Învățământul presupune formare și instruire.

Formarea ține de dobândirea unui mod corect de a fi, a

unui comportament și a unei gândiri, care să-ți ghideze viața. Instruirea are în vedere mai degrabă
transmiterea unor cunoștințe care să te facă capabil de un anumit meșteșug, să poți face o cizmă sau să
operezi un om, să pledezi la un proces sau să conduci un avion. De ce e nevoie de ambele direcții ale
învățării? Lumea tinde astăzi să zică: Mă interesează la un om să fie bun meseriaș, profesionist în
domeniul lui. În rest, e viața lui privată, acolo nu mă amestec. E corect acest raționament?

Până la un punct. Pentru că nu poți separa omul de profesia lui, nu poți separa cariera de
caracterul omului. Sigur, poți fi un avocat sau judecător excepțional, un medic fantastic de bine pregătit,
dar totul dispare dacă îi tratezi pe cei din fața ta cu suficiență și dispreț. Nu mă încălzește cu nimic faptul
că ai două doctorate dacă nu știi să saluți. Dar dacă vrem să ducem discuția pe tărâmul vieții private, nu
mă interesează absolut deloc ce faci tu la tine acasă cât timp te comporți cum se cuvine în societate. De
asemenea, cred că religia sau culoarea pielii nu sunt și nu trebuie să fie criterii de apreciere a unui om.

Principiile și valorile verificate în timp și experimentate de cei de dinaintea noastră se subsumează unei
tradiții. Există tradiții bune și tradiții rele în învățământul românesc de astăzi. Cum ați evalua învăță -
mântul românesc din perioada 1945-1990 în comparație cu cel interbelic sau postrevoluționar? Ce ar
trebui să păstrăm din trecut, de ce ar trebui să ne debarasăm, concret?

Cred că ne-am grăbit grozav să desființăm fără să punem ceva în loc, să aruncăm cu noroi în tot
ce a fost fără să extragem ce s-a făcut bine. Sunt produsul școlii din anii ‘80-’90 și nu cred că școala a
făcut o treabă rea cu mine... Sigur, orele de informare politică și de lozinci propagandistice au fost „un
crunt meșteșug de tâmpenii”, dar dacă ai avut noroc de un diriginte, profesor de istorie, precum prof.
Jinaru Adrian, nu ai simțit nici o repulsie sau presiune, cât timp dascălul știa să transforme astfel de ore în
cu totul altceva. De exemplu, ore de educație muzicală sau de educație politică externă, ca să înțelegem
lumea în care trăiam. Vă dați seama la ce riscuri se expunea...

Cum putem scăpa de suficiența de sine? Și care este pericolul care ne paște atunci când suntem auto-
suficienți? De multe ori credem că noi chiar le știm pe toate. Și deși această credință ar stârni propriile
zâmbete dacă ne-am gândi mai mult la ignoranța noastră, totuși, ne înfumurăm cu bruma noastră de
cunoștințe.

Vorbiți, de fapt, despre smerenie. Iar asta nu se învață în școală. Nu dobândești „abilități” de
smerenie într-o oră pe săptămână. Dacă pruncii ar fi aduși în biserică de la vârste fragede, cred că anumite
„deprinderi” ar apărea firesc.Totul ține de cei șapte ani de acasă. Acolo înveți ce se cade și ce nu, până
unde este în regulă să te întinzi cu pretențiile de a-ți fi respectate drepturile și că libertatea ta se oprește
acolo unde începe libertatea celuilalt. Suficiența de sine vine din marele gol al unei inimi lipsite de
credință. Căci numai acolo se poate strecura convingerea că ești deasupra tuturor, că ți se cuvine totul, că
meriți totul. Mie mi-e milă de cei care cred că având bunuri materiale au totul. Sunt mult mai săraci decât
cel mai umil muncitor care nu are altă bogăție decât credința în Dumnezeu și munca.

Predarea autentică se face prin forța exemplului. Rostul unei vieți drepte este acela de a fi trăită. Ce
credibilitate putem avea atunci când viața nu depune mărturie pentru vorbele tale? Aș adăuga la
întrebarea din debutul dialogului lui Platon, Menon: Se poate învăța virtutea (văzută ca o capacitate în
arta de a cârmui oamenii)?, pe următoarea: De ce e nevoie să fie învățată virtutea? O lume fără virtute,
fără căutarea ei, poate avea vreo șansă la viitor?

Problema e că lumea de azi nu mai are nevoie de exemple. Își este sieși suficientă. Aruncăm cărți
la gunoi, ardem punțile cu trecutul. Dărâmăm statui și transformăm bisericile în birturi. Cred că avem
nevoie de un nou potop pentru ca lumea să se întoarcă la esență, la bază: Dumnezeu. Exemplele de viață
cele mai căutate sunt cele ale așa-zișilor formatori de opinie, plini de strălucire, dar găunoși.  Oameni
acoperiți de sclipici, dar cu inimile goale, care nu au nimic de oferit decât perdele de fum. Omul de azi nu
are nevoie de virtute pentru că i s-a repetat cu obstinație că poate trăi în afara regulilor, că libertatea
înseamnă să faci ce vrei, cum vrei, când vrei.
Politica este arta de a-ți gospodări bine treburile personale și pe cele ale cetății. Calitățile unui om de
stat depășesc sfera delimitată a competențelor în administrarea eficientă a unei comunități. Socrate
spunea: Cel care conduce statul trebuie să știe să renunțe la multe din dorințele lui, ba să se și simtă
răspunzător atunci când nu le sunt satisfăcute toate nevoile cetățenilor. Ce părere aveți despre
democrația românească?

Nu pot vorbi despre politică, dar pot să spun că o fi democrația cu „bubele” ei, dar este
preferabilă dictaturii, indiferent de numele acesteia. 

Nu este un secret pentru nimeni că banii constituie, în lumea în care trăim, principalul instrument de
măsurare a valorii. Am fi ipocriți să spunem că lucrurile nu stau tocmai așa. Și, cu toate acestea, sunt
valori care nu se pot cuantifica în aur. Capacitatea de a învăța pe cineva, de pildă. Care ar fi cea mai
potrivită plată pentru un profesor autentic din școala românească? Recâștigarea demnității profesiei?
Sau un salariu motivant?

Pentru început, un venit motivant. Apoi poți să ai pretenții de recâștigare a demnității. Nu poți să
fi demn mergând la școală în haine rupte în timp ce elevii tăi apar în mașini ultimul răcnet.

Ce face din profesor o autoritate în domeniu pentru discipolii lui? Ce e mai greu de realizat și obținut, să
fii o autoritate sau să deții o autoritate?

Doar o pregătire profesională impecabilă nu e suficientă, e nevoie și de o statură morală pe măsură.

Profesorul vede acolo unde privirea elevului nu ajunge încă, dar speră că va ajunge într-o zi. Iar înțe lep-
ciunea lui, cunoașterea lui reprezintă instrumentul care-l ajută să trăiască o viață împlinită. Cu toate
acestea, lumea de azi nu mai vrea cunoașterea. Așa cum spunea Nietzsche, oamenii nu-l mai caută pe
Apollo, nu mai aleargă după rațiune, ci și-au închinat viața lui Dionysos, plăcerilor. De ce? De ce nu mai
vrem să trăim frumos, ci credem că frumusețea unei vieți stă doar în a face ce vrei?

Pentru că noțiunea de frumos a fost și este măcelărită, distorsionată. Pentru oameni nu mai contează
cunoașterea, ci posesia de bunuri materiale. A trăi frumos astăzi înseamnă orice, mai puțin a trăi în și cu
Dumnezeu. A trăi frumos se reduce la a exhiba bunăstare materială, fără nici o referire la ce avem în
interiorul nostru pentru că, din păcate, de cele mai multe ori, interiorul e gol. Totul e de suprafață și totul
trebuie să îndepărteze de Dumnezeu, pentru a fi în „trend”.Dumnezeu a devenit dușmanul nr. 1 al omului.

O persoană se califică la statutul de discipol atunci când simte nevoia unui model care să-i permită
accesul la perfecțiunea divină, prin participarea la ea. Câți dintre profesori se mai consideră astăzi ca
fiind purtătorii cunoașterii, ai înțelepciunii dumnezeiești? Și câți dintre învățăcei mai socotesc că în ceea
ce li se predă e un licăr care nu ține de lumea aceasta?
Sper că mult mai mulți decât știm noi. Dar înțelepciunea nu vine doar de la profesori, ea înseamnă mult,
infinit mai mult decât cunoaștere. Înțelepciunea înseamnă simțire și iubire de oameni, ascultare de
Dumnezeu. Am întâlnit, spre imensa mea fericire, studenți și elevi care au venit spre mine tocmai datorită
vorbelor și apropierii de Dumnezeu. Sunt enorm de mulți tineri care așteaptă de la un judecător să fie, în
primul rând, un om al Lui Dumnezeu. Nu te ajută prea mult dacă știi pe de rost tomuri de cărți cât timp nu
știi să aplici Legea Lui, a iubirii și empatiei, a dreptății profunde.

Poate exista umanitate fără educație?

Nu există nimic fără educație. Lumea va pieri fără educație.

Jud. ADRIANA STOICESCU