Din secretele creierului uman: cele două mecanisme care ne

controlează viaţa

Oracolul din Delfi, cel mai important templu al Greciei antice, îi

întâmpina pe toţi cei ce căutau înţelepciune cu un mesaj scurt scris pe
frontispiciu: „gnōthi seauton”, care se traduce prin sfatul „cunoaşte-te pe
tine însuţi!”. Astăzi, la aproape 3.000 de ani după scrierea acestui mesaj,
continuăm să cercetăm funcţionarea unuia dintre cele mai misterioase
obiecte de studiu întâlnite: mintea umană. Datorită studiilor efectuate în
ultimele decenii, ce elucidează multe dintre mecanismele cogniţiei,
astăzi suntem mult mai aproape de a atinge acest obiectiv.

Cele două sisteme care ne ghidează

Psihologul Daniel Kahneman, unul dintre cei mai cunoscuţi

specialişti în cogniţie şi pionier al economiei comportamentale, a studiat
timp de peste patru decenii mecanismele decizionale ale creierului uman
şi a identificat numeroase erori cognitive ce ne influenţează deciziile
fără să ne dăm seama. În 2002, Kahneman a fost răsplătit cu Premiul
Nobel pentru Economie pentru lucrările sale ce au demonstrat că omul
nu este un „actor raţional”, aşa cum susţineau mulţi specialişti în
economie, ci unul supus numeroaselor capcane ale intuiţiei. Nobelul
decernat lui Kahneman a reprezentat o premieră, fiind pentru pentru
prima dată când cel mai important premiu pentru economie a fost
acordat unui specialist din alt domeniu (în acest caz, psihologia).

Kahneman susţine că gândirea umană este controlată de două

sisteme: sistemul 1, pe care îl numeşte „thinking fast” (gândire rapidă)
este inconştient, intuitiv şi nu necesită efort voluntar sau control, pe când
sistemul 2, denumit „thinking slow” (gândire lentă) este conştient,
foloseşte raţionamente deductive şi necesită mult efort.

Pentru a observa că persoana din imagine este furioasă nu este nevoie de

un efort conştient, acest lucru realizându-se instant şi involuntar, într-un
exemplu de gândire rapidă, tipică sistemului 1. În schimb, pentru a
rezolva o problemă precum operaţiunea de înmulţire a lui 17 cu 25 este
nevoie de direcţionarea conştientă a atenţiei spre un efort voluntar, fără
de care răspunsul nu poate fi obţinut. Acesta din urmă este un exemplu
de aplicare a celui de-al doilea sistem.

Sistemul 1 este înnăscut, o consecinţă a evoluţiei şi rezultatul adaptării la

mediu de-a lungul timpului, pe când sistemul 2 este o componentă
specifică omului. De altfel, ceea ce noi percepem ca specific propriei
persoane este sistemul 2 - sinele conştient şi raţional, cel care
gestionează credinţe, opţiuni şi decizii.

Deşi trăim cu impresia că sistemul 2 e răspunzător de majoritatea

deciziilor pe care le luăm, viaţa noastră este controlată în mare parte de
primul sistem. Motivul? În fiecare zi trebuie să luăm foarte multe
decizii, ceea ce face imposibilă folosirea celui de-al doilea sistem pentru
majoritatea. Pentru că deciziile raţionale necesită timp pentru analiză şi
deducţie, eforturi ce consumă energie, cel de-al doilea sistem este folosit
arareori.

De cele mai multe ori, sistemul 1 generează sugestii pentru cel de-al
doilea (impresii, intuiţii, intenţii şi sentimente) pe care acesta le adoptă
fără a le modifica. Sistemul 2 intervine atunci când sistemul 1 nu oferă
un răspuns imediat (de exemplu, în cazul problemei 17 x 24) sau atunci
când detectează că urmează să aibă loc o greşeală (ca atunci când ne
abţinem să reacţionăm într-un mod nepotrivit într-o situaţie dificilă, când
mecanismul de control al sistemului 2 blochează intenţia generată de
sistemul 1). Sistemul 2 are, însă, limite: cercetătorii au descoperit că
atunci când o persoană este ocupată cu o problemă ce necesită folosirea
sistemului 2, capacitatea de autocontrol scade, fiind mai probabil ca
aceasta să cedeze tentaţiilor.
Sistemul 1 prezintă însă anumite erori sistemice, erori cognitive ce duc,
de multe ori, la adoptarea unor decizii eronate. În cea mai recentă carte a
sa, Thinking Fast and Slow, dr. Daniel Kahneman expune câteva dintre
aceste greşeli de gândire, sperând ca prin elucidarea lor să-i ajute pe
ceilalţi să le identifice şi să-şi înţeleagă mai bine propriile decizii.

Pentru că sistemul 1 este activ tot timpul (spre deosebire de sistemul 2,

ce necesită un efort conştient), suntem mai predispuşi la erori cognitive.
O exemplificare a autonomiei sistemului 1 o reprezintă iluzia optică
Müller-Lyer, în care două linii paralele par a avea lungimi diferite. Chiar
dacă măsurăm cele două linii şi ne convingem (cu ajutorul sistemului 2)
că lungimea lor este aceeaşi, sistemul 1 va continua să le perceapă ca
fiind inegale.

La fel ca iluziile optice, iluziile cognitive tind să fie greu de depăşit, însă
primul pas spre ieşirea de sub dominaţia acestor greşeli de gândire este
conştientizarea lor. Atunci când oamenii se află într-un moment de
criză, în situaţii incerte, deciziile sunt luate de sistemul 1. De aceea, este
esenţial să cunoaştem slăbiciunile acestuia.

Greşelile cognitive care ne influenţează deciziile

Esenţial este să înţelegem că nu există persoane care nu să nu fie afectate
de slăbiciunile sistemului 1. Acest lucru este demonstrat de un test
simplu pe care Kahneman l-a aplicat de mii de ori: „O bâtă de baseball şi
o minge costă împreună 1,10 dolari. Bâta costă cu un dolar mai mult
decât mingea. Cât costă mingea?”. Chiar şi în cazul celor mai inteligenţi
studenţi, precum cei de la Harvard şi Princeton, mai bine de jumătate au
dat răspunsul evident, oferit de sistemul 1, dar totodată greşit: 10 cenţi.
Răspunsul corect era, desigur, 5 cenţi.

Una dintre erorile cognitive cele mai răspândite este „the

overconfidence bias” - tendinţa de a avea încredere în exces în forţele
proprii. Statisticile arată că şansele ca o companie nou fondată în SUA
să funcţioneze timp de 5 ani sunt de aproximativ 35%. Cu toate acestea,
un sondaj efectuat printre antreprenori a arătat că aceştia tind să estimeze
şansele de succes ale unei companii noi la 60%, iar şansele propriei
companii la 81%. Kahneman afirmă că optimismul este motorul
capitalismului, lucru confirmat de faptul că liderii, inventatorii şi
celelalte persoane ce influenţează viaţa unui număr mare de oameni tind
să fie optimişti, asumându-şi riscuri convinşi fiind că vor avea succes în
încercarea lor.

O altă eroare cognitivă identificată de Kahneman este „the planning

fallacy” - eroarea de estimare în planificare. Psihologul a întâlnit această
problemă pentru prima dată în anii 1970, când Ministerul Educaţiei din
Israel i-a cerut să conceapă un manual şi o programă de studiu având ca
subiect luarea deciziilor. Kahneman a format o echipă de specialişti,
printre care se număra şi un expert în conceperea de programe, iar după
un an de lucru le-a cerut colegilor săi să estimeze cât timp considerau că
le mai era necesar. Cei mai mulţi au estimat finalizarea proiectului peste
aproximativ 2 ani, cu o marjă de eroare de 6 luni. Apoi, Kahneman l-a
întrebat pe expertul în programe cât durau asemenea proiecte, în medie.
El a explicat că durata medie a acestora era de 7 - 10 ani, iar 40% dintre
ele nu se finalizau. Deşi ştia acest lucru, chiar şi acest expert prognozase
o perioadă de lucru de încă 2 ani. În cele din urmă, proiectul a fost
finalizat în 8 ani, iar între timp Ministerul Educaţiei nu mai era interesat.

Un alt exemplu al erorii în planificare vine din SUA. Un sondaj efectuat

în rândul proprietarilor de locuinţe a arătat că aceştia se aşteptau să
cheltuiască, în medie, 18.500 de dolari pe reamenajarea bucătăriei.
Costul mediu real se ridica, însă, la 39.000 de dolari. Un exemplu din
Scoţia demonstrează că diferenţele pot fi chiar mai mari: în 1997, când a
fost dezvăluit planul pentru o nouă clădire a Parlamentului, estimările de
cost se ridicau la 40 de milioane de lire sterline. În 2004, când
construcţia a fost finalizată, costul total a fost de 431 milioane de lire
sterline.

O altă greşeală a gândirii este ceea ce Kahneman numeşte „the

availability bias” - tendinţa de a judeca pe baza a ceea ce ne vine mai
uşor în minte. Un sondaj în rândul americanilor a relevat că aceştia cred
că probabilitatea unui accident fatal este de 300 de ori mai mare decât
cea a decesului cauzat de diabet, deşi rata reală este de 1:4. Kahneman
consideră acest lucru o dovadă a faptului că mass-media influenţează
felul în care percepem riscurile, ceea ce poate avea consecinţe negative
asupra vieţii noastre. Un studiu efectuat după atacurile teroriste din 11
septembrie 2001 a arătat că mulţi americani au preferat în acel an să
şofeze pe distanţe mari în loc să ia avionul. Dintre aceştia, aproximativ
1.500 au murit în accidente rutiere, subestimând riscul unei călătorii cu
maşina şi supraestimându-l pe cel al unui atac terorist.

O eroare cognitivă gravă este „the anchor effect” - efectul de ancorare.

Unul din exemplele care ilustrează această „scurtătură” a gândirii este un
studiu efectuat pe un grup de judecători germani cu peste 15 ani de
experienţă. În cadrul experimentului, acestora li s-a citit descrierea unui
caz în care inculpata fusese prinsă furând într-un magazin, iar înainte de
a decide pedeapsa, judecătorilor li s-a cerut să arunce cu două zaruri.
Acestea fuseseră măsluite, astfel că însumau fie 3, fie 9. Apoi li s-a cerut
să decidă pedeapsa corectă pentru inculpată. Deşi zarurile nu ar fi trebuit
să influenţeze decizia unor specialişti cu experienţă, cercetătorii au
descoperit că judecătorii ale căror zaruri însumaseră 9 au decis, în
medie, o pedeapsă de 8 luni de închisoare, iar cei ale căror zaruri
însumau 3 au dat, în medie, o pedeapsă de 5 luni de închisoare. Eficienţa
acestei erori a dus la exploatarea sa constantă în comerţ, pentru a modela
aşteptările de preţ ale cumpărătorilor. De exemplu, o companie ar putea
oferi 3 variante ale aceluiaşi serviciu, astfel încât cea mai ieftină variantă
să pară mai atrăgătoare în comparaţie cu variantele mai costisitoare
decât dacă ar fi singura propusă. Din acelaşi motiv, în cadrul licitaţiilor
se stabileşte de obicei un preţ de pornire.

Un alt aspect important al sistemului 1 este faptul că, atunci când este
confruntat cu o întrebare dificilă, el tinde să ofere răspunsul la o altă
întrebare, mai simplă, fără ca noi să ne dăm seama. Profesorul
Kahneman oferă ca exemplu un studiu efectuat pe un grup de studenţi
germani. O parte dintre aceştia au primit următoarele două întrebări:
„Cât de fericit eşti?” şi „Câte întâlniri romantice ai avut luna trecută?”.
Ceilalţi au primit întrebările în ordine inversă. Dacă în primul caz nu
exista nicio corelaţie între răspunsuri, în cel de-al doilea caz se putea
observa o corelaţie între numărul de întâlniri şi nivelul fericirii indicat de
studenţi. Profesorul Kahneman explică: „Pentru a răspunde corect la
întrebarea «Cât de fericit eşti?», e nevoie să ne gândim mai mult.
Studenţii care fuseseră întrebaţi mai întâi despre întâlnirile romantice nu
au mai simţit nevoia să se gândească, pentru că au substituit răspunsul la
această întrebare cu răspunsul la o alta - «cât de fericit sunt în viaţa mea
sentimentală?». Studenţii sunt conştienţi că viaţa lor sentimentală nu este
singurul aspect important pentru ei, dar sistemul 1 le-a oferit un răspuns
facil, iar ei l-au folosit”.

În ceea ce priveşte fericirea, explică dr. Kahneman, amintirile joacă un

rol important. Oamenii nu au un singur sine, ci două: sinele experimental
(the experiencing self) şi sinele memoriei (the remembering self).

Majoritatea oamenilor sunt ghidaţi de cel de-al doilea. Pentru a

exemplifica, dr. Kahneman pune o întrebare cititorilor: aţi fi dispuşi să
plătiţi pentru o vacanţă grozavă, dar la finalul căreia ar trebui să beţi o
poţiune care ar şterge orice amintire a călătoriei şi aţi rămâne totodată
fără fotografii şi înregistrări video? Probabil că nu.

Pentru a ilustra diferenţa dintre amintiri şi experienţe, Kahneman

relatează dialogul pe care l-a purtat cu un membru al publicului după o
prelegere. Interlocutorul a povestit despre momentul în care asculta
captivat o simfonie excepţională, la finalul căreia s-a auzit un zgomot
infernal, din cauză că discul era zgâriat. „Finalul mi-a stricat audiţia”, a
afirmat acesta. Kahneman i-a explicat că, de fapt, experienţa nu a fost
distrusă, căci el se bucurase de muzică timp de 20 de minute. Fusese
afectată, într-adevăr, amintirea despre această experienţă.

Confuzia celor două aspecte reprezintă o eroare cognitivă ce poate avea

consecinţe neplăcute. Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment
în care voluntarii au fost supuşi la 2 experienţe dureroase. Rugaţi apoi să
aleagă una dintre acestea pentru a fi repetată, aceştia au ales-o pe cea
mai dureroasă dintre ele, per total, care durase mai mult dar se încheiase
cu o durere mai puţin intensă, deoarece aceasta lăsase în urmă o amintire
mai bună. „Sinele experimental tinde să nu aibă o voce suficient de
puternică atunci când ne planificăm activităţile. Atunci când oamenii iau
decizii nu se întreabă «ce voi simţi şi pentru cât timp?» şi tind să
neglijeze trăirea în favoarea amintirii cu care vor rămâne”, afirmă
Kahneman. „Din trecut învăţăm, de obicei, să maximizăm calitatea
viitoarelor amintiri, nu calitatea viitoarelor experienţe. Numesc asta
«tirania sinelui memoriei»”, scrie Kahneman.

Cum putem evita greşelile în gândire?

Doar dacă ne înţelegem punctele slabe vom fi mai pregătiţi să

identificăm greşelile de gândire, chiar dacă nu vom le vom putea evita
întotdeauna. „Pentru a contracara erorile sistemului 1 există, în
principiu, o soluţie simplă: recunoaşterea semnelor ce sugerează că ne
găsim într-o situaţie delicată, încetinirea procesului de decizie şi apelul
la sistemul 2”, sugerează psihologul. „Nu putem face asta tot timpul, dar
atunci când este vorba de o decizie importantă, trebuie să reflectăm şi să
ne întrebăm dacă nu cumva cădem într-o capcană a gândirii”, adaugă
Kahneman.

Un alt lucru pe care trebuie să-l luăm în seamă este faptul că folosirea
sistemului 2 implică un consum de resurse, iar în absenţa acestora
sistemul 1 preia controlul. Un exemplu este oferit de un studiu efectuat
în Israel asupra unui grup de 8 judecători ce au rolul de a decide
eliberarea condiţionată a persoanelor condamnate. Decizia predominantă
este respingerea solicitărilor de eliberare condiţionată, doar 35% dintre
acestea fiind aprobate. Cercetătorii au descoperit că deciziile favorabile
condamnaţilor sunt adoptate în mare parte imediat după pauza de masă a
judecătorilor, rata aprobărilor scăzând apoi treptat, până la un nivel
minim înregistrat chiar înainte de următoarea pauză de masă. Concluzia
cercetătorilor a fost că judecătorii obosiţi şi înfometaţi tind să aleagă
decizia cea mai comună, ce nu implică folosirea sistemului 2:
respingerea cererii de eliberare condiţionată.

Chiar dacă ştim care sunt greşelile de gândire, nu suntem feriţi de ele.
„Gândirea mea este predispusă la a comite aceste greşeli la fel ca înainte
să le studiez”, a explicat Daniel Kahneman. Ce putem face, în acest caz?
Sfatul lui Kahneman este să folosim în vocabularul curent expresiile ce
descriu aceste greşeli, iar apoi să apelăm la prieteni. Pentru că oamenilor
le e mai uşor să recunoască greşelile altora decât pe cele proprii,
discuţiile cu apropiaţii, folosind un vocabular ce cuprinde indicii ale
greşelilor cognitive, ne vor ajuta să le evităm. „Scopul cărţii mele este
acela de a ridica nivelul conversaţiei curente, de a face oamenii să
gândească mai complex atunci când judecă deciziile altor persoane.
Dacă am avea o societate în care oamenii folosesc un limbaj mai bogat
atunci când discută despre aceste lucruri, cred că ea ar avea un efect
indirect asupra deciziilor noastre, pentru că ţinem seama mereu de
opiniile altora despre noi”, concluzionează Kahneman.

Sursa: http://www.descopera.ro/stiinta/9346706-din-secretele-creierului-
uman-cele-doua-mecanisme-care-ne-controleaza-viata