Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882,[1][2] Craiova, România – d. 17

martie 1941,[1][2] Cannes, Alpes-Maritimes, Franța) a fost diplomat, jurist, profesor universitar
și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost
președinte al Ligii Națiunilor și membru titular (din 1935) al Academiei Române.[3]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Familie, biografie timpurie[modificare | modificare sursă]
Născut la Craiova ca fiu al lui Ion Titulescu (mai 1838- octombrie 1883) și al Mariei Urdăreanu[4].
Nicolae și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său, Ion Titulescu, în Titulești, Olt. Ion Titulescu era
descendent al unei familii de moșneni și fiul protopopului Nicolae Economu. Ion Titulescu a
îndeplinit funcția de prefect al județului Dolj, președintele Curții de Apel din Craiova, deputat
în Parlament sub guvernul Ion C. Brătianu[5].

Educație[modificare | modificare sursă]

Între 1893-1900 urmează cursurile Liceului „Carol I” din Craiova. Pe baza rezultatelor excelente
obținute (premiul de onoare la examenul de bacalaureat) primește o bursă la Paris și timp de 5
ani va urma cursurile Facultății de Drept. În 1903 obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs
organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată: „Efectele actelor cu titlu
gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în
profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”. Un faimos profesor
la Drept, profesorul Berthelemy caracteriza astfel lucrarea înaintată comisiei: „claritatea expunerii,
precizia cunoștințelor, excelentul plan adoptat, maniera foarte riguroasă a unor părți lasă o
impresie foarte favorabilă”[6]. La Paris își obține doctoratul cu teza Essai sur une théorie des
droits éventuels. În această perioadă este inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din
capitala Franței.[7]
Statuia lui Nicolae Titulescu din Brașov.

În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907 se mută
în București, an în care s-a căsătorit cu Caterina Burcă. Nicolae Titulescu intră în politică în 1909
și în anul 1912 câștigă un loc pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu,
devenind astfel deputat de Romanați. După primul discurs ținut în Parlament despre poziția
României față de evenimentele din Balcani, Take Ionescu remarca: „Un mare, un extraordinar
talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru” [8], cinci ani mai târziu
devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanțelor.

Carieră politică[modificare | modificare sursă]

Încă din perioada neutralității, Nicolae Titulescu susține ideea Unirii Transilvaniei cu România,
într-un discurs rostit la Ploiești și intitulat „Inima României”, el declara: „România nu poate fi
întreagă fără Ardeal…Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit
neamul, e farmecul care i-a susținut viața…Ardealul nu e numai inima României politice, priviți
harta: Ardealul e inima României geografice” [9] În vara anului 1918, împreună cu alte
personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înființează la
Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul
poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca
organ plenipotențiar al națiunii române.
În anii 1928 - 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine. În
primul ministeriat la Externe (1927-1928) are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a
punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, ridicată de Budapesta,
precum că România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii
proprietari (moșieri) maghiari transilvani. Titulescu a combătut reproșul guvernului maghiar,
demonstrând clar corectitudinea efectuării reformei respective de către București.
Înregistrare a unui discurs parlamentar rostit de Nicolae Titulescu în anul 1921

Alte proiecte[modificare | modificare sursă]

Ion I. C. Brătianu, președintele Partidului Național-Liberal și al Consiliului de Miniștri, se gândea
în urma decedării regelui Ferdinand la proclamarea Republicii și alegerea lui Nicolae Titulescu în
funcția de președinte[10].
Începând din anul 1921 a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de
la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizații internaționale. În
această calitate a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite
prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru
respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate
colectivă și prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproșat apropierea nepotrivită de ministrul
de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca și prea marea încredere arătată liderilor bolșevici.
Simpatia deschisă pentru acțiunile stângii politice europene, cu precădere în Războiul Civil din
Spania, a fost, de asemenea, negativ văzută de clasa politică românească a vremii.

Mormântul lui Nicolae Titulescu situat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Casa Nicolae Titulescu, București, Șos. Kiseleff Pavel Dimitrievici 47 sector 1

Palatul Păcii, Haga, Țările de Jos - commemorative relief of Nicolae Titulescu on a bench in the Peace
Palace Garden, a gift from the Romanian government.

Nazism, îndepărtare și exil[modificare | modificare sursă]

Nicolae Titulescu

Titulescu și-a bazat întreaga activitate pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a
României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l
reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie
activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene. Pe
această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României,
convențiile:

 împotriva agresorului și a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1921 a Micii

Înțelegeri;
 pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice (pacte regionale în care vedea o pavăză
împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste);
Pe data de 29 august 1936 regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor guvernului și a
anturajului său pro-german, dar și ca urmare a presiunilor externe, îl îndepărtează din toate
funcțiile oficiale și îl obligă să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae
Titulescu a propagat chiar și în exil, prin conferințe și articole de ziare, ideea prezervării păcii,
anticipând pericolul unui nou război.

Deces și testament diplomatic[modificare | modificare sursă]

Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă
suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992, conform dorinței sale din testament, rămășițele sale
au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, după
o dificilă procedură legală, organizată de Jean-Paul Carteron.
O analiză a gândirii sale diplomatice este făcută însuși de Nicolae Titulescu: „Întreagă politică
externă pe care am urmat…n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o
rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină imposibil”[