Insula Șerpilor 

este o insulă din Marea Neagră, la 45 de km de

țărmurile României și Ucrainei, în dreptul golfului Musura. Insula, odinioară românească, a
fost ocupată de URSS după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și anexată în cursul
anului 1948. Cu o suprafață de doar 17 hectare, insula Șerpilor nu prezintă o mare importanță
din punct de vedere teritorial, în schimb are importanță din punct de vedere strategico-militar
și economic.
Insula Șerpilor a fost denumită astfel pentru că singurele animale care o populau au fost
năpârca sau şarpele de casă. Astăzi nu mai există șerpi pe insulă. Unii istorici au susţinut că
şerpii ar fi fost stârpiţi, în a doua parte a secolului XX, când aici ar fi fost cantonate trupe ale
URSS-ului.
Specia de șarpe care a populat insula a fost șarpele de casă (Natrix natrix) ale căror exemplare
ajungeau și la 2 metri lungime. Acestea erau inofensive și împiedicau înmulțirea rozătoarelor
din zonă.
In legătură cu Insula Șerpilor există o mulțime de legende. O poveste spune că pe data de 5
decembrie 1945, cinci bombardiere americane au dispărut în apropierea insulei. Nici până
astăzi nu au mai fost găsite.
Pescarii au tot vorbit despre „marea care arde” din apropierea insulei. Activităţile seismice
duc la invadarea fundului mării. Astfel, hidrogenul sulfurat care există pe fundul mării ajunge
la suprafaţă şi, în concentraţie mare, se autoaprinde.
O alta legenda se refera la faptul ca in mitologia greceasca insula era considerata un loc
paradisiac, o lume in care se refugiau sufletele mortilor. Astfel, o alta denumire atribuita de
grecii antici este de Insula Makaron, adica „A fericitilor”. Unii cercetatori au mers si mai
departe cu speculatiile, traducand termenul Atlantis prin Fericire. Aceasta speculatie a fost
alimentata de faptul ca nu departe de Insula Serpilor, arheologii sovietici au descoperit
impresionante ruine subacvatice atribuite atlanticilor.
Insula Serpilor a fost pentru prima oara mentionata in anul 777 inainte de Hristos,in mitologia
Elena;intinderea de pamint este creatia lui Neptun, zeul marilor, care la rugamintea zeitei
Thetis a scos din pamant o insula pentru fiul ei Ahile. Insula a fost denumita de catre greci cu
numele de Insula Leuce („Insula Alba”).
După ce a fost ucis de săgeata lui Paris, sub zidurile Troiei, Marele Erou Ahile a fost dus de
mama sa,pe insulă .
Se zice că, în urmă cu mai bine de 3.000 de ani, într-o noapte de primăvară furtunoasă, o
corabie pe care se aflau nişte negustori şi constructori de corăbii ar fi eşuat pe ţărmul estic al
Mării Negre, lângă Phasis, nu foarte departe de miticul regat Colchida (azi Georgia). Pe acele
meleaguri trăia însă un trib puternic din neamul războinic al amazoanelor, iar bărbaţii care au
supravieţuit naufragiului, au şi căzut prinzonieri în mâinile femeilor. Regina lor, al cărui
nume s-a pierdut de-a lungul timpului, a hotărât să îi vândă pe bărbaţi sciţilor antropofagi,
care dădeau bani frumoşi pentru a gusta din carnea crudă a grecilor… Soarta lor părea
pecetluită…
Salvarea le-a venit însă, sub chipul unei prinţese, sora reginei, care se îndrăgostise de unul
dintre prizonierii greci. Fata a convins-o pe conducătoare să îi ţină pe bărbaţi în tabăra lor.
Zilele şi lunile au trecut încet iar prizonierii aveau parte de o dulce captivitate. Într-o seară, la
focul din mijlocul taberei, unul dintre bărbaţi povesti ce auzise despre Insula Albă, aflată nu
departe de tărâmul Amazoanelor, zicând că în Templul Eroului Ahile (Achile) se găsesc mari
bogăţii. Omul zicea că nimeni nu are curaj să meargă acolo, pentru că spiritul Eroului devenit
Semizeu străjuieşte şi atacă pe oricine vine cu gânduri rele. Auzind acestea, Regina ordonă
bărbaţilor să îi construiască mari corăbii, îndeajuns de încăpătoare încât războinicele să intre
împreună cu armăsarii şi iepele lor , de care nu se despărţeau aproape niciodată. Regina dorea
de mult să se răzbune pe Ahile, ce îi ucisese la Troia o rudă dragă, pe Marea Regină
Penthiseleea…
După ce vasele fusesera gata, Amazoanele şi bărbaţii lor plecară pe apele Pontului, ajungând
în scurt timp pe malul Insulei. Războinicele nu coborâră, ci îi trimiseseă întâi pe bărbaţi să
taie pădurea care împrejmuia Templul Marelui Ahile. Insa codrul era fermecat, pentru că
topoarele străinilor nu puteau atinge lemnul. Tăişurile se întorceau ca vrăjite şi îi loveau pe
bărbaţi în cap. Se prăpădiră aproape toţi, aşa că Amazoanele călare coborâră furioase de pe
corăbii, cu gândul să ajungă la Templu şi să îi dea foc. Tocmai atunci se porni însă o furtună
groaznică, iar din Templu ieşi însuşi Marele Ahile (sau plăsmuirea sa). Eroul scotea parcă
fulgere din ochii şi căutătura sa aprigă înnebuni toţi caii Amazoanelor.
Armăsarii şi iepele îşi aruncaseră stăpânele la pământ, le călcară cu copitele, le sfâşiară cu
dinţii, omorându-le pe toate. Înnebuniţi şi încă fermecaţi, caii se porniră apoi să fugă orbeşte
prin insulă. Ajunseră pe malul ei abrupt şi se aruncară nebuneşte în apele Pontului negru,
înecându-se cu toţii. Ahile le ceru apoi Zeilor să îi purifice Insula pângărită, aşa că din ceruri
se abătu un potop nemaivăzut, ca din vremurile lui Deucalion şi Pyra, (n.a.supravieţuitorii
potopului mitologic grecesc). Apele spălară toată insula, înecându-i pe puţinii supravieţuitori.
Ea rămase Albă şi Curată, cu acelaşi templu maiestuos în mijlocul său, de parcă nimic nu s-ar
fi întâmplat în acea zi. Cât despre Ahile, acesta rămase să trăiască liniştit acolo, alături de
soţia sa frumoasa Elena (pe care Zeii i-o aduseseră aici după moarte)…Din acea zi, niciun
muritor nu mai avu curajul să coboare pe Insula Marelui Erou…