Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cartea EUROPA LUPTA PENTRU SUPREMAŢIE, de La 1453 Până În Prezent" Brendan Simms
Cartea EUROPA LUPTA PENTRU SUPREMAŢIE, de La 1453 Până În Prezent" Brendan Simms
Masterand: FE
„Europa. Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent” autor
Cuprins
Lista hărţilor...................................................................................9pag.
Prefaţă...........................................................................................27pag
.
3
Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear, cunoscut și ca Tratatul de Neproliferare Nucleară (The
Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, de asemenea Nuclear Non-Proliferation Treaty : NPT sau
NNPT) este un tratat internațional, deschis spre semnare în data de 1 iulie 1968 pentru a limita răspândirea
armamentului nuclear. 188 state suverane sunt părți ale tratatului, totuși două (India și Pakistan) din cele opt
puteri nucleare confirmate (altfel spus, cele care au testat, în mod public, armament nuclear), și o putere
nucleară neconfirmată (Israel) nu au semnat și nici nu au ratificat tratatul. O altă putere nucleară (Coreea de
Nord) s-a retras. Tratatul a fost propus de Irlanda, iar Finlanda a fost prima țară care l-a semnat. În New York,
pe data de 11 mai 1995, părțile semnatare ale tratatului au decis, prin comun acord să extindă tratatul pe o
perioadă nedefinită și fără condiții.
4
Primăvara arabă (arabă الربيع العربي, ar-rabīˁ al-ˁarabī) a fost o serie de mișcări de protest care au avut loc în
mai multe țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord începând cu sfârșitul anului 2010. În principal, acestea au
avut loc mai ales în țări arabe unde domnea un regim autoritar sau totalitar. Manifestări de stradă de o
amploare deosebită s-au desfășurat în Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit si Iran etc.
Doar două state au puterea să deschidă uşa unei integrări mai
profunde: Marea Britanie, deoarece deţine cea mai credibilă forţă
militară de pe continent la momentul de faţă?; şi Germania,
întrucât puterea sa economică este vitală pentru funcţionarea Pieţei
Unice şi a monedei euro. Vor învârti oare ele cheia împreună? Va fi
Marea Britanie5 o Prusie pentru proiectul european, stimulând
integrarea securităţii şi asigurându-i credibiltatea militară atât de
necesară ? Va îmbrăţişa soarta europeană urmărită de englezi încă din
vremea lui Henric al VlII-lea, Marlborough şi Castlereagh, dacă nu
chiar mai devreme ? Va susţine cel puţin eforturile continentului în
vederea înfăptuirii uniunii, chiar dacă sprijină proiectul doar din
afară ? Sau va întoarce Marea Britanie spatele Europei şi va
spulbera toate speranţele într-o uniune puternică pentru apărarea
valorilor occidentale acasă şi pentru proiectarea lor peste hotare ?
Europenii au avut parte de acea unitate doar în fața unei amenințări
externe sau interne, de exemplu, împotriva lui Ludovic al XIV-lea,
Napoleon, Hitler sau Stalin. De aici rezultă că doar o ameninţare
externă majoră îi va uni astăzi pe europeni. Va lua ea forma unei
5
La 23 iunie 2016, Regatul Unit (UK) a organizat un referendum cu privire la statutul său de membru al Uniunii
Europene. Regatul Unit a decis să părăsească UE, cu 52 % din voturi pentru și 48 % împotrivă. La 29 martie
2017, Regatul Unit a informat Consiliul European cu privire la intenția sa de a părăsi UE, activând astfel în mod
oficial articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană. La 30 ianuarie 2020, UE a ratificat acordul de
retragere. La 31 ianuarie 2020, la miezul nopții (CET), când a intrat în vigoare acordul de retragere, Regatul Unit
a părăsit Uniunea Europeană și a devenit țară terță. Aceasta a marcat începutul unei perioade de tranziție care
a durat până la 31 decembrie 2020. La 24 decembrie 2020, UE și Regatul Unit au convenit asupra unui acord
comercial și de cooperare, redefinind relațiile lor viitoare. Toate cele 27 de state membre au aprobat acordul la
29 decembrie 2020.
confruntări cu Rusia domnului Putin6, poate din cauza statelor
baltice, a Belarusului sau a Ucrainei ?
Va fi o luptă cu califatul islamist în Orientul Mijlociu sau pe „frontul
intern” al societăţilor occidentale ? Ori va fi o ciocnire cu China, pe
măsură ce aceasta se extinde în regiuni de interes vital pentru Europa
şi devine o provocare ideologică tot mai serioasă? Va face faţă
Uniunea acestor ameninţări extinzându-se la est şi la sud până când va
atinge graniţe geografice naturale sau hotare politice impermeabile?
„Zonele intermediare”, din Ucraina şi Belarus, vor fi absorbite pentru
a pune capăt instabilităţii şi pentru a împiedica anexarea lor de către
Moscova? Mai presus de orice, va deveni Uniunea Europeană un actor
internaţional mai coeziv, îndeosebi în sfera militară? Armata şi marina
6
La 24 februarie 2022, Rusia a invadat Ucraina, marcând o escaladare abruptă a războiului ruso-ucrainean, care
începuse în 2014. Invazia a provocat criza de refugiați cu cea mai rapidă creștere din Europa de la cel de-al
Doilea Război Mondial încoace, cu un număr estimat de 8 milioane de persoane strămutate în interiorul țării
până la sfârșitul lunii mai, precum și cu 7,8 milioane de ucraineni care au fugit din țară până la 1 noiembrie
2022. Invazia a provocat, de asemenea, penurie de alimente la nivel mondial.
În 2014, Rusia a invadat și anexat Crimeea, iar separatiștii susținuți de Rusia au ocupat o parte din regiunea
Donbas din sud-estul Ucrainei, formată din regiunile Luhansk și Donețk, declanșând un război regional. În 2021,
Rusia a început o amplă consolidare militară de-a lungul graniței sale cu Ucraina, acumulând până la 190.000 de
soldați și echipamentul acestora. Într-un discurs televizat cu puțin timp înainte de invazie, președintele rus
Vladimir Putin a îmbrățișat opinii iredentiste, a contestat dreptul Ucrainei la statutul de stat și a afirmat în mod
fals că Ucraina era guvernată de neonaziști care persecutau minoritatea etnică rusă. La 21 februarie 2022, Rusia
a recunoscut Republica Populară Donețk și Republica Populară Luhansk, două state separatiste autoproclamate
în Donbas.A doua zi, Consiliul Federației Rusiei a autorizat utilizarea forței militare, iar trupele rusești au intrat
în mod deschis în ambele teritorii.
Invazia a început în dimineața zilei de 24 februarie, când Putin a anunțat o „operațiune militară specială”
pentru „demilitarizarea și denazificarea” Ucrainei. Câteva minute mai târziu, rachete și lovituri aeriene au lovit
întreaga Ucraină, inclusiv capitala Kiev, urmate de o mare invazie terestră din mai multe direcții. Președintele
ucrainean Vlodimir Zelenski a decretat legea marțială și o mobilizare generală. Atacurile rusești au fost lansate
inițial pe un front nordic dinspre Belarus spre Kiev, un front nord-estic spre Harkov, un front sudic dinspre
Crimeea și un front sud-estic dinspre Luhansk și Donețk. Pe frontul de nord, pe fondul pierderilor grele și a
rezistenței puternice a Ucrainei în jurul Kievului, avansul Rusiei s-a blocat în martie, iar în aprilie trupele sale s-
au retras. La 19 aprilie, Rusia a lansat un nou atac asupra regiunii Donbas, iar regiunea Luhansk a fost capturată
în totalitate până la 3 iulie. Forțele rusești au continuat să bombardeze atât obiective militare, cât și civile,
departe de linia frontului. Forțele ucrainene au lansat contraofensive în sud, în august, și în nord-est, în
septembrie. La scurt timp după aceea, Rusia a anexat Luhansk și cele trei oblasturi ucrainene parțial ocupate:
Donețk, Zaporizhzhia și Kherson. Invazia a fost condamnată pe scară largă la nivel internațional. Adunarea
Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție prin care a condamnat invazia și a cerut
retragerea completă a forțelor rusești. Curtea Internațională de Justiție a ordonat Rusiei să suspende
operațiunile militare, iar Consiliul Europei a expulzat Rusia. Multe țări au impus sancțiuni Rusiei, precum și
aliatului său, Belarus, care au afectat economiile Rusiei și ale lumii, și au oferit ajutor umanitar și militar
Ucrainei. Protestele au avut loc în întreaga lume; cele din Rusia au fost întâmpinate cu arestări în masă și cu o
cenzură sporită a mass-media, inclusiv interzicerea cuvintelor „război” și „invazie”. Peste 1.000 de companii s-
au retras din Rusia și Belarus ca răspuns la invazie.Curtea Penală Internațională a deschis o anchetă privind
crimele împotriva umanității în Ucraina începând din 2013, precum și crimele de război din timpul invaziei din
2022.
ei vor servi drept „şcoala Uniunii” ? Sau vor ocoli europenii aceste
provocări, se vor închide în ei înşişi şi chiar se vor despărţi ?
În termeni geografici, o problemă pentru istoricii lumii, accentul este
pus pe Germania. „Germania a fost leagănul marxismului şi gazda
celui mai puternic partid socialist înaintea Primului Război Mondial.
Germania a fost cea care a generat nazismul, în sfârşit, ciocnirea dintre
dictatura comunistă şi democraţie nu a fost nicăieri mai intensă decât
în Germania, şi îndeosebi la Berlin, care a căpătat o importanţă
simbolică crucială ca fostă capitală divizată, într-o Germanie divizată,
într-o Europă divizată, într-o lume divizată. Războiul Rece a început şi
s-a sfârşit acolo.” Acest lucru duce la o subestimare serioasă a altor
abordări ale istoriei europene și mondiale, în special concentrarea
asupra Mediteranei sau Atlanticului. Astfel de focusuri oferă relatări
diferite și mai convingătoare despre rolul Europei în istoria lumii,
precum și despre Europa însăși. În special, întrebările de interacțiune
culturală sunt mult mai mult în prim plan dacă se pune accent pe
Mediterana. Simms nu abordează niciodată în mod adecvat problema
perspectivelor diferite. El se bazează pur și simplu pe afirmație. De
exemplu, Germania este prezentată ca cel mai important front în lupta
dintre creștinătate și islam. Aceasta este o opinie care i-ar fi surprins
pe comentatorii iberici, francezi sau italieni, pentru toți pentru care
Marea Mediterană a fost punctul central într-un conflict care în secolul
al XVI-lea a răvășit din Maroc până în Cipru. Pentru ei, Viena era clar
periferică. Mai convențional, Simms vede o luptă pentru controlul
Germaniei ca în centrul rivalității dintre Uniunea Sovietică și
Occident. Un astfel de caz poate fi într-adevăr făcut, dar subminează
semnificația Asiei de Est, unde Războiul Rece a fost „fierbinte”
Sovieticii au jucat un rol cheie în sprijinirea comuniștilor în timpul
războiului civil chinez, în încurajarea Coreei de Nord să atace în 1950
și în sprijinirea Vietnamului de Nord. Mai mult, o luptă pentru
controlul Germaniei nu a fost în centrul rivalității Războiului Rece din
anii 1970: Orientul Mijlociu și Africa erau mai semnificative. Din
nou, aceste argumente pot fi contestate: Afirmația autorului, este
îngrijorătoare. Să luăm un exemplu dintr-o pagină selectată la
întâmplare. Simms susține că Washingtonul a rezistat cu stăruință
oricărei pătrunderi europene în America Latină, citând patru exemple,
inclusiv...
„În starea naturii pe care și-a imaginat-o Hobbes”, a declarat AJP
Taylor în teza de început a studiului său clasic despre relațiile
internaționale din secolul al XIX-lea, The Struggle for Mastery in
Europe, „violența era singura lege, iar viața era „uroasă, brutală și mic
de statura’. Deși indivizii nu au trăit niciodată în această stare de
natură, Marile Puteri ale Europei au făcut-o întotdeauna.”
Acest principiu, formulat de Taylor cu aproape 60 de ani în urmă, a
fost luat prea mult la suflet de Brendan Simms precum și în cartea sa
anterioară The Struggle for Mastery (Lupta pentru stăpânire) în
Germany, publicată în 1998. La fel ca Taylor, Simms vede statele
europene ca fiind angajate într-o competiție perpetuă, darwiniană, o
rivalitate care a determinat aproape tot ce s-a întâmplat nu numai în
relațiile dintre ele, ci și în dezvoltarea internă a politicilor și
societăților lor.
9
Creuzetul este un instrument de laborator din metal, sticlă sau adesea din porțelan, care se folosește la a
mărunți sau zdrobi un compus omogen sau o substanță.
amenințarea percepută din Rusia și Franța; Germania nu a fost
considerată foarte importantă decât după 1900.
Afirmații contestabile de acest fel însuflețesc ceea ce este pentru lungă
durată o narațiune plictisitoare, plină de clișee, în care relațiile
internaționale apar ca un fel de joc abstract, așa cum erau descrise cu
multe decenii în urmă, când istoria diplomatică era la modă. În cele
din urmă, pe măsură ce trecem printr-o afirmație dogmatică, avem
impresia că nu este deloc vorba în principal despre istoria europeană;
este un tratat pentru vremuri. Simms, într-adevăr, încheie cu speranța
că Uniunea Europeană va deveni un „actor internațional mai coeziv, în
special în sfera militară”, cu un singur stat fiscal-militar construit pe
instituții democratice unitare și o armată europeană unificată „cu
monopol asupra proiecției forței externe”, așa cum a spus el într-un
articol.
A numi asta nebun ar fi un eufemism, dar realismul nu a fost niciodată
un semn distinctiv al intelectualilor din politică. Ultima propoziție a
cărții avertizează că, dacă europenii nu reușesc să continue narațiunea
în viitor, „istoria va judeca Uniunea Europeană o farsă costisitoare de
tineret pe care continentul a jucat-o în nădejde, marcând mai degrabă
finalizarea decât punctul de plecare al unui mare proiect de putere”.
Aceasta este o adaptare a unei fraze din prelegerea inaugurală a lui
Max Weber din 1895, când a declarat că unificarea Germaniei de
către Bismarck în 1871 nu trebuia să fie finalizarea, ci „punctul de
plecare al unei licitații pentru puterea globală germană”. Era clar că
Germania, după unirea din 1871, devenise o putere importantă, aflată
într-o poziție nesigură (prinsă între Rusia şi Franţa) şi dorind să
redefinească sistemul european și pe cel mondial. Majoritatea
conflictelor din prima jumătate a secolului XX au avut legătură cu
statutul Germaniei în Europa. În vreme ce momentele și locurile
conflictelor nu puteau fi prevăzute, probabilitatea izbucnirii unui
război putea fi și chiar a fost anticipată de mulți europeni.
Una din concluziile istoricului britanic care se desprinde din materia
cărţii este aceea că Europa a fost mereu un cazan sub presiuni, într-o
continuă fierbere politico-militară, dar şi socială sau culturală.
„Istoria nu este [...] o carte de bucate ce oferă reţete testate dinainte.
Ea ne învață folosind analogia şi nu maxime. Poate elucida
consecinţele acțiunilor în situații comparabile, însă fiecare generaţie
trebuie să descopere de una singură care sunt situaţiile cu adevărat
comparabile. ” Henry Kissinger (1979)
George Friedman în cartea sa „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru
secolul XXI” scrie „fii pragmatic – așteaptă-te la imposibil!”