamenii de stat de la mijlocul secolului al XV-lea până în prezent.
Problema germană este prezentată în mod repetat de Simms ca fiind
crucială, centrală, dacă Europa va fi unită sau dominată de o singură
forță. Germania este, de asemenea, descrisă ca cabina de pilotaj a
luptei ideologice europene, toți oamenii de stat fiind preocupați de
această, de la mijlocul secolului al XV-lea până în prezent.
Există o serie de probleme cu abordarea lui Simms. În termeni
metodologici, se bazează pe afirmație, mai degrabă decât pe
demonstrație. Afirmațiile sunt interesante și bine prezentate, legat de
aceasta, multe dintre afirmații pot fi puse la îndoială. În ceea ce
privește faptele specifice, există și problema erorii episodice, comună
pentru majoritatea cărților care acoperă orice gamă. De exemplu,
Maastricht a căzut în mâinile francezilor în 1748, nu în 1747.
Contează asta? Nu, cu excepția cazului în care sugerează probleme
legate de verificarea faptelor de către autor sau lipsa unui control
adecvat din partea editorilor, acesta din urmă fiind un factor prea
comun cu cărțile comerciale.
Întrebarea fundamentală a fost dintotdeauna dacă Europa va fi unită -
sau dominată - de o forţă unică: monarhia universală atribuită lui
Carol al V-lea, Filip al II-lea (pentru care lumea „nu era de ajuns”) şi
Ludovic al XIV-lea; califatul lui Suleiman Magnificul şi al
succesorilor lui; blocul continental pe care Napoleon a fost atât de
aproape să-l înfăptuiască; Mitteleuropa1 Germaniei Imperiale; Reichul
„milenar” al lui Hitler; utopia socialistă îmbrăţişată de Uniunea
Sovietică; şi geopolitica democratică de astăzi a NATO şi a Uniunii
Europene. În fiecare caz, mărul discordiei a fost Germania, din pricina
poziţiei sale strategice în inima Europei, a imensului său potenţial
economic şi militar şi - în modernitatea timpurie - din pricina
legitimităţii politice pe care i-o conferea titlul ei imperial.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, această putere latentă s-a împlinit
sub conducerea lui Bismarck şi a dominat politica europeană până la
căderea lui Hitler. În cursul Războiului Rece care a urmat, lupta pentru
controlul Germaniei a stat la baza rivalităţii dintre Uniunea Sovietică
şi Occident. După căderea Zidului Berlinului, puterea germană a
început să se dezvolte odată cu reunificarea - deşi mai lent decât se
aşteptaseră mulţi - iar acum domină Uniunea Europeană. În
nenumărate rânduri, începând cu acordurile din Westfalia2, trecând
prin Tratatul de la Viena şi până la crearea Uniunii Europei
Occidentale şi la noul val de integrare europeană de după căderea
Zidului, legătura dintre ordinea internă a Germaniei şi pacea Europei a
fost exprimată în mod explicit. Unele dintre cele mai importante
1
Mitteleuropa (pronunțat /ˈmɪtl ̩ʔɔɪ ̯ˌʀoːpa/), însemnând Europa de Mijloc, este unul dintre termenii din limba
germană care se referă la Europa Centrală.Termenul este asociat cu diverse conotații culturale, politice și
istorice
2
Westfalia (în germană: Westfalen) este astăzi o regiune care face parte din partea de nord-est a landului
Renania de Nord – Westfalia, cuprinzând substanțial fosta provincie prusacă Westfalia. Din punct de vedere
cultural și istoric regiunea se extinde în nord peste granițele actualului land.
instituţii internaţionale - Liga Naţiunilor, Naţiunile Unite, proiectul de
integrare europeană, Tratatul de Neproliferare3 şi (parţial) NATO - au
fost menite inițial să îngrădească Germania sau să-i mobilizeze
energiile în direcția cauzei comune. Astăzi, întrebarea dacă Europa va
merge înainte într-o uniune mai strânsă sau dacă va rămâne o
confederație de state-națiuni își va găsi răspunsul înainte de toate prin
Germania. Balanța de putere europeană- și îndeosebi viitorul
Germaniei - a fost de asemenea vitală pentru cea mai importantă
putere extraeuropeană, Statele Unite.
Strategii americani se temeau că, dacă în Europa ar fi devenit
predominantă o singură putere, aceasta va încerca în scurt timp să-și
impună autoritatea şi ideologia. Americanii au privit cu profundă
îngrijorare Războaiele Napoleoniene, ciocnirea de la începutul
secolului al XIX-lea dintre liberalism şi autocraţie şi ambiţiile
Germaniei imperiale şi ale celui de-aî Treilea Reich. Statele Unite au
luat naştere ca parte a sistemului de state europene
Această carte este publicată într-o perioadă de profundă incertitudine
europeană. Va găsi Europa o poziţie comună în ceea ce priveşte
provocările şi oportunităţile Primăverii Arabe4, ambițiile ruse din Est
şi amplificarea puterii chineze, sau se va fragmenta în părţile sale
componente? Vor continua europenii să vadă în UE un Sfânt
Imperiu Roman al epocii moderne, care le îngăduie să coexiste
mai uşor decât oricând, dar care este incapabil de acţiune
colectivă eficientă?

3
Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear, cunoscut și ca Tratatul de Neproliferare Nucleară (The
Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, de asemenea Nuclear Non-Proliferation Treaty : NPT sau
NNPT) este un tratat internațional, deschis spre semnare în data de 1 iulie 1968 pentru a limita răspândirea
armamentului nuclear. 188 state suverane sunt părți ale tratatului, totuși două (India și Pakistan) din cele opt
puteri nucleare confirmate (altfel spus, cele care au testat, în mod public, armament nuclear), și o putere
nucleară neconfirmată (Israel) nu au semnat și nici nu au ratificat tratatul. O altă putere nucleară (Coreea de
Nord) s-a retras. Tratatul a fost propus de Irlanda, iar Finlanda a fost prima țară care l-a semnat. În New York,
pe data de 11 mai 1995, părțile semnatare ale tratatului au decis, prin comun acord să extindă tratatul pe o
perioadă nedefinită și fără condiții.
4
Primăvara arabă (arabă ‫الربيع العربي‬, ar-rabīˁ al-ˁarabī) a fost o serie de mișcări de protest care au avut loc în
mai multe țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord începând cu sfârșitul anului 2010. În principal, acestea au
avut loc mai ales în țări arabe unde domnea un regim autoritar sau totalitar. Manifestări de stradă de o
amploare deosebită s-au desfășurat în Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit si Iran etc.
Doar două state au puterea să deschidă uşa unei integrări mai
profunde: Marea Britanie, deoarece deţine cea mai credibilă forţă
militară de pe continent la momentul de faţă?; şi Germania,
întrucât puterea sa economică este vitală pentru funcţionarea Pieţei
Unice şi a monedei euro. Vor învârti oare ele cheia împreună? Va fi
Marea Britanie5 o Prusie pentru proiectul european, stimulând
integrarea securităţii şi asigurându-i credibiltatea militară atât de
necesară ? Va îmbrăţişa soarta europeană urmărită de englezi încă din
vremea lui Henric al VlII-lea, Marlborough şi Castlereagh, dacă nu
chiar mai devreme ? Va susţine cel puţin eforturile continentului în
vederea înfăptuirii uniunii, chiar dacă sprijină proiectul doar din
afară ? Sau va întoarce Marea Britanie spatele Europei şi va
spulbera toate speranţele într-o uniune puternică pentru apărarea
valorilor occidentale acasă şi pentru proiectarea lor peste hotare ?
Europenii au avut parte de acea unitate doar în fața unei amenințări
externe sau interne, de exemplu, împotriva lui Ludovic al XIV-lea,
Napoleon, Hitler sau Stalin. De aici rezultă că doar o ameninţare
externă majoră îi va uni astăzi pe europeni. Va lua ea forma unei

5
La 23 iunie 2016, Regatul Unit (UK) a organizat un referendum cu privire la statutul său de membru al Uniunii
Europene. Regatul Unit a decis să părăsească UE, cu 52 % din voturi pentru și 48 % împotrivă. La 29 martie
2017, Regatul Unit a informat Consiliul European cu privire la intenția sa de a părăsi UE, activând astfel în mod
oficial articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană. La 30 ianuarie 2020, UE a ratificat acordul de
retragere. La 31 ianuarie 2020, la miezul nopții (CET), când a intrat în vigoare acordul de retragere, Regatul Unit
a părăsit Uniunea Europeană și a devenit țară terță. Aceasta a marcat începutul unei perioade de tranziție care
a durat până la 31 decembrie 2020. La 24 decembrie 2020, UE și Regatul Unit au convenit asupra unui acord
comercial și de cooperare, redefinind relațiile lor viitoare. Toate cele 27 de state membre au aprobat acordul la
29 decembrie 2020.
confruntări cu Rusia domnului Putin6, poate din cauza statelor
baltice, a Belarusului sau a Ucrainei ?
Va fi o luptă cu califatul islamist în Orientul Mijlociu sau pe „frontul
intern” al societăţilor occidentale ? Ori va fi o ciocnire cu China, pe
măsură ce aceasta se extinde în regiuni de interes vital pentru Europa
şi devine o provocare ideologică tot mai serioasă? Va face faţă
Uniunea acestor ameninţări extinzându-se la est şi la sud până când va
atinge graniţe geografice naturale sau hotare politice impermeabile?
„Zonele intermediare”, din Ucraina şi Belarus, vor fi absorbite pentru
a pune capăt instabilităţii şi pentru a împiedica anexarea lor de către
Moscova? Mai presus de orice, va deveni Uniunea Europeană un actor
internaţional mai coeziv, îndeosebi în sfera militară? Armata şi marina

6
La 24 februarie 2022, Rusia a invadat Ucraina, marcând o escaladare abruptă a războiului ruso-ucrainean, care
începuse în 2014. Invazia a provocat criza de refugiați cu cea mai rapidă creștere din Europa de la cel de-al
Doilea Război Mondial încoace, cu un număr estimat de 8 milioane de persoane strămutate în interiorul țării
până la sfârșitul lunii mai, precum și cu 7,8 milioane de ucraineni care au fugit din țară până la 1 noiembrie
2022. Invazia a provocat, de asemenea, penurie de alimente la nivel mondial.
În 2014, Rusia a invadat și anexat Crimeea, iar separatiștii susținuți de Rusia au ocupat o parte din regiunea
Donbas din sud-estul Ucrainei, formată din regiunile Luhansk și Donețk, declanșând un război regional. În 2021,
Rusia a început o amplă consolidare militară de-a lungul graniței sale cu Ucraina, acumulând până la 190.000 de
soldați și echipamentul acestora. Într-un discurs televizat cu puțin timp înainte de invazie, președintele rus
Vladimir Putin a îmbrățișat opinii iredentiste, a contestat dreptul Ucrainei la statutul de stat și a afirmat în mod
fals că Ucraina era guvernată de neonaziști care persecutau minoritatea etnică rusă. La 21 februarie 2022, Rusia
a recunoscut Republica Populară Donețk și Republica Populară Luhansk, două state separatiste autoproclamate
în Donbas.A doua zi, Consiliul Federației Rusiei a autorizat utilizarea forței militare, iar trupele rusești au intrat
în mod deschis în ambele teritorii.
Invazia a început în dimineața zilei de 24 februarie, când Putin a anunțat o „operațiune militară specială”
pentru „demilitarizarea și denazificarea” Ucrainei. Câteva minute mai târziu, rachete și lovituri aeriene au lovit
întreaga Ucraină, inclusiv capitala Kiev, urmate de o mare invazie terestră din mai multe direcții. Președintele
ucrainean Vlodimir Zelenski a decretat legea marțială și o mobilizare generală. Atacurile rusești au fost lansate
inițial pe un front nordic dinspre Belarus spre Kiev, un front nord-estic spre Harkov, un front sudic dinspre
Crimeea și un front sud-estic dinspre Luhansk și Donețk. Pe frontul de nord, pe fondul pierderilor grele și a
rezistenței puternice a Ucrainei în jurul Kievului, avansul Rusiei s-a blocat în martie, iar în aprilie trupele sale s-
au retras. La 19 aprilie, Rusia a lansat un nou atac asupra regiunii Donbas, iar regiunea Luhansk a fost capturată
în totalitate până la 3 iulie. Forțele rusești au continuat să bombardeze atât obiective militare, cât și civile,
departe de linia frontului. Forțele ucrainene au lansat contraofensive în sud, în august, și în nord-est, în
septembrie. La scurt timp după aceea, Rusia a anexat Luhansk și cele trei oblasturi ucrainene parțial ocupate:
Donețk, Zaporizhzhia și Kherson. Invazia a fost condamnată pe scară largă la nivel internațional. Adunarea
Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție prin care a condamnat invazia și a cerut
retragerea completă a forțelor rusești. Curtea Internațională de Justiție a ordonat Rusiei să suspende
operațiunile militare, iar Consiliul Europei a expulzat Rusia. Multe țări au impus sancțiuni Rusiei, precum și
aliatului său, Belarus, care au afectat economiile Rusiei și ale lumii, și au oferit ajutor umanitar și militar
Ucrainei. Protestele au avut loc în întreaga lume; cele din Rusia au fost întâmpinate cu arestări în masă și cu o
cenzură sporită a mass-media, inclusiv interzicerea cuvintelor „război” și „invazie”. Peste 1.000 de companii s-
au retras din Rusia și Belarus ca răspuns la invazie.Curtea Penală Internațională a deschis o anchetă privind
crimele împotriva umanității în Ucraina începând din 2013, precum și crimele de război din timpul invaziei din
2022.
ei vor servi drept „şcoala Uniunii” ? Sau vor ocoli europenii aceste
provocări, se vor închide în ei înşişi şi chiar se vor despărţi ?
În termeni geografici, o problemă pentru istoricii lumii, accentul este
pus pe Germania. „Germania a fost leagănul marxismului şi gazda
celui mai puternic partid socialist înaintea Primului Război Mondial.
Germania a fost cea care a generat nazismul, în sfârşit, ciocnirea dintre
dictatura comunistă şi democraţie nu a fost nicăieri mai intensă decât
în Germania, şi îndeosebi la Berlin, care a căpătat o importanţă
simbolică crucială ca fostă capitală divizată, într-o Germanie divizată,
într-o Europă divizată, într-o lume divizată. Războiul Rece a început şi
s-a sfârşit acolo.” Acest lucru duce la o subestimare serioasă a altor
abordări ale istoriei europene și mondiale, în special concentrarea
asupra Mediteranei sau Atlanticului. Astfel de focusuri oferă relatări
diferite și mai convingătoare despre rolul Europei în istoria lumii,
precum și despre Europa însăși. În special, întrebările de interacțiune
culturală sunt mult mai mult în prim plan dacă se pune accent pe
Mediterana. Simms nu abordează niciodată în mod adecvat problema
perspectivelor diferite. El se bazează pur și simplu pe afirmație. De
exemplu, Germania este prezentată ca cel mai important front în lupta
dintre creștinătate și islam. Aceasta este o opinie care i-ar fi surprins
pe comentatorii iberici, francezi sau italieni, pentru toți pentru care
Marea Mediterană a fost punctul central într-un conflict care în secolul
al XVI-lea a răvășit din Maroc până în Cipru. Pentru ei, Viena era clar
periferică. Mai convențional, Simms vede o luptă pentru controlul
Germaniei ca în centrul rivalității dintre Uniunea Sovietică și
Occident. Un astfel de caz poate fi într-adevăr făcut, dar subminează
semnificația Asiei de Est, unde Războiul Rece a fost „fierbinte”
Sovieticii au jucat un rol cheie în sprijinirea comuniștilor în timpul
războiului civil chinez, în încurajarea Coreei de Nord să atace în 1950
și în sprijinirea Vietnamului de Nord. Mai mult, o luptă pentru
controlul Germaniei nu a fost în centrul rivalității Războiului Rece din
anii 1970: Orientul Mijlociu și Africa erau mai semnificative. Din
nou, aceste argumente pot fi contestate: Afirmația autorului, este
îngrijorătoare. Să luăm un exemplu dintr-o pagină selectată la
întâmplare. Simms susține că Washingtonul a rezistat cu stăruință
oricărei pătrunderi europene în America Latină, citând patru exemple,
inclusiv...
„În starea naturii pe care și-a imaginat-o Hobbes”, a declarat AJP
Taylor în teza de început a studiului său clasic despre relațiile
internaționale din secolul al XIX-lea, The Struggle for Mastery in
Europe, „violența era singura lege, iar viața era „uroasă, brutală și mic
de statura’. Deși indivizii nu au trăit niciodată în această stare de
natură, Marile Puteri ale Europei au făcut-o întotdeauna.”
Acest principiu, formulat de Taylor cu aproape 60 de ani în urmă, a
fost luat prea mult la suflet de Brendan Simms precum și în cartea sa
anterioară The Struggle for Mastery (Lupta pentru stăpânire) în
Germany, publicată în 1998. La fel ca Taylor, Simms vede statele
europene ca fiind angajate într-o competiție perpetuă, darwiniană, o
rivalitate care a determinat aproape tot ce s-a întâmplat nu numai în
relațiile dintre ele, ci și în dezvoltarea internă a politicilor și
societăților lor.

Cartea sa își propune să demonstreze aceste puncte printr-o narațiune

cronologică detaliată de la căderea Constantinopolului până în zilele
noastre. Cu toate acestea, puțini vor fi convinși de această imagine
unilaterală. Chiar și pe seama lui Simms, au existat perioade lungi în
care „lupta pentru supremație” a lăsat loc diferitelor tipuri de
cooperare internațională, fie că a fost între puterile europene care se
aliniau în spatele Imperiului Habsburgic pentru a lupta împotriva
amenințării reprezentate de otomanii care a asediat Viena în 1683, sau
„alianța sfântă” și sistemul de congres, făcând cauza comună sub
conducerea prințului Metternich pentru a suprima revoluția în
deceniile de după bătălia de la Waterloo. Sau concertul Europei,
Simms pare orb la aceste perioade lungi de acțiune comună între state,
la fel cum pare insensibil la schimbările enorme care au avut loc în
natura relațiilor internaționale în Europa în perioada pe care o acoperă.
Departe de a rămâne „remarcabil de constante de-a lungul secolelor”,
principalele probleme de securitate cu care se confruntă europenii
astăzi – încălzirea globală, imigrația, stagnarea economică, terorismul,
drepturile civile și ale omului și multe altele – nu seamănă aproape
deloc cu problemele cheie ale secolului al XVI-lea., care au fost puse
mai ales de ciocnirea dintre protestanți și catolici într-un continent
dominat și divizat de credință.
Credința sa în ceea ce el numește „primatul politicii externe” îl
conduce pe Simms la câteva afirmații foarte ciudate. Acestea iau
forma de obiter dicta7 ; nu se încearcă să argumenteze un caz pentru
niciunul dintre ei. De fapt, englezii nu s-au revoltat împotriva lui Carol
I „pentru că nu a reușit să-i protejeze pe prinții protestanți germani de
care depindeau propriile lor libertăți” – problemele principale erau
cele ale conflictelor religioase interne. Ludovic al XVI-lea al Franței
nu și-a pierdut tronul „din cauza presupusei sale supuneri față de
Austria”. Hitler nu a venit la putere din cauza unor probleme externe,
ci din cauza depresiei – într-adevăr, reparațiile fuseseră reduse până
când votul nazist a început să crească și s-au încheiat cu totul înainte
ca Hitler să fie numit cancelar.
Simms declară că politica externă și conflictele dintre state au fost
motorul democratizării și extinderii libertăților civile, întrucât statele
erau obligate să convoace și să consulte legislaturi pentru a obține
banii necesari războiului, dar se pot gândi la multe contraexemple în
7
Termenul latin de la un caz de dictatură înseamnă că lucrurile spuse la fel și sunt în general utilizate în lege
pentru a face referire la un aviz sau o observație neexclusă făcută de un judecător într-o hotărâre juridică
pronunțată de o instanță superioară, decizia efectivă devine obligatorie.
care momente de eșec în război, real sau perceput, a impulsionat
conducerea autoritară, de la domnia terorii lui Robespierre în 1793-
1794 până la triumful lui Mussolini în 1922. Libertățile civile au fost
zdrobite în Marea Britanie în timpul războaielor napoleoniene, nu
extinse. Declanșatorul emancipării iobagilor din Prusia și Rusia poate
să fi fost înfrângerea în război, dar, în practică, revoltele țărănești de
jos au provocat-o oricum. Adesea, spre deosebire de ceea ce susține
Simms, adunările reprezentative și-au pierdut influența și au devenit
mai puțin reprezentative sub presiunea acumulării de arme. Aproape
nicăieri în această carte nu există nicio recunoaștere a rolului pe care
l-au jucat factorii economici în relațiile internaționale și acolo unde
apare, este adesea uluitor de greșit. Majoritatea istoricilor, de exemplu,
ar fi de acord că aderarea oarbă la standardul de aur8, agravată de
retragerea împrumuturilor americane după prăbușirea de pe Wall
Street din 1929, a fost principala cauză a prăbușirii bancare și a
debutului depresiei în Germania, dar Simms dă vina pe francezi, care
cumva „au doborât” Creditanstaltul din Viena (banca) pentru că
doreau să oprească o propunere de uniune vamală austro-germană. Nu
sunt furnizate dovezi pentru această afirmație surprinzătoare. Încă o
dată, „primatul politicii externe” este afirmat pe motive slabe.
Doctrina „primatului politicii externe” a fost, la fel ca și credința lui
Simms în relațiile internaționale ca o lume a concurenței necruțătoare
pentru supremație, în mare parte o teorie din primele decenii ale
secolului al XX-lea, favorizată în special de istoricii germani,
deoarece îi scutește pe germani de orice responsabilitate pentru
ascensiunea și triumful lui Hitler: totul a fost din cauza tratatului de la
8
Etalonul de aur, ei se referă în general la Standardul de aur internațional stabilit la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Precipitat de o criză a monedei de argint din Anglia, care a culminat cu suspendarea de către Statele Unite a
tuturor plăților de argint, acest standard a început în 19, când Germania unificată a stabilit Reichsmark ca
monedă standard de aur strict. Până în 1871, aproape toate puterile economice globale au urmat
exemplul.Acest sistem inițial a atins prima criză odată cu declanșarea Primului Război Mondial. Cheltuielile
incredibile ale ducerii acestui război au forțat Marea Britanie să treacă la monede fiat. Tratatul de la Versailles,
stabilind condițiile de capitulare, a forțat Germania să predea o mare parte din rezerva sa de aur drept
reparații. Aparent, aceasta a fost pentru a întări proviziile de aur ale națiunilor învingătoare. Un efect secundar,
însă, a fost că Germania nu avea suficient aur pentru a rămâne pe standardul aur. În ciuda faptului că a rămas o
putere industrială majoră, Germania nu a avut de ales decât să treacă la o monedă fiat.Germania și Marea
Britanie au reușit o revenire temporară la standardul aur la mijlocul anilor 1920, alte economii majore, inclusiv
SUA, părăseau acesta. Standardul Internațional de Aur a murit oficial la Conferința de la Londra din 1933, când
națiunile participante nu au putut cădea de acord cu privire la valoarea aurului în sine.
Versailles, așa că Aliații au fost cei de vină. În practică, după o
perioadă din anii 1970 în care istoricii germani liberali și de stânga au
susținut „primatul politicii interne”, explicând agresiunea germană din
1914 și 1939 ca o modalitate prin care elitele germane pot evita
amenințările economice, sociale și politice la adresa dominației lor.
Acasă, istoricii au optat în general pentru o combinație a celor două,
subliniind una sau cealaltă parte a interacțiunii, așa cum o impun
circumstanțele istorice, și așa ar trebui să fie.
Simms împrumută încă un alt concept depășit de la savanții de la
începutul secolului al XX-lea, când insistă în mod repetat asupra
importanței „geopoliticii”. „Punctele de cotitură geopolitice” apar în
mod repetat în carte, dar la o privire mai atentă termenul nu înseamnă
ceea ce înseamnă în mod tradițional, și anume influența locației
geografice și a caracteristicilor geografice asupra politicilor unei țări;
se referă doar la ceea ce Taylor a numit echilibrul puterii, singurul
factor, spunea el, care a ținut sub control egoismul monstruos al
statelor europene. Taylor a încercat, pe alocuri să explice istoria
germană, nu foarte convingător, ca fiind produsul locației centrale a
Germaniei și al lipsei granițelor naturale, dar Simms nu pare să-l
urmeze în acest argument.
Totuși, acolo unde îl urmărește pe Taylor este în obsesia lui pentru
Germania, care, spune el în repetate rânduri prin intermediul cărții, a
fost și este creuzetul9 în care soarta Europei a fost întotdeauna decisă.
Acest lucru poate să fi fost parțial adevărat în timpul Războiului de
Treizeci de Ani, dar pentru perioade foarte lungi, de la Ludovic al
XIV-lea la Napoleon și nu numai, francezii au fost cei ale căror
ambiții s-au dovedit motorul decisiv al războiului și păcii, îndreptate
în primul rând spre estul Franței, spre nord și sud , în mod esențial, în
secolul al XVIII-lea, către India și America, iar mai târziu către Africa
și Indo-China. „Problema centrală” la congresul de la Viena din 1814-
1815 nu a fost „chestiunea germană”, ci cum să-i țină pe francezi în
frâu. Politica externă britanică în secolul al XIX-lea a fost dominată de

9
Creuzetul este un instrument de laborator din metal, sticlă sau adesea din porțelan, care se folosește la a
mărunți sau zdrobi un compus omogen sau o substanță.
amenințarea percepută din Rusia și Franța; Germania nu a fost
considerată foarte importantă decât după 1900.
Afirmații contestabile de acest fel însuflețesc ceea ce este pentru lungă
durată o narațiune plictisitoare, plină de clișee, în care relațiile
internaționale apar ca un fel de joc abstract, așa cum erau descrise cu
multe decenii în urmă, când istoria diplomatică era la modă. În cele
din urmă, pe măsură ce trecem printr-o afirmație dogmatică, avem
impresia că nu este deloc vorba în principal despre istoria europeană;
este un tratat pentru vremuri. Simms, într-adevăr, încheie cu speranța
că Uniunea Europeană va deveni un „actor internațional mai coeziv, în
special în sfera militară”, cu un singur stat fiscal-militar construit pe
instituții democratice unitare și o armată europeană unificată „cu
monopol asupra proiecției forței externe”, așa cum a spus el într-un
articol.
A numi asta nebun ar fi un eufemism, dar realismul nu a fost niciodată
un semn distinctiv al intelectualilor din politică. Ultima propoziție a
cărții avertizează că, dacă europenii nu reușesc să continue narațiunea
în viitor, „istoria va judeca Uniunea Europeană o farsă costisitoare de
tineret pe care continentul a jucat-o în nădejde, marcând mai degrabă
finalizarea decât punctul de plecare al unui mare proiect de putere”.
Aceasta este o adaptare a unei fraze din prelegerea inaugurală a lui
Max Weber din 1895, când a declarat că unificarea Germaniei de
către Bismarck în 1871 nu trebuia să fie finalizarea, ci „punctul de
plecare al unei licitații pentru puterea globală germană”. Era clar că
Germania, după unirea din 1871, devenise o putere importantă, aflată
într-o poziție nesigură (prinsă între Rusia şi Franţa) şi dorind să
redefinească sistemul european și pe cel mondial. Majoritatea
conflictelor din prima jumătate a secolului XX au avut legătură cu
statutul Germaniei în Europa. În vreme ce momentele și locurile
conflictelor nu puteau fi prevăzute, probabilitatea izbucnirii unui
război putea fi și chiar a fost anticipată de mulți europeni.
Una din concluziile istoricului britanic care se desprinde din materia
cărţii este aceea că Europa a fost mereu un cazan sub presiuni, într-o
continuă fierbere politico-militară, dar şi socială sau culturală.
„Istoria nu este [...] o carte de bucate ce oferă reţete testate dinainte.
Ea ne învață folosind analogia şi nu maxime. Poate elucida
consecinţele acțiunilor în situații comparabile, însă fiecare generaţie
trebuie să descopere de una singură care sunt situaţiile cu adevărat
comparabile. ” Henry Kissinger (1979)
George Friedman în cartea sa „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru
secolul XXI” scrie „fii pragmatic – așteaptă-te la imposibil!”