O M A G I U L REVISTEI „OBSERVATORUL"

Beiuş A n u l III 1930. N o . 4-5-6.

• : m

S C R I S O A R E A ENCICLICA.
ti
Ad salutem generis Fiumani
a Sf. P. Papa Piu al Xl-lea cu prilejul
Centenarului al XV-lea de la moartea

Sfântului Augustin
(430-1930)
Venerabilor Frati, Patriarhi, Primati, Arhiepiscopi, Episcopi şi celorlalţi ordi­
nari locali având pace şi împărtăşire cu Scaunul Apostolic,
PIU P A P A XI

VENERABILI FRAU
Salutare şi Binecuvântare apostolică.
Isus Hristos a ajutat până în zilele noastre şi va ajuta
întotdeauna Biserica pe care în pronia sa cerească, a clădit-o
pentru mântuirea neamului omenesc : chiar d a c ă aceasta aju­
torare nu era cerută absolut de natura şi nevoile acestei so­
cietăţi chiar d a c ă ea nu s'ar fi răzimat pe promisiunea Fon­
datorului ei divin pe care o cetim în Evanghelie, analele ei
ar fi dat-o pe fată. Nici odată molipciunea eroarei n'a putut
pângări Biserica, niciodată defectele fiilor ei, oricât de nume­
roşi să fi fost aceşti dezbinaţi, n'au putut-o zdruncina, nicio­
dată persecutiunile nelegiuiţilor, ori cât de grozave să fi fost
2
ele, n'o împiedecară de-a regăsi vigoarea unei tinereţi noui,
forje mereu ţâşnitoare.

I. T r i m i s u l Providenţei.

După ce a apărut contimporanilor săi ca o lumină pusă

în sfeşnic cu menirea de-a arata căile mântuirii ca distrugăto­
rul tuturor ereziilor, ca o călăuză către mântuirea veşnică,
Augustin a continuat în cursul secolelor, să înveţe şi să mân­
gâie pe credincioşi. Chiar în vremea noastră, contribueşte foar­
te mult pentru a face să strălucească în sufletele oamenilor ade­
vărurile credinţei şi pentru a întreţine flacăra carităţii. divine.
Este încă un lucru cunoscut că toate scrierile lui A u g u s ­
tin, prin sublimitatea şi prin farmecul lor, atrag un mare nu­
măr de suflete cari sunt separate de Noi şi trândăvesc cu to­
tul streine de credinţă Poate nimeni altul în secolele
precedente, d u p ă părerile istoriei, nu-1 întrecu în măreţie şi su­
blimitate...

S l ă v i r e a s a d e către pontificii r o m a n i .

Sf. Grigorie, exprimând prin el însuşi o opinie atât de mo­

destă pe cât de onorabilă pentru Augustin, scria prefectului
din Africa Inocent: „ D a c ă doriti să vă hrăniţi dintr'un aliment
delicios, cititi operele fericitului voslru compatriot Augustin şi
înaintea acestei flori d e grâu, nu căutat' mai mult slabul no-
stiu glas" . . . Leon XIII d u p ă ce menţionase numele acelo­
ra cari precedaseră epoca lui Augustin, slăvea serviciile adu­
se de el, filosofiei creştine :
„Sfântul Augustin ne pare cel mai mare doctor, el care,
mulţumită puternicului său spirit, mulţumită cunoştinţei sale
adânci a ştiinţelor sfinte şi profane, luptă energic contra tutu­
ror ereziilor din timpul său, cu o credinţă suverană şi cu o
doctrină egală.
Cate punct al filosofiei nu I-a atins el: sau mai precis care
chestiune n'a examinat-o et cât de temeinic, fie ca el să fi
expus credincioşilor misterele cele mai ascunse ale credinţei,
sau s a l e fi apărat împotriva atacurilor ale duşmanilor; fie ca
çl să fi răzbunat temeliile şi valoarea ştiinţei omeneşti, distiu-
gând teoriile academicianilor şi a manicheilor, fie ca el să fi cău­
tat natura originea şi cauzele relelor cari instristează ome­
nirea. . . .

II. S l ă b i c i u n e a omului f ă r ă h a r .

„Cât de minunat este Domnul întru sfinţii săi" !

In cartea Confesiunilor sale Augustin spune şi proclamă
cu o voce entuziastă îndurarea divină fată de dânsul, cu ac­
cente cari par a se ridica din adâncurile sufletului său recunos­
cător şi iubitor. Prin inspiraţia Providenţei, pioasa Monica atâ­
ta în inima tinărului copil o aşa dragoste către Hristos, încât
Augustin putu zice într'o zi : „Intr'adevăr, D o a m n e , în îndura­
rea ta, acest nume, numele mântuitorului meu Fiul tău, inima
mea gingaşă îl supsese î npreună cu laptele de mamă, şi-1 p ă ­
stra a d â n c ; şi tot ceèace nu îngăduia acest nume, fie a-
ceasta literatură bună, elegantă şi adevărată, nu mă încânta
complect " . . . .

Când, tinăr, era departe de m a m a sa şi asculta profesori

păgâni, Cel-prea-Inalt a permis ca el să peardă zelul de mai
înainte ; şi să păţească tristul sclavaj al pasiunilor trupeşti şi să
rătăcească în cursele manicheilor urmărind aceasta sectă
timp de vre-o nouă ani. Viitorul Doctor al Gratiei va învăţa
aşa din experienţa sa şi v a spune posterităţii care este slăbi­
ciunea, care este nestatornicia unui suflet chiar foarte nobil,
d a c ă ajutorul unei educaţii creştine şi sârguinta spre rugăciu­
ne nu-1 întăresc în drumul virtuţii, mai ales în e p o c a tinereţii
când spiritul se lasă mai uşor sedus şi moleşit de erori şi când
sufletul experimentează cele dintâi turburări ale simţurilor.

Dumnezeu a permis încă aceasta cădere, pentruca Sfân­

tul nostu să fi cunoscut a d â n c a nefericire a aceluia care caută
a se îndestula şi a se sătura de creaturi, cum mai târziu, a
mărturisit în public înaintea Domnului : „Căci tu erai întotdeau­
na prezent pedepsind cu" îndurare şi amestecând regrete a m a ­
re şi greajă acestor voluptăţi oprite de lege; a ş a eu v o i u c ă u ­
ta a mă înveseli fără tristeţe, şi nu voiu găsi nici un bine de­
cât pe tine Doamne" . . .
 In acest timp, Augustin, deşi nu s'a scăpat încă de gri-
jele şi farmecul vitjului, totuşi avea cel puţin, deplina convinge­
re că Providenţa divină nu-i dăduse alt mijloc de scăpare de­
cât pe Hristos Mântuitorul Nostru şi sf. Scripturi ale căror ade­
văruri numai autoritatea bisericei catolice o garanta.

III. Doctrina lui Augustin.

1. Scopul ultim al omului.

Din capul locului Augustin se puse cu putere să dee la

toii o noţiune clară şi o adevărată convingere asupra scopu­
lui din urmă a omului şi asupra unicului mijloc pentru el de
a ajunge la adevărata fericire. Care deci, cerem Noi, oricât de
uşuratec şi oricât de frivol să fie el, care deci, ar putea asculta
fără emoţie pe acest om (atât de lung timp dedat plăcerilor şi
dăruit cu aşa remarcabile însuşiri pentru a cuceri toate avan-
tagiile acestei lumi,) tăcând lui Dumnezeu aceasta mărturi­
sire : „Pentru tine ne-ai făcut, Doamne, şi neliniştită e inima
noastră, p â n ă nu se v a odihni întru tine" ?. Aceste cuvinte con­
ţin tot rezumatul înţelepciunii, şi ele exprimă deasemenea în
chip fericit dragostea lui Dumnezeu însemnata demnitate a
omului, şi starea mizerabilă a acelora cari trăiesc departe de
Creatorul lor.

In vremea noastră mai ales, în care minunile creaîiunii

apar într'o lumină totdeauna mai vie, în care omul, prin ge­
niul său, supune domniei sale puterea şi forja lor prodigioasă,
pentru a le face să servească comoditătilor sale, luxului său, şi
plăcerilor sale.
In epoca noastră, repetăm, când operele şi invenţiile pe
cari le creează inteligenta sau munca straşnică a muritorilor
se înmulţesc în fiecare zi şi se răspândesc cu o iuţeală nemai
pomenită în întreg univeisul, sufletele dându-se pe de-a'ntre-
gul creaturilor, cad într'o uitare complectă a Creatorului : Ele
urmăresc bunurile trecătoare, fără a griji de bunurile veşnice, şi
schimbă într'un rău privat şi public, (ca o ocezie de pierderea
lor proprie,) darurile pe caii le primiseră delà Bunătatea divină,
pentru a intinde împărăţia Iui Hristos şi a favoriza mântuirea lor
personală. S ă nu ne lăsăm deci târâţi de modul de a trăi in­
dividual şi social care este total îndreptat către bunurile tru­
peşti şi plăcerile simţurilor

2. M i s i u n e a Bisericii.

D u p ă ce prin insuflare a inspirat pe scriitorii sfinti, D u m ­

nezeu, a încredinţat Biblia în p a z a şi în interpretarea autentică
a bisericii întemeiată pe unicul său Fiu ; în vreme ce această
origine divină a bisericii a fost delà început manifestată şi do­
vedită prin minunile pe cari le-a făcut Hristos, fondatorul ei.
„Bolnavii sunt v.ndecati, leproşii sunt curatiti, şchiopilor li-s'a
redat mersul regulat, orbilor vederea, surzilor auzul. Oamenii
acestei epoci văzură a p a schimbată în vin, cinci mii de per­
soane săturate cu cinci pâini, valurile mării călcate în picioa­
re, şi morti inviati : astfel câteva minuni vindecau corpul prin-
tr'o vădită binefacere, allele spiritul printr'o favoare mai puţin
aparentă şi toate d o v e d e a u oamenilor sigilul puterii divine. In
felul acesta autoritatea divină mişca pe atunci sufletul şovăi­
tor al oamenilor" . . .
Repetjrea d e a s ă a minunilor de atunci s'a micşorat niţel ;
însă din ce motiv, întrebăm Noi, nu din acela că mărturia
divină se manifesta întotdeauna cu mai multă strălucire prin
minunata extensiune a credinţei şi prin reînoirea umanităţii
formate d u p ă învăţământul moralei creştine.?
Providenţa divină a făcut aceasta prin oracolele profeţilor,
prin bunătatea şi doctrina lui Hristos, prin predicarea itinerantă
a apostolilor, prin batjocurile, resfignirile, sângele, şi moartea
martirilor ; prin viata admirabilă a sfinţilor, şi toate acestea prin
minunile cari meritau, d u p ă oportunitatea timpului, asemenea
acţiuni şi asemenea virtuţi. D e vreme ce noi vedem că D u m ­
nezeu recunoaşte un aşa mare ajutor, şi oamenii trag de-o po­
trivă plăceri şi folos din el, vom şovăi noi să ne ascundem în
sânul acestei biserici care d u p ă mărturia neamului omenesc a
primit suprema autoritate a Scaunului apostolic prin seria epi-
scopilor săi, pe când ereticii latră zadarnic împrejurul ei şi sunt
condamnati şi prin judecata poporului creştin, şi prin puterea
Conciliilor, şi chiar grin măreţia minunilor? . . . . Biserica lui
Hristos desigur că a fost impovorată prin nefericiri, şi prin tul­
burările societăţilor, a fost sfâşiată prin erezii şi schisme, a
fost mâhnită prin părăsirea şi prin nevrednicia fiilor ei; lotuşi
foarte puternic convinsă din cauza Fondatorului ei, alunei când
institutiunile omeneşti erau măturate unele d u p ă altele, Biseri­
ca n'a rămas numai în întregimea ei totală ci, în fiecare epo­
că, ea s'a împodobit cu măreţe exemple de pietate şi de sfin­
ţenie ; ea a înviorat şi a mărit flăcările carităţii într'o mulţime
de credincioşi mulţumită lucrărilor făcute de misionarii şi de
martirii săi; ea a câştigat popoare noui, la cari gloria vestită a
curăjiei, a demnităţii preoţeşti şi a episcopatului înfloreşte cu
îmbelşugare ; insfârşit, ea a pătruns atât de a d â n c în spiritul
de caritate şi de dreptate a tuturor popoarelor încât chiar oa­
menii cari o privesc cu indiferentă sau cari o combat nu se
pot opaci de-a nu-i împrumuta modul său de-a vorbi şi de-a
lucra.
De aceea Augustin, vorbind Donatiştilor cari încercau să
reslrângă şi să închidă adevărata biserică alui Htistos într'un
colt al Africei, le-a obiectfonat şi le-a opus universalitatea s a u
catolicitafea bisericii care îmbrăţişează pe toti oamenii cari au
nevoie de ajutorul gratiei divine ; el termina cu mare dreptate
argumentaţia sa prin aceste cuvinte solemne : „Fără şovăială
lumea îşi poartă judecata sa", cuvinte a căror cetire adinea­
ori a lovit aşa de repede spiritul unui nobil şi vestit personaj
încât n'a şovăit mult timp dea-§i face intrarea în unicul staul
a lui Hristos. (E vorba de fostul anglican N e w m a n ) .

3. B i s e r i c a r o m a n ă p ă z i t o a r e a a d e v ă r u l u i .

Augustin mărturisia, de-altminteri, făţiş, că unitatea bise­

ricii universale şi absenta oricărei erori în învăţătura ei nu pro­
vin numai delà Şeful ei invizibil, Isus Hristos care din înălţi­
mea cerului „guvernează corpul său" şi vorbeşte prin biserica
învăţătoare, ci încă delà Şeful ei vizibil de pe pământ, Pontifi­
cele roman care, printr'un drept legitim de succesiune, ocupă
catedra sfântului Petru; aceasta serie de succesori a l u i Petru
este „însăşi peatra pe care n'o răstoarnă niciodată trufaşele
puteri ale infernului". Şi e foarte legitim că ea ne mentine în sâ-
nul jjìsericii — această serie de preoji — începând delà episcopatul
sfântului Petru, căruia Domnul îi încredinţa d u p ă învierea sa
grija de-a paşte oile, p â n ă la actualul episcopat. C â n d s'a ivit
erezia peiagiană şi când sec/atorii ei încercaseră prin şiretenie
şi prin viclenie de-a tu'bura spiritul şi inima credincioşilor, P ă ­
rinţii Conciliului din Milève cari s'au adunat ca şi într'alte Conci­
lii, s u b inspiraţia şi oarecum sub conducerea lui Augustin nu
propuseră ei, ca discuţiile lor şi hotărârile luate pentru a
le rezolvi, să obţină aprobarea lui Inocentiu I ?

4. C ă u t a r e a lui D u m n e z e u în v i a ţ a Iui Augustin.

. . . • Frumuseţea Pământului, zicea Augustin, e ca un glas al

pământului mut. T u o cinsteşti, îi vezi măreţia sa, îi vezi forţele
sale, cum ea formează seminţe şi cum ea adeseori produce
ceeace nici n'a fost măcar semănat. T u vezi şi prin contem­
plaţia ta p a r c ă o întrebi şi căutarea însăşi e o- întrebare.
Când ai căutat cu admiraţie şi ai examinat, când ai descope­
rit o mare putere, o mare frumuseţe, şi o minunată perfecţiune,
Ui vine îndată în minte că, peste tot, nimic nu există delà sine
însuşi, ci delà un Creator. Şi ceeace tu ai găsit, e un strigăt de
laudă pentru ca tu să glorifici Creatorul. C â n d tu ai admirat
toată frumuseţea acestei lumi, oare această frumuseţe nu-ti răs­
punde ca dintr'o singură voce : N u sunt eu care m'am făcut,
ci Dumnezeu

5. Studiul misterului sfintei Treimi.

. . . . Augustin priveşte chipul sfintei Treimi ca reflectat în sufletul

omenesc care înaintează spre sfinţenie, şi care, amintindu-şi de
Dumnezeu îl cunoaşte şi îl iubeşte : Pentru ca noi să ne înfă^
tişăm cât de puţin cum Cuvântul s'a născut din Tatăl „care a expri­
mat într'un chip oarecare în Cuvântul său (etern ca şi El)'tot
ceeace are substantial" şi cum Spiritul Sfânt purcede delà T a -
tâl şi delà Fiul, şi „ne arată dragostea comună prin care re­
ciproc se iubesc atât Tatăl cât şi Fiul."
Augustin ne avizează însfârşit să ne nizuim de-a vărsa
în noi, zilnic, mai luminată şi mai frumoasă această imagine
alui Dumnezeu şi această p â n ă în cea din urmă zi a vieţii ;
în acest moment imaginea divină reflectată în noi „va găsi
perfecţiunea sa în visiunea care după judecată v a fi fată în
fată, care, însă acum se fixează ca şi un chip într'o oglindă.
Niciodată nu vom putea îndeajuns admira pe Doctorul din
Hippona explicând misterele unicului Fiu alui Dumnezeu îm­
brăcat în carne omenească şi cerând prin aceeaşi termeni —
(prin cari sfântul Leon cel M a r e cită într'o scrisoare apostolică
împăratului Leon — ) ca „noi să cunoaştem d u b l a natură alui
Hristos, cea divină prin care el este egal cu Tatăl, şi cea umană
prin care Tatăl e mai mare. Aceasta dublă natură de-odată, este
un singur Hristos şi nu doi Hristoşi : Astfel Dumnezeu ar fi
pătrime şi nu Treime. Precum, sufletul rezonabil şi corpul sunt
un singur om, tot astfel, Hristos e şi Dumnezeu şi om, într'o
singură persoană". . . .

6. Cele d o u ă cetăţi.
Totj poate ştiu cu ce artă minunată, a tratat A u g u s ­
tin, în celebra sa lucrare De ciuitate Dei, despre cârmuirea
tuturor lucrărilor şi a tuturor evenimentelor de cătră Dzeu.
El a cuprins într'o singură privire istoria lumei, utilisând
toate mijloacele pe cari i le ofereau a d â n c a cunoştinţă a Bi­
bliei şi ştiinţa u m a n ă a timpului.
In etapele şi progresele societăţii omeneşti, el zăreşte cu
privirea sa pătrunzătoare şi recunoaşte două cetăţi pe cari le-
au stabilit „ D o u ă iubiri: o cetate pământească întemeiată pe
iubirea de sine p â n ă la dispreţuirea lui Dzeu, şi o cetate ce­
rească întemeiată pe iubirea lui D-zeu împinsă p â n ă Ia dis­
preţuirea de sine"; una-i Babilonul, ceialaltă Ierusalimul, a"
m â n d c u ă „ sunt amestecate delà începutul lumii, şi progre­
sează înpreună până Ia sfârşitul lumii-" Sfârşitul nu v a fi ace-
aş, căci locuitorii Ierusalimului vor domni vecinie cu Dumne­
zeu, pe când partizanii Babilonului îşi vor ispăşi în etern
crimele împreună cu demonii...
Augustin înseamnă cu un semn de ruşine, dar mai bine
zis, cu un semn de foc, păgânismul Grecilor şi a Romanilor
a căror religie e regretată şi încă foarte mult, chiar în timpul
nostru, de câfiva scriitori usurateci şi desfătaţi cari îi găsesc
o frumuseţe, o potrivire şi o dulceaţă superioară. El care ştia
în ce jalnică uitare de D-zeu erau căzuţi contimporanii săi,
amintea, câteodată prin fraze muşcătoare câteodată cu indigna­
re tot ceeace demonii introduseră în viata omenească prin cultul
zeilor ; constrângere, neghiobie, groazăvie şi desfrânare. Intr'ade-
văr, nimeni nu poate găsi mântuire în idealul zadarnic a per­
fecţiunii pe care şi-o propune cetatea pământească : ori aproa­
pe nici un om nu o v a realiza, ori acela care o v a reali­
z a nu v a câştiga decât plăcerea unei glorii trecătoare.

Augustin laudă, desigur, pe vechii Romani cari „dispreţuim

interesele lor particulare pentru binele comun, adică pentru
republicaşi vistieria ei rezistară sgârceniei şi veghiâră de tot li­
ber pentru mântuirea patriei ; conform legii lor nu comiseră
crime şi nu s'au dat patimilor; ei se ajutorară de toate a-
cestea mijloace ca de adevărata manieră de-a obţine onoare,
împărăţie şi glorie. Sunt onorati aproape în toate naţiunile, şi
impuseră legile lor la un mare număr de p o p o a r e " . . . .

7. D a t o r i a Prinţilor-

....Noi le zicem fericiţi împăraţilor creştini, d a c ă ei domnesc

d u p ă dreptate, dacă laudele acelora cari îi înconjoară cu ono­
ruri strălucite nu-i fac să se» mândrească, şi dacă[îşi amintesc că
sunt oameni. D a c ă fac ca puterea lor să servească măreţiei
divine pentru extensiunea tot mai mare a cultului D-zeesc, d a ­
că se tem, iubesc, şi slăvesc pe D-zeu ; d a c ă sunt calmi la
răzbunare, şi grabnici la ertare.

D a c ă întrebuinţează această răzbunare pentru nevoile

guvernării şi apărarea statului, şi nu pentru a-şi satisface sen­
timentele lor de ură; d a c ă ei acordă această ertare nu pen­
tru a lăsa crima nepedepsită, ci în speranţa unei îndreptări;
d a c ă ei despăgubesc prin blândeţea îndurării lor şi prin priso­
sinţa binefacerilor lor, deciziunile severe pe cari sunt mai ade­
seori obligaţi a-le lua.

D a c ă cârmuirea lor e cu atât mai severă cu cât ea ar

putea fi mai liberă ; d a c ă le place mai mult să c o m a n d e pa­
siunilor lor neregulate decât tuturor naţiunilor
 1
Se insala deci mizerabil toi acei cari î n t o c m e s c cetatea
c a şi cum n'ar exista nici un uium sfârşit al omului, altă
dată ca şi cum n'ar trebui să tină nici-o socoteală de bună
întrebuinţare bunurilor d e pe pământ. Şi mai mult se insala a-
cei cari socotesc că legile pentru direcţiunea statului şi fericirea
materială a neamului o m nesc nu pct cadra cu poruncile. A -
celuia care a zis: „Cerul $i pământul v o r trece iar cuvintele
m e l e nu v o r trece n i c i o d a t ă "

8. B i s e r i c a şi Statul.

Statul n a r e d e a se t e m e c ă biserica îi v a c ă l c a dome­

niul şi drepturile sale particulare.
A c e s t e drepturi, credincioşii, o b s e r v â n d preceptele fonda­
torului lor, le-au respectat întotdeauna cu atâta scrupuîozitate
şi mustrare d e cuget c ă ei puteau să z i c ă în timpul persecutiilor-
şi chinurilor: „Principii m a u persecutat fără dreptate"...
Dati împăratului c e a c e este a împăratului, şi lui D-zeu
c e e a c e este alui D-zeu"...
Biserica a avut întotdeauna grija d e a uni naţiunile prin
legea creştină, şi ea întotdeauna a favorizat tot c e e a c e ar
a d u c e o a m e n i l o r binefacerile dreptăţii, bunătăţii şi păcii gene­
rale, astfel încât p o p o a r e l e să t i n d ă ' „ s p r e o oare-care unitate
care este i z v o r u l prosperităţii şi al gloriei".

9. Doctorul H a r u l u i .

• Augustin e x a m i n a cu o privire pătrunzătoare şi con­

sideră felul cu care gratia d i v i n ă în acţiunea sa interioară şi
ascunsă, mişcă întiligenta şi voinţa omului.
Puterea gratiei d i v i n e asupra sufletului a experimentat-o
el însuşi, c â n d transformat prin minune într'o clipă la M i l a n o ,
el r e m a r c ă c ă toate întunecimile îndoielii dispăruseră. „Ce
p l ă c e r e subită a m simţit, z i c e a el, d e a m ă lipsi d e dulcea­
ţa fleacurilor ! Şi c e e a c e m ă t e m e a m d e a pierde, era însă o
bucurie d e a o abandona.
T u mă scoteai afară din fire, tu c a r e eşti a d e v ă r a t a şi
s u v e r a n a suavitate, tu o făceai aceasta şftu întrai în locul lor
mai dulce ca ori ce voluptate, însă nu pentru carne şi sânge ;
mai strălucitor ca orice lumină, însă rămânând într'un a d â n c
secret ; mai ridicat ca orice onoare, însă pentru acei cari nu
se ridică în ei înşişi".
... Augustin combătea în totdeauna cu mai multă străşnicie
pe pelagieni, cari afirmau cu îndărătnicie că Mântuirea oame-
lor prin Isus Hristos n'avea nici o folosinţă.

Insfârşit, sub inspiraţia divină, el a studiat timp de mai

multi ani, căderea neamului omenesc d u p ă greşala protopărin-
tilor, raporturile între gratie şi voinţa liberă şi ceeace se nu­
meşte predestinate.
El făcu un studiu aşa de subtil şi într'un chip atât de
fericit că, numit chiar de atunci şi considerat ca Doctor al Gra­
tiei, el lumină, precedându-i, pe toti ceialalti scriitori catolici din
veacurile viitoare şi îi apără în acelaş timp de-o dublă eroa­
re în aceste grele chestiuni: adică, de a învăţa că libera vo­
inţă a omului căzut din statul dreptăţii originale nu-i decât
un cuvânt fără realitate precum le plăcea vechilor eretici şi
Iansenişti sau că gratia divină nu-i acordată gratuit şi nu
poate totul, precum afirmau pelagienii.

Primejdia naturalismului.

.... E vorba de primejdioasa eroare care s'a răspândit în

secolul XIX-lea, d u p ă care înclinatiunile naturale ale voin{ii,
fiind toate bune, nu trebuiesc să fie temute sau înfrânate.

Din acest greşit principiu au decurs metoadele educatiu-

nii pe cari de curând le-am condamnat în Enciclica Noastră
despre educaţia creştină a tineretului şi care au ca rezul­
tat (nepunând nici o separaţie între sexe), o lipsă totală de pre-
cautiune contra pasiunilor născânde ale tinerimii. Tot din ace.st
naturalism vine acest mârşav şi cotropitor sensualism în
scrieri şi lecturi, în organizaţia spectacolelor, cari nu sunt nu­
mai curse şi pericole pentru inocentă şi pudoare, ci c a u z e a z ă
în realitate căderi şi pierderi. Din acel naturalism se nasc
aceste mode ruşinoase pentru stăpânire cărora nu vor cheltui
niciodată prea multă străduinţa femeile creştine.
 L u p t a contra pasiunilor şi gratia.

Augustin ne arată, întradevâr, că omul delà păcatul pro-

topărintilor nu mai este în integritatea (cinstea) în care el a
fost creat şi care îndeamnă pe om şă facă bine cu uşurinţă
şi exactitate.
In condiţia actuala a vieţii, trebue ca omul să reziste
răului, şi să comande pasiunilor care-1 antrenează şi seduc,
conform acestor cuvinte ale Apostolului ; „ V ă d o altă lege între
membrele mele care contrazice legea spiritului meu, şi care
' voieşte să mă supună păcatului, care este întru membrele
mele .
Despre acest subiect, Augustin a zis aceste frumoase cu­
vinte poporului s ă u : până când trăim, fraţii mei, aşa este;
astfel, noi cari am îmbătrânit în aceasta luptă, avem duş­
mani mai pufin potrivnici; totuşi noi îi avem încă.
Duşmanii noştrii, ca să zic aşa, a u obosit chiar prin
vârstă ; cu toate acestea, chiar obosiţi, ei nu înceată prin tot
felul de mişcări, de a turbura repaosul bătrâneţii.
Lupta tineretului e mai vie ; noi o cunoaştem, am trecut
prin ea.... Atât timp cât purtaţi un corp muritor, păcatul va
lupta contra noastră ; însă el să nu domnească !
Ce v a să zică aceasta, ca el să nu d o m n e a s c ă ?
V a să zică a vă supune dorinţelor sale.
D a c ă ati început a-1 asculta, el domneşte.
Şi ce-i asta a-1 asculta, d a c ă nu a-i oferi membrele voa­
stre, pentru a face din ele, arme de nelegiuire pentru păcat?
Nu daji membrele voastre ca şi arme de nelegiuire pen­
tru păcat. D u m n e z e u v'aMat putere,prinîSpirituI său, de a retine
membrele voastre. Pasiunea se iveşte, reţineţi membrele
voastre.
C e va face această pasiune care s'a ridicat ?
V o i reţineţi membrele voastre, nu dati membrele ca şi
arme de nelegiuire pentru păcat ; nu armati adversarii voştrii
contra voastră.
Reţineţi paşii voştrii pentru ca ei să nu alerge d u p ă plă­
cerile oprite. Pasiunea s'a ridicat, reţineţi membrele voastre
reţineţi mâinele voastre departe de orice crimă ; reţineţi ochii
voştrii, de frică ca ei să nu fixeze cu o intenţie răutăcioasă ;
reţineţi urechile voastre, pentru ca ele să nu a u d ă , în dragă
voie, cuvintele pasiunii ; reţineţi corpul vostru, deoparte, şi
sus şi jos.
Ce face pasiunea? E a a putut să se ivească, dar n'a
putut învinge. R i d i c â n d u s e întotdeauna fără succes, a învăţat
a nu se mai ridica.
D a c ă noi ne înarmăm pentru această luptă cu armele
mântuirii, dupăce ne vom fi înfrânaţi delà păcat, şi d u p ă ce
vom fi zdrobit, cât de cât, năvala duşmanului, şi vom fi redus
forţele sale, noi vom zbura însfârşit către acest loc de repaos
unde triumful se v a însoţi cu o bucurie infinită.
Şi nu v a trebui să atribuim, decât gratiei divine care a-
duce tainic lumină inteligenţii şi for{a vointii, victoria câştiga­
tă din mijlocul atâtor obstacole şi lupte ; grajiei lui Dzeu, care
după ce ne-a creat, poate deasemenea, prin bogăţiile înţelep­
ciunii şi puterii sale, înflăcăra inima noastră, şi cu adevărat
a-o aprinde de dragoste....
Gratia Dumnezeească ne permite să nu desnădăjduim de
mântuirea nimănuia atât timp cât trăim aici pe pământ, şi că
noi să sperăm, pentru toii, sporirea întotdeauna mai mare a
dragostei.
In această gratie sălăşlueşte deasemeni temelia umilintii
sau a modestiei, de vreme ce niciunul nu poate uita aceste
cuvinte: „Ce ai tu ce n a i primit, iar d a c ă ai primit, pentru
ce te lauzi ca şi cum n a i fi primit" şi nu poate refuza tribu­
tul celui care „dă celor slabi darul de-a voi în mod neînvins,
prin gratia sa, ce este bun şi de-a se opune invincibil de-al
părăsi". Bunătatea lui Isus Hristos ne aduce îndemnuri d e a
cere binefacerile gratiei lui : „Cereţi şi vi-se v a d a ; căutaţi şi
veti găsi, bateţi şi vi-se v a deschide".
Intr'&devăr, fiecare om, care cere primeşte ; şi care cau­
tă, găseşte ; şi care bate, i-se deschide. Chiar darul perseveren­
ţii poate fi mentat prin rugăciune.
Deasemenea în biserică rugăciunea publică şi particulară
ii'are răgaz...
 IV. Virtuţile lui Augustin.
. Caritatea sa.

Pentru a începe prin cea mai înaltă dintre virtuţi, carita­

tea, Augustin căută şi practică, fără a tine s e a m ă de nimic,
caritatea divină.
El o învioră cu statornicie în el, aşa că merită de a fi
reprezentat, ţinând în mână o inimă de foc.
D a c ă numai o singură dată ai resfoit Confesiunile lui,
se poate să uitj convorbirea ţinută între fiu şi m a m a lui, la
fereastra casei de la Ostia ?
Povestirea Iui nu-e aşa de vie şi aşa de dulce încât ni-se
pare că vedem pe Augustin şi pe Monica, unul aproape de
celalalt, adânciţi în contemplarea lucrurilor cereşti?
„Eram deci singuri scrie el, conversând cu o de negrăi­
tă dulceaţă ; uitând trecutul, pe de întregul Ia ceeace era
naintea noastră, căutam împreună, în prezenta adevărului ca­
re e cu voi înşivă, cea ce v a fi pentru sfinti această viată
vecinică în care ochiul n'a văzut, şi urechea n'a auzit nimic,
unde inima omului nu poate ajunge, o D o a m n e !
Şi gura sufletului nostru aspira d u p ă a p a cerească a fân­
tânii voastre, fântână de viată care este în voi, pentru ca, a-
dunând, d u p ă măsura noastră, câteva picături de rouă, să
putem medila puţin un lucru aşa de mare Şi vorbind aşa,
aspirând la aceasta viată fericită, o atinserăm o clipă în tot
avântul inimii noastre ; apoi am suspinat în zgomotul vocii
noastre, unde vorba începe şi sfârşeşte.
Şi cine este asemenea Cuvântului său Stăpânului Nostru,
neschimbat în el însu-şi, care fără a îmbătrâni niciodată, re-
înoieşte toate lucrurile?"
Aceste extaze a spiritului şi a inimei afară de corp, nu
putem şti d a c ă ele au fost rari în viaja sa.
D a c ă datoriile şi muncile zilnice îi lăsau libertate câteva
momente, el medita Sfintele Scripturi, atât de cunoscute lui,
pentru a-şi găsi bucuria şi lumina adevărului.
„Printre toate aceste lucruri pe cari le-am parcurs s u b
conducerea ta, sufletul meu nu găseşte decât în Tine un loc
sigur, unde el strânge fiinţa mea resfirată, pentru ca nimic din
mine să nu se îndepărteze de tine. Şi, câteodată, tu mă pă­
trunzi de un sentiment ciudat, de nu ştiu ce dulceaţă inte­
rioară care, primind în mine perfecţiunea sa, ar fi ceva care
... n'ar fi aceasta viată.
D e aceea striga el: „Prea târziu te-am iubit, o frumuse­
ţe, atât de veche şi atât d e nouă.
„Prea târziu te-am iubit".

Umilinţa şi zelul s ă u apostolic.

Energic, însă cu bunătate fajă de rătăciţi, el combătu'

ereziile. Augustin puse poporul său în pază contra neadevă­
rurilor pe cari le răspândeau Manicheii, Donatiştii, Pelagienii
şi Arienii.
El îi combătea în aşa chip că nu numai că împiedeca
propagarea neadevărului doctrinal şi acoperea din nou poziţiile
pieidute, ci îi readucea credinţei catolice.
Deasemeni, el era întotdeauna gata la discuţie, chiar pu­
blică, încrezându-se total ajutorului divin, forţei pătrunzătoare
a adevărului, virtuţii şi statorniciei poporului.
D a c ă teoriile ereticilor îi erau raportate, el se grăbia să
le respingă în particular, nelăsându-se învins şi oprit nici prin
nerozia opiniilor, nici prin greutăţile discuţiei, nici prin încă-
pătinarea adversarilor, nici prin'înjurăturile lor.
Deşi el luptă aşa de aprins pentru adevăr, el nu înceta ni­
ciodată a cere lui Dzeu înbunătătirea acestor duşmani, pe cari
i-a îmbrăţişat bunăvoinţa, dragostea şi bunătatea sa creştină.
Scrierile sale ne arată cu ce modestie şi ce virtute de îndu­
plecare se adresa lor : Să se ridice contra voastră „aceştia cari nu
cunosc cu ce trudă se găseşte a d e v ă r u l şi cu ce greutate
se evită erorile !
Să se ridice contra voastră aceştia cari nu cunosc cât
de rar şi anevoios e de a se ridica deasupra imaginaţiilor căz­
ni în seninătatea unui suflet pios ! ...
Insfârş t, să se ridice contra voastră, acei cari nici odată
n'au îost înşelaţi printr'o eroare ca şi aceea care v ă insalai..
 Manicheii fură readuşi în familia Iui Hristos, Donalişfii
încetară de-a forma o schismă, Pelagienii fură învinşi.
Păgânii dispăruseră în mare parte şi intraseră în biserica
lui Hristos.
El favoriza progresele şi încercările tuturor celor buni şi
se înveselea de ele. Suporta cu pacientă şi blândetă neas­
cultările fraţilor lui, şi plângea asupra păcatelor celor răi, fie
ca ei să apartine bisericii, fie ca ei să fie în afară de bise­
rică...

3. Curajul său.

Această dragoste şi această mărinimie străluciră mai a-

les într'o împrejurare foarte critică, când Vandalii devastară
Africa şi nu respectară nimic, nici demnitea preoţească, nici edi­
ficiile sfinte.
Mai multi preoţi şi episcopi se întrebau ce regulă trebuie
să tină în mijlocul atâtor grave nenorociri. Bătrânul sfânt, în­
trebat de unul din ei, răspunse clar că, niciunul dintre preo{i
a căror minister era necesar credincioşilor, n'avea dreptul de
a a b a n d o n ă poporul său, ori cari ar fi evenimentele....
El încheia astfel : „ A c e l a care fuge în aşa fel că lasă
turma lui Hristos lipsită de alimentele spirituale din care tră
ieste, este năimitul care v e d e venind lupul şi care fuge
ne-având nici-o grijă de oi".
D e alminteri Augustin îptărea vorbirea sa prin exemplu :
în oraşul său episcopal asediat de barbari, mărinimosul
păstor rămăsese cu poporul său dându-şi sufletul lui
Dzeu.

V . Părintele vieţii călugăreşti.

U u elogiu complect a lui. Augustin ne cere să amintim
un nou fapt. Istoria ne arată că sfântul Doctor al bisericii
văzuse la Milano un locaş de reculegere spirituală afară de zi­
durile oraşului, sub conducerea sf. A m b r o z i u " şi, puţin după moar­
tea mamei sale, cunoscuse „la R o m a existenta mai multor
mănăstiri... nu numai de oameni, ci şi de femei".
 îndată ce debarcă în Africa începu să se gândească a în­
demna sufletele la perfecţiunea vieţii creştineşti în statul că­
lugăresc şi fonda o mănăstire într'o proprietate a sa unde se
închise aproape trei ani, înlăturând grijile bunurilor temporale,
şi trăi pentru Dzeu cu discipolii săi în ajun, rugăciuni şi lu­
cruri bune, meditând zi şi noapte legea Domnului,
Ridicat la preoţie fonda în curând o altă mănăstire la
Hippona în vecinătatea bisericii; „şi începu să trăiască cu
servitorii Domnului după felul şi regula pe care o dăduseră
apostolii ; căutând mai ales la acea ca nimeni să nu posede-
ze nimic propriu în această societate, ci din potrivă totul să
fie în comun şi să se împartă fiecăruia ceea ce îi era necesar".
Când fu ridicat la episcopat, el nu voi să se lipsească
de binefacerile vieţii comune nici să deschidă mănăstirea Ia
toii visitatorii şi la oaspeţii episcopului din Hippona, deaceea
formă el în casa sa episcopească o mănăstire d e clerici, a-
v â n d ca regulă renunţarea la patrimoniul lor, d e a duce în
comun o viată îndepărtată de plăcerile lumii, fără niciun lux,
însă fără austerităţii, şi fără asprimi sociale şi însfârşit de a în
deplini împreună datorinjele iubirii către Dzeu şi de-aproapeIe>
Călugăritelor locuind nu departe de acolo şi pe cari Ie
conducea sora sa, el le d ă d u o regulă admirabilă d e înţelep­
ciune şi moderaţie.
Aceasta e aceea pe care o urmăresc azi numeroase fa­
milii religioase de ambele sexe, nu numai acele cari se nu­
mesc Augustiniene, ci încă acele cărora diferiti fondatori le d ă ­
dură această regulă mărită de constituţiile particulare....
„ A m iubit foarte mult perfecţiunea despre care a vorbit
Stăpânitorul când a spus tinărului bogat: „mergi, şi vinde tot
ce ai şi d ă săracilor, şi vei a v e a o comoară în ceriu; apoi,
vino şi u r m e a z ă m ă " ; şi a m lucrat însfârşit, nu prin propriele
mele puteri ci cu ajutorul gratiei. §i cu toate că nu eram b o ­
gat, Dzeu îmi va tine socoteală; căci apostolii care a u făcut-o
cei dintâi, nu erau bogaţi.
Aceasta e a părăsi lumea întreagă, a părăsi ce ai
şi ce ai vrea să ai.
Cât a m putut înainta pe acest drum al perfecţiunii, ni*
meni nu ştie mai bine decât mine ; însă Dzeu ştie mai bine
caşi mine. îndemn pe tofi ceiaiati din toate puterile mele, la
acest fel de viată, şi mulţumită lui Dzeu, am tovarăşi cari s a u
decis prin mijlocirea mea".
Noi dorim ca, şi azi, să se ivească pretutindeni „semănă­
tori de castitate" asemănători sf. Doctor, care, cu prudentă,
într'adevăr, însă cu forţă şi perseverante, să se facă sfătuitorii
vieţii preoţeşti şi călugăreşti, totdeauna după voinja lui Dzeu
pentru a evita mai bine slăbirea spiritului creşiin, şi pierderea
gradată a integrităţii moravurilor.

Comemorarea centenarului.

Am schiţat Venerabili Frati viata şi meritele unui

om care, prin forja spiritului său pătrunzător, prin abondanta
şi sublimitatea doctrinei lui, printr'o sfinţenie aşa de eminentă,
prin apărarea sa invincibilă a religiei catolice, n a r e aproape
de loc sau cel puţin foarte putini asemenea lui, delà începu­
tul lumii până în zilele noastre.
Mai sus a m citat mai multi admiratori; însă cu
ce finetă şi cu ce dreptate scrie Ieronim acestui contimporan
şi acestui prieten : „Sunt decis a te iubi, a te primi, a te res­
pecta, a te admira şi a-tj apăra cuvintele tale ca şi pe ale
mele". Şi încă : „Onoare tie, lumea te glorifică ; catolicii te res­
pectă şi te primesc ca pe un restaurator a credinţei antice şi,
cea ce este semnul unei glorii şi mai înalte, e că" ereticii te
urăsc ; şi ei mă urmăresc cu aceaş ură până a omorî prin d o ­
rinţă, cea ce nu pot prin spadă".
Noi dorim foarte mult, Venerati Frati, ca printre cre­
dincioşii voştrii, să se comemoreze amintirea lui Augustin, pe ca­
re Noi însuşi am celebrat-o cu bucurie prin această scrisoare
Enciclică, în apropierea a 15-lea centenar delà moartea sa,
pentru ca toti să-1 preamărească, ca toti mai ales să se silea­
scă a l imita, şi să mulţumească lui Dzeu pentru binefacerile
pe cari biserica le-a primit delà acest mare Doctor. . . .

Congresul din Cartagena.

Nu putem lăsa în tăcere marile nădejdi şi aşteptarea pe

care apropiatul Congres eucharistie international din Cartha-
gena, cu toate că este un triumf pentru Isus Hristos în sf
Eucharistie, se va întoarce deasemeni spre gloria lui Augustin..
Congresul se {ine de fapt, în oraşul unde Augustin învin­
se odinioară ereticii şi încuraja creştinii în credinţă. Se tine
tot în această Africă latină despre care secolele nu vor şter­
ge gloriile antice, şi care a născut aceste roade, această as­
tra strălucitoare de înţelepciune. Congresul eucharistie şe
tine nu departe de Hippona care obţinu fericirea de a se b u ­
cura, aşa de mult timp.de spectacolul virtuţilor sale şi de grija
sa pastorală. E deci imposibil ca amintirea sf. Doctor şi învă­
ţătura sa despre împărătescul sacrament — pe care l'am uitat
a-1 semnală, pentrucă cei mai multi îl cunosc în parte prin
însă-şi liturgia bisericească — să nu fie în cugetul şi chiar
s u b ochii congresiştilor.
Noi îndemnăm însfârşit pe toii credincioşii, mai ales pe
acei cari se vor îndrepta spre Carthagena, să ia pe Augustin
ca mijlocitor pe lângă mila Dzeească, pentru ca zile mai feri­
cite să strălucească pentru biserică, pentrucă pământenii şi
străinii cari vieţuiesc în această imensitate a Africei, igno­
rând încă credinţa catolică, sau separati de Noi, să nu arun­
ce lumina doctrinei evanghelice pe care le-o a d u c misionarii,
sau să nu întârzie de a întră în sânul maicei lor foarte iubi­
toare, biserica.
Ca Binecuvântarea apostolică pe care v'o acordăm cu
dragoste în Domnul, v o u ă Venerabili Frati, clerului întreg şi
poporului vostru, să fie mijlocitoarea harurilor cereşti şi mărtu­
ria Bunevointei Noastre părintească.
Dat la Roma, aproape de sf. Petru, în 20 Aprilie, în săr­
bătoarea învierii Domnului, anul 1930, al nouălea din pontifi­
catul nostru.

trad. G. S. Papa Piu Xl-lea.

 Sfântul Augustin
de Dr. Alexandru Nicolescu
episcop român din Lugoj.

Infre marii doctori ai biserici universale, poate că figura

cea mai proeminentă este figura Sf. Augustin supranumit doc­
torul gratiei. Biserica Romei, deci biserica universală, biserica
lui Isus Hristos, i-a serbat cu mare pompă amintirea pe pă­
mântul patriei sale, la Cartagina udată de sângele marţiiilor, a-
mintirea glorioasă şi meritele-i incontestabile pentru religia şi bi­
serica creştină, de-alungul veacurilor, din neam în neam. Con­
gresul Eucharistie prezidat la Cartagina de delegatul Papii,
Cardinalul Lépicier şi-a ţinut de pioasă datorie ca în cadrul
serbărilor eucharistice delà Cartagina. cândva rivala Romei^
eterne, să comemoreze şi reinvie şi gloria lui Augustin atletul
ne'ntrecut al lui Isus Hristos. Cincisprezece veacuri au trecut
delà Moartea sa in oraşul său episcopal Hipona, 28 August
430 şi acest al 15-lea centenar al morţii sale n'a putut fi
prnznuit mai bine decât tocmai în Cartagina unde dânsul a
strălucit aşa de mult în conciliile celebre prăznuite în acel o-
raş, care aminteşte şi zdrobitorul său triumf asupra donatişti-
lor schismatici, oraş, în care petrecuse atâta vreme din tinere­
ţea sa şi a cărui frumuseţe pitorească şi poziţie admirabilă la
mare o zugrăvise şi dânsul adeseori în scrierile sale pline de
avânt poetic.

S u b impresia acelor serbări grandioase a căror ecou a

străbătut pe aripele tainei eucharistice în lungul şi largul lumii
catolice, sub impresia enciclicei papale precum şi a cărţilor
admirabile scrise despre Sf. Augustin de marele scriitor italian
Giovanni Papinişi finul analist academicianul Louis Bertrand,
voìu cerca şi eu, pe cât se poate într'un articol scurt, unde
ideile fortamente trebue să f i e condensate, să trasez, în câte­
v a linii, portretul sf. Augustin, lăsând cetitorilor sarcina să ia
înşişi în mâini, cărţile autorilor pomeniţi sau să ia in mâini
chiar tratatele sau scrierile originale ale sf Augustin, pentruca pa
lida estompă a măreţei figuri a sfântului aşa d u p ă cum v a
ieşi de sub penelul meu să se poată desăvârşi, prin lectură,
în sufletul lor şi să devină pentru dânşii o realitate vie, tan­
gibilă.
Augustin s'a năs~ut,.la 13 Novembrie 354, în orăşelul T a -
gaste din Nwnidia a v â n d de părinţi pe magistratul Patriciu
păgân şi pe evlavioasa creştină Monica. îşi începe studiile la
Tagasfe sub conducerea unui literator de acolo. E trimis la
Madama să înceapă studii de gramatică. Murindu-i tatăl un
neam de a dânsului, prieten al familiei, Romanian, îi face cu
putinţă continuarea- studiilor la Cartagina. Aci îl încurcă în
mrejele sale o tânără creştină de care v a fi înlănţuit timp de
11 ani a v â n d delà dânsa şi un copil. Ce e mai rău, cade şi
în mrejele sectei abominabile manichee. întors Ia Tagaste
propune gramatica fiind oaspele lui Romanian, căci mamă-sa
ştiindu-1 manicheu nu-I primeşte în casă. Tot cu ajutorul Iui
Romanian se reîntoarce Ia Cartagina, unde deschide o şcoală
de elocinta ! Dorul de mărire îl duce la Roma unde fuge pe
ascuns înşelând vigilenta mamei sale, Deschide o şcoală şi
la R o m a ajutorat din partea manicheilor, cari l'au recomandat
Prefectului oraşului Aurel Simmachus. Acesta îl trimite în cali­
tate de profesor de retorică în urbea imperială Milano, la
anul 384. P ă r e a deci că îi sunt deschise căile spre culmile
măririlor lumeşti. Aci însă îi pregăteşte Domnul calea întoar-
cerei ei. Neobosita-i m a m ă Monica îl ajunge şi regăseşte la M i ­
lano şi continuă, această sfântă m a m ă , a asalta, şi mai cu
violentă, cerul pentru întoarcerea fiului său.

Predicele sfântului Ambroziu, Episcop al Mediolanului,

care era socotit ca al doilea mentor al împărăţiei romane, dar
de sigur era pe atunci cel mai vajnic erou al creştinitătii apu­
sene, predicile, zic, pline de unctiune şi părintească iubire şi
bătrânească înţelepciune ale acestui părinte al săracilor şi orfa­
nilor şi tuturor năpăstuiţilor, studiile neoplatonice pe cari le
face în acest oraş precum şi revelaţia neaşteptată a mărimei
şi adâncimei învătăturei creştine, aşa cum o fixează sfântul
Pavel în scrierile sale, precum şi contactul cu preotul Simpli-
cian şi cu curteanul Pontician cari îi vorbesc despre întoarce-
rea retorelui Marius Victorinus şi viata eremitului Antonie, şi ca
vârf la toate, harul lui Dumnezeu, toate aceste îl fac şi deter­
mină s a s e întoarcă definitiv la Dumnezeu. L a 385 îşi dimisese
deja la inzistenjele mamei sale prima concubină, fidantându-
se cu o tânără dintr'o ilustră familie. A c u m a îşi dimite şi a
d o u a concubină, pe care şi-o luase în răstimpul de dintre a-
lungarea celei dintâiu şi terminul fixat pentru cununia validă
cu fidantata lui.
De sigur activitatea de scriitor a d â n c şi polemist este ex­
traordinară! Se sperie el însuşi, cătră sfârşitul vieţii sale, de
mulţimea scrierilor compuse de dânsul într'o viată de om.
Adversarii săi din Africa şi de aiurea îşi băteau joc de
ceea ce numiau în dânsul manie a scrisului- Peste 100 de
opuri au ieşit de s u b peana neobosită a dânsului, între cari
opuri mari, opuri enciclopedice. Dar răspunde el însuşi în car­
tea sa „Retractationes" donatiştilor, cari îi citeau vorbele scrip­
turii; „vae multa loqventibus; - „Vae tacentibus de te...." ade­
că vai de cei ce tac despre tine, Doamne! D a , da! acest sfânt
nu şi-a pus lumina sa sub obroc ci a aşezat-o în sfeşnic ca
să lumineze tuturor celor din casa Domnului, fiilor bisericii
de pe pământ, cari tind spre împărăţia cerurilor.
Cine nu cunoaşte mai apoi unctiunea spirituală şi dorul
nepotolit d u p ă ideal , avântul nestăpânit spre Dumnezeu, con­
versaţia familiară cu Părintele din cer, pregustarea raiului a-
şa cum se degajă din soliloquia sf. Augustin? Cine nu admi­
ră smerenia neasemuită a sfântului, care se prosternă ca un
vierme înaintea infinitului măririi dumnezeeşti în Confesiunile
sale, d â n d d o v a d ă de adâncime filozofică şi teologică dea-
lungul capitolelor acestei cărţi, cea mai cunoscută poate din­
tre cărţile sfântului Augustin?
Cine nu se pleacă cu admiraţie înaintea uriaşei concepţii
sub specie aeternitatis a cărţii „De civitate Dei", care fixează
pentru toate timpurile şi veacurile istoria omenirii în cadrele
unor legi eterne şi nestrămutate, ce a format admiraţia tuturor
veacurilor până'n timpul de fată? Această carte a fost şi este
cea mai triumfală combatere a tuturor erorilor păgâne polite­
iste şi este cea mai grandioasă epopee a mersului ascendent a
fiilor lui Dumnezeu din lumea aceasta spre adevărata cïvitas
Dei, ce ne aşteaptă, în veacul ce v a să fie. în splendorile D u m -
nezeirii văzute fată în fată. Este cântecul de l e b ă d ă a mare­
lui Augustin, monumentul aere perennius ce şi 1-a făurit a-
cest geniu, în noot' lungi.de veghe, ani şi ani dearândul.
Şi credeţi doar că activitatea sfântului s'a epuizat numai
în câmpul d e activitate descris până acuma? V ă Înşelaţi !
Mai mult, renunţă şi la fidantata sa şi la şcoala d e re­
torică, deci Ia mărirea lumească, spre a se dedica numai lui
Dumnezeu.
L a Cassiciacum îh Brianza Lombardiei în tovărăşia ma­
mei sale, a fiului său Adeodat, a fratelui Nauigiu, a verilor
săi Laslidian, şi Rustic, a discipolilor Alipiu, Licen\iu şi Trige-
ziu se pregăteşte în tăcere şi reculegere spre primirea botezu­
lui, pe care îl şi primeşte împreună cu A d e o d a t şi Alipiu din
mâna Sfântului A m b r o z i e la 24—25 April 387. D e acum apar­
tine lui Dumnezeu, numai lui Dumnezeu.
In acelaş an porneşte la Cartagina. Spre marea lui dure­
re, îi moare la Ostia scumpa sa m a m ă . Această împrejurare
îi face să z ă b o v e a s c ă în Italia, la Roma, încă un an. întors
la Tagaste, îşi vinde moşia părintească şi cu câţiva prieteni
fondează prima comunitate monastică Augustiniană. Fericirea
îi durează puţin, căci a b e a peste doui ani şi ceva, trebuind
să se deplaseze în oraşul episcopal Hippo Regius (Ipona),
unanimitatea sufragiilor poporului cere episcopului Valeriu să-1
hirotonească de preot pe Augustin. L a 396 acelaş Augustin,
care fondase o comunitate cenobitica şi Ia lpona e ales de
coadjutor epicopesc din partea lui Valeriu şi consacrat episcop
din partea lui Megalin primatele Numidiei, urmându-i în sca­
un d u p ă moartea episcopului Valeriu, în decursul aceluiaş an.
Treizeci şi patru ani, deci, Augustin ocupă scaunul epis­
copal al Iponiei desfăşurând cea mai frumoasă activitate
pastorală din câte le cunoaşte istoria.
N u ştii ce să admiri mai mult în viata lui de arhipăstor!
Activitatea-i de scriitor profund, care s o n d e a z ă abisurile taine­
lor dogmelor, creştine, b u n ă o a r ă în tratatele de Gratia şi de
Trinitate şi fixează pare că cu ochii îndrăsneti d e vultur lumi-
na dumnezeirii, furând, nou Prometeu, focul din cer ; S a u doar
A r d o a r e a lui de apologet şi polemist, care {ântutşte, pentru
totdeauna, la stâlpul infamiei, doctrinele manicheilor perverşi
şi donatiştilor sălbateci, adversari reduşi pentru totdeauna la
tăcere de abilul veşnicul şi neîntrecutul atlet creştin ; S a u
să admiri curajul său de a discuta şi în public în fata mulţi­
milor cu aceşti adversari spre a le pregăti o înfrângere şi mai
ruşinoasă şi credintii un triumf şi mai semnalat la anii 392,
398, 411.
Epistolele sale scrise către persoane particulare şi oficia­
le sunt nenumărate. Drumurile sale prin provincia Cartagenei,
prin Numidia şi Mauretania, atunci când străbaterea lor era îm­
preunată cu primejdia vieţii şi adeseori de a b e a erau practica­
bile, ne dau sute şi sute de leghe, a d e c ă câteva mii de Kilo­
metri, străbătute de zelul apostolic şi focul dumnezeesc ce
ardea inima acestui Episcopus animarum. Adăugaţi la toate
acestea predicile aproape zilnice ce J e ţinea la popor, co­
mentând sfintele scripturi — pe atunci predicau numai episcopii,—
adăugaţi, catechizarea celor ignoranti, pe care o făcea el însuş
frângând pâinea sufletească celor lipsiţi, adăugaţi rezolvarea
multelor şi deselor procese civile, căci pe atunci episcopii e-
rau şi judecători civili între cauzele dintre păgâni şi creştini
şi Teodosiu cel mare le lărgise chiar cercul de activitate în di­
recţia aceasta, adăugaţi în sfârşit şi împrejurarea că tot el tre­
buia să poarte grijă de azilul pentru străini şi pentru b ă ­
trâni şi de averea săracilor, care atunci era în mâinele biseri­
cii şi faptul că dânsul se interesa foarte de aproape de aces­
te bunuri eclesiastice făcând inspecţii dese la fata locului, şi
întrebati-vă împreună cu mine, de unde a putut să găsească
acest mare sfânt răgaz şi timp să desvoalte o activitate atât
de uriaşă, care pe noi ne sperie deadreptul?
Cu adevărat sfântul a ţinut să răsplătească, cu bine,
Domnului, harul gratuit al întoarcerii sale. Aceasta îi v a fi
fost mângâierea cea mai curată în ceasul morţii. întoarcerea
i-a fost sinceră, căci a dovedit-o prin fapte p â n ă când şi-a dat
sufletul Creatorului.
Figura gigantică a acestui sfânt ridicat din şirul muritori­
lor de rând, cu slăbiciuni omeneşti ca putini alţii, să ne fie şi
nouă indemn să nu desnădăjduim niciodată de harul lui Dumne-
nezeu şi să perseverăm pe calea întoarcerii pe care a m apu­
cat cu ajutorul aceluiaş har.
 Lucerna ardens et lucens
de Pr. P. Gervais Quénard

L a Hippone lumina lui Augustin strălucea pe un cande-

labru modest, însă în momentul când ea se stingea în Africa,
ca o stea strălucită se ridică la cerul bisericii, unde formea­
z ă astrul cel mai strălucitor, care a v e a să apară după Sf. A "
postoli.

Intelectualilor le place cu drept cuvânt să compare pe

Sfântul Augustin cu Sfântul Pavel, căci d a c ă taina creştinis­
mului fu destăinuită mai ales Apostolului neamurilor, nici u-
nul din cursul vremurilor n'a mers mai departe decât A u g u s ­
tin în cercetările sale despre aceleaşi secrete ale destinului şi
ale mântuirii. Sfântul Pavel de altfel a fost inspiratorul lui în
convertirea sa dramatică. Tânărul profesor sguduit se apuca­
se să-1 citească pe Sfântul Pavel cu lăcomie (când el începea
să întrezărească tainele invizibile prin argumentul lumii crea­
te.) Tot în epistoalele Sfântului Pavel, Augustin a găsit cuvân­
tul hotărâtor, pentru a nimici ultimile sale halucinaţii — ,,/m-
brăcati-vă cu Isus Hristos", în momentul în care respirând
deja parfumul unei mâncări pe care nu o putea mânca, A u ­
gustin nu-şi simtiâ puterea de a lua hotărîrea definitivă."

D u m n e z e u şi-a ales pe convertitul d e Cassiciacum caşi

pe Pavel convertitul delà Tarsă pentru a-1 face vas ales şi un
Doctor al naţiunilor.

Rabinul din Tars lucră timp d e treizeci de afli, pentru a

propovădui mântuirea lui Hristos tuturor şi anume : Evreilor,
Grecilor şi păgânilor. Câteva epistoale scrise la repezeală, p e
papyrus, a u ajuns pentru ca să ne lase lumina învătăturei şi
flacăra inimei sale.
Convertitul Milanului, trecând delà înţelepciunea ome­
nească la înţelepciunea divină, din contră nu aspira decăt la
cercetările filozofice şi teologice îzolându-se în mănăsti­
rea din Tagaste. Or, privat de singurătatea dorită şi cu o păstoratie
absorbantă, Augustin trebuia să administreze credincioşii
săi, să predice fără încetare, să ajute săracii săi, sa răspun­
dă nenumăraţilor săi c o r e s p o n d e n t , să a r g u m e n t e z e în contra
păgânilor, Arianilor, M a n i c h e i l o r , D o n a t i ş t l o r şi Pelagienilor ;
însă Augustin ştiu să cc nducă paralel, până la sfârşitul vieţii
sale, munca d e siudii uimitoare. El tălmăci şi lămuri definitiv
toate punctele învăţăturii creştine şi el nu încetă niciodată d e
a le e x p u n e sau d e a le apăra.
Cugetarea sa r ă m â n e a neclinfită şi senină chiar în mij­
locul convulsiunilor lumii r o m a n e care se prăbuşiâ înaintea
Barbarilor năvălitori. Cugetarea sa lumină agonia imperiului
roman şi arătă c ă cetatea lui Dumnezeu putea să se ridice
din nou neperitoare pe ruinele R o m e i , în fine, ea r ă m a s e pen­
tru biserică, în cursul veacurilor cel mai mare far al adevărului-
P â n ă în zilele noastre Augustin coniinuă să farmece spi­
ritele c e l e mai felurite.
P a r c ă şi-a pus toate întrebările şi a soluţionat toate pro­
b l e m e l e . Sfântul Augustin este dintre a c e i cari au mers la a-
d e v ă r cu tot sufletul lor '• fără a se pierde niciodată în confu­
z i e . Cugetarea sa totdeauna deşteaptă revarsă mişcare ca în­
suşi viata. Insă ar fi greu d e a o reduce la nişte formule ste­
reotipate. Ceilalţi maeştri, mai legati àt raţiune pură, au ştiut
mai b i n e decât el să pună cunoştinţe în formule stricte şi pre­
cise ; iar din lipsa unui avânt însoţitor, lor le trebuesc tâlcui-
tori excepţionali pentru a face să vibreze armoniile lor mute
şi să le transpună în concret şi să le facă sd trăiască şi să
cânte! Ceilalţi maeştri ne pun înaintea unor tablouri luminoa­
se, indispensabile pentru a învăţa bine şi a reţinea bine, însă
ei ne lasă într'o sală d e studiu, sau într'un muzeu, pe când
cu Augustin noi nu părăsim niciodată sanctuarul sufletului
unde psalmii alternează cu c â n t e c e . Imnul isbucneşte fără în­
cetare în cursul cântărilor sale: Sero te cognovi, O Doamne ! „Târ- „
ziu te a m cunoscut". Să te cunosc p e T i n e , să m ă cunosc pe
mine însumi! Ce e x p r i m ă cântarea nouă d a c ă nu o iubire nouă!
Cântarea e ocupatiunea caracteristică a aceluia care iu­
beşte,, . . .
După E v a n g e l i a , Sfântul Augustin e cel mai bun dascăl
al rugăciunii . . • al{i doctori foarte mari au codificat 'teologia,
Sfântului Augustin o face să radieze pretutindenea. Omnis scri­
ba doctus : nu ajunge să ştii : trebue s â ştii a zice, a expri­
ma, a interesa, a place, a convinge fără ca să te limitezi la
nişte noţiuni abstracte şi reci. Iată cum şi dece, Sfântul A u ­
gustin v a fi totdeauna dascălul dascălilor • . . prezentând ar­
gumente cu o . . . iubire cuceritoare . . .

Sfântul Augustin.
Opera lui ştiinţifică şi literară —
de Dr. loan Georgescu

Sfântul Augustin e figura cea mai marcantă a creştinis­

mului african. El domină toată istoria bisericii occidentale în
primii 30 de ani ai secolului al V - l e a d u p ă Christos. Istorio­
grafii protestanti, în urma Iui A . Harnack îl numesc „părintele
bisericii catolice", Rămâi uimit în faja mulţimii operelor scrise
de el; mai ales când te gândeşti că acestea nu reprezintă
decât o parte din uriaşa sa activitate. înainte de a fi scriitor,
Augustin a fost preot şi episcop. El n'a luat condeiul decât
pentru a înplini o sarcină duhovnicească, pentru a prelungi
binefacerile apostolatului său.

§ 1. Din viafa lui.

S'a născut în Thagasta, un orăşel, astăzi Souk-Ahras în

partea de Nord a prov. franceze Constantine, în Numidia, la
13 Noemvrie 354. Tatăl său Patricius era păgân, iar mamă-sa
Monica, creştină. Fiul a v e a să fie puternic influenţat de aces­
ta femee, care ştiu să unească pietatea cea mai înflăcărată
cu un bun simt din cele mai rare şi cu cea mai îndelungată
răbdare. A învăţat carte temeinică, întâiu în Thagasta, apoi la
M a d a u r a , de unde s'a dus în Carthagina, pentru a se perfec­
ţiona in retorică, drept, filosofie şi în toate ştiinţele, fiindcă el
e un spirit universal, stăpânit de o sete nepotolită de ştiinţă.
Această sete, însă, nu l a stăpânit exclusiv şi cu desăvârşire.
Tinereta lui a cunoscut ratima iubirii. Timp de 28 de ani, el
a fost sclavul unei femei, delà care a avut şi un copil ( A -
deodatus), pe care 1-a făcut tovarăşul credincios al călătoriilor
sale.
M a m ă - s a 1-a înscris, din copilărie. întte catechumeni, cum
se numiau odinioară păgânii cari se pregătiau să primească
creştinismul, — dar el n'a primit botezul. Mintea şi inima Iui
erau atunci departe de Domnul. Cetind în 373 dialogul lui Ci­
cero „Hortensius", o lucrare acum pierdută, începu să se a-
propie de creştinism, fiindcă lectura acestui dialog aprinse în
el scânteia divină a dorinţei sale de a cunoaşte a d e v ă r u l j

Cuprins de această dorinţă, ceti Sfânta Scriptură. Dar sti­

lul greoiu şi alegoriile ciudate ale autorilor sacri îl înstrăinară
şi mai mult de creştinism. In lipsa unor convingeri mai seri­
oase, el căzu în mrejele sectei Manicheilor şi timp de nouă
ani se sbătu până ce ieşi din rătăcirea acestora.

Cariera Iui exterioară progresa şi nu arăta nimic din ma­

rele Iui sbucium sufletesc. Intâiu a predat gramatica, un fel de
curs secundar inferior, în Thagasta ; apoi retorica (curs supe­
rior) la Carthagina şi Roma. de unde fu chemat Ia o catedră
oficială (plătită de Stat) în Mediolanum (Milano).

In această calitate, îşi scrise cele dintâiu lucrări : un po­

em premiat de faimosul Vindicianus ; un tratat despre frumu­
seţe şi ordine, dedicat avocatului Hierius; un panegiric al
consulului Bauto, rostit în Mediolanum Ia 1 Ianuarie 385. Toa­
te acestea nu erau decât faţada activităţii sale ; în realitate,
stimulat de lectura numitului dialog al Iui Cicero, el căuta
mereu adevărul. Spiritul său luminat se liberă, încetul cu în­
cetul, din cătuşile manicheismului ; se interesă apoi de scep­
ticismul critic al neoplatonicienilor sau al Academiei celei Noui
dar n'a aflat decât o desfătare trecătoare. Studiul acestor filo­
sofi 1-a convins despre existenta unei lumi spirituale, supra-
pusă celei terestre şi 1-a ejutat s ă găsiascâ deslegarea proble­
mei răului care l a chinuit foarte mult.
Soartea a voit ca el să cunoască pe Sfântul Ambrosius,
pe atunci în culmea apostolatului său şi să se desfăfeze d e
dulceaţa graiului său, ascultându-i predicile şi cetind, d u p ă
îndrumările lui, părţi alese din Sfânta Scriptură. Fără să-şi
dea seama, el se găsea acum în drum spre biserică. Totul
contribuì la convertirea Iui : d e o parte priveliştea înălţătoare
a bisericii triumfătoare, de alta, mărturisirea d e credinţă a b ă ­
trânului rhetor Victorinus care, la 80 de ani, abjură păgânis-
mul şi îmbrăţişa creştinismul, şi — mai pre sus de toate —
lacrimile şi rugăciunile neîncetate ale mamei sale. El însuşi
ne povesteşte că, într'o zi de Iulie a anului 386, cetind un
pasagiu din epistolele Sfântului apostol Pavel, în sufletu-i se
făcu o* lumină neaşteptată şi îmbrăţişa, cu toată ardoarea, cre­
dinţa creştinească.
înainte de a primi botezul, potrivit pildelor sfinte, el se
retrase în singurătate, pentru a-şi încerca credinţa. L a Cassi-
ciacum — a ş a se numia locul retragerii sale duhovniceşti —
nu era însoţit decât d e câţiva prieteni, cu care împreună me­
dita şi se ruga. din acest timp datează dialogurile sale filozo­
fice. Cetindu-Ie, rămâi mirat de calmul şi seninătatea lor. Ni­
mic nu mai aminteşte d e clocotul patimilor şi sbuciumul în­
doielilor d e altă dată. Perioada de crisă dureroasă trecuse de­
finitiv. Pacea, binefăcătoarea pace se coborî în sufletele cre­
dincioase din Cassiciacum şi această pace o oglindesc şi lu­
crările filosofice din acest timp. A b i a câte un strigăt de recu­
noştinţă către Dumnezeu d a c ă ne mai aminteşte d e turburări-
le d e odinioară.

L a 24 Aprilie 387 primi botezul, în biserica din Mediola-

num, din mâinile lui Ambrosius. Cu el o d a l a s a u renăscut
din a p ă şi din Duhul Sfânt fiul său Adeodtus şi prietenul său
Alypius. R â v n a lui d e neofit se cere acasă. Stăpânit de nos­
talgia Africei, el pleacă însoţit de m a i c ă s a Monica, si d e cei
ce a u împărtăşit cu el chinurile îndoielilor, iar acum nădăjdu-
iau bucuriile desăvârşirii creştineşti. M a m ă - s a n'avea să mai
revadă pământul strămoşesc. B o l n a v ă de friguri, e a muiî în
Ostia, la gurile Tibrului, după ce avuse o convorbire cu fiul
ei care părea că i-a deschis chiar portile raiului. Din causa
acestei morti neaşteptate şi din alte cause, plecarea lui A u g u s ­
tin spre Africa se a m â n ă p â n ă la începutul anului 388.
In ioamna acestui an, se aşeză în locul natal, la T h a -
gasta. Orăşelul copilăriei sale sburdalnică putu să v a d ă acum
viata lui de ascet. El şi prietenii lui duceau un fel de viată
monastică- Timp de trei ani, ei trăiră în pace şi armonie de­
săvârşită, pe care a b i a au putut-o turbura pu{in jalea pricinu­
ită de moartea copilului Adeod^tus. D u p ă mamă, fiul său mai
era singura lui legătură cu trecutul. Pierzându-1 şi pe acesta,
a înţeles că datoria lui e să se închine cu totul binelui altora.
Această datorie îl chiama, îl absoarbe, îl înlăn{ue cu io­
tul. P â n ă atunci, Augustin fusese al său, aproape numai al
său. A c u m e pe punctul de a deveni al altora. într'o zi, pe
la sfârşitul anului 391, se duse la Hippona, o localitate a că­
rei populaţie creştină îl ceru să le fie preot. El se împotrivi,
arătându-şi nevrednicia şi slăbiciunea. Totuş, în primăvara a-
nului următor episcopul local Valerius îl hirotoni de preot şi-î
însărcina cu slujba predicării, iar dupa trei ani îl luă de „coad-
jutor". Murind Valerius în 396, episcop la Hippona ajunge A u ­
gustin. Istoria lui de acum înainte e istoria bisericii din Africa.
E cu neputinţă de schiţat o asemenea istorie în câteva
linii. Chiar dacă am arăta faptele şi întâmplările principale,
ne-ar scăpa spiritul lui Augustin — elementul primordial —
care pătrunde şi luminează de acum înainte totul. El trebue
să se lupte cu toate greutăţile : A b i a a sfârşit lupta împotriva \
Manicheilor şi Donatiştilor, când se ivi o nouă erezie, pe cât
de insinuantă, pe atât de primejdioasă, aceea a călugărului
Pelagius. Lupta împotriva acestei erezii o duce p â n ă la sfâr­
şitul vieţii sale. In acest scop, participă la sinoade, organisea-
ză discuţii publice, răspunde diferitelor cuvântări, scrie cărţi :
întrebuinţează toate mijloacele pentru triumful adevărului. In­
fluenta lui trece dincolo de Africa şi Italia, în Hispania şi G a l ­
lia. Pretutindeni are corespondenţi care îl întreabă şi cărora
le răspunde. Cu excepţia contimporanului său, Sfântul Iero-
nim, nimeni n'a avut legături mai întinse decât el. P e lângă
probleme mari de ordin sufletesc universal, se punea atâtea
chestiuni mărunte de ordin local : să tină homilii adică să
explice Sfânta Scriptură credincioşilor săi în biserică; să jude­
ce procesele eparhiştilor; să chivernisească afacerile bisericii;
să împace pe donatiştii certaţi cu catolicii ; să-şi pregătească
preoţii ; să vestească cuvântul lui D u m u e z e u ţăranilor puni
care nu înţelegeau bine iimba latină.- El se gândeşte la toate.
Nimic nu scapă atenţiei sale vigilente.
Timp d e 35 de ani duce el această viată activă şi devo­
tată. Zilele sale din urmă sunt a d â n c mâhnite de năvălirile
Vandalilor care aveau să distrugă toată civilizaţia antică a a-
celui continent. Când i se apropie ceasul din urmă, Vandalii
băteau la portile oraşului său de reşedinţă Hippona. Singur
Augustin încurajează poporul şi tine vie, în sufletul lui, speran­
ţa. El moare la 28 August 430, înainte de a v e d e a ruina to­
tală a oraşului de care atât de mult 1-a iubit şi ajutat cu în­
văţăturile şi cu pilda vieţii sale luminoase.
Ceea ce cucereşte delà început pe oricare cercetător al
vieţii lui Augustin, este că la el nu găsim nici o meschinărie, nici
o micime, nici o slăbiciune care de atâtea ori pătează viata
oamenilor mari. Nimeni n'a avut, în o mai largă măsură decât
el, darul simpatiei universale. Mintea lui genială înţelege
tot; inima lui mare iubeşte pe tot • Fireşte, el nu caută decât
adevărul şi izbânda lui. Dar nu-i repugnă să analizeze nici
greşelile cele mai subtile pentru a găsi în ele partea de a-
devăr, pe tărâmul căruia să poată întinde o frăţească m â n ă de
ajutor adversarilor săi. E vrednic de reţinut că Augustin, în
polemicele sale, nu cunoaşte decât frati şi chiar aceste lucrări
3
sunt monumente de pace şi concordie. )
Grelele încercări, prin cari a trecut, îl fac neîncrezător
în propia sa judecată, compătimitor în fata rătăcirilor altora,
care îi inspiră un sentiment profund al slăbiciunii omeneşti
din care ne înaltă atotputernicia dumnezeească ; aceasta sin­
gură îl face pe om să se ridice mai pre sus de sine însuşi ;
mai pre sus de păcatul strămoşesc în care a fost zămislit, la
lumina harului ceresc care îl îndumnezeeşte. Această mare
convingere însufleţeşte întreaga sa operă. In fata nepătrunse­
lor judecăţi dumnezeeşli, el nu e cuprins de fiori de spaimă,
ci de evlavie fiasca, de dragoste plină de recunoştinţă pentru

(3) Principiu! creştinesc, p r e c o n i z a t de el pentru toate timpurile e: „In

cele trebuincioase unitate; în cele dubioase libertate; în toate dragoste In
n e c e s s a r i s uniras, in d u b i i s libertas, în omnibus Caritas."
Cel ce a ridicat din noroiul păcatului pe robul său. U n misti­
cism înflăcărat se uneşte la el, în chipul cel mai minunat, cu
un echilibru intelectual care îl ridică în rândul cel dintâiu al
figurilor representative ale omeni mii întregi.

§ 2- Activitatea lui literară.

Acest mare bărbat a fost şi un fecund scriitor. Deşi n'a

vrut să fie. Atâtea din lucrările sale, mai ales cuvântările, ni-1
arată foarte natural, vorbind familiar, întrebuinţând cuvintele
şi formulele cele mai usuale, uneori chiar' jocuri de cuvinte
sau şi glume, când socotea că astfel poate fi mai bine înţeles.
Dar atinge şi culmi nebănuite. El a studiat mult. M a i cu sea­
mă Publias Vergilius Maro şi Marcus Tullius Cicero îi sunt
foarte familiari şi graiul său are de atâtea ori puritatea şi fru­
museţea clasică a acestora. M a i are apoi darul aşa de rar
de a şti spune cu limpezime gândurile şi simţirile sale. Nici
odată nu scrie pentru ca să scrie. Totdeauna are ceva de
spus, N u face parte nici din categoria aceea ciudată de scrii­
tori care caută să exprime obscur lucrurile cele mai clare.
Când vorbeşte de lucrurile ce-i sunt dragi — şi puţine nu-i
sunt — e l e deosebit de cuceritor. Atâtea din paginiie sale se
vor stropi cu lacrimi. Unii dintre purişti se vor opri la imper­
fecţiunile sale, pe care, ca orice muritor, le are şi el. S ă nu
uităm însă că el, ca adevărat păstor sufletesc, nu s'a adresat
câtorva iniţiaţi culti şi rafinaţi, ci mulţimii credincioşilor ; atunci
înţelegem, de ce spunea el : M a i bine să ne certe gramaticii,
decât să nu ne înţeleagă noroadele: (Potius reprehendant nos
grammatici, q u a m ut non intelligant populi.) Facă-şi puriştii
observaţiile ; pentru noi, Augustin rămâne modelul desăvârşit
al gânditorului şi scriitorului creştin.
Intre numeroasele sale lucrări, sunt d o u ă care trebue a-
mintite, înaintea tuturor: îndreptările şi Mărturisirile sale. P e
cea dintâi a dictat-o în 427 şi e una din cele din urmă scri­
eri ale sale. A j u n s la sfârşitul Carierei Sale umane, marele
episcop îşi reaminteşte tot ce a publicat din tinereta cea
mai îndepărtată. 93 de opere, eşite din condeiul său,
sunt pe rând cercetate, judecate, certate, îndreptate. Păre­
rile, emise altă dată cari i se par acum greşite, sunt
corectate cu îngrijire. Jstoria literaturii universale cu­
noaşte puţine examine de conştiinţă literară, atât de sincere,
ca acesta. Mărturisirile redacte în 497 sau 498 ne înfăţişează
sbuciumul tinerelelor şi cei dintâi ani de episcopat ai lui A u ­
gustin. Ele sunt, în concepţia autorului, un imn de l a u d ă şi
de recunoştinţă în slava lui Dumnezeu care 1-a condus d e mâ­
nă, din întunerecul greşelelor, în casa luminii. Aici îşi îrtfătr>
şează copilăria, tinereţea sa studioasă şi pasionată, crisele sa­
le intelectuale şi îndelungile sale cercetări. El îşi încheie auto­
biografia în momentul când e gata să se repatrieze în Africa.
In ultimele trei cărţi ale acestei lucrări, caută binefacerile lui
Dumnezeu aşa cum se manifestă acestea în creaţie. Puţine
opere s a u cetit şi tălmăcit aşa de mult ca aceste mărturisiri.
Nimic nu se poate compara în literatura universală cu acest
măreţ cântec, în care srjierenia neputinţei omeneşti e atât de
intim legată'de strălucirile dragostei dumnezeeşti.
Intre Mărturisiri şi îndreptări, mai corect între converti­
rea şi moartea lui Augustin, se grupează lungul şir al scriso­
rilor sale, în număr de peste 200, —ceea ce represintă o ci­
fră destul de importantă. Regretăm că nu sunt mai multe, mai
ales când ne gândim la cele multe pierdute. A d e v ă r a t că a*
ceasta corespondentă nu are varietatea şi interesul aceleia a
Sfântului leronim (Hieronimus.) Totuş unele din aceste scrisori
sunt adevărate tratate şi în afară de atâtea momente perso­
nale, ele sunt de interes deosebit pentru cunoaşterea lumii cre­
ştine din Africa, unde a trăit autorul.
A r fi greu să ne dăm s e a m a de vasta activitate literară
a Sfântului Augustin, dacă n a m grupa cronologic şi logic toa­
te lucrările sale. Din fericire, însă, această grupare se face a-
proape delà sine. Printr'un minunat concurs de împrejurări, el
s'a ocupat succesiv, nu simultan, aşa încât, amintindu-le, par­
c ă asistăm la o defilare.
Intâiu sunt lucrările de filosolie şi retorică. Acestea îl
preocupă înainte de convertirea sa, precum şi în timpul retra­
gerii din Cassiciacum. In acestea încearcă să p u n ă temeliile
rationale ale credinţei. Ele sunt: împotriva Academicilor (neo"
platonicienilor), Despre viata fericită, Despre ordine, De o vor-
4
bă cu sine însuşi, Despre nemurirea sufletului. M a i lârziu, ca
neofit, scrie Despre măsurătoarea sufletului; iar şi mai târ­
ziu Maestrul, o lucrare de rămas bun filosofici- Tot înainte
de convertire începu o vâslă enciclopedie, asemănătoare ace­
leia a lui Varrò, pe care a început-o asupra artelor liberale,
dar din care n'a scris decât Despre gramatică şi Despre mu­
zică. A mai redactat principii de dialectica şi de rhetorică.
Dar aici s'a oprit. Alte. gânduri şi griji aveau să-i copleşească
în curând.

După reîntoarcerea în patrie, 1-a preocupat lupta în con­

tra manicheismului. Augustin aparţinuse acestei secte. Cunoştea
scrierile pe cari se întemeia. îşi da seama de rătăcirile lor. Con­
sidera, deci, ca o datorie elementară a sa să intervie şi să
demaşte aceste minciuni şi rătăciri. Din această categorie fac
parte: Obiceiurile Bisericii catolice şi obiceiurile Manicheilor;
Despre libera voinţă ; Despre Facere împotriva Manicheilor ;
Despre adevărata religie; Lui Honoralus despre folosul cre­
dinţei; Despre cele două suflete împotriva Manicheilor; De­
spre firea binelui. .In acestea el combate fără cruţare operele
p e care se reazămă sectarii, mai cu seamă „Disputatiunile lui
A d i m a s , „Scrisoarea numită de temelie" a lui Manes, o carte
mare a învăţatului şi pretenţiosului Faustus din Milet şi scri­
soarea lui Secundinus- El nu teme să între în discuţii publice
cu adversarii săi. Ni s a u păstrat chiar detalii stenografiate
despre discuţiile ce a avut cu Fortunatus în 392 şi cu Felix
in 404- Campania aceasta se prelungeşte p â n ă la 415, când
Augustin o reia într'un scurt tratat către Orosius Paulus
contra Priscillianiştilor şi a Origeniştilor.^
» *
* *
Donatista schismatici erau insă mai primejdioşi decât
Manichea înainte de a se hirotoni, Auguslin n'a avut de-a
face cu ei. Hirotonindu-se şi devenind întâiu preot, mai pe ur­
mă episcop, el vede la toi pasul răul imens pe care desbina-
;ea îi aduce fiecărei comunităţi în parte. împotriva lor, el ia
iniţiativa sinoadelor provinciale, unde se a d u c hotărîri din ce
în ce mai riguroase, care se şi execută. împotriva lor convoa­
că diferite conferinţe, combătându-i şi rieoprindu-se din acea­
stă luptă decât d u p ă victorie. Pentru a stăvili propaganda ce
o făceau în popor, el redacta în 393 Psalmul împotriva sectei
lui Donatus, lucrare în versuri ce se cânta de întreg poporul.
Dar el atacă pe adversari pas de pas, luându-le redută d u p ă
redută. Astfel de scrieri polemice sunt : Contra scrisorii lui Do­
natus ; Contra sectei lui Donatus ; Despre botez împotriva Do-
natiştilor ; Despre unitatea bisericii şi alte lucrări care, deşi
pierdute, sunt mărturii despre bogata lui activitate în această
direcţie. Nici o lucrare donastică nu rămâne fără răspuns din partea
lui; el scrie- împotriva scrisorii lui Parmenianus^jmpotriva pam­
fletului presentat de Centurius; împotriva scrisorii lui Petilia-
nus; Contra gramaticului Cresconius; Contra lucrării lui Per
tilianus despre botezul unic. După conferinţa decisivă din 411,
el publică un Résumât al actelor conferinţei, apoi o adresă
Către Donatisti după conferinţă şi o altă către episcopul do-
natist din Cesarea, Emeritus. El predică chiar în Cesarea, în
presenta lui Emeritus şi are cu acesta o discuţie publică, pe
care o stenografiază. L a 420, el răspunde scrisorilor lui Gau-
dentius de Thamugadi. D u p ă aceasta, luptă încetează. Dona­
tista înfrânţi nu mai sunt o primejdie pentru biserica din Africa.

*
* *
A c u m se iveşte, însă, o nouă erezie care a b s o a r b e aproa­
pe toate forţele lui Augustin. E Pelagianismul care neagă
necesitatea^ harului dumnezeesc şi primejdueşte astfel înseşi
temeliile credinţei. Marele episcop nu cruţă nici o osteneala
pentru a desarma şi pe aceşti adversari, tenaci şi subtili. în­
cepând cu anul 412, el publică o serie întreagă de lucrări îm­
potriva lor : Despre vrednicie şi slovă ; Despre firea harului ;
Către episcopii Eutropius şi Paulus; Despre faptele şi purtări*
le lui Pelagius; Despre harul lui Christos şi păcatul strămo­
şesc; Despre căsătorie şi poftă trupească; Despre suflet şi o-
riginea lui; împotriva a două scrisori a lui Pelagius; împo­
triva lui Iulianus ; Despre har şi libertatea voinţei ; Despre în
dreptare şi har; Despre predestinatiunea sfinţilor; Despre da­
rul stăruinţei; împotriva celui de al doilea răspuns al lui lu-
lianus.
Aceasta din urmă lucrare e neisprăvită. Condeiul a că­
zut din m â n a neobositului muncitor, înainte de a terminal
Chiar numai din această înşirare de titluri se poate vedea hăr­
nicia autorului şi enormitatea problemelor discutate. E sigur că,
în aceste lupte, el a avut şi tovarăşi. Dar ş ful eia el. El d a
semnalul de alarmă şi d u p ă planurile sale strategice urmau
luptele.
* *
Nici A r i a n i i nu scapă necombătuti de acest aprig păzitor
al ortodoxiei, cu toate că în Africa ei n'au însemnat nici pe
departe ceea ce au fost în Europa, unde, la un moment dat,
aproape toată lumea era ariană. Fiindcă însă în Africa ei a u
încercat să se unească cu Donatiştii, Augustin îi combate în cele
15 cărţi Despre Treime, lucrare vastă la care munceşte 17 ani din
399 p â n ă în 416. In această lucrare nu se mulţumeşte să com­
bată doctrinele eretice ci desvoaltă şi susţine tezele catolice,
păstrând, cu un rar bun simt, terminologia creştinească consa­
crată, înrâurirea acestei lucrări asupra posteiitătii a fost i-
mensă. Tratatul împotriva unei cuvântări ariane, darea de sea­
mă stenografiată asupra conferinţei avute cu episcopul arian
M a x i m u s şi cele d o u ă cărţi împotriva lui Maximus, un fel de
comentar al amintitei dări de seamă, sunt lucrări de circum­
stanţă. Ele dovedesc, cât de vigilent era Augustin la păstra­
rea neştirbită a patrimoniului credinţei şi cât de gelos la apă­
rarea sănătăţii sufleteşti a poporului său. D a c ă mai amintim
cartea lui împotriva Evreilor şi alta Contra ereziilor, am schi­
ţat tabloul complect al operei sale polemice.

***
Dar un episcop nu are numai datoria să lupte împotriva
g'eşrMor. El trebue să-şi instruiască în mod positiv poporul.
El e nevoit, deci să-i explice Sfânta Scriptură, să-i lămurească
înţelesul dogmelor, să-i amintească preceptele morale. Augustin
are şi lucrări de exegesă, de teologie dogmatică şi de morală.
Peutru a le înşira, cel puţin pe cele mai d e seamă, trebue să
urmăm ordinea materiilor.
*
* *
Ca exeget, Augustin a comentat primele capitole din
Cartea Facerii nu numai în Despre Cartea Facerii împotriva
ManicheiloT, ci şi in Despre Cartea Facerii în sens literal, lu­
crare neisprăvită şi cele 12 cărţi Despre Cartea Facerii în
sens literal In nici una din acestea însă nu ajunge cu comen­
tând mai departe de capitolul al treilea. Cele şapte cărţi d e
Cuvântări asupra Heptateuhului şi cele şapte cărţi de întrebări
asupra Heptateuhului explică unele pasagii din această carte,
preeum face şi cu Cartea lui Iov în însemnări (Adnotationes).
Povestiri asupra Psalmilor sunt, în mare parte, homilii, dar
sunt şi comentarii dictate.
Cele patru cărţi Despre armonia Evangheliştilor vor să
deslege marea chestiune a variantelor povestirilor evanghelice.
D o u ă cărţi de Chestiuni Evanghelice, alte d o u ă Asupra predi­
cii de pe munte, 17 Chestiuni asupra evangheliei Iui Mateiu,
124 Cuvântări a s u p r a evangheliei Sfântului loan şi 10 asupra
întâiei epistole a aceluiaş apostol, Tâlcuirea câtorva proposi-
tiuni scoase din epistola către Romaui, începutul unui Comen-
tar, rămas neisprăvit asupra aceleiaş epistole, alt Comentar
asupra epistolei către Galateni, arată cu ce râvnă cetia şi tâl-
cuia Augustin cărţile sfinte.
A s u p r a felului său de a explica textele sacre ne-a dat şi
un tratat de hermeneutică in Despre învăţătura creştină, ară­
tând totodată cum are să se formeze învăţătorul creştin. Puţi­
ne tratate ale acestui autor s a u învrednicit de o atenţiune mai
mare din partea posterităţii ca cel numit în urmă.

Dintre lucrările dogmatice sunt de amintit, între altele :

Enchiridionul (manualul) către Laurentius, un scurt résumât al
învăţăturii creştine; cărţile Despre credinţă şi crez ; tratatul De­
spre credinţă şi fapte ; cărţile Despre căsniciile adulterine ; d e ­
spre cultul datorit morţilor.
 * *
C a moralist, Augustin încearcă să resolve marile proble­
me puse zi de zi de viata creştinească : Lupta creştinească,
Oglinda, d o u ă lucrări Asupra minciunii; cărţi asupra înfrână-
rii, răbdării, ajunului şi a postului, a vieţii conjugale, a fecio­
riei, a văduviei, a muncii călugărilor. Se vede că marele arhi­
ereu are câte un cuvânt bun de spus către toate categoriile
de credincioşi. Concepţia sa morală e serioasă, fără îndoială,
dar n'are nimic forţat, respingător. El vrea să formeze creştini
buni, veseli, încrezători în bunătatea Proniei Cereşti. D u p ă ex­
perienţe şi frământări sufleteşti atât de mari ca acelea prin
cari a trecut el, Augustin se crede în drept a povătui pe alţii.
Nimic nu e mai de admirat ca cumpătul desăvârşit cu care
să exprimă el.
Teoretician absolut, el ştie să afirme cu suveranitate dre­
pturile lui Dumeezeu în împărţirea harului ceresc, dar găse­
şte şi accente aşa de părinteşti vorbind credincioşilor despre
datoriile şi chemarea lor.
U n loc aparte ocupă lucrarea sa catehetică Despre cate­
hizarea celor neînvătati. In această lucrare, arată unui diacon
din Carthagina, cum are să predea învăţătura creştinească.
Această lucrare încă a fost şi e citită şi astăzi pentru frumoa­
sele sugestii ce cuprinde.

Şi d a c ă a scris, e firesc să fi vorbit încă şi mai mult. C u ­

v â n t ă r i l e s a l e ni-1 arată mai mult şi mai bine decât chiar tra­
tatele şi scrisurile sale, aşa cum trăia ş i v o r b i a î n mijlocul cre­
dincioşilor săi din Hippona. In elocinja sa nu e nimic conven­
tional, nimic tipiconal. Cele mai multe din homiliile sale sunt
culese de tahigrafi sau stenografi a ş a cum le-a rostit şi n'au
mai fost revăzute în vederea publicităţii. Unele au fost des­
voltate mai târziu în tratate. Cetindu-le constati enorma dis­
tantă la care se găsesc acum fată de starea lor primitivă. Din
fericire, ne-a rămas un mare număr de cuvântări ale Sfântu­
lui Augustin- Antichitatea creştină le-a cetit, le-a copiat, le-a
imitat mult. De aceea, alături de cuvântări autentice ale ace­
stui Sfânt, se găsesc şi apocrife, care însă cuprind aproape
întotdeauna şi părţi autentice. Critica ştiinţifică a acestor cu­
vântări au început-o Mauriştii, lucrare care durează şi astăzi,
încă nu s'a terminat explicarea metodică a bibliotecilor.
Aceste explorări scot la iveală cuvântări isolate, iar u-
neori colecţii întregi de cuvântări necunoscute ale Hipponeanu"
lui. In a s j m e n e a conditiuni, fireşte, e imposibil de stabilit nu­
mărul exact*al ac.stor cuvântări.
De altfel, această exactitate nu e prea necesară. A j u n g e
să constatăm că din aceste cuvântări putem reface tabloul vie­
ţii creştine din Africa, la începutul secolului al V-lea. D o n a ­
tisti, Manichei, Pelagieni şi Barbari apar pe scenă. Aceştia din
urmă, după ce au ocupat Roma, s'au năpustit asupra Africei
şi se apropiau de Hippona. Marii protectori ai bisericii Afri­
cane, mai cu seamă Sfântul Ciprian sunt adversarii chemaţi
în ajutor în aceste biserici; instrucţia catechumenilor şi bote­
zul lor, sfinţirile de arhierei şi de biserici, aniversările sfinţilor,
marile sărbători ale Mântuitorului, nenumăratele împrejurări
ale vieţii de toate zilele sunt, rând pe rând, evocate într'un
limbaj, când familiar, când solemn, potrivit împrejurărilor. B o ­
găţia, varietatea şi subtilitatea acestei elocinle admit anevoe
un termen de comparatie,
Opera sa capitală e, însă, Despre cetatea lui Dumnezeu
(De civitate Dei), începută în 413, terminată în 426. Prilej pen­
tru scrierea acestei opere i-a dat cucerirea Romei de Goţii lui
Alaric. Păgânii arătau că nenorocirea vine din părăsirea legii
strămoşeşti. Răspunzând acestei obiecjiuni. concepţia Sfântu­
lui Augustin se tot lărgea, pentru a deveni, în cele din urmă,
o adevărată filosofie a istoriei.
Din înălţimea acestei concepţii, prăbuşirea împărăţiilor,
dispariţia civilisatiilor, chiar cucerirea Romei nu sunt decât lu­
cruri efemere. Ce-1 priveşte pe un credincios ruina chiar a ce­
tăţilor celor mai iubite, câtă vreme în cetatea lui Dumnezeu
dăinueşte eterna pace şi fericire ? Ridicându-se astfel desupra
tuturor contingentelor omeneşti, el află în D u m n e z e u a d e v ă r a ­
tul h'man al Mântuirii. întreg evul mediu a trăit din aceste
idei pe care papii cei mai de s e a m ă a u încercat s ă le şi în-
făptuească în limita posibilităţilor date. Şi chiar astăzi ne g ă -
sim In adăstarea acelei împărăţii a lui Dumnezeu, unde să nu
mai fie ură, nici vrajbă şi cu atât mai puţin răsboaie, ci nu­
mai pace şi prosperitate fără de sfârşit. D e aceea lucrarea a-
ceasta a Sfântului Augustin rămâne una din lucrările repre­
sentative de ori când şi de ori unde.
Din îndepărtata lui Africă — scrie mai nou unul di ad­
miratorii săi — Sfântul Augustin luminează toată creştinăta­
tea. Contimporanilor el le spune toate cele de folos. El ştie să
le arate prejul nemărginit al sufletului, s ă i mângăie de neno­
rocirile acestei lumi, se le deschidă înţelegerea tainelor credin­
ţei. Dar mai pre sus de toate e dragostea lui cuceritoare. Prin
această dragoste, desarmează pe fanatici, învaţă pe cei neşti­
utori, tine în linia tradiţiei pe cugetători. El e dascălul între­
gului ev mediu. Chiar astăzi, d u p ă atâta trecere de vreme şi
schimbări inevitabile, el rămâne o mare autoritate teologică.
EI e marele dascăl al harului ceresc. Prin el comunicăm mai cu
seamă cu antichitatea creştină In atâtea privinţe el apartine
tuturor timpurilnr. Sufletul său — şi ce suflet ! — a trecut în
operele sale şi traeste şi astăzi.
Acest merit e cu atât mai mare, cu cât Augustin n'a tră­
it întrun centru cultural însemnat pe timpul păstoriei sale bi­
necuvântate. Hippona Iui, un fel de Mizil pe lângă capitala
noastră, nu se poate compara cu cetăţi ca Roma, Carthagina,
Alexandria, Antiochia, Ierusalimul, Mopsuestia, Constantinopol
ş. a. din antichitatea fcreştină. Şi totuş Augustin din acel ne­
însemnat târguşor african conducea viata intelectuală şi religi­
oasă, uneori chiar politică, a întregului A p u s , întrun timp lip­
sit de mijloacele de comunicaţie moderne : presă, telefon, te­
legraf, radiodifuziune, aviaţie ş. a. Cum ar acţiona un suflet
a ş a de bine înzestrat şi de stăruitor în munca pentru ridica-
carea culturală a altora, ca al lui, d a c ă ar trăi în zilele
noastre ?
Gândindu-ne la asemenea probleme, verificăm odată
mai mult cuvântul sfintei Evanghelii: Iată secerişul e bogat,
iar muncitorii sunt putini, şi ne simţim cu atât mai mult în­
demnaţi să ne rugăm cucernici ca Dumnezeu să se milosti-
vească şi s ă trimită slugitori harnici în via Sa.
 Un cenaclu de prieteni:
Cassiciacum.
Când pelerinul lui Dante a început să urce muntele Purifica-
ţiunei el gustă deja pacea „fructul dulce a libertăţei". Urcarea
i-se pare mai uşoară decât mersul de altădată pe drum drept. Sur­
prins şi fermecat, el se adresează îngerului care-1 conduce;» Spune-
mi Stăpâne, care este greutatea da care am fost uşurat, încât merg
fără să simţ nici o oboseală?
Aşa erau sentimentele lui. Augustin a doua zi după convertirea
sa. Legăturile cari îl ţinură prins atât de mult timp, s'au rupt într'o
clipă. De tot cucerit de Isus Hristos, el simţea cât de dulce e ju­
gul său şi saroinea sa cât e de uşoară.
Fleacurile cari îl îmboldeau altădată şi pe cari el se temea să
Ie prindă, le respingea acum cu bucurie; dragostea dumnezeească
suavă mai mult decât toate plăcerile, le înlocuise în inima sa.„ Ia­
tă că inima mea deacum înainte era scăpată din grija arzătoare a
ambiţiunei şi a lăcomiei, din imboldul plăcerilor întinate şi eu nu
mai puteam de bucurie ca un copil, înaintea T a , Lumina, Bogăţia
şi Scăparea mea, Domnul şi Dumnezeul meu".
In rătăcirile sale cele multe printre făpturi, sufletul său se ză­
păcise, se risipise şi după cuvintele energice ale Iui Augustin erà
ca rupt în bucăţi. El avea nevoe să se reculeagă. Dumnezeu, du-
păce-1 converti, era să-1 conducă în pustietate şi să i vorbească ini­
mă la inimă.
Scena memorabilă din grădina Milanului, pe care Biserica
catolică o celebrează aproape ca pe întoarcerea lui Paul pe dru­
mul Damascului, avu loc la sfârşitul lui Iulie 386. Mulţi catolici
milanezi, ar fi dorit să vadă pe Augustin, părăsind pe neaşteptate
catedra sa de profesor de elocinţă şi să facă în public o mărturisi­
re zgomotoasă a credinţii sale creştine. Personal, el nu fu de aceas-
stă părere pentrucă nu iubea fala şi strălucirile,
> Vacanţa se apropia şi el ar fi găsit, în starea rea a sănătăţii
sale, un motiv de tot natural pentru a-şi da demisia. Plămânii săi
păreau grav atinşi şi nu-i mai permiteau o declamare clară şi prelungită.
 El previne autori'ăţile oraşului, de a căuta pentru studenţii lor
„un alt vânzător de vorbe".

Intimitatea dintre m a e s t r u şi elevi.

r
Augustin numă a prntre amicii săi din Milan, un bogat profe­
sor de gramatică numit Verecundus. In ajunul convertirii,
acest profesor regreta foa/.e mult că starea sa de om căsătorit nu-i
permitea să urmeze idealii evangelic. Piin de generozitate faţa de
prietenul său, el pune la dispoziţiunea sa câmpia delà Cassiciacum
cât timp ar fi în ţara Cassiciacum se poate, că era situat prin
locurile unde astăzi se află satul lombard Casciago şi de unde
privirea se întinde până la Monte-Rosa Acolo se instala noul con­
vertit cu mica sa colonie africană.
In grup figura fratele său Navigius şi doi din verişorii săi,
Rusticus şi Lastidianus Aceşti doi din urmă nu vor lua de loc
1
parte Ia discuţiile filozofice, ei erau doi compatriot , tânărul fiu al
lui Rotnanianus, Licentius şi Trygetius, vor polemiza adesea
şi de câteva ori vor fi cât pe aici să strice pacea. Trygetius
fusese soldat; şi în calitatea sa de veteran, era pasionat pentru isto­
rie. Spirit pozitiv şi puţin lent, el evolua cu greutatea în lumea idie-
lor. Licentius, din contră, era un tânăr cu o inteligenţă vie şi age­
ră, poet chiar în inspiraţiunile sale.
In ac?st cerc de prieteni, Aiypius avea un loc aparte. Augus­
tin era departe de-al considera ca un simplu e'ev. Acesta era tova­
răşul său intim şi credincios „fratele inimei sa/e" Lui îi plăcea
să-1 cicălească din cauza taliei sale mici, în adânc avea pentru dân­
sul o admiraţiune secretă din bunătatea şi curăţenia inimei sale.
Nebridius, acest tiner inteligent şi pătrunzător, care a făcut
atâtea jertfe pentruca să poată urma pe scumpul său măiestru acest
amic „foarte dulce şi duios" nu trăia de obiceiu la Cassiciacum.
El rămânea la Milano pentru a ţine tovărăşie generosului Verecun­
dus şi pentru a-1 ajuta în cursurile sale. In mijlocul ^grupei, amical
şi sârguincios, mult mai aproape de inima măiestrului, se găsea
Adeodat „fiul păcatului". cum a scris Augustin. Tatăl său ni-1
prezintă cu o gingăşie mişcătoare: „Prin vârstă, el era cel mai tâ­
năr dintre toţi, însă în spiritul său, dacă dragostea nu mă orbeşte,
promitea ceva măreţ".
Monica era centrul grupului vesel şi frăţesc. Ea dădea tuturor îngrijiri­
le delicate ale manilor ei şi dragostea de mamă a inimei sale.

U n nou fel d e c o n v o r b i r i .
Aceste întruniri sârguincioase la cari vom asista, nu se asemănau cu
celea cari se fsc în şcoalele noastre, mari sau mici. Ceea ce le aminteş­
te mai bine în timpurile moderne, se poate că $unt vorbirile amabile şi în­
sufleţite pe cari prezida simpaticul Newman în mijlocul amicilor şi dis-
cipoliilor săi din Oxford „ Vezi Loss and Gain".
Când era timp frumos, se aşezau în cerc la umbra unui arbore
mare. Dacă nu se putea ieşi pe afară, întrunirea se făcea în sala
de bae. In toate zilele, Augustin çitia şi comenta câte o carte de
a lui Virgiliu, poetul dulce care încântase tinereţea sa şi la care
se va întoarce cu plăcere chiar la bătrâneţe,
Câte odată îl vedem întrerupând o lecţie, pentruca să meargă
să se ocupe de ferma pe care o administra în locul proprietarului.
Intr'o zi toţi s'au sculat mai de vreme ca de obiceiu ca să ajute la
lucrurile câmpului. Maestrul voia înainte de toate, să inspire tinerilor
săi discipoli ceea ce umplea inima sa, dragostea Inţelepciunei.
Iată pentruce îi plăcea lui să citeze „Hortensius" al lui Cicero;
acest tratat filozofic care îl entuziasmase la vârsta de 19 ani, nu-i
va lăsa nici p.e ei indiferenţi.
El nu era singur în a lua cuvântul. Ca să-şi cruţe gâtul şi
pieptul, chiar pentru a interesa pe elevii săi, el dădea cursurilor sale
mersul vorbirilor familiare, a convorbirilor .simple. Aceste dia­
loguri lucrate în comun, totdeauna naturale, câteodată foarte înal­
te, întrerupte de râsete nevinovate, nu vor fi luate de vânt. Credin­
cios culese de către un stenograf, revăzute şi îndreptate, ele vor
bucura pe prietenii absenţi, însoţite fiind de doyezi călduroase de
dragoste. Ele au ajuns până la noi, respirând încă răcoarea câmpu­
lui ce le văzu născându-se.
Să nu căutăm aici dezvoltări metodice sau unilaterale, ci mat
puţin, gânduri intime şi adânci cari ocupau atunci sufletul Iui Au­
gustin. Ele au mai multă valoare pentru istoric decât pentru filozof; în
ele vedem prinsă şi redată în spontaneitatea sa nativă, o viaţă vese­
lă şi silitoare, prezidată de prietenie sub privirea iubitoare a Monicei-
Erau mai ales, o gimnastică intelectuală, nişte exerciţii des­
tinate să formeze spiritul tinerilor fără a-i plictisi. Augustin lăsa
câte-odată să rătăcească muit timp discuţiunea, fără a reveni. într'o
zi el simţeşte nevoia de a feri pe convorbitori de Fuscum jiur-
gium, această „ciartă toscană" despre care află un exemplu în
„Eglogurile" lui Virgiliu. Danielas întreabă pe Menalcus:
Spune-mi în care parte a pământului n'are spaţiul ceresc decât 3
coţi întindere?" Menalcus răspunde prin o chestiune de acelaş fe':
7
In ce localitate se nasc Hori pe cari sunt scrise nume de regi ".

A n i v e r s a r e a maestrului' „Fericire şi ordine".

In 13 Novembrie, discipolii sărbătoriau aniversarea maestrului
lor. Prânzul fusese mai îngrijit ca de obiceiu şi toţi erau voioşi. S e '
află ocazia de a se vorbi despre fericire. Dialogul fu continuat timp
de 3 zile şi intitulat „Viaţa fericită". Inimosul Licentius găsi
că convorbirea tărăgănia, nu mergea drept la ţintă şi îi lipsia începu­
tul. „Fără îndoială, observă el, suntem fericiţi când avem tot ce
dorim : însă ce lucruri putem pofti?. Augustin opreşte simpatic aceas­
tă chestiune indiscretă: „-Când vei binevoi să mă înviţi la dejun în
ziua aniversării tale, mă voiu mulţumi cu bucatele ce ne vor fi ser­
vite, fă şi tu, tot aşa azi, te rog, şi nu cere lucruri cari, poate,
n'au fost pregătite. Tinerul roşi modest şi tăcu.
„Fericirea consistă în a cunoaşte pe Dumnezeu şi în a - L a-
v e a " , însă cum ajungi aici? Şi iată, cel mai tiner dintre toţi, Adeo.
dat ia cuvântul. Vorbele sale au fost păstrate; ele au nepătată fră­
gezime a crinilor. „Acela, zice el, posedă pe Dumnezeu, care are
sufletul curat". Monica tresări de bucurie, auzind aceste cuvinte ale
micului nepot.
Dialogul intitulat „Ordinea" datorează originea sa unui inci­
dent cu desăvârşire obişnuit. Augustin avea obiceiul să petreacă în
rugăciune şi meditaţie o parte a nopţii : când prima, când a doua.
Ori, într'o seară în timp ce el medita, atenţia îi fu atrasă de'zgomo-
tul neregulat- al apei care curge prin un conduct îndărătul salei
de bae. El căuta adevărul fără a-1 putea descoperi.
In acelaş timp, Licentius lovi patul său cu un baston pentru
a alunga şoarecii cari îl turburau. Şi maestrul îl întreabă: N'ai obser­
vat zgomotul conductului?" „O! răspunde elevuì, e mult timp decând îl
observ". „Dornic de a s t i l a deşteptare dacă se face timp frumos, eu
îndrept urechea la această apă curgătoare, temător ca să nu fie mări-
tă de ploaie". Chiar Trygetius a făcut semn că nu doarme. După
aceasta se încinse o convorbire asupra ordinei intime a lucrurilor şi
finalitatea ce domneşte în univers.
Dimineaţa următoare, toţi sunt informaţi de observaţiunile din
noapte şi dialogul se continuă în sala de baie. De-odată însă se
sculară pentru a asista la o luptă de cocoşi, desfăşurată în curte.
Pagina care o descrie, face să evolueze sub ochii noştri cei doi
luptători, „Capurile sunt ţinute înainte, penele sunt umflate, lovituri­
le viguroase, apărarea dibace. Totul este armonios în mişcarea
acestor animale iraţionale pe care le dirigează o inteligenţă superi­
oară. Iată învingătorul: vocea triumfală, el împreună membrele
sale ca într'o împărăţie, în semn de dominaţiune trufaşă. Iată învin­
sul: penele gâtului său atârnă rupte, totul este ruşinos în glasul şi
atitudinea sa şi toate acestea prin conformitatea legilor naturei au, un
nu ştiu „ c e " , plin de armonie şi frumos"!

Predilectiunea pentru Licentius.

Augustin avea pentru Licentius o predikcţiune ce se putea
-
observa, şi nişte atenţiuni speciale Romanianus, tatăl lui Licentius,
fusese binefăcătorul lui Augustin, dar şi calităţile tinerului atrăgeau
iubirea maestrului: Bine dotat, vesel şi avântat, era şi- dânsul ca Au­
gustin la începutul tinereţei sale.
Lui Licentius îi păreau prea gravi filozofii şi prea serioşi; îi
plăcea mai mult tovărăşia poeţilor. Asemenea fluturilor cari zboară
din floare în floare abia antmgândule, asemenea mieluşeilor cari
sar prin iarbă în loc de a o paşte, el era de multe ori distras în
decursul convorbirilor. Asculta păsările cari cântau printre crengi
sau asculta Muzele, aceste păsări speciale cari cântau în sufletul
său de tiner poet.
Plin de indulgenţă şi fineţe, maestrul ştia să-1 scoată din dis­
tracţiile sale: „ S ă dăm cuvântul lui Licentius. Preocupat de nu
ştiu ce, el e foarte departe de conversaţiunea noastră. Va citi, cred
scrierile noastre cu tot atâta plăcere ca şi cei absenţi. Haide, Licen­
tius, revin© la noi şi fii cu totul la subiect. Ţie mă adresez". In zi­
ua aceea se trata o chestiune de tot grea: originea sufletului.
Tinerului elev îi plăcea mult să pună întrebări, să facă, fără
veste, reflecţiuni neaşteptate, câte odată puţin cam impertinente. Ceace
îi era mai greu de a se gândi, de a preciza noţiunile sale şi de
ale exprima în câteva cuvinte. Eu nu pot suferi, spuse dânsul odată,
să am ceva de precizat".
Augustin se folosea de această slăbiciune ca să-1 tachineze cu
dragoste. Tot către Licentius, se întoarce Augustin în clipa solemnă
când e vorbă de a da definiţie ordinei. „După cum observam, din
tăcerea lor, după înfăţişarea, privirea şi mişcarea lor, toţi erau miş­
caţi/de însemnătatea discuţiunei, toţi ardeau de dorinţa de a ascul­
ta. „Haide tu Licentius, reculege-ţi puterile, ascute tăişul minţeita­
le, şi dă-ne o definiţiune a ordinei." La acestea cuvinte văzându-se
silit să definească, îi trecu prin corp un fior, c\ şi cum ar fi primit
un duş de apă rece. Mă privi cu o înfăţişare turburată, şi cum e
obiceiul într'un asemenea caz, avu un surâs în emoţia sa.

Licentius o b i e c ţ i o n e a z ă !

In decursul unei discuţii asupra imobilităţii spiritului, în

opoziţie cu mişcările trupului, Licentius a formulat o obiecţiune.
Augustin îl priveşte surâzând şi zice: „Iată că tu ne obligi să definim
mişcarea; fă-o tu, de eşti capabil". Şi elevul replică puţin cam ne­
răbdător: „Vă las bucuros acest privilegiu, căci întrebarea mea ră­
mâne. Şi pentrucă să nu mi-se mai ceară dacă am poftă de a defi­
ni, vă voiu înştiinţa, eu însu mi, când voiu fi în stare să o fac".
In acelaş moment, soseşte un servitor şi le face semn că ma­
sa e gata. Vecinie, la pândă pentru a da o lecţie, maestrul profită
de această invitare neînsemnată. „Acest servitor, zice el, nu ne si­
leşte să definim mişcarea, dar, prin ochii săi, ne invită să arătăm
ceea ce este dânsa. Să mergem deci, să trecem de pe astă parte,
într'alt loc; a se mişca, de nu mă'nşel, nu este alt lucru. Atunci
toţi râd şi iată-ne plecaţi".
Dejunul de obiceiu era cumpătat şi scurt: „sfârşitul — ni se
spune — era aproape de început". Licentius găsia totuşi mijlocul
de a ieşi cu mult înaintea celorlalţi, preocupat fiind de o poiezie ce
o avea în cap. Augustin îl întâlneşte la ieşirea delà masă şi îi ţine
o morală scurtă asupra pasiunei sale disordonate pentru versifica­
t i l e . Acesta roşi puţin şi alergă să bea apă, căci îi era sete. „Şi
apoi, adaogă maestrul, se fericea ferindu-se de mine; aveam, poate să-i
spun alte lucruri şi chiar mai dure.
 N o u i discursuri filozofice.
Aceste lucruri, Licentius le provoacă îritr'o zi. Discutând asu­
pra ordinei, el şi rivalul său Trigetias, ajunseră lă o chestiune
prea mare şi prea delicată pentru ei, chestiunea divinităţii lui
Hristos. Trygetius avu imprudenţa de a rosti această frază: „Hristos
e Dumnezeu, cu toate că Tatălui îi aparţine în special acest nume"
Convins de eroare şi ruşinos de afirmaţiunea sa el voi să o retragă
şi să o facă să dispară. Dar Licentius triumfa şi se aştepta să con­
serve buletinul victoriei sale.
Augustin, care se bucura de a vedea pe cei doi discipoli de-ai
săi ridicânduse până la divinitate, fu întristat adânc de această riva,
litate şi de aceste gelozii copilăreşti. Acest adevăr religios pe care-1
căutase el însuşi cu atâtea frământări şi lacrămi, de unde depinde
orientaţiunea vieţii şi mântuirea sufletului, poate deveni oare
1
o simplă hrană a deşertăciunii şi a orgoliului? .„Fiţi bun , nu sporiţi
nenorocirile mele. Am atâtea rane, rane ce rog pe Dumnezeu prin
lacrimi aproape zilnice, să mi le vindece, cu toate că mă recunosc
nedemn de o vindecare atât de repede".
Adânc mişcaţi de aceste vorbe ale maestrului lor mult iubit,
cei doi tineri se grăbiră să-şi ceară iertare, primind ca pedeapsă
pentru cearta lor, să-o vadă înregistrată de stenograf, şi să treacă
în redactarea definitivă.

Caracterul cenaclului d e l à C a s s i c i a c u m .
Ca şi dialogurile lui Plato şi Cicero, cele delà Cassiciacum a-
dresează câteodată un mic compliment celui ce le prezidează. In-
tr'o zi când Augustin a fost mai elocvent decât de obiceiu, plin de
admiraţie, Alypius strigă în numele tuturora: „Tocmai acum ai
pus în faţa ochilor noştri o mare imagine a vieţii, tot deodată sinte­
tică şi foarte concisă. In fiecare zi noi bem învăţăturile tale, însă
azi noi am fost mai avizi şi mai încântaţi, ca niciodată".
Puţin cam confuz de aşa elegii, măiestrul face de observat
prietenului său că dacă el a desfăşurat aceste mari principii, nu
sunt pentru dânsul (Alypius) care le cunoaşte perfect, ci pentru tinerii
de faţă. Apoi Augustin se grăbeşte să reîntoarcă complimentul; „Aces­
te régule de viaţă cari te farmecă totdeauna, Alypius, tu le urme­
zi uşor. Tu întri într'ânsele cu toată însufleţirea naiurei tale admi­
rabile. Eu te învăţ teoria, şi tu mă înveţi practica".
L ' A m e de S- Augustin ! P . Guilloux (trad, de H. J.)
 Filozofia Istoriei
Cetatea lui Dumnezeu.
Această operă a S. Augustin a fost compusă (după dorinţa tribunu­
lui Marcellin, la care au fost adresate primele cărţi) între 413 şi 426,
pentru ca să răspundă acusaţiunilor păgânilor cari, în timpul năvăli­
rilor barbare, făceau responsabili pe creştini de nenorocirile imperiu­
lui roman. Problema care se punea era deci aceea a Pi ovidenţei
cu privire la imperiu. Insă acest cadru era prea îngust pentru pla­
nul lui Augustin. Acţiunea providenţială a lui Dumnezeu cu privire
la umanitatea intreagă iată ceeace el întreprinse să studieze, şi a-
ceea nu numai în timpurile istorice trecute, însă chiar şi în viitor şi
până în viaţa cealaltă. „într'un avânt genial care transformă apolo­
gia în filozofie a istoriei, zice Poi talie, el îmbrăţişează dintr'o pri­
vire destinele lumii grupate în jurul religiei creştine, religie unică,
care bine înţeles datează delà începutul lumii şi conduce umani­
tatea la scopul său ultim.
Sf. Augustin a lărgit înţelesul cuvântului cetate, din care el a
făcut un sinonim al socie'ăţii. El nu vede decât două cetăţi, în lu­
me, societatea celor buni, adică cetatea, lui Dumnezeu sau cerească,
şi societatea celor răi, cetatea diavolului sau pământească. Prin na­
tura lor oamenii se aşează într'una sau alta din aceste grupe. Am
restrânge prea mult orizontul lui Augustin dacă am vedea în cele
două cetăţi numai Biserica şi Statul, cu toate că el expune pre­
cis principiile care au să fixeze relaţiunile lor reciproce. Grigorie
VII ca şi Carol cel Mare vor şti-să profiteze din învăţăturile lui
Augustin. Cele două societăţi, totdeauna şi pretutindeni confundate
aici în lumea aceasta, sunt în luptă constantă. Dumnezeu nu asistă
indiferent la acest duel, şi prin Providenţa sa prepară triumful soci­
etăţii cereşti, triumf care va veni la rândul său.
Iată planul minunat a celei mai sublime epopee pe care ar
putea concepe geniul unui om.
;
împărţirea. S. Augustin, totuş , nu pătrunde în adâncul su­
biectului său numai dupăce (într'o primă Parte: cărţile I-X), din
defensivă, a respins învinuirile păgânilor împotriva Bisericei atacând
chiar el păgânismul. A>ci în cele 12 cărţi (XI-XXU) din Partea II-a
construeşte sistemul său, expune doctrina sa despre acţiunea lui
Dumnezeu în lume. Aici arată că, în creştinism, cu toată opoziţiunea
partidului duşman, Dumnezeu conduce o parte a umanităţii (aceea
care prin dragostea sa se aşează în societatea lui), spre destinele sale
veşnice către triumful definitiv în cer.
Partea I este o ofensivă puternică contra păgânismului. Aici
Augustin stabileşte radicala neputinţă păgânului pentru :
1. a asigura prosperitatea în lumea aceasta (cărţile I-IV) :
după o carte consacrată luării Romei (cartea I ) , el arată neputinţa
zeilor (cărţile II-III), indică adevăratele cauze ale măririi Românilor
(cartea IV, imitată de Bossuet), şi respinge „soartea" sau hasardul
în numele Proniei (cartea V ) .
2. pentru a prepara fericirea vieţii viitoare (cărţile V I . X ) :
Augustin face aici o critică tăioasă şi înţepătoare a teologiei păgâne,
mai întâiu a vechei mitologii populare reprezentată prin „Antichităţi'
le Romane" de Varron (cărţile VI-VII), apoi face critică teologiei
filozofilor (cartea VIII) şi în special a demologici neoplatonciene.
Partea II (cărţile XI XXII) expune doctrina celor două socie­
tăţi : a) origina lor (exortus), cărţile XI-XIV ; b) progresul lor (pro­
cursus), cărţile XV-XVIII ; c( scopul lor (fines debiti), cărţile
X1X-XXII.
a). S. Augustin caută origina celor două societăţi în crearea
îngerilor şi separarea lor în buni şi răi (cărţile XI-XIt), apoi în cre­
area omului (XII) şi căderea lui causa păcatului pentru umanitatea
întreagă, din care Dumnezeu mântueşte o parte, (XIII-XIV). Acest
studiu al originilor se sfârşeşte prin concluzia celebră asupra celor
două iubiri, care sunt cauzele celor două societăţi, şi prin enumera­
rea diferitelor puncte de deosebire cu care se opun amândouă
(cartea X I V , cap. 28).
b) desvoltarea celor două cetăţi, prezentată într'un cadru is­
toric, cuprinde 4 perioade. Cartea XV-a, delà începutul lumii
până la potopul cel mare şi cartea X V I , sub patriarhi şi până la
D a v i d . Cartea XVII este închinată numai cetăţii lui Dumnezeu, sub
profeţii, delà David până la Christos. Cea mai mare parte a cărţii
XVIII tratează întâiu de cetatea pământească tot în aceiaş perioadă
5
(istoria împărăţiilor), însă începând delà capitolul 27, tratează
despre profeţiile messianice, şi ultimele capitole (46-54) a aceleeaş
cărţi studiază desvoltarea celor două societăţi, delà Christos până
la sfârşitul persecuţiunilor (după Diocletian).
c) Sfârşitul celor două cetăţi este prezentat în ultimele patru
cărţi. Cartea XIX opune doctrina creştină a fericirii în vieaţa viitoa­
re falselor teorii ale filozofilor. Cartea X X tratează despre sfârşitul lu­
mii şi despre judecata din urmă când se va face separarea celor
două societăţi . Obiectul cărţii XXI este pedeapsa cetăţii pământeşti
în infern, şi obiectul cărţii XXII triumful definitiv a cetăţii lui Dum­
nezeu în cer şi fericirea celor aleşi.
Judecata despre „Cetatea lui Dumnezeu." Cum se vede,
subiectul de tratat era imens : Augustin încă 1-a lărgit prin digre­
siuni dogmatice, morale sau istorice, care vatămă puţin unităţii, cu
toate că sunt interesan e ; dar „contimporanii, care smulgeau din
mâna autorului fiecare carte îndată ce era scrisă, Ie păsa mai puţin
de ansamblu decât de actualităţi privite din un punct de vedere
aşa de cuprinzător şi înalt. Subiectul ales îmbrăţşa universitatea pro­
blemelor care frământă spiritul omenesc şi autorul aici risipeşte per­
spective interesante, adânci şi originale". Aşa „Cetatea lui Dumnezeu"
este mai mult decât o apologie (cea mai mare apologie a antichităţii),
mai mult decât o istorie şi chiar decât o filozofie a istoriei ; ea
este şi o adevărată teologie: este, zice Portalié „teologia vie în
cadrul istoric al umanităţii", teologia care .explică acţiunea lui Du­
mnezeu în lumea aceasta, cum Mărturisirile sunt teologia trăită
într'un suflet şi istoria acţiunii lui Dumnezeu în indivizi".

F. C a y r é - Précis de Patrologie t. I p. 632-4 (trad. I. M.)

NOTĂ. D . Drăghicescu a publicat anul trecut în limbă franceză

La Nouvelle Cité de Dieu, Lesage. Paris. Titlul promite mult şi au­
torul scrie despre Societatea Naţiunilor ca despre o nouă Ceta­
te n lui Dumnezeu, cea visată de Sfântul Augustin. Dar idiologia
autorului e prea departe de filozofia augustiniană. Noi nu credem în-
tr'o nouă religie într'un nou creştinism întemeiat pe o alcătuire
politică (cât de nobil să fie scopul său.)
 Mai de grabă spunem cu V . -Godeanu (Curentul 8 Oct. 29)
„ . . . Tindem spre o epocă de internaţionalism — umanitaris«h dar
de aci şi până a face din Soc. Naţiunilor un obiect de cult, o no­
uă religie, un nou Dumnezeu e cale lungă! . . .
. . . D . D. a înţeles greşit De civitate Dei sau utulizat'ò mi­
mai din punctul d-sale de vedere — Creştinismul nu crede în poà|-
bilitatea unei societăţi desăvârşite ; ar însemna biruinţa asupra pă­
catului strămoşesc .apocatastazis ton panton.* Dar D. D. nu crede
în dogma păcatului original" care totuş pentru filozofi şi sociologi e-
minenţi ca E. Seilliére (ca pentru tradiţia tuturor popoarelor) rămâ­
ne cea mai bună explicare istorica şi psicologica a evoluţiunii oame.
nirii.
A. M.

Pentru tine ne-ai făcut, D o a m n e , şi neliniştită e inima

noastră, p â n ă nu se v a odihni întru tine.

Cel ce te-a zidit fără de împreunălucrarea ta, nu te va

ferici fără de împreunălucrarea ta.
(Sf. Augustin.)
 228 „ OBSEgyMORUL^^

Sfântul Augustin în literatura

română.
N'am dovezi neîndoioase la îndemână, dar bănuesc că
cei dinlâi, cari a u tras luarea aminte a românilor asupra vie­
n
ţii şi a activităţii minunate a celui mai îns mnaf sfânt părinte
al biserici creştine din Africa, au fost clericii ardeleni uniti cu
biserica Romei.
Studiind în marile centre culturale din A p u s , ei s'au con­
vins de valoarea excepţională a exemplului şi învăţăturilor
sale, pe care multi le a s e a m ă n ă cu acelea ale sfântului Pa­
vel, apostolul neamurilor.
A m cercetat cu deamănuntul valoroasa lucrare a părin­
telui prepozit delà O r a d e a Dr. Iacob Radu (Manuscriptele E-
piscop'ei unite din ocel oraş, descrise în Memoriile Secţiei Is­
torice a Academiei Române, şedinţa deia 18 Iunie 1920), un­
de spune că numaî delà Samuil Micu Klein au rămas 33 o-
pere în 44 de volume. Aici se găsesc o mulţime de şfinti pă­
rinţii şi scriitori bisericeşti, traduşi de harnicul călugăr basili-
tan din Blaj, dar nu e nici una din Sf. Augustin. Preferinţele
literare ale celui dintâiu dintre triumvirii renaşterii noastre na­
tionale se îndreptau spre venerabilii scriitori şi sfinti părinţi ai
bisericii Răsăritului.
îmi închipuiu, însă, că în tomul II şi III al lucrării sale
„Istoria bisericească", autograf cu litere cirile, descris de Păr-
Radu la pag. 14 a numitei sale publicaţii, trebue să fie pasa-
gii interesante despre Sf Augustin, acolo unde se cuprinde
vremea delà anul 308 până la 800, precum şi în continuarea
acestei părţi din tom III, unde vorbeşte despre erezuri, schis­
me, săboare, scriitori, credinţe, dogme. Extragerea şi tipărirea
acestor pasagii ar fi un omagiu de îndoită pietate atât pentru
autor, cât şi pentru sfântul a cărui pomenire o facem.
D a c ă lucrarea, altfel aşa de conştiincioasă a păr. Radu,
nu ne lămureşte, cu nimic, privitor la vre-o scriere sau tradu­
cere a luceferilor nostri pribegi, delà începutul veacului trecut
din sau despre Sf. Augustin, — în schimb, la N o 140 (p. 26).
voibeşte despre „Rugăciuni alese din Psalmi, Sf, Augustin şi
Sf. Efrem Syrul" scoase de Gheorghe Fărcaş, fostul prepozit
al capiiluiui din Oradea, pe timpul când era închis în munte­
le Cernoc din Muncaciu, unde fusese închis, ceva mai îna­
inte, şi călugărul delà Blaj Grigorie Maior, răsvrătit împotriva
episcopului său Atanasie Rednic. Din timpul acestei închisori
(August 1798). a v e m numita culegere de rugăciuni latineşti şi
româneşti. A m fi curioşi să ştim, care anume din rugăciunile
cucernicului episcop al Hiponiei din Africa sunt cuprinse în
această culegere. N u ni se arată, deşi pentru un prilej ca cel
de fată, ar fi de interes să se cunoască.

Bogăţii ca cele semnalate de păr. R a d u din biblioteca

Episcopiei noastre din O r a d e a vor mai fi şi în alte biblioteci.
Din nenorocire, însă, acestea n'au publicat cataloage de ma­
nuscrise aşa de exact şi conştiincios alcătuite ca al sfinţiei
sale.
Ce recoltă am avea, d a c ă am strânge manuscrisele află­
toare în bibliotecile şi arhivele tuturor episcopiilor, vicariatelor,
protopopiatelor şi parohiilor noastre mai de seamă?!
Cazul prepozitului Fărcaş din O r a d e a nu poate fi izolat.
Cei dintâi, însă, dări tipăresc lucrări de ale sfântului
nostru în tălmăcire romanească, cu binecuvântarea şi cheltu­
iala mitropolitului Moldovei Veniamin Costache. la mănăstirea
Neamţului în 1814 sunt călugării Gherontie şi Grigorie,
Iată foaia de titlu a acestei tălmăciri, transcrisă de noi
cu litere latine:
„Kekragarion (al Dumnezeescului şi sfinţitului) Augustin
(sic) Episcopulu Ipponiei.) A d e c ă patru cărji.
întâia, Cugetări. A doua, Singuratece cuvinte. A treia,
Pentru privirea lui Chs. A patra, Pentru zdrobirea inimii.
Intru cari se cuprinde laude şi rugăciuni şi mulţumiri
prea fierbinţi pre care Dumnezeescul Părinte neîncetat înăltân-
dule cătră Dumnezeu, Striga.
Care sau tămăcit de cuvioşii Dascăli Gherontie şi Grigorie.
Şi a c u m întâiu sau dat în tipăriu, cu Blagoslovenia şi chîel-
tuiala Prea o sfinţii sale Kyryo Kyr V E N I A M I N , arhiepiscop:
şi Mitropolit a toată M o l d a v i a .
în typ: sfintei Mănăstiri Neamţul. în vremea Cuv: Arhim:
şi Sfarei Kyr Sylvestru.
în anul delà Chs. 1814, Iunie 5."
Cartea e în 4° de 10 foi 450 pagini.
în primele foi se află: titlul, un extras de psalm pe verso
titlului, prefata lui Grigorie către cetitori, „viata celui întru sfin­
ti Părintelui nostru Avgustin", arătarea cuprinsului şi, în fata
textului, o gravură reprezentând pe Domnul Hristos, gravată
de: „Proto Ierei Mihail S (t) rilb: (itchi). [Vezi loan Bianu şi
Nerva Hodoş, Bibliografia româneasă veche, tom III p. 96].

Autorul prefeţei, cuviosul Grigorie înşiră diferitele laude

ce s'au a d u s şi se a d u c „sfinţitului şi fericitului acestuia P ă ­
rinte Augustin, celui întru toate de cât nimene mai jos, iară
întru théologie decât multi mai sus". Unii îi proslăvesc, anu­
me, ştiinţa, prin care, „ca alt soare pe vremé sa, la suta a
cince a anilor delà Hristos Mântuitoriul nostru, în Biserica lui
a u strălucit". Alţii înfrânarea bărbătească a vieţii sale şi a v â n ­
tul uriaş al mintii cu care, pătrunzând „norul cel luminos, uşor
au intrat şi de acolo dogmele theologieî n o a u ă ne-au pogo­
rât". Şi iarăş alţii tăria nebiruită cu care el s'a împotrivit ere-
zuior şi a întărit „socotelile Pravoslavnicilor". (Autorul prefe­
ţei nu înţelege prin pravoslavnici numai pe ortodocşii de as­
tăzi, ci pe toti creştinii care trăiau sub ascultarea autorităţilor
duhovniceşti legitime în legăturile păcii şi ale iubirii). Tăl­
măcitorul dascăl Grigorie, însă, mai presus de toate g ă ­
seşte marea lui smerenie şi dragoste pentru Dumnezeu. A -
ceste d o a u ă însuşiri l-au învrednicit, zice el, „de Dumneze-
ească strălucire" şi de „darul theologiei". A s a sunt de apro­
piate în acest mare suflet de creştin umilinţa sau simţul nimic­
niciei sale şi dragostea nemărginită de Dumnezeu, ziditorul
şi Jiitorul a toate, încât, cetindu-1, „nu poate cineva a cunoaş­
te, oare cu sineşi au fost el mai mult unit, sau cu D u m n e ­
zeu". Vinul cel bun, ascuns în aceste mari virtuţi ale sfântu­
lui părinte, vrea şă-1 împărtească mitropolitul Veniamin tur-
mei sale cuvântătoare, chemând-o la „Paharul duhovnicesc"
al acestei tălmăciri.
Ce cuvinte alese şi a d â n c înţelegătoare în această scur­
tă prefaţă! Şi acestea inspirate nu de cunoaşterea temeinică a
textului original însuşi, ci de versiunea elină. Versiunea româ­
nească delà 1814 este, prin urmare, versiunea unei versiuni.
Gherontie o tradusese în greceşte, iar Grigorie în româneşte.
Ce lumină şi ce căldură binefăcătoare ar fi revărsat scrierile
sf. Augustin, d a c ă nu erau nevoite să se răsfrângă prin me­
diul opac al unei versiuni s'răine, ci ar fi vorbit deadreptul
unui mare şi cucerhic suflet românesc? N'am fi avut oare de
atunci începutul unei literaturi româneşti mistice asupra haru-
lui ceresc mai cu seamă, materie în care sfântul acesta e p â ­
nă astăzi marele dascăl al întregei creştinătăţi, neîntrecut încă
de nimeni? *

P e la mijlocul veacului trecut (1850), sfântul Augustin

găseşte alt traducător român în persoana Arhimandritului Di-
onisie (Roman, de fel din Saliste, judeţul Sibiu), atunci în mă­
năstirea Băbeni, mai pe urmă episcop la Buzău. în „Biblio­
teca religioasă-morală", întemeiată de el şi tipărită la Bucu­
reşti (în 1850 şi 1851) traduce părţi alese din „Mărturisirile"
(el întrebuinţează neologismul „confesiile") lui, precum şi 17
din cele 41 de capitole, câte cuprind înălţătoarele lui rugăciu-^
ni sau „meditaţii".
„Mărturisirile" sunt precedate de o notă biografică scri­
să cu multă căldură. Autobiografia aceasta a sfântului el o
numeşte „carte plină de b u n ă credinţă, vărsare sinceră a u-
nei inimi nobile". în deosebi remarcă rolul covârşitor al maj-
cei sale, Sfânta Monica, în convertirea lui- D u p ă c e îl născu­
se întâiu trupeşte, ea îl naşte a d o u a oră, sufleteşte, în lacri­
mi şi suspine necontenite pentru viata lui destrăbălată, înso-
tindu-1 în retragerea Iui din singurătatea de lângă Milano şi
fiind îngerul păzitor al întregei sale vieti. Şi c â n d el vrea să
se întoarcă în Africa, ea îl urmează şi pe acest drum, cel din
urmă al vietü sale, a v â n d ea să moară nu peste mult în Os­
tia, la gurile Tibrului, E cu neputinţă şă nu fie cineva a d â n c
mişcat de „naturelul şi solemnitatea coprinse în această po­
vestire", zice Arhim. Dionisie.
Nota sa biografică nu se reduce, însă numai la un re­
zumat al „Mărturisirilor". Ea insistă amănunţit asupra împre­
jurărilor întregei sale activităţi aşa de binecuvântate, precum
şi a morţii sale sfâşietoare pe timpul invasiunii Vandalilor
chemaţi de Bonifatius, comandantul Africei, fiindcă el voia
să-şi menţină postul împotriva voinţei epitroapei minorului V a -
lentinian III, împărăteasa Placidia. Chemarea lor în Africa a
avut caracterul unei răsbunări cu cele mai desastruoase ur­
mări pentru întreaga provincie romană, odinioară eşa de în­
floritoare. Traducătorul aminteşte şi ediţia din 1679 a scrieri­
lor lui, apărută sub îngrijirea călugărilor benedictini.

Mai târziu, în a d o u a jumătate a veacului trecut, când

multipla curiozitate ştiinţifică a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu
se opri asupra interesantei figuri a loan V o d ă cel Cumplit,
dupăce îi înfăţişează viata şi activitatea, el găseşte nemerit
să a d a u g e la anexe nişte documente, a căror încorporare
la lucrare o justifică foarte bine cu o comparatie împrumuta­
tă delà Sf. Augustin şi anume: Deşi numai fierul plugului ta­
ie brazda, totuş şi celealalte părţi ale lui sunt trebuincioase,
când vrem să arăm. Bine întrebuinţată această asemănare a
marelui nostru sfânt părinte, cu toate că e izolată într'o lu­
crare de alt caracter, ea face o impresie neştearsă asupra ori­
cui se încearcă să-şi dea seama de structura acestei opere.
Tipărind apoi Dr. Alex. Grama, profesor al Academiei
Teologice, în Blaj, la 1881 „Istoria universală a bisericiii delà
începutul ei p â n ă în zilele noastre", la § 5 9 ( p . 197 şi urm.)
despre literatura dogmatică; el închină câteva rânduri remarca­
bile lui Aureliu Augustin care e, împreună cu Sf. T o m a , con­
te de Aquino, cel mai mare filozof „nu numai a bisericii, ci a
lumii întregi". Dupăce-i povesteşte momentele sufleteşti ce au
determinat convertirea lui la creştinism. în Milano (atunci
Mediolanum), el studiază pe Platon, a cărui minunată formă
poetică îl încântă, dar cuprinsul nu-1 putu satisface deplin.
S u b impresia cucernicilor cuvântări ale Sfântului Ambrosiu,
arhiepiscopul acestui oraş, el reia lectura Sfintei Scripturi, ca-
re-i repugna pe vremuri pentru simplitatea graiului şi forma
puţin îngrijită a stilului, în asemănare cu eleganta limbei şi a
stilului Ciceronian. „îngâmfarea mea", zice autorul nostru cu
Sf. Augustin în latineşte, „fug<a de acest stil şi mintea mea
nu pătrundea în cele din lăuntru ale ei. Deşi ea e aceea ca­
re creşte cu pruncii. Dar eu nu voiam să fiu prunc. Şi tanloş
minune mare, mi se părea că sunt minunat"-
Exemplele filosofului roman Victorinus şi a doi înalţi
demnitari delà curtea împărătească din Trier (Treviri) conver­
titi la creştinism, îi dau muh de gândit. N u e mirare, deci,
dacă, în asemenea împrejurări meditând înir'o zi în grădină,
a u d e minunatul glas de taină: „Ia şi ceteşte!" Şi, luând car­
tea către Romani a Sf. Apostol Pavel, el se opri cu ochii în­
rouraţi de lacrimi la cuvintele pline de atâta înţeles: „Nu în
mâncări şi în băuturi . . . . ci îmbrăcati-vă în Domnul nostru
Isus Hristos!" (XII, 13-14). — Cetind mai apoi şi viata Sf. A n -
toniu şi văzând, cum pot înainta pe calea desăvâşirii sufle­
teşti şi cei simpli, el scrie prietenului său Aiyp'us: „Se ridică
cei neînvătati şi răpesc cerul. Iar noi, cu învăţăturile noastre
fără suflet, iată unde ne prăbuşim!"
N u uită G r a m a să amintească nici de activitatea lui pas­
torală, deşi singure scrierile sale ar fi de ajuns să umple cu
atâta folos o via{ă întreagă. — Pentru scrierile sale contra di­
feriţilor eretici contimporani, mai ales pelagieni, el a meritat
delà creştinătate recunoscătoare numele onorific de învăţător
al harului ceresc (doctor gratiae).
In deceniul din urmă al veacului trecut, clericii români
din Seminarul Central delà Budapesta, constituiţi într'o socie­
tate de lectură sub conducerea părintelui Ilie Dăianu, proto­
popul de mai târziu al Clujului,' traduc şi tipăresc sub pseu­
donimul Salba (numele societăţii de lectură a studenţilor teolgi
din Seminarul Sf. Barbara delà V i e n a de pe vremuri) minu­
nata povestire „Mama Sfântului Augustin" de episcopul fran­
cez din Lavai E. Bougaud.. — Alături de „ Q u o Vadis", ce­
lebrul roman din zilele lui Nero scris cu atâta artă de H e n ­
ne Sienkievicz; alături de „Ben Hur", romanul din zilele lui
Messia scris de L. W a l l a c e ; alături de „Fabiola", duioasa po­
vestire a Cardinalului N e w m a n , — descrierea acestei minuna­
te vieti a exaltat mai mult închipuirea noastră juvenilă, fă-
cund'o să întrezărească imensităţile gândirii şi simţirii creştine.
Păcat că, fiind epuisată de mult, casele noastre de editură nu
se gândesc s'o reediteze, lăsând sufletul tineretului de astăzi
pradă atâtor lecturi demoralizatoare-

Despre Augustin vorbeste în mai multe locuri ale sale

„Istoria bisericească universală şi Statistica bisericească" Eu-
seviu Popovici, tradus în româneşte de I. P. S. S. Atanasie
Mironescu, fost mitropolit primat. M a i ales cartea I vol. II (e-
ditia II. Bucureşti 1926). Astfel în § 95 „Părinţii şi scriitorii bi­
sericeşti din periodul II (p. 197-9), d u p ă obişnuitele note bio-
g afice arată că el a imprimat teologiei latine, caracterul ei
particular, d â n d mare desvoltare pârtii antropologice şi sote-
riologice a dogmaticei creştine. Stărueşte şi asupra rolului ho­
tărâtor ce a avut Augustin la conferinţa ţinută în Carthagina
la 411, pentru pacificarea donatiştilor şi remarcă principale­
le sale lucrări: „Despre cetatea lui Dumnezeu". „Mărturisirile",
„îndreptările" şi „Enhiridiul". — în notă traducătorul român
aminteşte de Psaltirea cea de sfinţitul Augustin maicii sale
scurtată şi în anul 1909 reeditată pe timpul când era mitro­
polit primat al tării.
Uită însă, de traducerile din Sf. Augustin ale Arhim. Di-
onisie delà mijlocul veacului trecut. Mai înregistrăm cu titlu
de curiositate, încercarea autorului de a d a alt sens, decât
cel firesc de recunoşterea dreptului de jurisdicţie, ce episco­
pul Romei e chemat să exercite în chestiunile bisericeşti con­
troversate, următoarelor cuvinte ale lui Augustin: „Despre a-
ceastă chestiune s'au înaintat două hotărâri sinodale Scaunu­
lui Apostolic; de acolo au venit răspunsuri; chestiunea s'a în­
chis, o, de s'ar închide odată şi greşalal" (Sermo 131 c. 10).
Când vezi asemenea năzuinţe, e cu neputinţă să nu-ti
vină în minte semnificativele cuvinte ale acestui sfânt: Paşi
mari, dar nu spre tinta! (Grandes pasus extra viam).
In sfârşit, în zilele noastre, d. Prof. N . Iorga se ocupă de
Sfântul Augustin în vol. I al scrierii sale „Cărţi representative
în viata omenirii" (Bucureşti, ee H-a 1924), mai cu s e a m ă în
capitolul II. D u p ă indispensabilele note biografice, d-sa face o
sumă de rezerve, după părerea noastră neîntemeiate, asupra
atitudinii acestui mare cugetător creştin în ce priveşte familia
(fiindcă nu povesteşte amintiri duioase despre membrii famili­
ei sale : tatăl m a m ă , nevastă şi fiu), şcoala, statul şi societa­
tea. M a i mult! Paginile despre moartea mamei sale Monica
pe care le-au cetit şi le vor ceti cu nespusă emoţie atâtea i-
nimi însetate de roua cerească, alinătoare de dureri, a credin­
ţei creştine, d - s a l e găseşte „at.oce". ( A m văzut, ce altfel scria
despre aceste pagini Arhim. Dionisie la 12 Septemvrie 1850!)
Dar, în definitiv, asemenea atitudini se p t discuta.
Ni se pare, însă, că d-sa e cu totul greşit acolo, unde îl
face pe Augustin maniheu torturat d e chinuri şi îndoieli sufle­
teşti p â n ă la sfârşitul vieţii sale. Aceasta, din cauza că el,
fostul maniheu, combătea cu îndârjire orice formulare nouă a
vechei erezii.- E ca şi când cineva ar afirma, pentru a uza de
un argument ad hominem, că d. Iorga, care a combătut o vi­
ată întreagă lipsa de nationalism în artă şi literatură, mai ales
simbolismul, cubismul, futurismul, dadaismul şi alte moder­
nisme, ar fi fost însuşi antinationalist, simbolist, international,
cubist, futurist, dadaist etc.
Dar d. Iorga pretueşte d u p ă dreptate accentul mistic a ş a
de mişcător din vasta şi felurita operă a „fericitului" A u g u s ­
tin. D sa scrie : Fiind că lui îi trebue ceva care să-1 sature de­
plin, ceva care să umple întreg sufletul acesta neogoit în ce­
rinţele sale ce nu se puteau satisface cu fărâma de pâine sea­
că a filosofici, a apucat-o înainte către misticism. Aici şi-a o-
dihnit aripele, în siguranţa mai presus de probe, în triumful
instinctului revelator. Sufletul este a lui Dumnezeu ; nimic r\u
există înainte, pe lângă şi d u p ă Dumnezeu. Si Augustin nu
este panteist, fiindcă panteismul se tine de lucrări materiale;
de o formă, de un corp, şi el le ura, in patima-i de a trăi nu­
mai în lumea curată a spiritului.
Dumnezeu nu se poate amesteca într'un lucru oricare ar
fi el; nu este ca buretele care să prindă înlăuntru apele ere-
aţiuni. A c e a s t ă însăşi nu es!e deci o străbatere a materiei cu
d e o s e b i t e e l e m e n t e d e divinitate, fiindcă atunci a m c ă d e a în
manicheismi ne-am infecta, d e a c e e a ş credinţă în dualitate
care-i stătea lui necontenit în fată şi p e care căuta s'o dărâ­
m e . Unitatea, nerealiza'.jilâ p-in argumente, se cucereşte prin
strigătele d e pasiune rr islică c e a d o r m raţiunea". In urmare,
d-sa arată că, din tot ce a scris Augustin, în Răsăritul nostru
ortodox, n'a prins d e c â t a c e a s t ă lăture a operei sale
mistice resumată în „ K e k r a g a r i o n " .

A ş a l-au înfăţişat scriitorii români pe Sfântul Augustin.

Ei sunt putini şi opera lor departe d e a fi îmbogăţit su­
fletul neamului nostru cu toate c o m o r i l e d e gândire şi simţire
creştinească ascunse în alcătuirile lui.
Să sperăm, însă, că cel pujin d e aici înainte, ei se v o r
înmulţi, spre cinstea şi folosul d u h o v n i c e s c al neamului. (?)

loan Georgesca
profesor secundar, Bucureşti.

(1) Amintim că autorul articolului de fti(é a compus la Viena în 1912

o lucrare de valoare, publicată în anul acesta la Lugoj, cu titlul „In fata
celor rătăciţi: Cum să ne purtăm cu eretici şi schismaticii? după îndrumări­
le Sf. Augustin — Dr- I Geoigescu are gata şi mai multe traduceri ale o-
perelor Sf. Augustin, în primul rând a Mărturisirilor, (cf. Observatorul. Anul
111 No- 2 p. 103-112..) Nota Redacţiei
 Extazul delà Ostia.
(Fragment din „Mama Sfântului Augustin")
Bougaud ediţia Dr Elie Dăianu.

In Ostia trebuia să aştepte câteva zile; în timpul acesta

Monica avu al doilea extaz» care ce e drept n'a fost aşa de
puternic ca cel dintâiu, dar i-a răpit sufletul în sfere şi mai
înalte.
E a şedea la o fereastră, de unde putea privi ţărmul mă­
rii. Era una din acele seri de toamnă, cari nicăieri nu sunt a-
şa de plăcute, ca în Italia. Soarele ce se plecă spre apus îşi
trimitea ultimele raze aurii peste vasta şi sclipicioasă singură­
tate a mării. Augustin şedea lângă Monica ca să guste şi el
frumuseţea acestei privelişte. Liniştea serii, frumuseţea cerului,
extensiunea nemărginită a mării şi acel nemărginit şi mai su­
blim ce Ie umplea inimile, pacea şi liniştea sufletelor lor şi
mai profundă decât liniştea ce-i "înconjura ; toate acestea le
înăltară inimile şi aduseră pe buzele lor o conversatane de
acelea cari nu mai sunt din lumea aceasta.
„Fiind singuri la fereastră" — zice Augustin — „conver­
sam cu nespusă plăcere ; uitând trecutul, căutam numai în vi­
itor si ajunserăm a ne întreba cum v a fi vieata de veci, feri­
cirea sfinţilor, acea fericire pe care ochiu de om n'a văzut-o
şi ureche de om n'a auzit-o şi în inima omului n'a străbătut.
Noi aflam din adâncul inimii d u p ă a p a misterioasă a isvorului
vieţii, care e la tine Dumnezeul meu, ca stropiţi şi întăriţi cu
acea apă, după priceperea noastră să putem cugeta oarecum
şi despre aceste lucruri sublime".
„Şi când ajunse în urmă vorba acolo, că orice plăcere
sensuala nu e demnă nu numai a fi comparată, dar nici a
minţită fată d e plăcerile vieţii viitoare, înăltându-se cu un zel
mai fierbinte către vieata aceasta, parcursesem cu mintea în
pripă toate lucrurile acestea trecătoare chiar şi cerul de unde
lucesc asupra pământului soarele, luna şi stelele. N e avântarăm
şi mai sus contemplând, apreciind şi admirând făpturile tale.
Ne-am ocupat şi cu propria noastră raţiune, dar a m mers şi
mai departe ca să d ă m în urmă d e acea regiune, unde e vi-
ea{ă adevărată, abundentă, veşnică, unde în veci saturi popo­
rul tău Israil cu nutremântul dreptăţii şi unde însăş înţelepciu­
nea e vieatja, prin care au fost, sunt şi vor fi toate. Şi când
vorbeam despre acea regiune şi o doriam, aproape o ajunsem
cu palpitarea iniimii noastre (1)
Apoi, oftând melancolic, ne-am coborât din nou, (lăsând
aţintite şi prinse la acele înălţimi toate facultăţile sufletului no­
stru) la aceste sgomote deşarte ale buzelor noastre, la această
vorbă trecătoare care începe şi care sfârşeşte !
Căci cine e asemănător vorbei tale, Stăpâne, Cuvântului
T ă u care rămâne totdeauna în El însuşi, fără să îmbătrânea­
scă vreodată şi în care se reînoesc toate lucrurile?"
Sfânta Monica şi Augustin se ridică pe aripele iubirei lor
p â n ă la tronul divin şi îl ating cu un sbor maiestos : iată ceea-
ce numim noi extaz. Cât timp vor fi petrecut în starea acea­
sta? Desigur că nici ei nu ni-ar fi putut spune. Căci în extaz
când sunt suspendate toate facultăţile, sufletul fericit nu mai
măsoară timpul. D e ar fi durat chiar un secol această stare,
sufletului totuş nu i s'ar fi părut decât ca un fulger, ca o cor­
tină, ce se ridică pe un moment şi iarăş îndată cade. Dintr'o
atare stare omul se trezeşte numai oftând. „ A m suspinat Iă-
sându-ne acolo prinse dorinţele fragede ale sufletului nostru
şi ne-am reîntors acolo, unde răsună sgomotul nostru propriu
şi unde cuvântul are şi început şi sfârşit"
D u p ă momentul acesta de plăcere — ori cât ar fi ţinut
acelo, şi în care Augustin şi Monica scoşi din fire, îşi uitară
d e sine în contemplarea lui Dumnezeu — ei continuare con-
versatiunea cam astfel : „Şă presupunem că în oricine încetea­
z ă fenomenile pământului, ale apelor şi aerului, tace chiar şi
sufletul şi se înaltă peste sine, încetează toate visurile şi închi­
puirile, toate cuvintele, toate semnele şi tot ce e trecător; să
presupunem că încetează chiar şi acel cuvânt sublim, ce se

l) Contes. I c. 10
aude în jurul creaturilor :„ N u noi ne-am făcut, ci A c e l a care
traeste în veci." Să presupunem, că tac toate acestea şi vor­
beşte însuş Dumnezeu, nu prin creaturi, ci El însuş, în persoa"
nă ca să-ii auzim cuvintele; nu prin vreo limbă omenească,
nu prin vreun înger, nici prin tunetele cerului, nici prin întu­
necimea asemănărilor ; ca să-1 auzim pe El însuş, pe care-1 iu­
bim în acestea a ş a precum l-am experiat a c u m a ajungând prin
un sbor repede la înţelepciunea veşnică şi nestrămutată : în
urmă să presupunem că contemplatiunea aceasta durează în
etern şi că toate celelalte arătări măi puţin însemnate ale spi­
ritului dispărând aceasta singură răpeşte, deobligă şi a b s o a r b e
cu bunătăţile interne pe cel ce meditează asupra ei, a ş a încât
i se pare că vieata eternă e asemenea acestei sublime arătări
fugitive: Desigur e despre ce Sf. Scriptură zice: „Intră în bu­
curiile Domnului tău."
Astfe de cugete .avea Augustin şi m a m a sa. Intr'atâta le-a
umplut sufletul a c e a bucurie cerească, uitarea a fost ce e
trecător, iubirea de D-zeu, dorul din ce în ce mai fierbinte du­
pă împărăţia cerească pe cari toate le-au produs în sufletul
lor evenimentele mai sus amintite.
Şezând la o fereastră, în Ostia, m â n ă în mână, îndrep-
tându-şi ochii şi inimile spre înălţime contemplau pe rând pă­
mântul, marea, stelele, toate lucrurile creiate şi aflându-Ie toa­
te trecătoare şi prea mici, s a u silit a se ricica din valea acea­
sta a plângerii în patria frumsetei netrecătoare şi a vieţii
eterne.
„Fiule — sfârşeşte Monica cu un ton serios, dar gingaş -
pe mine nimic nu mă mai desfătează în viata aceasta. N u ştiu
pentruce să mai şi trăesc pe lume; căci acum mi s a u împlinit
toate dorinţele, ce le-am avut aci, pe acest pământ. Numai
pentru una voiam să mai trăiesc: S ă te v ă d pe tine creştin
catolic, până a nu muri.
Bunul D-zeu mi-a dat şi mai mult, căci tu despretueşti
-fericirea pământească şi iată că te v ă d servitorul Lui.
Şi altă dată, cu gingăşie fină, profitând de absenta lui
Augustin, vorbia cu înfocare despre despre{uirea vieţii acestea
şi despre fericirea morţii. Şi când Alypiu, Navigiu şi ceilalţi
admirând în femeia aceasta simplă virtutea bărbătească, o în-
trebau, că o a r e nu s'ar t e m e a muri departe d e patria sa, ea
le răspundea astfel: „ O nu, pentru D-zeu nu există depărtare
şi nici nu m ă pot t e m e , c ă doar nu m ă v a cunoaşte la sfârşi­
tul lumii şi că nu v a şti d e unde să m ă reînvie!" 1)
Dar numai la capătul vieţii s'a putut mântui d e toate în­
tr'un m o d atât d e liniştit. A c e a s t ă despărţire a fost floarea c e a
a l e a s ă c e s'a desvoltat, ultima d u p ă celelalte.

Ostia * ) .
Seara ca'ntr'un nimb d e sfântă se departă'n zări d e pară.
M a r e a ' n truda sa d e veacuri pare-acum şi mai amară.
Şi cu dragoste d e soră parcă v r e a la sân să prindă
Chipul soarelui c e piere din a apelor oglindă.
Dar în v a n i aruncă brate rugătoare şi v o i n i c e .
S o a r e l e pălind s e p l e a c ă după v i n e t e colnice.
Şi cu el se şterg a l e n e toată purpura din nori,
T o a t ă purpura rămasă p e s p u m o a s e l e vâltori.
M a r e a tristă se frământă chinuită şi sărmană
Ca o inimă c e ' n taină s â n g e r e a z ă fără rană.
Şi văzându-şi risipite: dragoste, răbdare, muncă
Cu furie spuma sură peste maluri şi-o aruncă.
Nici v i s e a z ă că p e tărmu-i delà Ostia bătrână,
U n d e Tibrul cel răsboinic gloata apelor şi-o mână,
D o u ă suflete răzleţe, ca şi dânsa d e muncite,
Cer nemărginirea'n piepturi omeneşti şi mărginite! . . .
Stă p e ţărmul singuratec: o matrona africană.

*) Vezi Confessio es S. Aug. IX-

Peste fruntea ei cea brună o b r o b o a d ă diafană
îşi împrăştie mirajul şi pe fata ei arată
0 melancolie dulce de-aşteptare, 'ndelungată.
Lângă dânsa stă un tânăr în ai cărui ochi căprui
Scânteiază'n neastâmpăr geniul cu puterea lui.
Frunte-i largă nepătrunsul cată'n gânduri să-1 adune,
Iar în piept îl arde sfântă dragostea ca un cărbune.
Este fiul său, odată cruda sa mucenicie,
Astăzi el îi este slava şi suprema bucurie.
E a duioasă a lui mână strânsă'n m â n a sa i-o tine.
Ochii lor sunt duşi departe către sferile senine,
U n d e marea şi cu cerul în frăţească 'mbrătişare
Stăvilesc cu fum albastru a privirilor cărare.
Şi când marea'n diguri bate şi'n surdină plânge, geme,
Sufletul lor candid trece peste spaţiu, peste vreme,
Şi'n tăcere ca doi vulturi cari-şi cată cuib în stâncă
Urmăresc prin ceata serii strălucirea cea a d â n c ă
Ce privirea muritoare înzădar o cere'n zări;
Cată svonul de cântare din eternele cântări,
Ce urechea omenească nu-1 v a prinde niciodată
Câtă vreme trecătoare de ţărână e legată . . . .
Totuş cercetează dornici, inima lăsând-o'n larguri
Veşnică, fluturătoare ca un steag d e pe catarguri.
Pun alături visul şubred ce Ii—1 tese'n vrajă seara
Şi proptiţi în pragul lumii urcă, urcă sprinteni scara ,
A p e , codri, munti şi stele peste tot ce-i pus sub clipă
Să găsească — fericirea unde veşnic se'nfiripă
C a lumina purpurie într'o clară dimineaţă. ,
Şi a inimii dorinţă şi a sufletului vieată . . . .
Cât avânt! Ce nu le-arată al credinţei palid far
Cât de însetaţi pregustă fericiri fără hotar . . . .

Dar pe lume fericirea în străfulgerări s ă r a t ă

Vine, trece şi îti lasă inima mai însetată.
C a şi doi drumeţi sfielnici pe un drum necunoscut,
Se trezesc din reverie, simt povoara lor de lut . . . .
Monica priveşte'n juru-i şi îngână cu suspine:
— „ L u m e a un pustiu îmi pare. U n d e sunt eu Augustine?
„Nu mai a.re pentru mine lumea asta niciun prêt.
„Toate-s vrednice întrânsa numai, numai de despreţ.
„Vieată însăş mi-e povară nu mai a m de ce s'o port.
„Azi te v ă d întors la Domnul, barca ta vâsleşte'n port.
„Ochii mei topiţi de lacrimi după lacrimile tale
„ A u văzut răsplata rugii. In a surghiunirii jale
„Cât să mai rămân cop le? Traiul meu e în amurg.
„Toate pier, se surpă toate şi puterea trist mi-o scurg . . . .
— „ T u să mori? Să mori departe, într'o patrie străină ?
„ M a m ă , m a m ă cum în minte aşa gânduri pot să-ti vină?
—„Augustine'n tot pământul şi'n Cartagina vestită
„Călători suntem. Sus Domnul, sus la ceruri ne învită,
„Si tu ştii c'aştept cu grijă ceasul dulce de plecare. . .
„Mamei tale aci găteşte-i locul de înmormântare . . .
„Azi sau mâine ca şi valul viata-mi va'nceta să bată,
„Voiu întră în veşnicie şi voiu fi, îndestulată

Cerul s'a'mbrăcat în stele şi le leagănă pe valuri.

Noaptea tot mai s u m b r ă creşte şi pe a p e şi pe maluri.
Svon tot mai slăbit de cântec se resfiră'n depărtare.
Părăsit adoarme ţărmul, însă marea tihnă n a r e .
A văzut că mama, fiul arşi de dorul fericirii,
A u plecat zdrobiţi d e gândul şi de grija despărţirii . . . .

P. Ion M. Gârleanu
franciscan rom. unit.
 Din ţara Sfântului Augustin
In 1914, anul izbucnirii răsboiului mondial, se inaugura la
Hippona, pe o colină, monumentala statuie a Sfântului A u g u s ­
tin. Deşi Franta oficială, pe teritorul căreia se desfăşura aceas­
tă impresionată solemnitate, se tinea ostentativ departe, totuş
momentul a fost înălţător şi a lăsat amintiri neşterse.
Louis Bertrand, autorul unui însemnat studiu asupra a-
cestui sfânt părinte, a scris câteva note, luate la fata locului,
pe care găsim potrivit să Ie rezumăm în cele următoare:
Cu toate că biserica franceză, în urma legii Combes din
1905 pentru separarea bisericilor d e stat, era spoliată şi sărăci­
tă, totuş, în urma stăruinţei de fier a comitetului de acţiune,
în fruntea căruia se găşiau: Mgr. Combes, arhiepiscopul de
Algeria şi Cartagina, primatul Africei; Mgr. Bouissière, episcop
de Constantina şi canonicul Leroy, capelanul basilicei din Hip­
pona, s a u strâns relativ curând fondurile necesare ridicării a-
celui monument şi, în vara numitului an, a şi fost inaugurat,
în mijlocul unui entuziasm astăzi anevoie d e închipuit. Toată
Algeria şi Tunisia s'a ridicat, ca un singur om, pentru a cin­
sti amintirea celui mai mare fiu al pământului lor.
Cu câtă pietate nu păşiau pelerinii pe locurile unde um­
bla Sfântul Augustin din comună în comună, cu toiagul arhi­
eresc în mână, domolind discuţiile a ş a d e aprinse ale compa­
trioţilor săi meridionali, propovăduind iubirea frăţească, unirea
inimilor şi a conştiinţelor. Deşi e sigur că el a traversat Africa
creştină în toate direcţiile, totuş partea cea mai mare a vieţii
sale pastorale o petrecea în scaunul de reşedinţă Ia Hippona,
astăzi Bone.
Ce impresie de prospăiime şi dulceaţă face această regi­
une asupra călătorului străin. M a i ales în lunile de primăvară.
Parcă te-ai afla în Galilea. Atâta verdeaţă, atâta plantaţie exu­
berantă, atâtea flori, atâtea miresme îmbătătoare ! Si ce mult
contrastează această regiune cu viată vegetală a ş a d e luxuri­
antă pe lângă asprimea, uscăciunea, sterilitatea altor regiuni
din apropiere.
 în fundul zări, dincolo de colinele blânde, dar încântă­
toare se ridică culmile muntelui Atlas, în mari mase violete,
pe un cer acoperit de pujini nouri împurpuraţi de razele soa­
relui aici a ş a de puternice.
Ţ a r ă a Sfântului Augustin ! Ţară fragedă, strălucită, aprin­
să ! D e aici, din marginea pâraielor ei gâlgăietoare, din fata
muntelui îndepărtat cu cascadele lui fermecătoare, nu e mira­
re că cei dintâi creştini şi mai ales Sf. Augustin a u prins gus­
tul unei înviorări în Domnul (refrigerium în Domino). Ceva
din sufletul lui măreţ p:~re că pluteşte în văzduhul minunat al
acestei zile neuitate.
Spune autorul acestor impresii, L. Bertrand, *) că la Bo­
ne unii cetăţeni întrebau pe preoţii catolici, d a c ă Sf. Augustin
n'a fost cumva un fecior de împărat? Iar la Souk-Akra , cum
se numeşte astăzi Th'igasta, locul naşterii sale, i-a fost dat să
v a d ă „Mare cafenea Sfântul Augustin" sau „Restaurantul
Sfânta Monica". Bieţii oameni nu ştiu cum să-şi exprime, în
simplitatea lor, cinstea pentru marile figuri ale tării şi neamu­
lui lor.
în ziua serbării, dimineaţa la ora nouă, s'a oficiat slujba
dumnezeească cu Te Deum de primatul Africei, arhiepiscop
de Carthagina şi Algeria. L a amiază banchet. D u p ă amiază,
la ora două, desvălirea monumentului. Panegiricul ocaziopal
1-a rostit un tânăr predicator foarte iscusit pentru a stârni en­
tuziasmul religios al localnicilor. Momentul culminant şi cu a-
devărat unic al serbării a fost însă acela, când arhiepiscopul
mai sus numit, suindu-se în balconul grandioasei basilici din
Hippona, tinu în mâinile sale reliquariul cu braţul Sf. A u g u s ­
tin pentru a binecuvânta mulţimea. A fost o clipă de rară e-
moi e. Parcă Sf. Augustin reînviase pentru a-şi ridica din nou
m â n a sa ocrotitoare şi a împărţi binecuvântările păcii şi iubi- t

rii de oameni, ca înainte cu 1500 de ani.

în asemenea împrejurări î{i dai mai bine seama, ce de­
positare credincioasă de amintiri şi de îndemnuri sfinte pentru
propăşirea omenirii este biserica creştină catolică ! Poate-se ce-

*) în Capitolul „Au pays de Saint Aususin" .1 scrierii s île Autour

de Saint Augustin (Paris, Arihème Fayard et C-ie éditeurs s. a.)
va compara cu măreţia ritualului ei? Şi mai mult decât frumuseţea
exterioară a ceremoniilor înălţa unanimitatea sufletelor! In toată
mulţimea aceea de oameni simpli cari mâncau şi b e a u în a-
mintirea marelui sfânt al pământului lor, ca odinioară părinţii
lor la mormintele, despre cari vorbeşte sfântul în „amintirile"
sale, nu era nici o notă discortantă. Erau veseli. In ochii lor
se v e d e a mândria patriotică. Şi totuş atâtea amintiri şi îndem­
nuri sacre Ie impunea o decentă cuceritoare. Părea că te gă­
seşti pentru o clipă în „Cetatea lui Dumnezeu", descrisă odi­
nioară cu atâta pătrundere d e acest sfânt.
LG.

Nenorocit omul care ştie toate, iar pe Tine, D o a m n e , n u ;

şi fericit acela care pe Tine te ştie, chiar, d a c ă nu ştie acelea.

Doamne, aici arde-mă }aie-mă ; numai în ceealaltă viată,

crută-mă.
Sf. Augustin.9
 Elevafiunea Ascetică
( O pagină de psicologie)
Când a apărut „Sfântul Augustin" de Louis Bertrand, mulţi
oameni de autoritate au blamat pe autor de ce a descris cu culo­
ri prea vii Africa păgână din secolul V-lea şi perioada lungă de
rătăcire care a întârziat conversiunea lui Augustin. Aceşti cenzori
respectabili se temeau că înfăţ şat în neorânduelile lui, Sfântul să
nu fie micşorat.
O carte pe care ei o pretindeau înălţătoare şi de edificaţiune
(şi ea este înălţătoare fără să fi căutat) n'ar lăsa cumva impresia
profană a unor tablouri prestigioase şi pasionate? In motivul din ur­
mă al unei asemenea critici, regăsim mai ales această anemie mo­
rală care ia ca cuviinţă lipsa de vieaţă şi frica adevărului.
S'ar voi a „mortifica proza sfântului Augustin el însuşi, a
stinge focul stilului său, cum făcu Arnaud jansenistul, când tra­
duse Mărturisirile.
Sfântul Augustin este ceea ce este; toleraţi-I, o oameni de bi­
ne! El a justificat insistenţa istoricului său în prezentarea slăbiciuni­
lor lui Augustin, expunând în orice vreme prin care curse nenumă­
rate, grosolane sau subtile, făpturile leagă farmecele lor, împrejurul
inirhelor noastre.
Péguy rosti într'o zi aceasta declaraţie îndrăsneaţă:
„Eu sunt păcătos, dar nici un păcat nu este în opera mea„.
Augustin n'a crezut niciodată într'o astfel de iubire.
El ştie că a fost sensual: şi a rămas sensual chiar după anii
de pocăinţă şi cărţile sale nu pretind să ne ascundă imaginea exactă
a naturei lui. Vorbeşte de greşelile sale cu tristeţa ş> discreţiunea
(rezerva) unui convertit care are o amară experienţă a păcatului. T o -
tuş nu evaporează într'o stilizare abstractă amăgirile al căror pra­
dă a fost. Amintirile sale se ivesc în metafore arzătoare. Augustin
crede să îndemne mai bine pe fraţii săi la groaza prăpastiilor, dacă
face «din nou, înaintea lor, urcarea dureroasă unde încetul cu încetul
îl duse graţia.
Această silinţă mare trebuia deci să fie prelungită în povesti­
re, precum a fost şi în zilele de pocăinţă ale ascetului. Mai mult, a
întregit povestea convertirii sale cu descripţiunea locurilor şi a lu-
crurilor cari au fost pentruel, mai întâi, complicii de pierzare apoi
o disciplină de mântuire!
Extrasele operei augustiniene pe cari Bertrand le-a tradus ' )
justifică pe deplin, mai mult glorifică modul lui de a se exprima.
In această a'egere de bucăţi foarte scurte, împrumutate nu numai
la Mărturisiri, Ta Scrisori, la Predici, dar şi la operile de me­
tafizică şi de controversă (partea aceasta e préa restrânsă), o singu­
ră idee se prezintă tot mereu ca motivul dominant al unei sim­
fonii şi anume: sufletul scufundat în adâncul (sânul) lumii sensibi­
le! P e ce cale se poate elibera de materia sensibilă ca să atingă In­
corporala, Purul, Absolutul?
O primă soluţie, dar falşă, se oferise minţii lui Augustin: ma-
n'heismul. La începutul unuia dintre cele mai mişcătoare capitole
„Cristos in grădină", Bertrand face o observaţie de mare impor­
tanţă: „ Augustin la treizeci şi doi ani, nu citise pe Platon . . . Il
citi şi aceasta i-a fost ca o revelaţiune. El învăţă aşa că poate exis­
ta o realitate în afară de orice reprezentaţie spaţială . . . Ii veni
atunci simţul şi înţelesul spiritualităţii divine.
Platon, de sigur, ar fi putut să determine conversiunea lui; ni­
ci una, afară de aceea a sfântului Pavel, n'a fost (mai clar decât
a sa,) miraculoasă şi impusă de Cer. Dar Augustin pleacă delà me­
toda platonică pentru a se ridica la conceptul bunurilor invizibile.
Cuvântul întrupat avea să-i deschidă inteligenţa şi posesiunea aces­
tor bunuri invizibile.
De azi înainte, odată convertit, toate puterile sale tinseră să
purifice raţiunea şi voinţa lui, de această sensualitate nativă, de vo­
luptatea aparenţelor unde totuşi p esimţea o umbră inexprimabilelor
desfătări:
„Dar ce iubesc eu când te iubesc pe Tine? se întreabă Au­
gustin în faţa lui Dumnezeu. Nu frumuseţea corpului, nu splendoa-

') Cele mai frumoase pagini ale sfântului Augustin. Această tradu­
cere, de o vioiciune minunată, ne redă toată energia „directă" a originalu­
lui, simplicitatea sa şi ceeace e fluid şi luminos în elocventa sfântului A u ­
gustin,, cu ritmul şi cântarea lui. Numai citindu-1, am crede că-I auzim predi­
când credincioşilor lui din Hi pone. In compara|iune cu traducerea de fată,
tălmăcirile anterioare produc efectul unei zămi de carne proastă şi fără sa­
voare unde substanţa textului se îneacăl.
rea unei feţe trecătoare, nu strălucirea luminei, plăcută ochilor, nu
melodia desfătătoare a cântecelor de tot soiul, nu mirosul florilor
sau a aromelor, nu mana şi mierea, nu membrele plăcute îmbrăţi­
şărilor trupeşti. Nu acestea le iubesc eu, când iubesc pe Dumnezeu.
Şi tosuşi iubesc o lumină, o melodie, un balzam, o mâncare
şi oarecare îmbrăţişare, când îl iubesc; lumina, melodia, parfumul,
îmbrăţişarea omului lăuntric (care sunt eu în acest sălaş intern al
inimei mele) în care străluceşte o lumină ce cutreeră spaţiul, în ca­
re auzim o melodie pe care timpul nu-o întrerupe, în care simţim
un parfum pe care vântul nu-1 împrăştie, în care gustăm o mâncare
pe care nici saturarea nu-o poate micşora, în care găsim îmbrăţişări
pe cari nu le desface saturarea şi plictiseala, Iată c é iubesc eu, când
J
iubesc pe Dumnezeul meu". )
' Mulţi alţi mistici, după Augustin, vor întrebuinţa astfel terme­
ni îndrăgostiţi ai iubirii exaltate. Dar această transpoz ţie se face, la
el, cu o uşurinţă cutezătoare. Naturalul se schimbă în supranatural
după cum fumul unei cădelniţe se evaporează la soare în atomii
strălucitori.
Şi să nu fim surprinşi de aceasta, In această Africă medi-
terănâ care a fost puternica lui doică înainte de ce se reîntorsese
sfinţit, lumina în care trăiesc africanii pare aşa de immaterială, că
te ajuţi să pricepi punctul de armonie dintre cele văzute şi nevăzu­
te. De altfel, s Augustin aparţine încă primelor generaţii ale creşti­
nismului, acelora care păstrau intact preceptul Apostolului: „Sem­
per gaudete, fiţi totdeauna veseli". Cei dintâi creştini mergeau la
Dumnezeu ca la Tatăl familiei, care aşteaptă pe fiii săi pentru
muntele veşnice, desinate oamenilor cu bună voie. Această iubire
simplă, dreaptă şi încrezătoare n'a périt printre creştini în decursul
veacurilor, Eu am găsit, în mănăstiri fraţi sau părinţi a căror viea-
ţă aspră era o veselie continuă şi covârşitoare.
In orice caz, trebue să recunoaştem că catolicismul unui Dan­
te, al unei S. Brigita, al unei sl-Ţereza, al unui s. Ignaţiu şi,
prea vădit, acel al modernilor, n'are această fragedă floare de bucu­
rie cum o purta, în primăvara sa, pometul creştinătăţii ca pârga
plăcută a tinereţei sale dumnezeeşti.

l
) Confess- liv. X c. VI-
 Fără creştinism, Augustin ar fi rămas un retor, un intelectual
înfumurat, gol şi puţin capabil de darul spontan de sine. Una dintre
minunile conversiunii sale fu că îmbrăcându-şe înru Cristos îşi regă­
si o inimă de copil. El plânse mizeriile sale ca un penitent de ne-
mângăiat şi totuş asigurat de iertare. Dar ascetismul său, în înfăţi­
şările sale exterioare, se arată foarte uşor dacă îl comparăm cu as­
primile pustnicilor Orientului şi a unei mulţimi de sfinţi care căutau
mortificaţiuni prodigioase şi unelte de chin, (pentrucă trupul nostru
să se închine la tot ceeace a pătimit Mântuitorul pentru noi). Cauza
iniţială a acestei deosebiri este în temperamentul cumpănit al lui
Augustin. African, lustruit - prin Roma, el conservă din formaţiunea
sa latină măsura în toate şi simţul cumpătării.

Cu toatecă s'a adăpat la izvorul Sf. Scripturi până la saturare,

imaginaţia lui rămâne mai mult virgiliana decât biblică. Nu a-
minteşte întru nimic profeţii vizionari nici stilul lor sever, abrupt şi
tăios ca o cremene cioplită în forma unui topor. Istoria sa notează
că în viaţa sa de toate zilele: „hainele şi încălţămintele sale nu e-
rau nici prea luxoase nici prea neglijate*. In ce priveşte modul de
a se purta cu ereticii, osândea severităţile excesive. Augustin îşi
propunea de a nu smulge brusc tineretul delà petrecerile mondane...
dar de a-1 îndepărta de ele încetulcu încetul.

Nu se citează de el aproape niciuna dintre aceste fapte extra­

ordinare care ne pun în uimire în istoria făcătorilor de minuni.
In lóc de a muri glorios, martirizat din mâinele barbarilor, Au­
gustin muri de o simplă febră şi de supărările năvălirei barbare.
Prin urmare, era chemat să servească de martor a lui Cristos prin
perfecţiunea vieţii şi a cuvântului său. Să fie mărturisitor.

Desăvârşirea creştinească n'are ca semn esenţial ajunurile, da­

rul miraculelor şi martiriul, ea isvoreşte din caritate. Ori, vă întreb
cine a iubit pe Dumnezeu şi pe oameni în Dumnezeu mai ferbinte
decât Augustin? El urmă pe rând cele trei stadii ale căii perfecte
(purgativă, iluminată şi unitiva), trecând delà unul la altul prin
sboruri avântate şi generoase şi nu într'o alergere sfios chibzuită.
Detaşat de el însuşi, Augustin îşi interzicea cea mai mică satisfac­
ţie de egoism, îşi reproşa fără milă cele mai mici greşeli uiiându-
şi acum de sine însuşi precum înainte se idolatrase.
 Dar nu putea să se oprească la acest nivel mijlociu al scării
îngereşti; iluminaţuni frecvente îl scoteau afară din încătuşările
neînsemnate ale lumii . trecătoare; bucuria extatică pe care o avu
cu mamă-sa înaintea ferestrei din Ostia, explică, într'un graiu cu
desăvârşire străveziu, fazele înălţării care duce sufletele alese până
la extazul unirii cu Dumnezeu:
„Şi noi ne urcam tot mereu fn noi înşine prin gândurile şi
prin vorbele noastre, admirând făpturile tale. Şi ajunserăm la suf­
letele noastre, întrecându-le pentru a nimeri această regiune de
desfătări nespuse, unde tu în veci saturi pe Aleşi Tăi cu pâinea
adevărului şi unde vieaţa se confundă cu însăşi înţelepciunea . . . .
Ori, în vreme ce vorbeam şi ne avântam spre ea, printr'un sbor din
toată inima noastră, am nimerit acolo o clipă chiar Dumnezeirea.
Apoi, oftând melancolic, ne-am coborât din nou (lăsând aţintite şi
prinse la acele înălţimi toate facultăţile sufletului nostru), la aceste
sgomote deşarte ale buzelor noastre, la această vorbă trecătoare ca­
re începe şi care sfârşeşte!. Căci cine este asemănător Vorbei Tale,
Stăpâne, Cuvântuui Tău care rămâne totdeauna în El însuşi, fără
să îmbătrânească vre-odată şi în care se reînoesc toate lucrurile?"
r
Sfâ şitul acesta sună tot aşa de înălţător ca vorba serafică a sf.
loan delà Cruce unul dintre cei mai însemnaţi contemplativi: „Ta­
tăl a spus o vorbă: vorba aceea e Cuvântul şi Fiul său. A spus-o
pururea şi într'o tăcere veşnică. Sufletul fn tăcere o pricepe".
Dar Augustin nu ajungea tabernacolele rugăciunii mentale de­
cât pe clipe. Vocaţiunea sa statornică era să înveţe, să predice, să
vindece ochii orbilor şi să îndrepte picioarele şchiopilor. Facultă­
ţile oratorice pe care el altădată le risipise pentru triumfurile acade­
mice, se aprinseră şi se clarificară sub atingerea Spiritului Sfânt.
E! se înclina spre catecumeni, spre păcătoşi şi, mai întâi, se
lega să respingă dintre ei afecţiunile vătămătoare. El le spunea lor
nu numai adevăruri în general, dar verde şi pe faţă, datoriile lor.
Pentru luxuiioşi găsea comparaţia aceasta energică, amintirea unui
spectacol păgân şi brutal:
„Presupunem că sunteţi la amfiteatru. Care e mai tare după
părerea voastră, cel care e culcat de fiară sau cel care o omoară?".
P e nişte săteni prea positivi, indiferenţi promisiunilor spirituale,
el îi făcea să simtă acest illogism:
 „Citaţi-mi un singur lucru pe care voi nu-1 pretindeţi să fie
bun; voi nu voiţi, aşa cred, o moşie rea şi sufletul vostru este sin­
gurul lucru pe care voi consimţiţi să-1 aveţi rău!"
Augustin întră în viaţa lor zilnică, prezenta la cămăiari, cu ini­
ma deschisă, oglinda viţiilor lor, la negustori mai mult sau mai
puţin furători, chiar la săracii care se credeau - sfinţi şi nu doreau,
în adâncul sufletului, decât să fie bogaţi. El îi mustra cu energie
straşnică, dar fără asprime neplăcută, ca să nu desnădăjduească pe
penitenţi, Cu toatecă obişnuit cu tineta analizei morale Augustin
nu complica cazurile lor prin nuanţe prea rafinate. El urmărea ma­
rele bun simţ catolic; aceasta tra regula dreaptă unde Monica, în
vis, îl văzuse în picioare lângă ea.
Augustin rectifica deasemenea prejudecăţile lor contra doctrinei.
Obiecţiunile pe care avea să Ie combată nu difereau puţ'n de cele
pe care le trece din nou prin urechile noastie străvechiul şi cunos­
cutul anticreştin Homais: .Credeţi că profeţi au anunţat pe Cristos;
dar, aceste profeţii, D voastră le aţi inventat după aceea". Sau:
„Sunteţi pentru oameni o ocazie de păcat promiţându-le lor iertarea
dacă vreau să facă penitenţă"'.
Augustin răspundea cu spirit şi bunătate:
„Dar dacă porţile căinţei ar fi închise păcătoşilor, oare nu e
adevăr că numărul păcatelor lor s'ar îmmulţi cu atât mai mult cu
cât ei ar desnădăjdui să obţină iertare?"
A curaţi auditorul său nu-i era destul; voia să-1 exalteze către
regiunile sublime.
Desvolta dogmele cele mai grele; vorbea de esenţa Cuvântului
„1 răvăliaşilor" Hiponei, punând, la nivelul lor, metafizica cuvântu­
lui omenesc, ca s ă i ridice la conceputul Cuvântului veşnic.
La urma urmei, paginile scurte pe care le-a tradus Louis
Bertrand ar ajunge ca să formeze creştini solizi şi predicatori ex­
celenţi. Ar fi de dorit să a v e m ' o a n t o l o g i e abundentă a sf. Augus­
tin şi a altor sf. Părinţi. In veacul lui Bossuet, Părinţii, mai cu
seamă cei latini, erau citiţi şi comentaţi cu râvnă.
In veacul nostru, cele patru sute de volume ale Patrologiei,
mucezesc netăiate pe rafturile mai multor biblioteci ecleziastice, ca şi
hainele unui strămoş venerabil, uitate deasupra unui dulap şi nici
scuturate chiar ca să se alunge de pe ele cel puţin moliile. Aceste
volume conţ n o viaţă abundentă dar noi o căutăm cât de puţin!
Pentru a încheia hotărâta şi liniştita precuvântare care prece­
dă traducerea sa, Bertrand deduce dintr'o idee a sf. Augustin a-
cest ccolar de o adâncime stră'ucită:
„Mântuirea e lucru pitr individual. Mulţi sunt chemaţi dar
nu toţi aleşi. Niciodată a:;ste învăţături aie lui Augustin n'au fost
m ii folositoare de m :ditat d.cât astăzi. Acesta este tonicul şi leacul
suveran contra nerozeniilor inextirpabile ale pacifismului ale uma­
nitarismului şi ale progresului universal . . . N ciodată nu s'a
constatat progres colectiv: nu există decât progres individual şi
se cheamă atunci mântuirea unui suflet.
Sf. Augustin şi numărul cel mai mare al Doctorilor n'au pri­
vit decât într'un sens „individual" mântuirea „neamului omenesc?"
Problema poate fi discutată. Dar nu ne convine să ne expunem ai­
ci la o desbatere teologică. Se întrezăreşte câte şi care chestiuni
largi deşteaptă această culegere de bucăţi alese. Cărţile substanţiale
se aseamănă clopotelor vechi ale catedralelor, făcute dintr'un metal
asa de sonor încât pereţii lor, la o ciocnire cât de mică, vibrează în
toată massa lor . . . la nesfârşit!!

S. Baumaun (trad. I. D.)

 I. Viata S. Augustin (344-430)
In ceasul in care renumitul convertit galic Paulin de Nola
se orienta către viata desăvârşită, un alt convertit, un alt fiu
sufletesc al Iui Ambrozie, un alt ascet, preot după un an, îşi
întrebuinţa deja cunoştinţele privitoare la sfânta scriptură spie
a întări moralul bisericii şi a combate erezia.
Dânsul eră născut, aproape în aceleş timp ca şi Paulin
în 13 N o v e m b r e 354, în Tagaste în Africa, şi se chema Aure-
lius Augustinus. Biserica, care îl cinsteşte subt numele de
sfântul Augustin, nu cunoaşte un bărbat care, delà s. Pavel
şi s. loan încoace, să fi exercitat o influentă mai profundă a-
supra teologiei şi asupra pietăţii catolice.
Fiu al unei mame a d â n c creştină, Monica, şi al unui
tală păgân, Patricius, crescând în atmosferă sensuala şi des-
frânaiă a Africei de atunci, el simte cu durere în sine, delà
cei dinlâiu ani ai 'săi, după cuvântul s. Pavel, lupta spiritului
contra trupului.
In şcolile din Tagasîe, din M a d a u r a , din Carthagina, din
Roma, dânsul caută îndestuhrca nevoiei sale de a iubi şi tre­
buinţei sale de a şti în plăcerile simţurilor cele mai ameţitoa­
re, în erorile minfei cele mai înşelătoare, dar inima lui n a r e
de loc linişte. „Doamne, va striga dânsul mai târziu, inima
omului e fără odihnă, până când nu s'a odihnit întru Tine".

Convertirea s a . ^386)
Numit profesor de retorică la Milano, acolo întâlni pe
Ambrozie, ale cărui predici le urmăreşte, întâiu ca iubitor de
limbaj f.umos, după aceea cu atenţiune serioasă care prinde
iubire d e fondul doctrinei. înrâurirea blândă a mamei sale,
care venise să-1 întâlnească Ia Milano, apoi convertirea la
catolicism a celebrului rector neo-platonician Victorinus, îi
pregătesc sufletul pentru atingerea puternică a graţiei, care îl
învinge, la vârs a de treizeci şi trei ani, în gradina locuinţei
sale la Milano. în toamna anului 386.
Augustin a povestit el însuşi, în a l e s a l e Confessiones, lu-

\
pta sufletească care a avut ca desnodământ convertirea sa
la credinţa creştină.
„Eu suferiam şi mă chinuiam, mă întorceam şi mă în­
vârteam în nişte lanţuri care nu mă reţineau mai mult decât
o verigă slabă, care însă totuşi mă opriau. Îmi l i c e a m : „Aide,
aide ! nici o întârziere" 1 Şi mergeam să lucrez, şi nu lucram.
Şi c ă d e a m din nou în prăpastia vieţii mele trecute. Şi cu cât
clipa neînţeleasă, în care fiinţa mea a v e a să se prefacă, eră
mai aproape, cu atât mai mult mă umplea de spaimă.

Această luptă sufletească eră ca un duel al meu cu

mine însumi. înaintai spre fundul gradinei, şi vărsai lacrimi ;
şi strigai între suspine : „Doamne, pând când ? P â n ă când
M â i n e ? . . . Pentruce nu îndată?"
Grăiam, şi plângeam cu toată amărăciunea inimii mele
sfâşiate. Şi deodată aud ieşind din casa vecină ca un glas
de copil sau de o fată tânără, care cânta şi repeta aceste cu­
vinte : Ia şi citeşte ! ia şi citeşte ! Eu cercam să-mi reamintesc
d a c ă nu eră aceasta un refren obişnuit în vr'un joc de copii,
şi nimic asemănător nu-mi veni în minte. M ă întorc la locul
unde am fost înainte şi unde mi-am fost lăsat cartea cu Epis­
tolele lui Pe vel. 0 iau, o deschid, şi dau peste aceste cu­
vinte : „ C a ziua cu bun chip să umblăm, nu în ospeţe şi
în beţii... ci vă îmbrăcaţi întru Domnul nostru Isus Hristos".
(Rom, 13, 13-14). N'am vrut, n'am avut trebuinţă să citesc
mai mult, a b i a am isprăvit aceste rânduri, când în inima mea
se vărsă ca o lumină de încredere care împrăştie întunerecul
nesiguranţei mele...
Am mers îndată de am găsit pe mama, i-am povestit
tot. Dânsa se umplu de veselie ascultându-mă. A biruit. Şi te
binecuvânta, Stăpâne, pe T i n e care eşti puternic a împlini mai
mult decât cerem, mai mult decât cugetăm".

Din clipa aceea, un gând stăpâneşte viata Iui Augustin :

să facă să tragă folos celelalte suflete din darul întoarcerii
sale ce objinüse dânsul. Intâiele sale lucrări, Contra academi-
cos, De ordine, De moribus Ecclesiae, De libero arbitrio, De
magistro, De vera religione, De utilitate credéndi, De diversis
quaestiombus, sunt inspirate de un gând apologetic î).

A p o l o g e t i c a sfântului A u g u s t i n .
Niciodată apologia religiei creştine n'a fost cuprinsa in-
tr'un sistem mai vast şi mai puternic.
Augustin apreciază rând pe rând dogma catolică în do­
vezile ei extrinsece si în convenienţele ei instrinsece. Pentru a
atinge mai mult orice suflet omenesc, dânsul nu se mulţu­
meşte de a invoca ' miracolele Vechiului şi Noului Testament,
împlinirea profeţiilor, miraculoasa propagare a creştinismului;
d o v a d a , puternică care pare că a uimit mai mult pe A u g u s ­
tin, este sfinţenia creştinismului întrupat în biserică şi trans­
formarea morală a lumii. Cât despre dogmele creştine, A u ­
gustin „le cercetează nu atât în ele înşişi cât în raporturile.
lor cu sufletul şi cu marile datorii ale vieţii creştine. Dânsul e
foarte scurt în expunerea misterelor divine, dar desvoltă pe
îndelete dogmele antropologice ale păcatului şi gratiei.. Punctul
de plecare al cercetărilor sale în toate scrierile sale dintâiu
este prin esenţă uman, psicologie; aceasta este fericire, este a-
cel „Fecisti nos ad Te, et irrequietum est cor nostrum" al Con­
2
fesiunilor. )
Mai târziu, ilustrul Doctor îşi va lămuri, cu o bogăţie şi
cu o fecunditate nu mai puţin însemnată de consideratiuni
profunde, învăţăturile sale despre Dumnezeu, despre om, des­
pre sfânta Scriptură şi despre Biserică.

(Rezumat al Istoriei Bisericii. Mourret-Carreyre Dr. A .

Ciplea I p. 207-209.)

1
) Hatzfeld, Saint Augustin ; Nourrisson, la Philosophie de Saint A u ­
gustin, "2 vol. ; Martin, Saint Augustin ; P. Portalié, Augustin în Diet, de
Theol caih. ; P. L-, XXXII - XLVIII, Vine's a publicat operele sfântului Au­
gustin în 3 2 vol.
2
) L. de Mondadon, Bible et Eglise dans l'apologétique de Saint A u ­
gustin Recherehes de se rei. 1911 (11), 2 0 9 — 2 3 9 4 4 1 — 4 5 7 ; Ö 4 6 - 5 6 9 '
;

— t n t c « ^ —
 ÎL Luptele doctrinale ale
Sfântului Augustin
Augustin e p i s c o p în H i p p o (396).

Delà 396, scaunul din Hippo era ocupat de Augustin.

Renumitul convertit a v e à patruzeci şi doi de ani. Delà conver­
tirea sa, studii făcute cu răbdare îl initiară în misterele celea
mai profunde ale dogmei catolice ; experienţa vieţii 1-a făcut
serios; vieata ascetică praclicată cu sârguintă 1-a libeiat de
aproape ţoale slăbiciunele „< mului vechiu"; sufletul său n'a
pierdut nimic din întâia infocare a proselitismului s ă u ; şi to­
tuşi n'a abordat fără teamă noua misiune ce-i incumba. P u ­
terea donatiştilor era formidabilă în Africa. Obrăznicia lor eră
făiă muigini, Numidia şi o mare parte a Africei erau în mâi-
nele lor.
In Cartaginea dânşii a v e a u un primat, rival al primatu­
lui catolic. Cu puţin înainte de a ajunge Augustin episcop, o
singură sectă a donatiştilor a putut să trimită la conciliul din
Bagai treisute zece episcopi.
Unul din aceşti episcopi, îngrozitorul Optatus din Thim-
gad, figura anticipată a marabutului muzulman a cutreerat
Numidia şi Africa | proconsulară în fruntea bandelor înarmate-
rebotezând cu forţa pe catolici.

Scrierile lui A u g u s t i n contra donatiştilor.

Contra exceselor de acest fel până acum Augustin cuge­

tă că singura tactică este practcarea iubirii creşlineşti : „Ştiu
din experienţă, zicea dânsul, cât de uşor este a greşi". Dân­
sul vru să v a d ă înainte de ţoale d a c ă adevărul creştin, expli­
cat limpede şi practicat cu sinceritate, nu va a v e a drept re­
zultat risipirea neînţelegerilor, întoarcerea la religiunea catolică
;
a rătăciţilor s ncen. Intâiu pubiică al său „Psalmus abeceda-
rius", combatere populară în şire rimate, a greşalei donatiste;
apoi, în 400 trei cârji de discuţii paşnice: Contra epistolam
Farmeniani, şi şapte cărţi. De baptismo contra donatistas.
 Violentele donatiştilor.
Adversarii lui au răspuns cu injurii. Silniciile lor s'au înte­
ţit. In vreme ce episcopul din Hippo propovăduia pacea, epis­
copatul donatist predică războiul. Unul din cei mai devotati
prieteni ai lui Augustin, viitorul său biograf. Possidius, episcop
din Guelma, urmărit într'o casă de către episcopul donatist
CrispinuŞi acolo susţinu un adevărat asediu, şi fu cât pe aici
să piară. Episcopul din Bagai, Maximianuş, fu înjunghiat în
basilica sa, lăsat ca mort, şi nu supravieţui decât prin minu­
ne. Augustin el însuşi eră cât pe aci să piară.
A s e m e n e a fapte cereau răzbunare. Augustin cărui p â n ă
atunci îi repugna să solicite pedepsirea crimelor de către au­
toritatea publică, trebui să se supună împrejurărilor precum şi
constrângerii colegilor săi. Conciliile întrunite în Cartaginea
cerură împăratului măsuri excepţionale *).

Ş o v ă i r e a lui H o n o r i u s .
Honorius, pus în curent despre ceia ce se petrecea în
Africa, întâiu şovăi puţin. D o u ă legi severe a u fost a d u s e în
409, d u p ă aceea abrogate pe la mijlocul anului următor, apoi
din nou puse în vigoare.
In sfârşit, la cererea catolicilor, doritor de a încerca un
ultim demers d e împăciuire, înainte d e a se ajunge la măsuri
de represiune, împăratul d ă d u puteri depline tribunului Mar-
cellinus de a convoca la o conferinţă comună pe catolici şi
schismatici:

Osândirea donatiştilor.
Conferinţa avu Ioc la Cartaginea în 411, s u b preşedentia
Iui Marcellinus, care în numele împăratului d ă d u dreptate ca­
tolicilor privitor la toate chestiunile. Numeroase convertiri a u
fost rodul conferinţei din Cartiginea. D a r turbarea sectarilor
încăpăţînaţi mai crescu încă- In dieceza d e Hippo, ei a u o-
morît pe preotul Restitutus, a u scos un ochiu şi au tăiat un
deget preotului lnnocentius. Atunci s'au reluat măsurile aspre.

l
) L Bertrand, Saint Augustin, 380 şi urm-
O lege din 411 merse până a pedepsi cu moarte pe cei ce
luau parte la nouile conventicule donatiste. Augustin protestă
contra străşniciei pedepselor date. El rugă stăruitor să nu se
pedepsească cei vinovaţi cu pedeapsă de moarte ci numai
să li se ia putinţa de a strica cuiva, ingăduindu li-se timp de
a face pocăinţă. El recunoscu totuş că o represiune cumpătată
a fost pentru multi un mijloc de mântuire. Intr'adevăr, eroa­
rea donatista dispăru încetul cu încetul. In această vreme însă
activitatea lui Augustin eră reclamată de greşala lui Pelagius.

Pelagianismul.

Printre bărbaţii de neam barbar, care se înmulţiră în

Roma în rândurile armatei, magistraturei, administraţiilor, cle­
rului catolic sau desident, se remarca, pe Ia anul 400, un că­
lugăr de statură înaltă, cu moravuri aspre, mare duhovnic, a
cărui metodă consta mai ales, pentru a ajula pe păcătoşi să
iasă din vitiu şi pentru a călăuzi pe cei buni pe drumul de­
săvârşirii, în a apela la forţa neînvinsă ce ne-o d ă liberul ar-
bitriu. Societatea pioasă al cărei cap eră acest călugăr, a che­
mat-o d u p ă numele terii sale de origină, Bretonul, Brito, sau
Omul mărilor, Marinul, Pelagius. Cu numele său adevărat el
se chema Morgan.

Dogma pelagiană.
Eroarea pelagiană este în opoziţie formală cu cele d o u ă
dogme fundamentale ale catolicismului relative la natura pă­
catului original şi a gratiei.
D u p ă partizanii săi, fiecare om se naşte cu integritatea
naturii şi forţelor sale. Omul cel dintâiu a păcătuit singur
pentru sine.
Din greşala sa n'a trecut nimic la urmaşii săi, decât
pilda sa rea, care, la adică vorbind, dacă, ţinem la aceasta,
se poate numi păcat original. D u p ă Pelagius, omul astfel creat
poate, prin propriile sale puteri, fără ajutorul harului divin, să
ajungă la vieaja supranaturală, să câştige împărăţia lui Dum­
nezeu, afară numai dacă n a m vrea să numim har totalitatea
învăţăturilor şi pildelor lui Isus Hristos, sau cel puţin acest ar-
bitriu liber, această spontaneitate pe care Dumnezeu a hără­
1
zit-o omului fără vreo vrednicie antecedenţă din partea s a ) .

Pelagianismul c o n d a m n a t în C a r t a g i n e a (411).
Greşala pelagiană a avut d o u ă centre: unul în Africa ce­
lalalt în Palestina. In Africa, eroarea eră reprezentată prin disci­
polul cel mat însemnat al lui Pelagius, un avocat şiret, numit
Caelestius. Denunţat episcopului din Cartaginea d e către Pau­
lin, preot originar din Milan şi discipol al lui Ambrosie, Cae­
lestius a fost osândit în 411, într'un conciliu, şi în b a z a refu­
zului de a-şi recunoaşte greşala a fost excomunicat.

Intrarea în acţiune a lui A u g u s t i n (412).

Augustin n'a asistat la acest conciliu, ţinut în afară d e
provincia sa, care eră cea a Numidiei. EI şovăia, de altfel d e
a ataca pe Pelagius, a cărui austeritate eră lăudată mult, şi
care, sosind în Africa, îi scrise o scrisoare respectuoasă. D a r
zorit de credincioşii săi, se hotărî să combată noile erori' prin
trei scrieri, din care cele dintâi d o u ă apărură în 412, a treia
în 415. Acestea sunt : De pecatorum meritis, De spiritu et lute­
rà şi De perfectione justitiae. C a să cruţe pe Pelagius, se a b ­
ţine de a-1 numi. In acelaş timp, aflând că adversarul său ple­
case în Palestina pentru a-şi răspândi doctrinele sale false, a
trimis acolo pe unul din prietenii săi, Paulus Orosius.

P e l a g i u s în Palestina.
Pelagius nu doria nimic alt decât a-şi stabili în Pales­
tina, într'un mediu care i-se părea propriu de a primi suge-
stiunile ascetismului său sever, centrul acţiunii sale. Dânsul
nădăjduia că v a găsi acolo bunăvoinţa şi sprijinul Iui Ieronim.
Dar îşi făcea socoteala fără a tineă seamă d e minunata
agerime a simţului catolic al marelui pustnic, care nu întârzie
de a scoate la lumină perfidia eresiarhului,
M i s i u n e a lui P a u l u s O r o s i u s , trimis d e A u g u s t i n .
Misiunea lui Paulus Orosius în Palestina avu un jefect
*) Tixerotit, Histoire des Dogmes, II, 436—449.
îndoit. E a a a d u s cu sine împăcarea complectă şi definitivă a
lui Augustin şi Ieronim care, de câţiva ani, se găsiau încur­
caţi într'o polemică destul de aprinsă cu prilejul unei interpre­
tări a Sfintei Scripturi. Aceasta misiune îngădui, pe l a r g ă a-
ceasta, celor doi iluştri reprezentanţi ai ortodoxiei, să-şi unea­
scă eforturile pentru a apăra, contra ereziei pelagiene, ade­
vărata doctrină.

A r g u m e n t topic contra lui P e l a g i u s .

Principala d o v a d ă pe care Augustin şi Ieronim o sco­

teau în relief contra lui Pelagius pentru a proba păcatul ori­
ginal, eră un fapt care, el singur, pricinuia înfrângerea între­
gei sale doctrine : aceasta era practica tradiţională, străveche,
a botezului copiilor mici. Botezul copiilor, ca şi al adulţilor,
e r a privit drept mijloc de iertare de păcat, in remissionem
peccatorum. Păcatul celui nou născut nu putea să fie un pă­
cat de voinţă, trebuia să fie un păcat al naturii. Acest raţio­
nament foarte simplu, întemeiat pe simbolul credinţei şi pe
instituţiile bisericii, stabilia nu numai pierderea harului original,
ci şi păcatul original.

N o u i o s â n d i r i ale pelagianismului (415).

Condamnat în 415 de d o u ă concilii, unul din Ierusalim

altul din Diospolis, dar susţinut de un bărbat pe care îl vom
întâlni încurând în cursul acestei istorii, Teodor de Mopsuesta,
dascălul lui Nestorius, pelagianismul câştiga teren. Mai mult
el d e v e n e a violent. B a n d e de oameni prăpădiţi, asemenea ce­
lor ce se pusese în slujba ereziei donatiste, se d ă d e a u la a-
tentate de necrezut. S. Augustin povesteşte că înir'o noapte
din anul 416, călugării şi călugăritele cari vietuiau în Betleem
s u b conducerea lui Ieronim au fost atacaţi de aceşti furioşi.
U n diacon a fost omorît : clădirile mănăstirii au fost incen­
diate, Ieronim n'a scăpat d e moarte decât refugiindu-se într'un
turn. Acesta din urmă cugetă că a sosit momentul de aşi tri­
mite jalbele sale papei.

Conciliul d n Mile vi \4i6).

Peste puţin, un conciliu compus din şase zeci de episcopi,
ţinut în Mileui subt preşedenfia lui Augustin, §i pus în curent
prin Orosius despre întâmplările din Palestina, luă o hotărâre
la fel. P a p a Innocentius I, primi aproape în aceeaş vreme
scrisoarea lui Ieronim şi literile sinodale ale celor d o u ă con­
cilii africane, şi o altă scrisoare semnată de Augustin şi de
patru episcopi din A f i c a , care îi lămuriau mai amănunţit si­
tuaţia.
Răspunsul suveranului pontif n'a întârziat lungă vreme.
La 27 Ianuarie 417, dupăce examinase cauza într'un sinod
roman, p a p a innocentius confirmă în mod solemn hotărârile
luate de conciliile africane contra erezief pelagiene şi autori­
lor săi. Primind răspunsul papei, Augustin strigă. „Iii această
afacere, d o u ă concilii si-au trimis deciziile Scaunului aposto­
lic. Răspunsul a sosit. Cauza e terminată. D e a Dumnezeu să
se sfârşească şi eroarea" ')

P a p a Z o z i m u s contra pelagianismului.

Totuşi hotărârea suveranului pontif n'a adus d u p ă sine

sfârşitul neînţelegerii. P a p a Zozimus fiind substituit, în 417,
papii Innocentius, Pelagius încearcă de a câştiga pentru cau­
za sa pe noul şef al bisericii. Sforţările sale însă, după un
succes aparent, n'a ajuns decât la o osândire mai răsună­
toare. In 418, Zozimus redacta o scrisoare circulară, îndrep­
tată către toti episcopii lumii creştine, pentru a c o n d a m n a p e
cei doi eretici şi doctrinele lor. Acest document însemnat e
cunoscut sub numele de Tractoria. Noi avem fragmente din
acesta în operele S. Augustin, Ştim din scrierile S. Prosper, că
papa d e finià mai ales d o g m a despre păcatul original şi cea
despre necesitatea harului pentru orice faptă b u n ă . *)
Scrisoarea pontificală a fost primită în Africa cu mari
demonstraţii de bucurie. A u subscris-o aproape toate biserici­
le catolicitătii. începând delà acest moment, Pelagius şi Cae-
lestinus dispărură aproape de pe teren şi fură înlocuiţi cu lu-
lianusl din Eclana, în vreme ce Augustin se pregătea să Iumir
neze mintile asupra nenorocitei erezii prin noui scrieri.

1) Héfélé- Leclerq, Histoire des conciles, II, 184—187

2) Héfélé-Leclerq, Histoire des conciles, II, 190—196.
 T e o l o g i a sfântului Augustin d e s p r e h a r (graţie).

Marele episcop din Hippo a primit numele de „Doctor

al gratiei". In controversa sa contra ereziei Iui Pelagius, A u ­
gustin a v u prilejul de a adânci această chestiune, de o
însemnătate fundamentală în dogma catolică. E locul
potrivit a rezuma aci pe scurt doctrina sa asupra ace­
stui punct capital. D u p ă S- Augustin, precum, în rânduea-
la firească, ajutorul divin acopere şi pătrunde pe om,
în acţiunea, viata şi fiinţa sa; tot aşa, în ordinea supranatura­
lă, harul acopere şi pătrunde întreaga sa activitate de mântu­
ire: gratia e necesară spre a crede, necesară spre a practica
binele, necesară spre a persevera în bine ; ea este chiar
la originea faptelor noastre supranaturale, şi ea este la
încoronarea lor din u r m ă / D a r uoinfa liberă a omului nu este
nici de cum anihilată, m'ci micşorată prin această lucrare a
gratiei. A s u p r a acestui punct, marele dascăl deosebiă faptul
şi explicarea faptului. Faptul este de netăgăduit. Conştiinţa li­
berei alegeri, conştiinţa meritului şi dementului, sunt fapte
psihologice de care nu e îngăduit a te îndoh S. Augustin a-
firma acest lucru contra maniheilor, şi îl mentine fată de
pelagieni. Vieaja sufletească este conlucrarea voinţei libere a
omului cu gratia lui Dumnezeu ;aceasta este întâlnirea şi uni­
rea a d o a u ă iubiri ; dragostea lui Dumnezeu fată de om şi
cea a omului fată de Dumnezeu. Cât priveşte explicarea a-
cestui fapt, S. Augustin nu are nădejde să d e a cu privire la
aceasta o d o v a d ă raţională care suprimă misterul. Analize/e
profunde ce ne d ă despre ştiinţa divină, despre inteligenta şi
voinţa umană, lămuresc problema; dar, după aceste eforturi
ale raţiunii, dânsul repetă că dragostea singură cuprinde mis­
terele dragostei. Da amantem, zise el, et sentit quod dico.
„Dă-mi pe cineva care iubeşte, şi acela va înţelege ce spun".
Nimeni n'a dus mai departe decât dânsul puterea argumen­
tării şi a intuiţiei intelectuale, şi, în acelaş timp, nimeni n'a
simţit mai mult decât el, „că învăţăturile nu epuizează ade­
vărul pe care îl exprimă, că misterul divin nu v a puteà fi în­
chis complet în formule umane, şi că, în consecinţă, o parte
v a trebui să fie lăsată, în creştinism, elanului evlaviei, şi in­
tuiţiilor inimii". 1)

1) Tixeront, Histoire des Dogmes.

 1
Sfântul A u g u s t i n e p i s c o p .

Ei însuş în cursul vitrei sale îşi v a face mustrări de a

fi neglijat, pentru studii de ordin pur speculativ, îndatoririle
practice ale slujbei sale, în acelaş timp când combătea pe
donatisti şi pelagiani.
Augustin îşi administra eparhia ca cel mai zelos dintre
păstori, şi introducea în Africa vieaja cd/ugdreascd.

El a d m i n i s t r e a z ă bunurile bisericeşti.

D o a u ă sarcini grele a p ă s a u asupra episcopilor din a-

ceastă vreme: administrarea numeroaselor bunuri ale biserici
şi îndeplinirea însemnatelor funcţiuni judiciare- Augustin îm­
plini şi una şi ceialaltă sarcină cu o răbdare şi un devota­
ment care a uimit pe istoricii săi.

El d u c e viaţă monastică.

Altminteri, pe cât îngăduiau îndatoririle slujbei sale, sfân­

tul episcop ducea viata unui călugăr. In 388, fiind simplu laic,
dânsul îşi transformase casa părintească în mănăstire d u p ă
hirotonirea sa întru preot in 39, el intemeie o a d o u a comu­
nitate de călugări la Hippo. C a episcop, a dus, împreună cu
întreg clerul său, o adevărată vieată călugărească. Pilda s a
fu imitată. Locuinţa episcopală din Hippo devine o pepinieră
de fondatori, care în curând umplură Africa cu mănăstiri. Tre-
bue să citim în Possidius, biograful său, pildele admirabile
de sărăcie, de simplitate, de austeritatea vieţii şi d e miloste­
nie, ce a dat sfântul episcop clerului său. Subt înrâurirea sa,
fecioare şi v ă d u v e se întruniră de asemenea în mănăstiri.
Pentru ele a scris dânsul, în 433, scrisoarea sa renumită* pri­
vită de atunci ca o regulă. Regula sfântului Augustin a exer­
citat o mare înrâurire asupra vieţii monastice în Occident. E a
servì de b a z ă unui mare număr de instituţii călugăreşti, şi a
fost unul din izvoarele din care s. Benedict a scos spiritul
ordinulu său.
(Rezumat al Istoriei Bisericii: Mourret-Carreyre).

Dr. A , Ciplea,
 Sf. Augustin, o pildă pentru
Români.
0 Critică de simpatie; psicologie practică.
Deşi l-au studiat foarte multi pe Sf. Augustin din cele
mai felurite puncte de vedere, totuş e greu să-i găseşti locul
potrţvit în ierarhia valorilor spirituale a creştinătăţii. Unii îl
proclamă cel mai mare sfânt părinte al bisericii apusene, a-
proşpe egal în ce priveşte fixarea doctrinei creştine cu apos­
tolul neamurilor, Sf. Pavel ca protestanţii: Harnack, Thimme,
Alfaric, Gourden, Becher ş. a. sau dintre catolici: M a u s b a c h ,
Portalié, Bertrand, G r a b m a n n , Woerter, Boyer, von Hertling
ş. a.,— pe când al{ii, ca H- St. Chainberlain, îl consideră ca
un geniu extravagant, un „mistit", adică o corcitură care nu
reprezintă nimic caracteristic. Numeroasele extravagante şi
ciudăţenii afirmate d e acest maniac al germanismului a u
compromis iremediabil atâtea din lucrările lui (înlre altele el
pretindea că Mântuitorul lumii, Isus Christos, apartine rasei
germane), dar muite din părerile lui mai găsesc răsunet şi as­
tăzi, chiar şi la unii istorici ai noştri.
în adevăr, Augustin diferă fundamental de toate figurile
marcante ale creştinătăţii. El nu e un vizionar extatic, îndră­
git de sărăcia, de simplitatea, de devotamentul, de dorul unic
de a se a s e m ă n a şi contopi cu totul în Domnul ca Francisco
de Assisi. N u e nici un sistematizator puternic de talia lui
T h o m a s de A q u i n o , ale cărui iscusite lucrări teologice şi filo­
sofice se înaltă mândre în slava nemărginită, ca măreţele do­
muri medievale, sigure de temeliile lor neclătinate.
N u se a s e a m ă n ă nici cu Ignatius de Loyola, întemeieto­
rul Societăţii lui Isus, în a cărui constituţie şi mai ales în re­
numitele lui exerciţii spirituale vedem afirmându-se cu strălu­
cire geniul practic, organizator, de o extraordinară putere de
voinţă, condus de o singură idee măreaţă: mai marea slavă
a lui Dumnzeu prin imitarea cât mai desăvârşită a fiului său
Isus.— L a Augustin, însă, e foarte greu să precizezi, ce e
mâi adânc, mai bogat, mai vioiu, mai creator: mintea ori ini-
ma? In sufletul lui se unesc indisolubil receptivitatea şi pro­
ductivitatea sau puterea creatoare, intuiţia şi analiza, teoria şi
practica teologică şi filosofică, interesul teoretîc-speculativ,
practic-pastoral şi ascetic-mistic, apoi energia, frumuseţea, pu­
terea plastică a limbii ca îndrăsneală. mobilitate, capacitate
de colorare şi de creaţie a fantasiei cu agerimea de idei, a-
dâncîmea raţiunilor metafizice, analisa proceselor psihice ( d e
aceea e numit „geniul psihologic"), înălţimea, grandoarea, a-
vântul cugetării creştine şi bogăţia de ştiinţă biblică-bisericea-
scă şi istoric-filosofică.
El e iubitor de Dumnezeu ca apostolul Pavel, ca Ignatiu
din Antiochia, ca Bernard din Ciairvaux sau Sf. Theresia din
Spania. Dar e şi smerit, conştient de slăbiciunile noastre o-
menesti ca Francesco de Assisi. Aloysius de G o n z a g a s a u
Petrus de Alcantara. M a i e şi ' sârguitor, muncitor neobosit,
mult lateral, care se topeşte ca o lumânare luminând şi încăl­
zind pe alţii ca Bonifacius, apostolul Germanilor, ca Frâncis-
cus Xaverius, creştinatorul Ir.diilor, ori ca Alfonso di Ligori,
prototipul ideal al păstorilor sufleteşti. (Vezi articolul „Der hei­
lige Augustinus als Persönlichkeit" de P. Bernhard Iansen S.
1. in „Schönere Zukunft", W i e n - R e g e n s b u r g Nr. 39 din 29 Iu­
nie 1930 p. 933-5).
Realizând Augustin din Thagasta o astfel de minune d e
armonie sufletească, el poate fi adus ca exemplu vrednic de
urmat de tinerimea intelectuală a tuturor neamurilor. In şcoa­
la lui poti învăţa, cum ai să te ridici din prăpastia sensuali-
tătii şi a rătăcirilor sufleteşti de tot felul, în care se sbate şi
astăzi marea mejoritate a omenirii, la culmile ideale ale sfin­
ţeniei şi ale negrăitelor mângăeri dumnezeeşti.
Cercetând mai nou într'o interesantă conferinţă „Ce e
românesc în literatura noastră?", d. Sextil Puşcariu, profesor
universitar, membru al Academiei Române, găseşte că ele­
mentul românesc e static, permanent şi indestructibil, pe când
influentele străine reprezintă elementul dinamic, supus în mod
frese variaţiilor de tot felul şi uneori chiar dispariţiei totale
sau partiale. Precizând, d-sa spune că fondul sufletesc veşnic
al românismului se manifestă în literatură şi artă ca: indivi-
dualism, adaptabilitate şi simt de armonie. (Vezi revista „Ţa­
ra Bârsei", Braşov N o 1 şi 2 din 1929).
Oricât de interesantă şi convingătoaie e expunerea s a ­
vantului nostru academician, ea e incompletă; nu îmbrăţişea­
z ă toate aspectele vieţii sufleteşti; nici chiar ale celei româ­
neşti. De aceea, pentru a v e d e a mai de aproape, cum ne
poate fi de folos noauă, Românilor, strălucitul exemplu al e-
piscopului din Hippona, va fi bine să ne facem un examen
de conştiinţă la lumina completă a teologiei şi psicologici
creştine, a ş a cum se revarsă aceasta din izvoarele lor con­
sacrate de veacuri.
Ce ne arată aceste izvoare?
Ele ne arată că şapte sunt păcatele de căpetenie ale o-
mului şi tot atâtea virtuţile chemate a le combate pe acestea.
Anume, cel dintâiu păcat e trufia, căreia i-se împotriveşte
smerenia sau umilinţa creştinească, Unând ea calea de mijloc
între exagerările celui dintâiu păcat şi între compromisurile
ruşinoase ale lipsei de demnitate, între târâşeniile slugărniciei.

Al doilea păcat capital e zgârcenia sau a v a r i l a . împo­

triva acestuia se ridică dărnicia sau libertatea creştinească,
chemată a găsi drumul cel drept intre zgârcenie, de o parte,
şi risipă de altă parte. A l treilea e necurăjia, căreia i se opu­
ne curăţia creştinească, ţinând linia de mijloc între desfrâul
sexual şi eunucism sau scopitism. Tot aşa, la mijloc, e iubi­
rea creştinească între pismă sau invidie, de o parte, şi altru­
ismul exagerat, de altă parte. Apoi, cumpătul între lăcomie şi
indolentă. Blândeţa între mânie şi flegma totală sau nesimţire
absolută. Sârguintă între lene şi activitatea prea febrilă, îm­
pinsă p â n ă la istovirea forţelor, adică la fetişismul muncii,
cum se practică în unele uzine moderne, mai ales americane.

Sintetzând, obţinem următorul tablou

1. Trufia Smerenia Slugărnicia;
2. Z g â r c e n
nia
ia Dărnicia Risipa;
3. Necurătia
i/ia Curăţia Eunucismul;
4' Pizma Iubirea Altruismul exagerat;
ia
5. Lăcomia Cumpătul Indolentă (nepăsare)
 6. Mania Blândeţea Nesimţirea;
7. Lenea Sârguinţa Fetişismul muncii.

D a c ă cercetăm sufletul românesc din aceste puncte de

vedere, constatăm următoarele: 1. Deşi sunt unii tâfnoşi şi în­
fumuraţi şi printre noi, totuşi nu suntem un neam de oameni
îngâmfaţi. Trufia n'a găunoşit sufletul nostru national. D e a-
ceea a m simţit cu toii cea mai profundă repulsiune fată de
şovinismul totdeauna mărginit, chiar când e justificat printr'un
trecut măreţ ca al Eladei, ca si pentru cel absolut fără noimă
al urmaşilor lui A r p a d , precum şi fată de concepţia îngustă
de a se considera un neam ales, sfânt, cu chemare provi­
denţială de a fi singuri stăpâni în lumei, cum a u fost şi sunt
reprezentanţii clasici ai imperialismului militar şi economic,
care nu sunt fenomene româneşti. A p o i deşi în pătura noas­
tră de sus s'au ivit unele tipuri respingătoare de slugarnici,
sufletul poporului nostru a rămas scutit de această meteahnă.
Deci, la punctul cel dintâiu putem constata cu mulţumire că
ne găsim pe calea cea bună. N u păcătuim nici prin exces,
nici prin defect.
2. N u tot aşa e, însă, la al doilea. D a c ă nu avem păca­
tul raselor bătrâne, zgârcenia, ne poticim, în schimb, la tot
pasul de acela al risipei, păcat ce caracterizează nesocotinţa,
lipsa de prevedere. Acestui cusur se datoreşte înstrăinarea u-
nei cincimi din pământul noshu românesc, s u b forma de mo­
şii închinate locurilor sfinte din Răsărit (celor patru patriarhii
şi muntelui Athos), în trecut, iar în prezent acapararea de că­
tre societăţile străine a principalelor noastre îzvoare de bogăţie:
exportul de petrol, de cherestea şi de cereale. Deşi acestea
valori sunt creaţiile pământului şi ale muncii noastre brute,
ele ne folosesc nouă, ca neam, prea puţin. Preţul lor apare,
numai dupăce ele scapă din mâinile noastre risipitoare. Ce
exemplificare bogată a m putea aduce în privinţa acestui cu­
sur national, începând delà domnii noştri de pe vremuri cari
ghiftuiau cu sute şi mii de pungi de galbeni pe marii viziri
sau diferite paşale, mari şi mici, ale imperiului otoman sau
delà excelentele noastre ministeriale care se plimbă uneori şi
în străinătate cu trenuri speciale şi — p â n ă la ţăranul nostru
din vechiul regat care, după o recoltă bogată, văzându-se plin
de bani, îşi îmbracă familia numai în mătase, o duce numai
în chef şi voie bună, pentruca primăvara următoare să umble
cu pălăria în mână, milog,ndu-se la ghişeele tuturor cămăta­
rilor d u p ă un îrnprum't agricol, la fel cu ceice asvârl acum
milioane la Ierusalim şi la Athos uitând că această galan-
tomnie este, dacă nu Jeadreptul păgubitoare, cu absolută si­
guranţă zadarnică.
Cât de sugestiv trebue să fie, pentru un neam ca al
nostru, nobilul exemplu al Sf. Augustin care, cu toate excese­
le şi aventurile tinerelei sale svăpăiate, şi-a păstrat neatins
patriotismul părintesc, p ° care a înjeles să-1 transforme într'un
izvor de binefaceri spirituale şi materiale pentru el şi pentru
alţii!
3. In locul al treilea am subliniat necurăfia, fiindcă ane­
voie se va găsi un neam mai puţin disciplinat în această
privinţă. Cel puţin aşa ni-1 prezintă literatura şi arta noastră.
In expoziţiile noastre de pictură a b u n d ă nudurile. D a c ă eşti
cu femei şi copii, te şi sfiezi să le vizitezi asemenea expoziţii.
De multe ori ai s e n s a t a neplăcută ce ii-o inspiră o măcelărie
ori o clinică chirurgicală. Foarte putini artisti plastici ai noştr
înţeleg că plăcerea estetică trebue să fie ca un cântec de or­
gă. In acest cântec trebue să vibreze numai coardele instru­
mentale, nu şi scândurile. Pe cât sunt de plăcute cele dintâi,
pe atât sunt de respingătoare cele din urmă. —
Dar literatura noastră! Din vechime se ştie că unii d o m ­
ni şi boeri ţineau la curţile lor măscărici, din gura cărora au-
ziau atâtea glume nepotrivite, încât cuvioşii noştri cronicari se
sfiesc să le reproducă. Locul măscăricilor 1 au luat mai târziu
ţiganii lăutari, cari încă ştiau să cânte diferite cântece cu şi
fără perdea. Exemplele acestea s'au întins ca o pecingene pe
aproape întreg sufletul neamului nostru. Sunt foarte puţine vo­
lumele de romane şi nuvele româneşti pe care să le po{i d a ,
fără teamă în mâna oricărui băiat sau fetite. Caşi când totul
s'ar reduce la actul sexual şi, în afară de acesta, n'ar mai
prezintă nimic un interes deosebit! Caşi când satisfacerea a-
cestui „instinct aşa de van, ce se-abate şi la pasări de vre'o
două ori pe an" (vorba lui Eminescu) ar putea rezuma tot
rostul nostru pe pământ!
Dar, înainte de apaiilia şi după dispariţia acestui instinct,
viata noastră omenească nu mai prezintă nimic deosebit? N u
mai sunt atâtea probleme mari, la care merită să se oprească
artiştii şi literaţii noştri? Colegialitatea, recunoştinţa, altruismul
nobil, patriotismul, iubirea de părinţii şi de copii, apoi religio-
sitatea şi natura însăşi câte motive de inspiraţie minunată nu
ne oferă! Şi totuş atâţia din scriitorii români işi pătează ope­
rele lor cu pagini obscene, reducând tot rostul nostru la sis­
temul dorsal! — Răul e cu atât mai mare, cu cât el n'a atins
numai pătura de sus, ci înseşi massele populare. Foclorul
nostru e o d o v a d ă dureroasă, în această privinţă.
Multe din cântecele noastre lumeşti sunt de-o impudici-
tate ce depăşeşte orice măsură. Instituţia monahală, care a
creat Ia toate poparele creştine ale Europei exemplarele cele
mai strălucite de sfinţenie şi învăţătură, la poporul nostru es­
te protund nesocotită. Un cântec popular din M o l d o v a lui V a -
sile Alecsandri cuprinde acest blestem:

N'ar avea loc în pământ

§i l-ar bate Domnul Sfânt,
Cine m'a călugărit
Şi de ia m'a despărţit!

„Ea„, ne spune ceva mai înainte acelaş cântec, este

„draga mea, care m'am iubit cu ea, din copilăria mea". Iar alt
cântec, acesta din A r d e a l , unde abia există mănăstiri româ,-
neşti, zice aşa:

Pe dealul mănăstirii
Plimbă-se călugării,
Blestemându-şi părinţii:
De ce i-au călugărit
Şi nu i-au căsător't . . •

In sfârşit, un proveib, care are prelentia de a rezuma,

dacă nu o filosofie, cel puţin o experienţă socială înireagă,
spune aşa: „Pân' eşli tânăr, să iubeşti; bărbat, să agoniseşti;
bătrân, să te pustniceşti!" Cu alte cuvinte: Anii frumoşi şi pli-
ni de ispravă ai tinerelelor şi a bărbăţiei să-i petrecem desfă-
tându-ne; lui Dumnezeu îi putem închina zdrenţele vieţii noa­
stre: neputinţa bătrânelelor! Se poate o mai cumplită rătăcire
decât aceasta? Se poate ca în sufletul acestui neam să nu
găseacă nici un răsunet sfaturile Evangelice (castitatea, pau­
pertatea şi obledien(a) prin care, urmându-le cu sfinţenie, ne
naştem din nou „nu din poftă trupească, ci delà Dumnezeu"?
(loan I, 13).
Scrierile şi mai ales pilda vieţii Sf. Augustin ne-ar fi, şi
în această privinţă, d e cel mai mare folos. A m putea învăţa,
cum să ne trasformăm sufleteşte prin adevărata pocăinţă din
păcătoşi în sfinti; din rătăciţi în drepţi, îndreptând şi pe alti
pe calea mântuirii; din argaţi ai păcatului şi ai Satanei în a-
postoli ai lui Dumnezeu; sau, ca să dăm o imagine din natură,
mai mult frumoasă decât adevărată, din viermi gretoşi, ce se
tăvălesc în murdărie, fluturi drăgălaşi, ce se desfătează în
văzduhul scăldat de lumină.
4. Pizma sau invidia e un mare păcat al neamului nos­
tru. Bardul delà 1848, Andreiu Mureşianu, arată cu glas in­
spirat, în nemuritorul său „Răsunet", pricinile suferintetor de
veacuri ale părinţilor noştri:

Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate

Şi oarba neunire la Milcov şi Carpati,
Dar noi, uni(i cu toii în sfântă libertate,
Jurăm că vom da mâna să fim pururea frati!

E atât de răspândit acest păcat în mijlocul nostru, încât

am ajuns de pomină cu el. Vecinii noştri unguri ne avertizea­
ză la acest păcat prin agrăirea lor: „Măi, V a l a h pizmos;" (Te
irigy olăh!). Un hâtru bun de glume, pentru a arăta spiritul
ceriăret, zavistnic, pricinuitor de neîncetate intrigi şi răutăţi,
provenind toate din această m a m ă a turburărilor care este
pizma sau invidia, spune că unde-s doi Români, sunt trei
păreri.
In adevăr, aceasta e cea mai nenorocită moştenire sufle­
tească a neamului nostru. Ea nu e romană, ci thracă, „Nea­
mul Tracilor", cetim la Herodot, „este, d u p ă al Indiilor cel
mai mare din toate.
 5- Tot aşa e o primejdie pentru propăşirea noastră şi in­
dolenta sau nepăsarea care e tot atât de vrăjmaşă virtuţii
cumpătului, pe cât îi este lăcomia. Acestei atitudini a noastre
sufleteşti i a dat o clasică expresie poetul Eminescu în cele­
brele versuri din „Glosa":
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val, ca valul trece,
De te'ndeamnă, de te chiama.
Tu rămâi la toate recel

Cu tot aerul de seninătate imperturbabilă ce pare că se

degajează din această atitudine, ea cuprinde multe şi mari
primejdii. C e a mai însemnată e indiferenţa religioasă, la care
dă naştere. Cazuri> ca cele citate de B . P. H a j d ă u în „Istoria
tolerantei religioase" că a cunoscut familii româneşti în A r d e a l
cu copii de câte d o a u ă şi chiar trei credinje religioase (băe{ii
ortodocşi d u p ă tatăl lor, fetele din întâia căsătorie unite, caşi
m a m a lor, iar cele din căsătoria a d o a u a , calviniste), nu ne
fac cinste de loc.
Ele arată nu tolerantă, ci ireligiositate completă.
N u poate să fie întrKgere, fericire, binecuvântare cereas­
că acolo, unde oameni nici lui D u m n e z e u nu-i se închină în
aceeaş credinţă. Tot acest cusur explică şi numărul aşa de
redus de sfinti pe care l-am dat noi, deşi suntem unul din
cele mai vechi neamuri creştine ale Europei.
Şi când te gândeşti că au fost pseudo-cărturari, unii chiar
academicieni cări au afirmat că faptul că Românii n'au dat
nici un sfânt din mijlocul lor e cea mai mare cinste pentru
ei! E cazul să le reamintim cuvintele evangheliei: V a i v o a u ă , ~
cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi împărăţia ceruri­
lor înaintea oamenilor; căci voi nu înlraţi, nici pe cei ce vin
nu-i lăsaţi să între." (Mat. XXIII, 13).
Cât de mult avem să învăţăm noi, în această privinţă,
delà Sf. Augustin care nimic nu considera mai primejdios
pentru mântuirea sufletului '"a obişnuinţa păcătoasă. El o a-
semăna cu boala somnului şi zicea că, precum sunt denatu­
rati fiii caii, a v â n d părinţi cuprinşi de aceasta boală, i ar lăsa
să doarmă şi să moară, — tot aşa de răi sunt şi creştinii cari,
 D a c ă ar a v e a un singur domnitor şi ar fi uniti între dân­
şii, Thracii ar fi neînvinşi şi, cred, cu mult mai puternici de­
cât celelalte popoare. Dar aceasta e greu, e cu neputinţă Ia
ei; de aceea sunt slabi"' D a c ă am fi fost uniti, nu ne-ar fi
putut supune şi umili, pe vremuri, nici Ungurii, nici Polonii,
nici Turcii.
Dar noi a b i a aşezam un domn în scaunul de domnie şi
îndată începeam cu „hainlâcul".complotând împotriva lui prin
diferiti aspiranti la domnie pe la toii vecinii noştri, dându-le
acestora prilej să şe amestece în treburile noastre interne şi
să ne umilească. Acest păcat ne-a împiedecat să înfăptuim
mai curând chiar unitatea noastră politică naţională şi e şi
astăzi o piedică foarte serioasă pentru consoliditarea acestei
unităţi. Alte neamuri, lipsite de păcatul acesta au ajuns cu
zeci, d a c ă nu chiar cu sute de ani înaintea noastră la acest
ideal.
N'a scăpat nici sanctuarul bisericii noastre româneşti ne­
profanat de această pată. Vorbind, cu prilejul jubileului de o
sută de ani al liceului din Blaj despre călugări noştri basili-
tani, cărora le datorim începuturile redeşteptării noastre, ma­
rele Timoteu Cipariu, părintele filologiei române, exclama cu
durere: „Măreaţă plantă verde, înfloritoare, care aşa curând
te-ai uscat; căci viermele împarecherii a ros la rădăcina ta, şi
tu te-ai veştezitl"
D a c ă individualismul nostru exagerat cu suîta de feno­
mene sufleteşti ce-1 caracterizează: lipsă de coeziune, forjă de
expansiune, nesăbuit dor de libertate şi dragoste pentru natură
pot fi generatoare de poezie şi de opere de artă, nu e mai
puţin adevărat că ele sunt fermenti de disolutie socială. Aici
e primejdia noastră cea mare. Şi aici ne poate fi de cel mai
mare fojos şcoala Sf. Augustin. M a i mult decât oricare sfânt
al bisericii el a avut darul simpatiei universale.
N'a fost continent mai sbuciumat de schisme şi erezuri
ca Africa lui. Arieni, Donatisti. Manichei, Pelagieni, Circumcel-
lioni sfeşiară in tot atâtea părţi unitatea bisericii creştine, prin
străduinţele exiraordinare ale acestui geniu universal, unitatea
pierdută se refăcu, Poate-se o pildă mai înălţătoare pentru noi?
văzând pe fraţii lor, robiţi de obiceiuri păcătoase, nu intervin
cu toată dragostea şi stăruinţa, ca să-i desbare de asemenea
obiceiuri.
6. L a punctul al şaselea suntem fericiţi că a m găsit ia-
răş drumul cel drept, caşi la punctul întâiu, Sufletul neamului
nostru nu este nici nesimţitor, nici mănios, ci blând. E e ş a
de blând şi de iertător Românul, încât nu cere să fie urmăriţi
nici chiar ucigaşi săi. S ă ne gândim la cuvintele ciobanului
din „Miorita":
Iar tu de omor
Să nu le spui lor . . .
Atitudine ce ne a d u c e aminte de Cel răstignit pe cruce
între tâlhari; „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac" ( L u c a
XXIII, 34). Cât de departe suntem aici de obiceiul păcătos al
„vendettei" (răzbunării) care, la alte popoare, a exterminat şi
extermină familii şi seminţii întregi! Bine înţeles aici e vorba
de Român ca neam, nu de singuraticele persoane, între care
se pot găsi şi experienţa ne arată că uneori se găsesc, şi ex­
emplare fără p o d o a b a acestei virtuţi evangelice.
7. în sfârşit, un păcat de căpetenie al nostru este lenea.
Mai rar popor care să muncească aşa de puţin şi fără spor,
ca al nostru. Ţăranul nostru are de lucru ceva mai bine d e
o jumătate de an. Restul timpului îl petrece lenevind. D e ace­
ea timpul, aşa de preţios pentru alte neamuri, pentru noi nu
face parale. în deosebi U'se impune această tristă constatare,
când vii din străinătate şi vezi, cum se munceşte acolo. L a
noi parcă nu s'ar fi desfiinţai robota şi iobăgia.
A ş a se lucrează de fără inimă, cum zice şi d. Iorga.
A d i c ă fără bucurie. Fără mulţumirea intimă că s'a făcut
ceva. Fără conştiinţa că fapta pe care am făcut-o serveşte la
ceva. De aceia aierul de bătuţi de Dumnezeu pe care-1 a u
mai toji. Parc'ar fi ieşiţi din spitale, pare c a r fi cuprinşi de o
boleşnitâ. îşi târăsc viata, n'o trăesc. Delà haina neperiată,
neîngrijite, p â n ă la mersul lalâu e numai o continuă abdicare.
Şi încheie semnificativ: Cu asta ne-am apăra noi Ia vreme d e
primejdie, care oricând poate veni? (Vezi „Neamul Românesc,"
Bucureşti, Nr. 105 din 15 Mai 1930). — Literatura noastră, cul­
tă şi populară, încă dovedeşte aceasta.
S
 In cea cultă, tipul cel mai frecvent ce-1 găseşti în majo­
ritatea romanelor şi nuvelelor noastre bune, este al desrădă-
cinatului, care nu-şi d ă silinţa să se aclimatizeze, să-şi asimi­
leze mediul şi condiţiile de viată date, tipul înfrântului, al vi­
sătorului leneş, inadaptabil, care vrea să ne cucerească sufle­
tul cu lacrimile duioşiei ieftine, nu cu încordarea cinstită a
tuturor puterilor sale. In literatura populară, noi am dat, prin
condeiul iscusitului M o ş Creangă, cea mai caracteristica „Po­
veste a leneşului", precum şi un mare număr de satire. Din
cele multe citim una singură la adresa femeii leneşe, care,
orice s a r zice, e mai rară la noi decât bărbatul leneş. l a t o :
De s'ar tese pânza'n pat,
Toate-ar fi d e măritat;
Pânza se tese'n războiu
Cu scule şi cu nevoi !
Tot meşterul povestitor delà Humuleşti avea obiceiul să
ne caracterizeze astfel: „Românului îi e mult până începe, că
de lăsat se lasă uşor".
Adevărat, că nici n'am prea avut delà cine învăţa mun­
că şi hărnicie. Administraţia turcească n e a învăţat cu bacşi­
şul şi hatârul. Cea fanariotă cu furtul şi coruptiunea. C e a ru­
sească cu jaful şi desfrâul.
In schimb, ce model d e activitate conştientă, ordonată,
sistematică, eficace, plină de toate binecuvântările cereşti şi
pământeşti, ne prezintă şcoala creştină a Occidentului, mai a-
les a Sf. Augustin, care nu lăsa o clipă să treacă fără de o
faptă bună, care răspundea la chemerea oricărui frate mai
m i c şi mai neajutorat decât el, care cu atâtea jertfe se revi­
zuia, se controla, se perfecţiona!
Datorită acestui spirit de activitate apostolică neobosită,
lui i s'a hărăzit fericirea de a simţi de atâtea ori mulţumirile
bucuriilor cereşti. Astfel, încheind monumentala sa lucrare
„Despre cetatea Iui Dumneu", zice: „Aici ne vom odihni şi vom
vedea; vom v e d e a şi v ^ m iubi; vom iubi şi vom slăvi, lată ce
v a fi în sfârşit fără sfârşit. Pentrucă ce altă tântă putem a v e a ,
decât să ajungem în împărăţia cea fără de sfârşit?"
D e a r a v e a cât m ii multi Români parte de aceste m â n ­
gâieri cereşti!
Iată urarea ce-o face la aniversarea a 1500-a a morţii
Sf Augustin
Un profesor de limba şi literatura română.
 !)
Hymnus de gloria Paradisi
Sufletul ars însetează d u p ă izvorul cel veşnic.
Încătuşat ar zdrobi temnila'n care e'nchis:
Arde, se sbate şi umblă d u p ă un ceas liniştit,
Căci el se simte pe lume, din patria lui surghiunit-'
Priveşte spre slava pierdută, din groapa păcatelor saie.
Şi chinu-i sporeşte mai tare s u b blândele-aduceri aminte.
D u p ă pierdutele bunuri nemângâiat el suspină!
*
Ce om e destoinic s'arate a veşnicei păci bucurii?
Căsutele-acolo se'nallă ca mărgăritarele vii,
Sub coperişuri de aur foişoarele scapăr lumină.
Clădirea se'nchee ca'n toarte în pietre de prêt nestimate.
Drumul cetătei e neted cu lespezi d e aur podit,
G u n o a e nu vezi; de noroae nu fost-a nici când pângărit.
A c o l o nici crivăţ năpraznic, nici vânturi de v a r ă nu ard.
Rozele veşnic în floare, în aer retin Primăvara.
*
Crinii albesc, şofranul roşeşte, balsamul musteşte,
Livezi înverzesc, lanuri se coc, curg râuri de miere,
Se simte-al culorilor miros şi mult răcoroasele-arome,
Atârnă de ramuri ciorchine şi p o a m e ce'n veci nu se scutur,
Stelele, soarele, luna, pururea mersul nu-şi schimbă.
Lumina cea fără de-amurguri a Sfintei cetăţi e Hristos.
Noapte şi zi nu-i aci, e numai o zi ce nu piere.
*
Fiindcă toti sfinţii pe cer, strălucesc răsărituri de sori.
încununaţi d e triumf se bucură toti Ia olaltă:
Cucernici deşi'n biruinţă, îşi numără rănile luptei.
Curati, fără pată, ei nu ştiu de-a trupului lor răsvrătire:
Trupul în duh s'a schimbat şi'n suflet un g â n d mai domină.
Se bucură'n liniştea păcei, şi nu mai simt nici o zmintire.
Stăpâni peste curgerea vremii, cunosc obârşia a toate:
Al lumii etern adevăr, ei fată în fată'l privesc.

(1) Redacţia îşi permite, în reproduceiea de fată, mai multe sublinieri

pentru a accentua nota aufliisfiniand în poezia aceasta.
De-aicia sorb dînşii, dulceaţa de trai, al isvorului viu.
De-aicea primescu-şi fiorul seninei de veci fericiri.
Vioi, luminoşi şi plăcuţi, ei nu sunt supuşi întâmplării.
Tineri, mereu sănătoşi, ei n'au bătrâneţe, nici boală.
Orice schimbare 'ncetând nici ei nu se schimbă vreodată.
De-aceea-şi păstrează tăria şi'n viata lor n u i stricăciune.
Puterile nemuritoare, sorbi-au puterile morţii.
Pe-a tot Ştiutorul ştiind, ei nu pot fi neştiutori.
Căci toti îşi pătrund între ei, tainele inimii lor.

A c e l a ş e lucrul ce-1 vor, şi-acelaş nu-1 vor, şi sunt una:

Deşi vrednicia oricărui e-asemenea cu osteneală,
Dragostea pune la mijloc un bun dăruit tuturora.
Pentrucă unii pe alţii ca fraţii ntre ei se iubesc!
Ce e al unuia 'n parte, preface-se 'n bunul obştesc.
Unde e matca reginii — albinele acolo se strâng.
U n d e sunt îngeri, acolo şi sufletele sfinte s'adună,
Suflete-a d o u ă tărîmuri, tot dintr'o azimă gustă.
Dornici şi pururi sătui, doresc numai cea ce au:
Săiui, nu cunosc ce-i desgustul, nici foamei ei nu se predau.
M ă n â n c ă flămânzi totdeauna şi totuşi mâncând flămânzesc.
*
Armoniosul lor glas, tot cântece nouă înaltă,
Orga 'nchinată slăvirei, desmiardă într'una auzul
Slăvesc pe 'mpăratul puterii prin care 'si-au smuls biruinja.
Ferice de sufletul care pe Domnul în fată priveşte,
Şi vede sub tronu-i de aur cum totu'n văzduh se rosteşte,
Stelele, soarele, luna şi toate planetele lor!
Isuse Hristoase, răsplată a celor ce luptă şi mor,
Ridicămă'n astă cetate, la urma isprăvilor mele,
Imparte-mi şi mie darul aleşilor tăi râvnitori.
încearcă puterile celui ce frânt e de harja vrăjmaşe.
Dă pace alesului vrednic în urma cumplitului sbucium.
In t.hnâ lăsând să mă bucur de tine răsplata mea vie.

Sf. Augustin In româneşte de D. NANU.

Adevărul literar şi artislic p. 5 23 Martie 1930.
La încrucişarea Capodoperilor
Pe urmele celor două teme augustiniane
De la Rousseau la Musset, de la Montaigne la Strindberg,
de la Goethe la Byon, de la Chateaubriand la Renan multi
au căutat, cum au putut, o părticică de divinitate, o „cetate
interna" a lui Dumnezeu in propriile lor suflete sbuciumate şi
rănite. Dar rare au fost geniile cari au produs opere întrade-
văr clasice.
Ce e de tot notabil este că tocmai cei măi însemnaţi cla­
sici francezi, Corneille şi Racine, Pascal şi Bossuet, în patru
din operile cele mai însemnate din literatura universală s'au
inspirat direct şi înainte de toate din Mărturisirile şi din Ceta­
tea iui Dumnezeu a Sflui Augustin.
Tragedia clasică „Poliect" a lui Corneille' şi paralel
„Le-> Pensées" de Pascal, studiază problema gratiei: şi atitu­
dinea unui suflet individual fată de dumnezeire cum a făcut-o
întâiu S. Augustin în Mărturisirile sale.
Tot aşa Atalia lui Racine şi paralel Discursul asupra Isto­
riei Universale „a lui Bossuet sunt clădite pe baza „Cetăţii
lui Dumnezeu" a d e c ă studiază p r o b l e m a Providenţei şi soar­
ta colectivă a fraternităţii umane.
Cele trei dintâiu capodopere ne definesc concepţia creşti­
nă a vieţii individuale, dându-ne soluţia a problemei destinu­
lui fiecărei persoane umane ; cele trei din urmă ne d a u con­
cepţia creştină a istoriei în evoluţia colectivităţii, adecă soluţia
a problemei destinului popoarelor.
Criticul de renume mondială Brunetière fu rugat, ca cel
mai autorizat, să dee, pentru a Enciclopedie americană o ca­
racterizare generală a filozofiei lui Bossuet. Filosoful critic a
rezumat răspunsul său între în această scurtă afirmaţie :„Bos-
suet e filosoful şi teologul Proniei cereşti" şi a dovedit-o cam
în felul următor (şi el tot ecoul fidel a Sf. Augustin)
Idea de Providenţa ne apare totodată :
1, ca sancţiunea legii morale,
2. ca însăşi legea a istoriei.
 3. ca fundamentul Apologeticei.
Intâiu ca Sancţiunea legii morale. D e fapt fiecare dintre
actele noastre e o cauză de merit sau de demerit şi precum
încrederea în Pronia cerească e un izvor de resemnare e un
şi mai preţios izvor de energie.
2. Providenţa e însăşi legea istoriei. D e ar stăpâni în lu­
me hasardul sau soartea oarbă, istoria n'ar a v e a rost nici evo­
luţia umană n'ar a v e a significatie. Ipoteza proniei divine este
conditiunea posibilităţii istoriei precum ipoteza stabilităţii legi­
lor naturii este conditiunea posibilităţii ştiinţei.
3. Idea de Providenţă e fundamentul Apologeticei („la sui­
te même de la Religion, cum zice Bossuet) prin raporturile
strâmte a celor d o u ă Testamente şi mai ales prin manifestati-
unea vizibilă a Proniei de sus, în stabilirea creştinismului.
Chiar Strauss şi Renan în scrierile lor (cari a s e a m ă n ă u-
nei dogmatice ca un cimitir a s e a m ă n ă unui oraş) încheie ho­
tărât că toate s a u petrecut caşi cum oarecare voinţa misteri­
oasă de sus ar fi proportionat, din vecie, efectele cu cauzele.
l
Chiar d o g m a păcatului strămoşesc ) nu poate fi atacat numai
după ce s a r tăgădui noţiunea Proniei supreme. (Iată de ce
Bayle şi Spinoza au preparat a ş a de bine drumul lui Voltaire
încât i-au ales deja toate argumentele sale).

* *
Dar fie cât de interesantă, nobilă şi dezinteresată tema
Providenţei divine fată de soartea frafernifd/ü umane, tot ne
atrage mai mult tema cealaltă : soartea noastră individuală.
Autocentrismul deplin e monopolul lui Dumnezeu, dar
tocmai Pronia cerească ne îndeamnă la un oarecare egoism le­
gitim. D o v a d ă e fraza Sflui Augustin care ar putea să fie motto-
ul nostru pentru tema a d o u ă (şi ea abia indicată aici, necum
schiţată, din lipsa d e timp). Iată motto-ul :
— „Ce vrei să ştii (cunoşti)? — Dumnezeu şi sufletul —
Nimic altceva? — Nimic altceva." Iată egoismul legitim, chiar

i) Baronul Seillière, cunoscutul filozof sociolog, recunoaşte solemn

păcatul original ca cea mai bună explicare a aberajiunilor şi a deviajiuni-
lor romantice fie intelectuale, fie sociale, fie religioase, fie politice.
un fel de autocentrism (autorizat prin fericita îmbinare a drep­
turile lui Dumnezeu cu ale noastre proprie.!
Nime n'a interiorizat creştinismul ca Augustin şi totuşi
un Petrarca ca un Pascal, o Tereza ca un Bossuet etc . . .
spiritele cele mai felurite au găsit în Confesiunile sale ecoul
propriei lor istorii scciete. Şi anume ce istorie? Istoria celor
d o u ă iubiri caii se caută: iubirea infinită atrăgând fatal iu­
birea omului şi dragostea noastră creată tot mereu căutând
instinctiv pe Dumnezeu şi fericirea, chiar când fuge de ea şi de
El. Nime n'a exprimat ca Augustin goana celor d o u a iubiri cari
se caută (prin o armonie prestabilită) şi întâlnirea celor d o u ă
fiinţe spirituale. N u m a i în posesiunea fericirii ne găsim odihna.
Or zice Augustin „Goana d u p ă Dumnezeu este pofta fericirii"
Visiunea şi posesiunea sa este binele suprem şi patria d e sus
e fericirea şi răsplata.

In cer, spune încă Augustin, hrana este adevărul ; de

aceea sfatul său optimist : „cereţi fericirea" . . .
P e Dumnezeu, şi noi, II găsim tot mai bine în noi însuşi,
deoarece ne este nouă mai intim decât noi înşine. A d e v ă r u l —
Fericirea — Dumnezeu, acele trei idealuri sunt o singură rea­
litate care este d e căutat în noi. — Citind Augustin, mai ales
Mărturisirile sale .par'că prin el, cu el, în el ne găsim mai bi­
ne pe noi înşine.
Incomparabilul umanist şi academician Gaston Boissier,
psicolog nuanjat şi istoric informat, în o p e r a sa epocală „ L a
fin du Paganisme" a pus într'un relief deosebit Mărturisirile
şi Cetatea lui Dumnezeu, căci în ele Augustin a îmbrăţişat
„universitatea problemelor care frământă spiritul omenesc" din
cele d o u ă puncte de vedere cele mai universale d e care ni­
me nu se poate dezinteresa şi la ciare s'au interesat vrând ne-
vrând aşa de multi autori, între cei mai eminenti, că să le e-
numerezi pe toti, ar fi să citeşti liste lungi în istoria fiecărei
literature.
Cel mai eminent augustinist Portalié a scris : „Cetatea lui
Dumnezeu . . . este . . . istorie . . . apologie . . . filozofie . . .
teologia Vie în cadrul istoric al umanităţii" teologia care „expli­
că acţiunea lui Dumnezeu în lumea aceasta, cum Mărturisiri-
le sunt teologia trăită într'un suflet şi istoria acţiunii lui Du­
mnezeu în indivizi." —
Ca încheiere, sfârşim cu o rugăciune, sigur de a fi aşa
şi mai conform spiritului Augustinian.
„Făclie care încălzeşte şi iluminează," o Augustine, care
ai contopit aşa de admirabil şi organic într'un singur suflet,
cel mai iluminat şi transcendent intelectualism cu cel mai a-
dânc misticism practic, cea mai a d â n c ă iubii e de tine însuti
cu cea mai efectivă iubire a deaproapeluì, o Augustine, inspi-
ră tuturor intelectualilor sinceri să fie cu toţii, apostolii adevă­
rului, binelui, frumosului şi a fericirii !
A d e v ă r u l să ne fie nu numai un spectacol de contem­
plat, ci şi un bine de asimilat ca o hrană sufletească. Să-o
împărtăşim şi fraţilor nostri săraci cari abia pot căpăta pâinea
trupească, necum cea intelectuală şi uită atât de mult cea
spirituală, care eşti Tu, Infinitule viu şi mult dorit!
D o a m n e , prin servul tău Augustin, dă-mi şi mie o minte
realizatoare care conduce voinţa mea, tot mai afectiv şi electiv,
la Tine, fericirea veşnică, precum şi o dragoste care mă v a a-
şeza şi confirma în înţelepciunea cea cunoscută şi iubită, a-
decă care m ă v a uni cu Tine, prin Tine, în Tine ! Atunci sufle­
tul meu v a realiza acele înălţări progresive cari conduc şi la
fericire şi la Tine.
Amic.
 „Presa Bună" în Franţa*)
Cum sprijinesc Francezii gazetele Ibr creştineşti-

M e r g â n d c i n e v a la Paris, în capitala Franţei, v a putea fa­

ce o vizită foarte interesantă.
A p r o a p e d e turnul Eiffel ... în fata palatului Invalizilor,
pe m Iul drept al râului Sena, veti v e d e a o casă mare, fru­
moasă, care cuprinde o mulţime d e clădiri şi se află în colţul
străzilor Cours la Reiae şi Bayard. A c e a s t a este Casa Presei
Buie numită franţuzeşte; la Maison de la Bonne Press?...
Fiind R o m â n i , prieteni sinceri ai Franţei, vi-se v a permi­
te cu siguranţă, să vizitaţi acest a ş e z ă m â n t puternic. Directo­
rul însuşi, domnul P a u l Feron-Vrau nu v ă v a putea însoţi fi­
ind prea ocupat, dară v ă v a da d e însoţitor p e unul dintre
secretarii săi.
A c e s t secretar v ă v a povesti înainte d e toate desvoltarea
acestui aşezământ. A s t ă z i tot c e puteţi v e i e a a c o l o , clădiri şi
maşini laolaltă, ar preţui c â t e v a milioane d e franci francezi,
pe c â n d în 1873, c â n d a fost întemeiată, întemeietorul ei n'a-
v e a nici un ban adecă, să nu miniesc, a v e a 1 franc şi 69 ba­
ni. Dar el era un sfânt, era Păr. Vincent de Paul Bailly, că­
lugăr din Congregaţiunea Augustinilo. Asumptionişti. însoţito­
rul D - V o a s t ă v ă v a spune, cum s'a desvoltat această instituţi-
une. L a început el a făcut o g a z e t ă mică: „Le Pelerin", în
care apăreau darurile d e s e a m ă despre pelerinajele orga­
nizate d e călugării asumptionişti la Jerusalim, Lourdes, Roma
şi la alte locuri sfinte.
T r e b u i e să ştiţi că în Franţa, după marea revoluţie franceză,
nu se mai făceau pèlerinage, fiindcă necredincioşi îi batjoco­
reau p e creştinii cari se încumetau să călătorească la locurile
sfinte, Păr. Bailly şi tovarăşi săi nu s a u înfricat. Ei au condus
la aceste locuri sfinte o mulţime d e pelerini în trenuri speciale,
d e e x e m p l u numai în anul 1873 (au străbătut Franţa la 3 mili-

*) întemeiată şi organizată de Pr- Păr. Augustini Assumpjionişti (re­

producem articolul de fată, ca omagiu fiilor S- Augustin cari lucrează la noi,).
oane de pelerini, şi de atunci s'au dus în fiecare an la Lour­
des (un oraş în care s'a arătat Preacurata Vergură Maria unei
simple păstorite şi în locul acela a isvorât un isvor făcător de
minuni, care a vindecat mii de bolnavi) mai mult de 50 de
ori cel puţin câte 50 de mii de credincioşi. Tot aceşti călugă­
ri au condus de atunci încoace 60 de pelerinaje la Jerusa-
lim. Rând pe rând ei au ajuns să-şi cumpere un vapor, anu­
me aranjat pentru pelerinaje, cu capelă, dormitoare, odăi de
zi. Numai în anul 1925 ei au condus la Jerusalim d o u ă pele­
rinaje, iară la Lourdes 12 trenuri speciale, cu 600 de bolnavi
si cu 20 de mii de credincioşi.
Dar să revenim la istoricul palatului Presei Bune
(sub presa b u n ă se înţelege tot ce se scrie creştineşte: gaze­
te, reviste şi cărţi pentru popor). Revista „Le Pelerin", delà
1877 a devenit nu peste mult săptămânală, cu ilustraţii. In a-
nul 1925 ea se tipăreşte în 500.000 de exemplare, dar a b o n a ­
mentele curg cu toate acestea într'una, aşa că s'a întâmplat
ceace nu se mai pomeneşte în toată lumea; administraţia re­
vistei nu mai primeşte abonamente fiindcă maşinile de tipar,
cu toate puterile lor, nu pot tipări mai multe.
In 1880 călugării asumptionişti mai a d a u g la revista „Le
Pelerin" şi „Viata Sfinţilor", care apărea în fiecare săptămână
şi se tipărea tot în 500.000 m i de exemplare. In 1880 apăru
în sfârşit ziarul „La Croix", (Crucea) care apare zilnic şi are
260 de mii de abonaţi dar care se vinde în mai multe sute
de mii de exemplare cu numărul. Dar nu e destul atâta, „ L a
Croix" aşa mare izbândă a avut, încât aproape în toate oraşele
au apărut gazete asemenea, aşa că astăzi numărul lor trece
de 50.
Dar în palatul Presei bune mai apar o mulţime de cărţi
poporale, romane, nuvele,' poezii si aşa mai departe.
Dupăce v ă v a fi dat acestea explicări dl secretar v ă va
conduce în sala de redacţie, unde veti afla doi redactori. Re­
dactorul şef este un canonic, iară celălalt un fost profesor de
universitate în Besançon.
Acesta a v â n d 11 copii pe care neputându-i susţinea din lea­
fa pe care o primea, s'a făcut ziarist. Dar pe lângă aceştia
mai sunt o mulţime de redactori, fiecare specialist în locui său.
Unul scrie articole de istorie, altul de literatură, altul de arte
altul de economie, agronomie, comerţ, finanţe, politică,
ştiinţe naturale şi aşa mai departe.
D a c ă v ă nimeriţi în palatul Presei B u n e d u p ă amiazi, pe
la ora 3, veti v e d e a o mulţime de „ciclişti" căci vin pe bici­
cletele lor şi a d u c ştiri, delà Camera deputaţilor, delà Senat,
delà judecătorii, politie, şi veti mai auzi îritr'una zbârnăind te­
lefonul şi spunând cele mai noi ştiri ale agenţilor de publicita­
te: Havas, Radio etc. Dincolo veti v e d e a mai multi băieţi cari
stau lângă redactori şi duc manuscrisele la tipografie.
Intrând în tipografie, nu veji v e d e a culegători tipografi, ci
maşini de cules, numite linotype, şi încă 11. L a acestea se lu­
cră într'una, altfel n'ar putea s p ă r e a atâtea amar de gazete,
reviste, cârti etc. Bărbaţi nu aflaţi în culegătorie, numai doam­
ne şi domnişoare, şi încă peste o sută, toate sub conducerea
călugăritelor. Acestea au înfiinţat o şcolă profesională, unde
pe lângă învăţământul secundar se învaţă şi meşteşugul tipo­
grafiei.
D e acolo veti trece prin turnătorie, unde se fac „clişeele"
a d e c ă formele d e pe care se tipăresc chipurile.
Dar în sala aceea nu v ă veti putea înţelege, chiar bine
cu conducătorul, pentrucă se a u d e din sala vecină zuruitul
maşinilor. Intrând aici veti rămânea încremeniţi când ve{i ve­
dea cele 6 namile de maşini rotative, cari tipăresc într'una zi
şi noapte. Căci altfel cum s'ar putea isprăvi tipărirea lui l'Al-
manach du Pèlerin, care se tipăreşte singur într'un milion şi
500 de mii de exemplare, dar care nu-i iertat să împiedece ti­
părirea celorlalte ziare şi reviste.
Veti admira rotativa minunată care tipăreşte ziarul „La
Croix" în 6 pagini mari deodată, cele d o u ă pagini din mijloc le
lipeşte gata, şi apoi întreaga gazetă ii-o d ă împăfurafa gata.
Ceealaltă rotativă tipăreşte „Le Pèlerin" în 6 culori deodată.
Dincolo veti putea v e d e a maşinile dinamo şi motorii cari dau
puterea electrică.
Interesant e că în palatul Presei B u n e nu este nicicând greva.
P e când la alte tipografii grevele sunt la ordinea zilei, în 1906
d e pildă nu s'a putut tipări nici un ziar în Paris. Atunci sin­
gure ziarele catolice apăreau, ba au venit atunci şi ziarele ne­
creştine şi s'au rugat d e Presa Bună, să le tipărească ziarele
iară Presa Bună s'a învoit,
in sfârşit d u p ă o vizită la admini'srra/ie, la folograuură,
la librărie, în sala mare, în care se v â n d tot felul d e maşini
pentru cinematografe, aparate d e proiecţie şi altele multe veti
m e r g e din nou la stăpd ml casei, a d e c ă Isus Hristos fiindcă
este a c o l o şi frumoasa capelă, în care se păstrează trupul şi
sângele Domnului nostru Isus Hristos... şi apoi veti coborî la
stradă.
A c o l o , veji v e d e a z e c i d e automobile şi c a m i o a n e , cari
aşteaptă pachetele pline cu ziare, ca să le ducă la gară. V e t i
putea m e r g e şi D-Voastră cu conducătorul unui automobil pâ­
nă la gară şi a c o l o veţi v e d e a cum se trimite cuvântul lui
D u m n e z e u în toate partile lumii.

(Calendarul delà Blaj 1926 p. 139—142).

Perfecţiunile lui D u m n e z e u sunt atât d e mari şi atât d e

admirabile că, d a c ă toată l u m e a ar fi plină d e cărţi, d a c ă toa­
te creaturile ar fi atâţia scriitori, şi d a c ă toată apa mării a r fi
schimbată în cerneală, cărţile ar fi mai curând pline, scriitorii
mai curând obosiţi, şi marea mai curând secată, decât s'ar
exprima o singură din perfecţiunile sale.
Sf. Augustin
Sfântul Augustin şi Orientul.*)
Sfântul Augustin a fost prieten al Orientului. Răsăritul îi
datoreşte reîntoarcerea prieteniei.
A m v o i să c o n s a c r a m câteva pagini pentru a desvolta
această dublă propoziţie.

I. Sfântul Augustin prietenul Orientului.

Augustin fu prietenul Răsăritului prin cunoştiinta limbei gre­
ceşti şi prin utilizarea acestei limbi în lucrările sale intelectu­
ale ca şi prin cunoştinţa şi stima sa fată d e marii doctori, greci.

A . Chestiune p r e a l a b i l ă : S t u d i i l e g r e c e ş t i a l e lui A u g u s t i n .
Se ştie din c e a dintâi carte a Confesiunilor că Augustin
î n v ă ţ a s e e l e m e n t e l e greceşti la ş c o a l a din Thagasta apoi fu­
sese iniţiat în literatura elină prin profesorii d e Madaura.
Insă pentru el, caşi pentru mai multi şcolari d e atunci şi
de azi, această inijiare a v u puţin f a r m e c ; şi p e c â n d literatu­
ra latină îl pasionase d e timpuriu, pentru grecă păstra (chiar
în c l a s e l e superioare a sfndiilor c'a si c e cari se c h e m a u p e
atunci lecţiile gramaticilor) a c e l o ş disgust p e care îl simţise
pentru începuturile alfabetului şi a calculului. Să ascultăm
nevinovata-i mărturisire: „ D e unde v e n e a ura m e a pentru
limba grecă, căreia, d e mic copil, îi învăţam începuturile gra­
m a t i c a l e ? A c e a s t a e c e e a c e încă nici azi nu pot d e s c o p e r i
în deajuns. Eram pasionat pentru latină, aşa cum o învaţă
nu cei dintâiu dascăli, dar cum o învaţă a c e i cari se n u m e s c
„gramatici" (profesori d e literatură), căci aceste e l e m e n t e un­
d e se învaţă a ceti, a scrie, a socoti nu-mi erau mai puţin o -
bositoare şi suparăroate d â c â l toate studiile greceşti" (confes. 1.13.)
L a Madaura Augustin se entuziasma pentru Eneida lui
Virgiliu : „Una cu una fac două, d o u ă cu d o u ă fac patru; e-
ra pentru m i n e un cântec urât ; nu ştiam un mai plăcut spec­
tacol decât fantoma calului de lemn umplut cu o a m e n i i în ar­
mati, decât incendiul T r o e i şi umbra Creuset."
Eminenlul bizantinolog S- Salaville, fostul director al revistei de
specialitate „Echos d'Orient" a b i n e v o i t s ă n e t r i m e a l ă următorul dipiyc. c a r e
a r merita şi el o ediţie specială. iVofa Redacţiei.
 Homer era în programul gramaticului din Madaura ca si
Virgilius. Insă fapt este, că şcolarul african — s e m ă n â n d în
aceasta destul de bine şcolarilor din alte continente si din
alte epoce — găsia infinit mai putină atragere cătră Iliada ori
cătră Odisea decât cătră Eneida. Totuşi, rapsodul grec a,ţesut
vechile legende eroice cu atâta geniu ca şi poetul din Mantua.
D e unde venea deci. se întreba Augustin, gustul meu pentru
Virgilius şi desgustul meu pentru H o m e r ? — Pentru ce deci
uram eu astfel limba greca, plină de aceste fabule ?
Căci Homer excela în a urzi astfel de ficţiuni. Mincinos
plăcut, el era în acest timp o amărăciune a copilăriei mele."
(conf. X I V . 23.)
Acestei chestiuni el îi răspunde cu o simplicitate plină
de finetă: „Eu cred, că chiar aşa de greu este Virgilius pen­
tru tinerii greci, când sunt constrânşi să-I studieze cu atâta
greutate cu câtă învăţam eu pe poetul lor. Greutatea de a în­
văţa această limbă străină vărsa un fel de venin, pentru mi­
ne, peste toată suavitatea acestor fabule greceşti. Nici un cu­
vânt care să-mi fie cunoscut, ş'apoi ameninţările teribile cu
pedepse pentru a mă sili să învăţ. In copilăria mea nu cu­
noşteam nici latina : si totuşi, prin simpla atenţiune, fără tea­
mă şi chin, o învăţasem în îmbrătişerile doicei, a tachinării-
lor sale vesele şi în desmierdările cele surâzătoare."
Cu toate acestea, mărturisirile umilite ale lui Augustin nu
trebuie să ne inducă în erroare. Şi şcolarii timpurilor moder­
ne ar fi putut să facă declaratiuni tot aşa de modeste şi to­
tuşi, dintre ei, a v e m elenişti distinşi. N u de mult. un mem­
b r u al Institutului D . Salomon Reinach, îndemnat d e conside-
ratiuni a n a l o a g e celor făcute de Augustin, a redactat un ma­
nual de gramatică grecească cu titlul sugestiv: „Eulalia sau
limba elină fără lacrimi." De altfel v o m v e d e a mai la vale
cum o împrejurare însemnată din viata lui Augustin îi permi­
se să-şi complecteze îniâiele sale studii greceşti.
Deci amintirea a m a r ă a începuturilor sale nu ne permite
ipoteza, că desgustul lui Augustin fată d e elină, să fi persis­
tat în a ş a grad, în cât să nu fi folosit textele scrise în limba
grecească. D e altfel întreagă opera literară a Sfântului A u g u s -
tin protestează împotriva unei atari presupuneri : In comentă­
rile sale exegetice neîncetat a recurs la versiunea greacă Sep~-
tuaginta ; iar in tratatele sale dogmatice şi polemice, la măr­
turisirile Sfinţilor Părinfi din Răsărit, arătând adeseori că-i ci­
tea în original şi nu într'o simplă traducere.

B. L i m b a elină în comentariile exegetice a l e lui

Augustin.

Când e vorba de interpretarea Scripturi, e un principiu

pentru Augustin, că trebue să ne Jinem mult de textul grecesc :
„Cui linguae, tamquam proecedenti unde a d nos ista translata
sunt, magis credendum esse quis ambiget".
El însuşi făcu adeseori aplicarea acestui principiu în di­
feritele sale comentarii. Exemple caracteristice găsim în expli­
carea psalmului 118 de la care acum a m scos enunţarea prin­
cipiului. L a multe stihuri Comentatorul african urmează fidel
şi explicit textul grecesc, citând mai multe cuvinte din origi­
nalul grecesc.
Scrisoarea adresată Sfântului Paulin de Nola în 414, ră­
spunde unor chestiuni exegetice despre Psalmi şi despre Sfân­
tul Pavel. Şi aici notăm insistenta deosebită cu care Augustin
recurge la textul grecesc pentru a explica cuvintele latine : d. ex.
obsecrationes, orationes, interpellationes, gratiarum actiones d e
/ ad Timotheum II. 1 — „Examinarea fiecăruia cuvânt trebue
să se facă direct şi conform textului grecesc scrie Augustin,
căci printre traducătorii noştri, se găsesc cam putini cari să fi
îngrijit traducerea cu băgare d e s e a m ă şi ştiinţă."
0 afirmatiune aşa de scrupuloasă presupune o cunoştin­
ţă a limbei eline destul de sigură, pentru a judeca gradul de
exactitale a versiunilor folosite atunci.
Şi, de fapt, exegetul din Hipona notează cu mare grijă şi
cu o extraordinară preciziune (pentru corespondentul său) no­
tabile nuanţe între cuvinte latine şi traducerea lor grecească.
Alte multe pr.ciziuni între ambele texte dovedesc că proce­
deul filologic este familiar lui Augustin, cum o ştie de alffel
oricine a citit comentariile sale asupra Vechiului sau Noului
Testament.
 Pentru Augustin această scrupuîozitate era o regulă c a r e
m e r g e a p â n ă a c o l o , c ă în discutiunea sa cu Sfântul Ieronim,
unul dintre punctele d e d i v e r g e n t ă era t o c m a i importanta c o ­
vârşitoare p e care Augustin o atribuia versiunei eline în rela-
tiune cu textul hebraic.
N o t ă m d e altfel, că studii recente dovedesc, că Sfântul
Augustin făcuse pentru întrebuinţarea sa personală, o revizie
1
a Bibliei asupra textului g r e c e s c al Septuagintei.

C. — C u n o a ş t e r e a şi Stima părinţilor g r e c i .

N u putem să tratăm acest subiect în toată întinderea sa.

— N e mărginim să e x a m i n ă m c â t e v a m o m e n t e şi aspecte din
cursul lungei cariere a doctorului african.
Intâiu să amintim un pasagiu c a r e are meritul de a c o n ­
cilia m o d e s i i a prea mare a declaratiunilor făcute de elevul
din Tagasta şi din Madama, cu realitatea cunoştinţei e l i n e pe
c a r e şi-o recunoaşte însuşi A u g u s t i n ajuns e p i s c o p .
P e la 399 sau 400, Petilianus episcop donatist din Cirta,
publică contra catolicismului o scrisoare, la care A u g u s t i n se
tine dator să răspundă. Unul din a r g u m e n t e l e lui Petilianus
aducea ca d o v a d ă împotriva catolicilor pretinsul înţeles al cu­
vântului catholicos : „ Uzurpaţi n u m e l e d e catholica, c ă c i Bi­
serica voastră nu este unitatea totală : or, grecescul catholicos
înseamnă unic sau total."
A u g u s t i n răspunde direct la subiectul: „ E u n ' a m învăţat
greceşte d e c â t foarte pulin, ba a p r o a p e nimic, totuşi, fără a m ă
măguli, declar a şti c ă olon nu înseamnă unum, ci totum, şi
cath'olon însemnează secundum totum. D e unde cuvântul ca­
tholica, urmând aceste v o r b e a l e D o m n u l u i : „ V o i veti fi mar­
torii mei în Ierusalim, în loată l u d e a , şi în S a m a r i a şi p â n ă în
tot pământul" ( A c t - I. 8.) iată d e unde îşi trage n u m e l e catho­
lica.

1
) . E de citit importantul memoriu de Dom Donatien de Bruyne O. S. B.
îniilulat: Sfântul Augustin ca revizor al Bibliei 100 pag- în-8, care va apă­
rea în Miscellanea Augustiniana culegere de lucrări ştiinţifice peniru come­
morarea celui de al X V centenar al morţii sale.
 In felul acesîa episcopul de Hiponă stabili într'o explicaţie
filologică noţiunea catholicitătii, exprimând întinderea Bisericii
peste lumea întreagă . . .
In ciuda declaratjunilor de modestie excesivă se simte
în Augustin maestria unui spirit care, orice să fi spus, în contra,
poseda limba greacă în a ş a grad în cât a putut să dovedea­
scă cu preciziune înţelesul exact a unui cuvânt din care el
descompune foarte bine elementele. „ Eu n a m învăţat decât
foarte puţin 1. greacă b a aproape nimic, zice Augustin. Mgr.
Batiffol observ că el exagerează spunând aceste vorbe, „căci
el ştia îndeajuns 1. greacă pentru a verifica exactitatea tradu­
cerii latine făcută după textul grecesc dacă nu pentru a vor­
bi sau pentru a ceti cursiv . . .
S ă ne amintim că Valerius, episcop d e Hippone, era grec
din naştere şi nu ştia decât imperfect 1, latină."
Acest amănunt al originei greacă a lui Valerius semna­
lată d e către Sfântul Possidius câ unul din motivele hirotoni-
rei lui Augustin în care bătrânul episcop vedea mai ales un
ajutor providential pentru predicare, merită într'adevăr să fie
l
amintit. )
Anii trăiţi împreună de către Valerius şi coadjutorul s ă u
putură fi foarte bine întrebuinţaţi de cătră acest din urmă, spre a
se perfecţiona în 1. greacă, a cărei necesitate Augustin o sim­
ţea tot mai bine, ca să poată împrumuta Orientului arme în
favoarea adevărului catolic. A m fi înclinaţi să credem că săr­
manul „elenist forţat" din Tagaste şi M a d a u r a a profitat d e
contactul său cotidian cu venerabilul episcop devenit conme-
seanul şi amicul său, pentru a face, — d a c ă îndrăznesc să
întrebuinţez această expresiune — o practică dini- greacă care
era limba maternă a lui Valerius" . . .
U n lucru este sigur, şi acesta e c ă Augustin a fost hiro­
tonit întru preot d e către Valerius în Hippone în anul 391, a
fost sfinţit de acelaş arhiereu ca episcop coadjutor în 395. O r
numai în anul 401 scria răspunsul său la epistoala lui Petili-
anus, unde noi l'ara văzut argumentând înţelesul exact al cu­
vântului Katholikos.
]
) Possidius — Vita S. Augustini.
 Tot în acea epocă, pu'jn d u p ă anul 400, în prologul cărţii
a III. „Despre Sfânta Treime", Augustin enunţă o apreciere
generală asupra părinţilor greci în care departe de a se do­
vedi „că el nu ştia de loc 1. greacă," cum a crezut greşit
Sfântul Francise de Sales, demonstrează în mod pozitiv
contrarul. '
Fără îndoială, el afirmă, şi noi îi credem de b u n ă voie,
că nu a avut destulă deprindere în 1. greacă, pentru a fi în
stare el însuşi de a ceti şi de a înţelege în mod cursiv trata­
tele despre Sfânta Treime scrise în această limbă. D e altă par­
te èl declară cu deplină competintă că „cele câteva extrase
traduse de el din operele greceşti i-au întărit convingerea că
ele conţin ceace trebue pentru a satisface curiozitatea noastră
intelectuală.
A r fi interesant să urmărim în ordinea cronologică a scri­
erilor sale întrebuinţarea pe care Augustin o face dini. greacă,
şi din autorii greci.
Să ne mărgimim numai la câteva citaţii caracteristice, îm­
prumutate din tratatul său contra lui Iulian din anul 421. In
aceste scrisori el a făcut adeseori apel la autoritatea părin­
ţilor greci şi de câtevaori la textele greceşti a acestor părinţi.
Ascultaţi, numai, cu ce mândrie răspunde el adversari­
lor săi pelagiani. „De oarece v ă provocati la autoritatea epi-
scopilor dîn Răsărit noi vom invoca la rândul nostru pe unul
dintre episcopi cei mai străluciţi din această epocă, din acea­
stă tară, a cărui nume glorios e răspândit în toate părţile şi a
cărui vorbire elocventă tradusă în 1- latină a fost admirată de
lumea'ntreagă :
„Sfântul Grigorie să ia deci un loc în săboru) părinţilor
latini şi să binevoiască să împartă cu ei injuria nedreaptă a
reproşului pe care tu i o faci, numai să pronunţe cu ei o sen­
tinţă salutară contra ereziei voastre noui."
Imprăştierea todurerilor latine a Sfântului Grigorie de N a -
zianz e interesant de remarcată în treacăt, prin felul în care
vorbeşte Augustin :
Etiam in linguam laiinam translata.se presimte par'că ar
fi avut la îndemână şi ar fi consultat mai mult decât o sim­
plă traducere ci că a consultat însuşi originalul.
D e fapt pujin mai departe, temutul polemist, care toc­
mai acum confirmează mărturisirea S. Grigorie Nazianzenul
prin aceea a S. Vasile, insistă în special asupra unui pasaj a
acestui părinte şi el scrie: „Ascultaţi cea ce spune S. Vasile
fără nici un echivoc despre păcatul primului om, care a ajuns
până la noi. Cu toate că eu am găsit acest pasaj tradus, to­
tuş am preferii pentru mai multă exactitate şi adevăr să-l tra­
duc însuşi cuvânt de cuvânt din limba greacă.". . . .
Şi el citează d o u ă pasagii din vorbirea S, Vasile asupra
postului considerat ca pocăinţă pentru păcate. N u este aici lo­
cul să controlăm gradul de exactitate a traducerii luj Augustin.
Cea ce ne interesează este chiar afirmaţia lui c ă cu toată
traducerea existentă, el a voit să facă o versiune literară pen­
tru a fi mai fidel textului original. Credem că, aceasta înseam­
nă o solidă cunoaştere a limbei greceşti.
însemnăm în treacăt ca o curiositate literară, greşala
cum bizară care a scăpat episcopului african când confun­
dând în amintirea sa pe Grigorie de Nazianz cu Grigorie de
Nissa el spune lui Iulian:
„ L a ce e nevoe să scriem mai mult? Sau socotiţi ca in­
suficientă autoritatea acestor doi episcopi ai Orientului, a aces­
tor oameni aşa de celebri prin ştiinţa lor, frati prin sfinţenie
şi se zice că şi prin sânge". . . .
Aici suntem în fata unei greşeli vădite şi a unei uitări evi­
dente a căr{i „de viris illustribus" de S. Ieronim, carte pe ca­
re Augustin o cunoştea încă din anul 397. Dar el uitase să o
consulte în ziua aceea pentru a preciza informaţiile sale bio­
grafice asupra doctorilor capadochieni.
Cu reserva acestei greşeli, a cărei importantă e de altfel
destul de redusă şi slăbită prin acel se zice „sicut fertur" a lui
Augustin, care p a r c ă 'ntradevăr o mică bănuială de eroare,
sub reserva acestei erori rămânem uimiţi de cunoştinţa pe
care o a v e a despre scriitori greceşti. S. loan G u r ă d e aur mu­
rise a b i a de 14 ani, Augustin a v e a la îndemână lucrările sale
pe cari le citia, pe cari le întrebuinţa si le cita de câteva ori
9*
în 1. greacă, cum de pildă l a făcut de două ori în chestiunea
păcatului original. Pentru, a împedeca şireteniile pe cari le cău­
tau pelagiani în variantele traducerilor cari circulau, Augus­
tin spune lui I u l a n : „Să lăsăm la o parte orice presupunere:
aceasta poate să vină delà greşala cutăruiva copiator ori din
diferenţa traduceri din partea tălmăcitorilor. V o i raporta deci
pildele lui loan, aşa cum se citesc în textul grecesc": „Aceas­
ta este cauza pentru care noi botezăm pe copii, deşi ei n'au
păcate:" „Vedeţi, el nu zice că copii nu sunt pătaţi cu păcat,
ori cu păcate, ci că ei nu au păcate, înţelegând prin aceasta
păcate cari să le fie proprii, şi în aceasta noi suntem de a-
cord."
Aici scopul meu nu este de a urma în detail argumen­
tarea controversistului: Noi ne mărginim să menţionăm cea ce
indică o întrebuinţare a limbei greceşti, făcută cu buna cu-
cunoaştere a limbei, ca să obţină o mai fidelă exactitate a tra­
ducerii şi a doctrinei.
Augustin insistă asupra mărturiilor S. loan Gură de aur.
Odată el citează textul grec şi pe urmă îl traduce literal, du­
pă ce la început citase versiunea care era cunoscută în ju­
rul lui.
Ce este mai clar decât acea ce zice el înfr'o predică că­
tre cei nou botezaţi:" Isus Hristos — declară el — a venit în
lume şi ne-a găsit încătuşaţi, întocmai caşi cum erau părinţi
noştri, printr'un angajament semnat cu mâna propie de către
A d a m . El este acela care a contractat aceasta obligajie, şi
noi prin păcatele noastre, n'am făcut altceva decât că am
mărit această datorie. Ascultă Iuliane, acest om atât de in­
struit în tot ce priveşte credinţa catolică, şi atât de capabil să
instruiască pe alti, deosebeşte datoria contractată de către A -
dam strămoşul nostru (şi pe care ne-a lăsat'o moştenire) de
datoria pe care păcatele noastre fără încetare o măresc toi mai
mult ?... N u înţelegi pe S. episcop ce spune, că în botez sunt
datorii cari se iartă copiilor, pe cari nu ei le-au contractat prin
ei înşişi, dar ei nu sunt mai putini datori de aceea datorie la
care s'a angajat strămoşul nostru? lată întradevăr, vorbele a*-
cestui sfânt doctor:
 „Isus a venit odată, el a găsit angajamentul nostru stră­
moşesc scris de A d a m . A d a m a fost cel care a contractat
începutul acestei datorii ; iar noi suntem cei cari am mărit do­
bânda prin păcalele pe cari le-am comis ulterior" . . .
S a r găsi fără îndoială multe alte pasagii de citat
din scrierile augustinif ne, care toate dovedesc o cunoştinţă a
limbei greceşti capabilă de a d a argumente teologului, pole­
mistului sau exegetului.
Din putinele cuvinte pe cari le-am spus rezultă că, nu
trebue să se ia în înţeles strict declaraţia atât de modestă a
lui Augustin despre ştiinţa sa mediocră în limba greacă. D a c ă
mai păstra vre'o amintire neplăcută a sărmanului elenist înce­
pător şi silit, cum fusese el în şcoalele din Tagaste şi M a d a u -
ra, vorbea totuş despre poemele lui H o m e r ca un om care
mai tâiziu le-a gustat farmecul. Hirotonit întru preot de că­
tre un ep.scop grec din naştere şi de limbă, pus la lucru din
oficiu şi consacrându-şi talentul pentru apărarea adevărului ca­
tolic, Augustin înţelese şi mai bine folosul cel putea avea,
cetind în original pe doctorii orientali. E permis să presupu­
nem că Valerius, care era pentru el un părinte spiritual, i-a
fost deasemenea şi un dascăl pentru limba greacă. Rezultatul
a fost că Augustin în cursul lungii sale cariere apostolice şi
literare a recurs mereu la textul original grecesc al Bibliei în
comentariile sale exegetive şi la textul grecesc al mai multor
părinţi orientali — între alti S. Vasile şi S. loan G u r ă de aur
— în expunerile sale doctrinare şi în controversele sale. S'a
văzut pe lângă aceasta ce cult respectuos a v e a el pentru aceşti
Sfinţi ai Bisericii Orientale.

II. Orientul datoreşte Sf. A u g u s t i n r e î n t o a r c e r e a prieteniei.

Această prietenie a lui Augustin, Răsăritul i-a înapoiat'o

numai în parte.
U n arhireu grec-ortodox ne spunea odineaori în cursul
unei convorbiri asupra unor teme ecclesiastice, regretul sau
că S. Angustin nu-e îndeajuns cunoscut şi frecventat de teo­
logii orientali contimporani. Chiar acest regret dovedeşte în
felul său o specială simpatie.
 Expresiunea unui regret şi a unei simpatii analoage a
fost exprimată la începutul sec. XIX-lea de către Nicodim H a -
gionitul. Dupăce, într'o notă scurtă a reamintit prima perioadă
a vieţii lui Augustin, celebrul călugăr Athonit a d a u g ă : „ O d a ­
tă convertit, el primi delà Dumnezeu un aşa bogat dar de
părere de rău, încât ar fi fost mai uşor a opri apele unui is-
vor, decât şiroaiele neîncetate lacrimilor sale. lată pentruce
acest om de trei ori fericit a fost aflat ,demn de divina ilu­
minaţie şi a primit delà Dumnezeu cu belşug şi roade multe
gratia teologiei. Cu un cuvânt el a fost un mare doctor şi un
foarte strălucit teolog al Bisericii lui Hristos. El i-a lăsat ace­
steia un foarte mare număr de opere scrise din nefericire în
latineşte : cea ce într'adevăr este profund regretabil càci acea­
sta ne privează pe noi greci de o comoară spirituală aşa
de mare".
Printre aceste opere numai câteva aü fost traduse în gre­
ceşte, între alteţe, cele cinsprezece cărţi sau tratate despre Sf.
Treime traduse de M a x i m e Planudes şi păstrate în mănăstirea
athonită Vatopedi, dea Dumnezeu să se găsească un creştin
evlavios care să le editeze".

A . Autoritatea doctrinală a Sfântului Augustin în Orient.

Din fericire Răsăritul n'a aşteptat nici pe călugărul Nico­

dim nici pe M a x i m e Planudes, nici pe veşnic viitorul editor a
versiunii acestuia din urmă, pentru a plăti lui Augustin tribu­
tul admiraţiei şi recunoştinţei întrebuinţând scrierile sale.
Sf. Possidius ne ştiriceşte că deja în timpul vieţii episco­
pului de Hippona, cărţile sale sau cel pujin mai multe dintre
ele, prin îngrijirea oamenilor instruiţi şi zeloşi, formati în m ă ­
năstirile a căror instigator şi propagator a fost Augustin, se
răspândiseră până peste mări şi se traduseră în greceşte.
Aceste traduceri greceşti din secolul al V-lea din neferi­
cire s'au pierdut. Ne-au rămas cel pujin urme însemnate din
întrebuinţarea lor precum şi mărturiile clare despre marea
autoritate doctrinală pe care Orientul o recunoştea lui
Augustin încă de pe vremea acea. Noi ne vom mărgini la
câteva indicaţii scurte.
 In anul 415, cu cincispezece ani mai înainte de moar­
tea lui Augustin un sinod în Ierusalim ne arată stima în care
era ţinut episcopul de Hippona, Detaile despre aceasta ne-au
rămas delà preotul spaniol Paul Orose, pe care Augustin îl
trimisese în Palestina pentru a arăta Sfântului Ieronim şi alto­
ra veninul pelagian.smului. P a u l Orose asistase la aceasta
adunare şi o dischise citind un memoriu despre atitudinea
episcopatului african în chestiunea pelagianului Celestius şi
asupra activităţii literare a lui Augustin care tocmai scrisese
în contra pelagianilor tratatul său De natura et gratia. Apoi,
la ordinul episcopului loan al Ierusalimului Pelagiu se prezin­
tă. Preoţii —căci la acest sinod singur loan era episcop — îi
cerură îndată să se declare înaintea lor d a c ă în realitate pro­
fesează doctrina combătută de Augustin. — „Ei ! ce m ă im-
poartă pe mine acest Augustin? răspunse cu neruşinare ere-
ziarchul. A~est ton obraznic, la adresa unui a ş a om ca Augustin,
irită în a ş a măsură pe asistenţi căci, declară cu toti P e ­
lagiu demn de a fi excomunicat nu numai de aceasta aduna­
re ci de întreaga Biserică, pe vătămătorul episcopului Augustin'
prin vorba căruia Mântuitorul acordase Africei binele unităţii".

Episcopul loan încercând ca prin blândetă să provoace

un fel d e retractare lăsă totuşi pe Pelagiu să ş a z ă — deşi
acesta era un simplu laic şi îi zise : „Eu sunt Augustin", în­
semnând prin acea că el reprezenta persoana lui Augustin pe
care Pelagiu tocmai acum o insultase; Ţinuta iertătoare a lui
loan n'avu n i u un efect asupra lui Pelagiu, dar atrase asupra
episcopului acest energic răspuns a lui O r o s e ; „ D a c ă tu eşti
Augustin, urmează deci doctrina lui Augustin,,. Şi d u p ă o în­
cercare de discuţie adunarea a hotărît să trimită Papei Ino-
centiu epistoale şi deputati cu asigurarea că hotărârea sa v a
fi primită pretutindeni.
Autoritatea doctrinală a lui Augustin ne apare astfel so­
lemn recunoscută încă din viata sa într'un sinod Oriental.

Ştim că Augustin fusese invitat la conciliul d!n Efes al

3 lea ecumenic; dar pentru a întrebuinţa cuvintele citate de
Arhiepiscopul de Cartagina Capreolus, în epistola sa cetită în
sesiune şi introdusă la Acte, „epistolele de convocare nu
găsiră pe Augustin între cei vii" . . .
L a conciliul din Calcedon (441) al 4-lea ecumenic autori­
tatea doctrinală a S. Augustin este reprezentată prin locul dat
doctorului African în citatele patristice adăugate de cătră Pa­
pa S. Leon la epistola sa dogmatică (71-88)
A l doilea conciliu din Constantinopol al 5-lea ecumenic
(553) aşează numele Ilustrului doctor african în rândul sfinţilor; <
Hilarie, A m b r o z i e Leon, alături de părinţi orietali Atanasie.
Vasile, cei doi Gregorii, loan Gură de aur, Ciril etc., pe lista
doctorilor cu adevărat ortodocşi: „Super haec sequimur per
omnia et sanctos Patres et doctores Eclesiae: Athanasium, Hi-
larium, Basilium, Gregorium theologum et Gregorium Nissenum
Ambrosium, Augustinum, Teophilum, Ioannem Constantino-
politanum, Cyrillum, Leonem, Proclum, et suscipimus omnia quae
de recta fide et condemnatione haereticorum exposuerunt.". . .
Cum o remarca foaite just P. Martin Jugie, juxta-
pozitia numelui lui Augustin cu numele Orientalilor în acest
text conciliar este de o importantă capitală în chestiunea Filio-
que. 0) Se ştie într'adevăr că doctrina augustiniană echiva­
lează aceste d o u ă expresiuni; Spiritul sfânt purcede delà T a ­
tăl şi delà Fiul şi „Sfântul spirit purcede delà Tatăl prin Fiul."
Să spunem îndată că acesta fu motivul pentru care con­
ciliul din Florenţa 1439 s'a servit spre a formula definiţia dog­
matică preparatoare unirii celor d o u ă Biserici dintr'un pa­
sagiu din De Trinitale. (1. X V . , c. X V I I . , N o 29), unde aceas­
ta doctrină e presupusă în celebra formulă: Spiritus sanctus
procedit principaliter a Patre. Păr. de Régnon o notează pe
dreptul; „in această explicaţie, se descoperă sub o formă as­
cunsă gândirea pe care mai târziu Manuel Calecas va desvol­
ta şi pe care Bessarion o va résuma în această sentinţă:
„Procesiunea se produce prin generajiune."- . , .
Contimporan celui de al cincilea conciliu ecumenic, Léon­
ce de Bizanţ un teolog profund şi puternic dialectician invocă

') M. Iugie. Theologia Christianorum orientalium Paris. Letouzey. 1928

(t, l.p. 216 note 1.)
de asemenea în multe rânduri autoritatea doctrinale a S. A u ­
gustin. Se pare că acest Léonce ar fi fost teologul împăratului
Iustinian care de mai multe ori se provoacă la autoritatea S.
Augustin.
L a al şaselea conciliu ecumenic (Constantinopol 680-681)
s'a dat să se citească epistoala Papei Agathon în care A u ­
gustin era citat în d o u ă rânduri cu calificativele greceşti cele
mai elogioase; . . .
„Fericitul Augustin acest foarte excelent doctor.". . . şi
mai departe: „foarte înţeleptul predicator al adevărului care es­
te fericitul Augustin." — Secundum sanctum et electum A u -
gustinum, zicea cu respect la această adunare Macarie, patri­
arhul Antiochiei citând şi el pe doctorul african.
Tot aşa la al şaptelea conciliu ecumenic (Nicea 787), epis­
tola Papei Adrian cita pe Sf. Augustin numindu-1 marele doctor-
In secolul al IX-lea, Fotie, în biblioieca sa, pomeneşte
mai de multe ori pe S. Augustin, amintind lupta sa triumfală
contra pelagianismului şi scrisoarea papei S. Celestin episcopi-
lor din Galia „în favoarea acestui om divin".
Numele S. Augustin reapare cu onoare în istoria teologico-
bizantină ; în sinodul ţinut în Constantinopol, în 1166, sub
Manuel Comnen, cu ocazia unei speciale discuţii teologice
despre expresiunea evangelica: Tatăl meu mai mare decât
mine este" (loan X I V , 28); în „Tezaurul ortodocsiei" de
Nicetas Akominotas (mort d u p ă 1210] şi în scrierile contimpo­
ranului său Mihail Gîykas; în lucrările lui loan Bekkos (1*1196)
patriarh catolic de Constantinopol.
L a aceasta epocă, alminterea, celea 15 cărţi augustiniene
Despre S. Treime găsiră un traducător în persoana călugărului
Maxim Planudes (mort pela 1310); ceace v a uşura utilizarea
lor atât din partea unioniştilor cât şi din partea antiunioniş-
tilor. S ă ne mărginim a aminti Bessarion, Marc din Efes şi
Scholarios.
A p r o a p e la fiecare pagină a tratatului său despre cuvin­
tele consacratiunei euharistice, Bessarion se referă la S. A u ­
gustin, pe care-1 numeşte de exemplu, „divinul Augustin, a-
cest spirit foarte ridicat şi foarte pătrunzător".
 Marc din Efes citează pe S. Augustin mai de multeori
în discursurile sale despra Purgator, în conciliul din Florenţa,
Cât despre G e n n a d Scholarios. afară de aceea că nume­
le s. Augustin revine adeseori s u b pana sa, el consacră doctri­
nei şi autorităţii sale înireagă partea a Il-a a primului său tra-
lat despre Purcedereu S. Spirit, adecă 47 pagini în-8 a recen­
tei ediţii. (') A d u s de controversele antilatine să susţină o doc­
trină trinitară în contrazicere cu învăţătura episcopului din
Hippona, el se crede obligat să protesteze în mai multe rân­
duri că aceste atitudini nu implică din partea sa nici o răceală
fată d e Augustin, cum de ar voi să spună, modificând zică-
toarea cunoscută: A m i c u s Augustinus, sed magis amica veritas-'

T r a d u c e r i l e greceşti a l e Sf. Augustin.

Primele versiuni greceşti ale scrierilor augustiniene men­

ţionate de S. Possidius erau probabil, de atribuit lucrărilor an-
tipelagiane.
Preocuparea reunirii B.sericilor, sub Paleologi suscită pe
trei traducători de foarte însemnat talent: Maxim Planudes
pe la 1310, despre care am amintit deja; cele 12 cărji despre
S. Treime; Demetrios Kydones ( Ţ 1400), care d ă d u Grecilor
extrase din cărţile Contra lui Iulian, florilegiu augustinian de
Prosper, mai multe tratate despre Sfântul i an, (totuşi atribu-
tiunea acestei din urmă versiuni !a Demetrios Kidones nu es­
te absolut sigură), Opuscul intitulat „Soliloquiile S. Augustin"
care, deşi nefiind lucrarea autentică a marelui doctor, se in­
spiră din spiritul său, ect. . . .; Bochows Kidones, fratele lui
Demetrios, şi căruia îi datorim traducerea grecească a Trata­
tului despre liberul arbitru, cartea despre adeuăiata religiune,
predica despre cele zece pedepse şi cele zece porunci; scri­
2
sorile 132 şi 137 ) .
L a aceşti trei barbali iluştrii, trebue să a d ă o g ă m alti tra-

') Oeuvres complètes de Gennade Scholarios publiées pour la première

fois par Mgr- Louis Petit, X- A . Siderides, Martin Jugie - Paris.
2
) Vezi M. Rackl, Die griechischen Augustinusuebersetzungen, in Misce-
llanea, fr. Ehrle. d. Echos d'Orient, t. XXX, 1326, p. 495.
 ducători: loan Kassamotes( t 1571). Neophytos Rhodinos, care
pune în neo-grec cele d o u ă opuscule, augusliniane de spirit
numai, cari sunt Manualul şi Soliloquiile tipărite la R o m a în
1634 şi 1631; Augustin Chalkos, fără 'ndoială un canonic re­
gular a S. Augustin, care iscăleşte „fratele Augustin Chalkos,
canonic, o traducere a Regalei augustiniene (cod. M o n a c . gr.
573), cretanul Atanasie Skleros ( t 1664), căruia Sathas îi atri-
bue o traducere a Mărturisirilor.
Mare număr de biblioteci pe lângă aceasta, păzesc în
manuscrise alte versiuni grece şti, anonime, de opuscule sau
de f agmente augustiniane. N o ăm aci De cognitione verae vi-
tae de o autencititate dubioasă e adevărat, însă care a avut
versiunea sa greacă, sub numele de Augustin, editată Ia Bale
în 1578 şi reprodusă de Migne. Notăm asemenea că Eugen
Boulgaris, „cel mai influent gânditor şi teolog grec din seco­
l
lul al XVIlI-lea ) ( t 1806), în cord. Athos 6029. contine o
scurtă Notila biografică a S. Augustin, s'a ocupat şi el de
a traduce şi edita, sub titlul de Kekragarion, o culegere
de rugăciuni săgetătoare purtând numele S. Augustin.

c) T r a d u c e r i din sfântul Augustin în Bisericile

orientale ne-greceşti.

Nu ne este posibil să facem o e n u m e r a r e complectă.

Câteva scurte indicatiuni vor ajunge.
Manuscrisele orientale ale bibliotecii R. P. Paul Sbath, pre­
ot sirian din Cairo, cuprind o culegere întreagă (142 pagini)
de opuscule augustiniane traduse în a r ă b e ş t e d e un anonim
la A l e p , în 1738: Enchiridionul sau Manual, Scrisoarea cătră
Valusianus, tratatul Despre credinţă şi simbol, tratatul D e s ­
2
pre credinţă şi despre fapte bune (Cod. 224) ) .
Există fără 'ndoială traduceri partiale în 1. bulgară, sârbă,
croată, ruteană s a u ucrainiană.
Ruşii s'au ocupat mult de S. Augustin şi de lucrările sa-

l
) Ph. Meyer, Die theolog, Litteratur der griechischen Kirche, p. 18.
s
) Vézi Echos dOrient, t. XXIII, 1924, p. 220, p. 347. 550.
le în secolul al XIX-lea şi XX-lea. N e putem d a seama con­
sultând articolul Augustin în Bagoslovsk. Entsiklopedija, t. I,
col. 105 seq., care se termină printr'o listă a principalelor luc­
rări ruseşti despre episcopul din Hippona. „S. Augustin se
spune ecolo, este um'l dintre doctorii Bisericii universale:
toate confesiunile îl onorează într'un acord comun. . . . " Vezi
de asemenea şi articolul Augustin în Entsiklopediceskij Slovar
de Brockhaus. Ephror., t. I 1890, p. 65—66, sau mult mai
complect încă articolul de bJovij Entsiklopediceskij Slovar 1912,
t. 1, cu o mare coloană de indica[iuni b bliografice. O édifie
rusească de opere alese de S. Augustin în 4 volume a apă­
rut la M o s c o v a în 1788. O versiune cu mult mai complectă a
fost dată de academia bisericească din Kiev, de la 1879 pâ­
nă la 1895.
In româneşte afară de Sfânta Monica de Mgr B o u g a u d
tradusă de P. Dăianu, editată la Blaj în 1901 şi a cărui suc­
ces a fost atât de mare încât azi, lucrarea este epuizată, tre­
bue să amintim : Vfa|a S Monica mama S. Augustin, Editu­
ra „Observatorul" ; excelentul studiu a lui loan Georgescu (Lu­
goj. 1930): Cum să ne purtăm cu ereticii şi cu schismaticii?
După îndrumările S. Augustin, rezultatul unui concurs foarte
însemnat în 1912 la Seminarul de istorie ecleziastică a Uni­
versităţii din Viena. ' ) Prin însuşi subiectul ei aceasta ultimă
monografie se recomandă în special prietenilor lui Augustin
cari sunt de asemenea şi prietenii Orientului şi a unităţii ca­
tolice. „Observatorul" în mai pu{in de trei ani de existentă, a
publicat dejă o impozantă serie de lucrări augustiniane : o pre­
ţioasă notiţă generală biografică şi bibliografică, de A. Micu :
Un geniu universal, S. Augustin, Ian. Febr. 1930 p. 482-488 ;
o elocventă apreciere, de Dr. Lupu : Aurelia Augustin, Nov.
1929, p. 337-341 ; un interesant studiu de G, Combès, S. A u ­
gustin şi Evreii, S e p t . - O c t . 1929, p. 225-234; o Introducere la
Mărturisirile S. Augustin de A . Micu anul II, p 166-177; cele
zece prime capitole a cărţii Il-a Mărturisirilor S. Augustin, fe­
ricit anunţ al editiunii totale datorită domnilor Georgescu şi
Dăianu, Aprilie 1930, p. 103-112; o strălucită pagină de René

i) Vezi Observatorul — Aprilie 1930 p. 112.

Bazin, ConverUrea lui Augustin, ibid, p. 61-63; o sugestivă no­
tă de P . L. Barrai, Modernitatea S. Augustin, anul 11. p. 1-3.
Cât despre prezentul Nr. omagial al „Observatorului" ea
va fi una din cele mai bogate contribuţii ale Bisericii orienta­
le, la solemnităţile Centenarului al X V - l e a . Binevoiască A u ­
gustin să răsplătească cu dărnicie iubita Biserică română !

D . Cult liturgic.
Orientul (în privinţa asta) a rămas întârziat cu ceeace îi
datorea S. Augustin. Rutenii sunt poate singuri, chiar printre
orientalii catolici, cari sărbătoresc pe S. Augustin în 28 August.
în 15 Iunie, Sinaxarul de Nicodim Hagioritul (1819) are
această formulă: „Amintirea S. nostru Părinte Augustin, epi­
scopul Hipponei,, ; d u p ă aceasta d ă o scurtă notiţă despre vi­
ata sa terminând printr'un distih grec a cărui sensiată-1: „Con­
sumat de focul iubirii veşnice, o prea înţelepte Augustine, tu
aprinzi inimele credincioşilor".
Probabil că din Sinaxarul lui Nicodim Hagioritul aminti­
rea S. Augustin a trecut în calendarele ruseşti a lui Philaret
şi a lui Sergiu, apoi in Mineele slave cu aceiaşi dată de 15
Iunie. Există, e adevărat, d o u ă Acolouthii greceşti sau oficii
a S. Augustin, tipărite la. Smirna în 1861 şi la Atena în 1914 ' ) .
Insă atât una cât şi alta din acestea compoziţii sunt lipsite de
orice caracter oficial. Acestea sunt d o u ă broşuri de devoţiune
particulară, cum sunt atâtea în limba greacă.
Titlul primei ne arată de alminteri, că ea a fost redacta­
tă de călugărul atonit Iacob la cererea prea cuviosului A u g u ­
stin Andriotes, arhitest" şi publicată „pe cheltuielile acelora,
cari celebrează această sărbătoare", v a să zică altor creştini
cu acelaş nume. Cât despre a d o u a lucrarea arhimandritului
loan Danielides, ea poartă o scurtă dedicaţie : „micei Augusti­
ne" copil foarte drag editorului,, unde putem ghici caracterul
de tot personal al opusculul.
Totuşi, existenta acestor d o u ă Acolouthii recente nu este
fără interes, ca şi semn concret şi actual a evlavioasei sim­
patii de care se bucură Augustin. Noi a m voi să putem găsi

i) Louis Petit. Bruxelles—Société des Bollandistes.

dovezi analoage de simpatie a secolelor trecute ; însă biblio­
tecile monastice n'au descoperit nici o Acolouthie augustiniană
de acest fel, în marele număr de manuscrise pe care-1 cuprind.
Concluzia noastră va fi dorinţa de a v e d e a Biserica ca­
tolică de rit oriental făcând un loc mai cuvenit în eortologia
sa ilustrului doctor african, pentru care ea a mărturisit totdeauna
o aşa de aprinsă simpatie. Realizarea unei astfel de dorinţă
formată deja cu ocaziunea Centenarului al X V - I e a a sfântului
loan Gură de aur (1907) de un învăţat reprezentant al cleru­
1
lui oriental ) , ar arăta foarte bine acordul tuturor în iubirea
S, Augustin Doctor comun al Orientului şi al Occidentului
2
creştin. )
Roma, la 29 Mai 1930. S. Salaville.

1) Le 15e Centenaire de S. Jean Chrysostome 407-19O7 et ses conséquen­

ces pour l'action Catholique dans l'Orient Gréco-slave par le R. P. Cyrille Cha­
ron ( C P- Karalevsky) Rome 1909 p. 346. După ce a sugerat idea de a adop­
ta sărbătorile Sfin^lor Augustin, Ieronim, Tomas de Aquin etc. . . auforul
adaogea : „Ar trebui ca oficii speciali pentru aceşti sfinii să fie compuse şi
aprobate la Roma, întâiu în limba elină, pentruca la urmă să fie adoptate
de toate grupurile sau eparhiile în cari ideile ar fi în deajuns înaintate pen­
truca projectul să fie realizabil."
2
) Din lipsa de litere greceşte în tipografia noastră n'ara reprodus ci­
tatele originale . . . şi din lipsa de spaţiu, „aparatul critic" al articolului
de fată.
 Familia Augustiniană.
Augustinieni se numesc toate ordinile şi congregaţiile că­
lugăreşti care au la b a z a vieţii lor duhovniceşti regula Sf.
Augustin.
E o problemă din cele mai interesante să urmăreşti cre­
aţiile spiritului augustinian, în cursul timpului, pe toate tărâ­
murile vieţii sufleteşti a creştinătăţii. D a c ă gloria lui Socrate
sunt elevii lui: Platon, Xenophon, Aristoteles ş. a.; D a c ă d e
numele celui dintâiu se leagă cu atâta strălucire nu numai
frumosul şirag de opere filosofice neperitoare, creaţii persona­
le cu care a îmbogăţit patrimoniul spiritual al omenirii, ci şi
direcţia idealistă ce el a dat cugetării omeneşti prin şcoala sa
numită „academie", de unde şi denumirea de academici pen­
tru aderenţii săi în doctrina filosofică, iar mai târziu (pe vre­
mea Sfântului nostru) aşa numiţii neo-academici sau neo-pla-
tonicieni; d a c ă în legătură cu numele celui de al treilea (Aris­
toteles) se pomenesc nu numai lucrările Iui personale, ci şi
direcţia realistă în care a îndrumat cercetările- filosofice, prin
învăţăceii săi numiţi peripatetici în vechime, thomişti în evul
mediu şi neo-thomisti în zilele noastre: atunci nu e mai puţin
adevărat că unul din titlurile de nemuritoare glorie a Sf. A u ­
gustin îl constitue, în toate timpurile, marea lui familie spiritu­
ală.
El a fost, s u b raportul puterii de atracţie şi de sugestie
sufletească, unul din geniile cele mai fecunde şi mai binecu­
vântate ale întregei omeniri şi, în particular, a catolicismului
de rit latin. El se consideră doar ca întemeietorul celui dintâiu
seminar teologic, organizat anume pentru cultivarea ştiinţelor
şi virtuţilor clericale, — precum nu e o simplă întâmplare c ă ,
acum 120 de ani, când Jacob Frint, profesor la facultatea d e
teologie şi paroh al curjii împărăteşti din Viena, fonda, cu a-
juloful acelei curţi, un institut pentru pregătirea mai înaltă a
clericilor din întreaga împărăţie austro-ungară de pe vremuri, el
se opri la numele acestui sfânt, zicându-i „Augustineum",
Fiindcă pe vremuri s'a revărsat atâta lumină şi binecu­
vântare din institutul ecesta (să ne gândim că . mitropolitul
loan V a n c e a , adevăratul organizator al provinciei noastre bi­
sericeşti a fost absolventul numitului institut!); fiindcă apoi, a-
cum în România întregită, fiii Sf. Augustin au primit, în urma
invitaţiei episcop tului nostru,, sarcină de a colabora la marea
operă a educaţiei tineretului în centrele noastre cu vechi tra­
diţii şcolare (Blaj, Beiuş şi Lugoj): credem că nu va fi fără
interes să schiţăm în câteva cuvinte aspectele principale ale
familiei acesteia, adică evoluţia călugărilor augustinieni.

Se ştie că Sf. Augustin duce din anul 388, viată retrasă de

pustnic la Thagasta. Hirotonindu se preot în 391, continuă a-
cest mod de viată într'o grădină din Hipona. In 424, comuni­
că într'o scrisoare (Epistula 211) femeilor din aceestă localitate
anumite reguli de viată şi rosteşte d o u ă cuvântări despre
moravurile clericilor ( D e moribus clericorum, Sermo 355 şi
356). Se discută, însă, d a c ă poate fi el socotit ca adevărat
întemeietor de ordin religios sau nu? Când, însă, în secolul
XI apar canonici regulari care nu trăiesc nici d u p ă regula Sf.
Benedict, cea mai răspândită în A p u s . nici după a lui Chro-
degang, ci invocă regula Sf. Augustin din care, în adevăr, îm­
prumutaseră multe prescripţii. M a i tâiziu se ivesc în Italia o
serie întreagă de congregaţii de eremiti cari primesc statutul A u -
gustinian potrivit nevoilor schimbate ale timpului sau în mod
liber, sau în urma unor dispoziţii papale.

Iată aceste congregaţii: 1° Guilelmijii, jiumip aşa d u p ă

Sf. Guilelm de Aquitania : 2° Jambonitii Fericitului Joanes
Bonus din Mantua; 3o Brittinienii, numiţi aşa d u p ă locul n a ­
tal al Sf. Blasius de Brictinis (Briltinis), o pustietate lângă A n ­
cora ; 4° Eremita toscani ; 5° Fraţii penitenciari ai lui Cristos
din Italia şi Franta. Mai sunt şi alte congregaţii care abia se
deosebesc prin vesminte de cele mai de sus. Jambonitii se
îmbrăcau la fel cu Franciscanii. In urma ordinului papii Gri­
gorie IX, ei frebue sâ poarte haină a i b ă sau neagră cu mâ­
neci lungi şi brâu de piele. Diferitele congregaţii augustiniene
mai întâiu se unesc în Toscana într'o singură mare congrega­
ţie la 1243.
întâiul'protector al acestei cogregatii este Cardinalul Ri-
chard de S. A n g e l o . Pe timpul papii Alexandru I V se întru­
nesc superiorii şi ai celorlalte congregaţii la R o m a şi-şi aleg
un general al ordinului- Acesta este Bonitul Lanfranc Septala
din Milano. El împarte ordinul în patru provincii mari: Italia,
Franta, Spania şi Germania. In temeiul bulei „Licet Ecclesiae"
se constitue toate congregaţiile în a ş a numitul „Ordin al ere-
mitilor Sf. Augustin". Numele de eremiti e mai mult o remi­
niscenţă istorică. Ei nu sunt numai pustnici. A u o intinsă ac­
tivitate pastorală. Totuş nu rămân uniti. Brittinienii ob{in in
1260 încuviinţarea de a continua eremitajul. Guilelmijii trec în
1254 la regula Sf. Benedict şi nu mai a u comun cu Augusti-
nienii decât numele de eremiti. Aceste schimbări trezesc ge­
lozia canonicilor regulari, a v â n d ei pretenţii de întâietate în
ce priveşte denumirea. Ceartă dăinueşte p â n ă în 1472, când
papa Sixt I V impune tăcere celor d o a u ă tabere certate. (Vezi
articolul despre „Augustinier" semnat Fritz Bauer S. I. in
Wetzer-Velte's Kirchenlexikon I. coloana 1655 şi urm.).
Prima constituţie a ordinului se examinează, în zilele ge­
neralului Clemens d' Osino la Florenţa în 1287. Se aprobă în
1290 la Ratisbonna de către adunarea generală capitulară.
Constituţiile initiale suferă multe modificări în cursul timpului.
In 1620 se întrunesc la R o m a 500 delegati augustinieni din 42
provincii, reprezentând 2000 mănăstiri şi 30.000 călugări. —
Intre privilegiile obţinute delà Sf. Scaun este mai cu s e a m ă
demnitatea de eclesiarh (praefectus sacristiae pontificatisi ce
se acordă câte unui călugăr din acest ordin. EI are să îngri­
jească de toate ornamentele, vasele sfinte de aur şi de argint,
reliquiariile şi toate odoarele papale. EI asistă la leturghia ofi­
ciată de suveranul pontif. El distribue Ieturghiile ce a u să o-
ficieze cardinalii în capela p a p a l ă şi exercită un fel de juris­
dicţie asupra suitei pontificale. C a semn văzut al acestei juris­
dicţii, el poartă un baston în mână. D u p ă moartea papii, în­
tră în conclav în calitate de întâiu conclavist- El celebrează
sf. liturghie în fiecare dimineaţă în prezenta cardinalilor, elec­
tori şi administrează sfintele taine atât acestora, cât şi celor­
lalţi conclavisti.
Ordinul Augustinienilor e înşiruit între cele cerşitoare d e
10
p a p a Pius V în 1567. Sau cel putin e considerat ca atare, deşi
are uneori rente şi oarecari fonduri. Ca aproape toate ordine­
le occidentale, d ă şi acesla o serie întreagă de sfinti şi de
învăţaţi. Dintre sfinţi amintim pe: T h o m a s de Villanova, arhi­
episcop de Valencia; Nicolaus de Tolentino; Ioannes Facondus
ş. a. Dintre invaiati: Aegidius Colonna, Gregorius de Rimini;
Onofr. Panvini de V e r o r a , autorul mai multor lucrări despre
antichităţile Bisericii, Cristian Lupus; Card. Enric Noris din
Verona, autorul celebrei Istorii Pelagiene; apoi cardinalii: Bo­
naventura, Gilles, Seripan, Petrochin ş. a.
Augustinienii a v e a u două mănăstiri mari: una la Roma, al­
ta la Paris. Aceasta din urmă era colegiu pentru to{i călugării
trimişi la Sorbonna pentru studii mai înalte. E a a fost visitata,
în vederea unei reforme, de generalul ordinului Paul Luchini
în 1659, a v â n d şi calitatea de comisar apostolic. Regulamen­
tul modificat s'a aprobat doi ani mai târziu. A f a r ă de cele
două mănăstiri mari au 36 mai mici. Cea din Brno (Brünn) în
Moravia (Cehoslovacia de astăzi) exercita o jurisdicţie aproa­
pe episcopală.
începând cu secolul al XIV-Iea, ordinul se reformează
mai ales în Franta şi în Italia. In Franţa avem d o u ă congre­
gaţii reformate: a Iui Guilelm de Bourges şi a Fericitului T h o ­
mas de Jesu, numită şi a Augustinienilor desculţi. Cea dintâi
se numeşte a Guilelmitilor şi nu intră în uniunea generală a
eremitilor Sf. Augustin. Ei sunt reformati şi se numesc Micii
Augustinieni sau Augustinienii Reginei Margareta (Margareta
de Valois, prima sofie a regelui Henric I V , fondatoarea casei
lor) sau comunitatea de Bourges, în deosebire de Augustinie­
nii Mari (Grands-Augustins). Se numesc şi „desculfi", fiind şi
acesta un mijloc de jertfă şi de mortificare pentru membrii
lor. Sprijiniţi de regii Franţei, aceşti călugări se a ş a z ă la Avi­
gnon şi Marsilia în 1610. Ludovic XIII fondează pentru ei la
Paris casa Apărătoarea D o a m n ă (Notre D a m e des Victoires),
în amintirea cuceririi cetăţii L a Rochelle din mâna calviniştilor.
Regina A n a de Austria le zideşte mănăstirea Tarascon şi St.
Germain- Urmaşul acestuia, regele soare, Ludovic X I V , le a-
cordă dreptul de a puiia urma în cele trei provincii ale tării
(Dauphiné, Provence, France). (Vezi L ' A b b é Migne, Encylopé-
die Théologique. T o m e XXXIII, Paris 1859, coloana 428 şi urm) #

Augustinienii Assumpţionişti.

In valoroasa sa carte „Scoalele din Beiuş", Dr. Const.

Pavel ne d ă un scurt istoric al Congregaţiei Augustinienilor
Assumpţionişti şi o mică dare de s e a m ă despre situaţia actuală.
înainte de a cită pe cunoscutul profesor ţinem a preciza
că veniţi în {ară în urma invitaţiei episcopilor nostri, au nu­
mai un scop şi a n u m e ; abtinându-se de orice politică sau
confesionalism, să realizeze în cadrele idei nationale române
şi creştine — idealul acesta concret care este internatul sau
convieţui creştin condus de părin/u-preoti, şi unde elevii pot
găsi totodată :
şi o oafxă familiară unde superiorii şi elevii se iubesc
într'adevăr ;
şi o şcoală de inaila creştere, (Bunul Dzeu fiind suprema
încadrare şi sancţionarea ordinei morale) ;
şi un templu respectat unde sufletul cu o creştere tot
mai aleasă se poate şi diviniza, prin sfânta spovădanie şi
mai ales prin primirea (mai adeseori) a sfintei Euharistii.
Sufletul unui copil este o biserică vie, un templu spiri­
tual unde trebue introdusă de timpuriu, susţinută, crescută şi
desvoltată gratia Sfntului Spirit cu toate daiurile şi virtuţile ei.
D a c ă educaţia intelectuală e coroana educaţiei fizice,
cea spirituală religioasă este fundamentul neapărat de lipsă
şi în aceiaş vreme esenta şi coroana educaţiei morale. Scopul
instrucţiunii este... viata şi nu numai cunoştinţele ; or viata
deplină şi roditoare nu o putem dobândi fără creşterea religioasă.
Nu cunosc poezie mai patetică în sinceritatea sa nobilă
şi îndurerată decât Melancolia marelui nostru Eminescu?
Comparându-şi sufletul cu o faisericd'n ruină, părăsită... tristă,
pustie şi bătrână, genialul poet îşi plânge credinţa pierdută,
pentrucă simţeşte şi vede că este doctrină dătătoare de viată;
şi Eminescu ne zugrăveşte în mod foarte plastic, ruinile în­
grămădite de filozofiile false, de sistemele de nega{iune a d u ­
cătoare de moarte:
 P e inima-mi pustie, zadarnic mâna-mi Jiu,
„Ea bate, c a şi cariul, încet întrun sicriu...
In Răsăritul cotropit d e musulmani, şi chiar la Emaus
al sf. Euharistiei, a m v ă z u t biserici creştine d ă r â m a t e , părăsi­
te, fără acoperişuri, fără altare, fără chivoturi... P a r c ă maho­
medanismul a voit să înlăture p e Isus Hristos şi totuşi se
simţeşte prezenta... Celui de sus tocmai pentrucă atunci când
El lipseşte... lipseşte totul !
A h ! câte suflete sunt ca nişte catedrale d ă r â m a t e , pân­
gărite, golite timpuriu d e altarul Dumnezeirii... mai trist atunci
c â n d e v o r b a d e sufletele tinerilor nostri cari sunt viitorul nea­
mului! — lată d e c e ne trebue m a i multi educatori preoţi.
N u m a i gândul la T a t ă l ceresc poate face să î m b o b o c e a ­
scă, să înflorească şi să a d u c ă r o a d e inimele tinerilor nostri.
Din acestea r o a d e a p o i se v o r putea înfrupta părinţii
frajii şi toii concetăţenii lor.
Deci paralel cu opera Presei Bune, întâiu şi întâiu să ne
a p u c ă m d e creşterea morală-religioasă.
Cu atâtea ziare, reviste şi cărţi rele nu ne mirăm dacă
în sufletul copiilor nostri d e a z i prea iute îmbătrâniţi răgo-
sit, vrăjeşte trist un greer" greierul doctrinelor false, deşarte,
mincinoase şi distrugătoare d e viată şi d e fericire. Părinţii A u -
gustinieni Assumptionişti au venit să se lupte cu toţii buni
creştini şi români ca nu c u m v a „cariul" d e care atât d e patetic
ne v o r b e ş t e Eminescu să-şi continue opera sa a d u c ă t o a r e d e
moarte,... încet ca „înlr'un s i c r i u ! " Nu-i decât un sicriu/sufle­
tul omului care nu recunoaşte Pronia c e r e a s c ă care este...
mintea şi inima lui D z e u fată d e fapturiie sale.
A t e u l teoretic sau practic îşi s a p ă g i o a p a şie-şi î m p i e d e ­
c â n d şi nimicind revărsarea „apelor de viată dătătoare" a că­
rora i z v o r este numai D z e u cunoscut, cinstit şi iubit cum
v r e a El.
„ S u p r e m a nefericire pentru un popor, a scris eminentul
a c a d e m i c i a n R e n é Bazin, este d e a nu fi primit educaţia sau
creşterea d e care era d e m n " .
Iată explicată într'un cuvânt toată istoria civilizaţiei noa­
stre şi totodată iată e x c u z a t ă , iertată întârzierea noastră pe
drumul progresului adevărat. Iată deci explicată şi justificată
fundatiunea unor şcoli sau cel puţin unor internate şi çon-
victe creştine unde să d ă fiilor neamului hrana omului ca o m :
adevărul deplin. H r a n a sufletelor nu simbolică ci reală, este
Dzeu, deoarece om ca om e făcut pentru Binele suprem, fru­
mosul perfect, viata şi fericirea deplină. Cum spunea S. A u ­
gustin : «Inima noastră v a fi neodihnită până când nu se v a o-
dihni... în Dzeu". Iată la ce înălţime duce adevărata p e d a g o ­
gie, înţeleasă ca ştiinţa desvoltării tuturor energiilor noastre
cele mai nobile. -
Iată rolul intelectualilor, preoţilor şi învăţătorilor. U n e-
minent director de liceu spunea anul trecut : „ V o m depune
noi, profesorii şi elevii, o muncă serioasă, intensivă, ca prin
instrucţie temeinică să putem cultiva, nobilita inimile, ca voi,
iubiji elevi, să puteţi deveni cu toţii personalităţii perfecte,
personalităţii adevărate religioase morale, căci acesta este
scopul suprem al pedagogiei moderne, d u p ă cum spune cel
mai mare p e d a g o g al epocei noastre Dr. W . Rein, renumitul
profesor german delà universitatea din lena". (')
Şi Nichifor Crainic al nostru, a ştiut să preamărească
însemnătatea şcoalei confesionale, dovedind pe scurt, valoa­
rea sa de neîntrecut. N e permitem şi câteva sublinieri, căci
formularea ne pare de tot desăvârşită :
„Importanta èi, (Şcoalei confesionale) stă în faptul că
face o sinteză intre ştiinţă şi credinţă. Ceeace lipseşte şcoalei
româneşti laice, este tocmai aceasta concepţie unitară de oiată
pe care în stare actuală de organisare n'o putea d a .
Şcoala laică d ă o sumă de cunoştinţe disparate, din an­
samblul cărora nu se poate închega un punct de vedere stator­
nic şi unitar. Şi tocmai aceasta este defectul principal al în­
văţământului românesc. Românul e din fire inteligent. Dar a-
ceasfa inteligentă, adeseori strălucitoare, apare în viata pub-,
lică desordonată şi insubordonată. E rezultatul şcoalei laice.
Şcoala confesională subordonând sume de cunoştinţe ştiinţifice
concepţiei unitară de viată pe care o dă credinţa şi disciplinei
morale care decurge din ea, e în stare să formeze caractere
») Anuarul lie- „G. Sincai din Baia-Mare" 1928-29 p. VIII
şi atitudini precise în viata socială şi politică. Necesitatea a-
cestei scoale e justifică prin acest rezultat."
„Nu poti fi om deplin, fără a fi bun creştin" spune de
mult cu adâncă înţelepciune, un proverb român care ne pare
totodată rupt din inima poporului şi., căzut din cer.
V o m putea face din sufletele tinerilor noştri . . . temple
ale divinităţii, biseric;i vii unde domneşte altarul închinat
„Unui Dumnezeu necunoscut" de societatea zăpăcită de azi,
precum era necunoscut de Atenienii decadenti în zilele S-
Pavel.
Iată acum ce a scris D l C, Pavel despre congregaţia e-
ducatorilor cari au venit din Franta, sora noastră latină, pen­
tru a ne ajuta şi ei în formaţiunea tineretului nostru (p. 278-
279 şi 280) din Scoalele diti Beiuş.
Ordinul P. P. Augustiniani Asumptionişti este înfiinţat
la 1850, în oraşul Nimes, patria lui Guizot, în capitala depar­
tamentului Gard (Franta) de către vicarul general a! episco­
piei de aici, P. D'Alzon.
Astăzi acest ordin cuprinde patru provincii, trei vicariate,
195 de case şi 720 de membri. Din aceştia 450 sunt preotj,
— între cari 24 sunt de rit bizantin ; 5 de rit grecesc, 9 de
cel slav, iar 10 de rit oriental românesc.
A r e 3 noviţiate — Belgia, Franta şi România—Beiuş,
(acesta din urmă de rit răsăritean-românesc), cu 80 novitii; 2
case de studii; una la Roma, iar alta pe lângă celebra uni­
versitate din Louvain.
Candidaţii şi părinţii cari urmează să se specializeze în
ştiinţele bizantine, sunt trimişi Ia Institut des hautes études by­
zantines din Constantinopol.
Misiunea ordinului este 1. Instrucţia, 2. Pastorala, 3. Pe­
lerinaje, şi 4. Presa bună •' cea mai mare casă de editură creş­
tină din lume este proprietatea acestui ordin. Aceasta este La
bonne presse din Paris care scoale20 de reviste lune re, o su­
medenie de ziare, între carele şi marele cotidian, La Croix,
şi pe urmă L'union des Eglises.
Acest ordin a dat civilizaţiei şi ştiinţei moderne o s e a m ă
de bărbaţi celebri, cum sunt într'altii : P. D'Alzon întemeitorul
ordinului precum şi al congregaţiilor : Dames de l'Assomption,
pentru aristocraţia franceză şi Oblates de l'Assomption. P. Pi­
card inlemeitorul operelor d e pelerinaj şi al congregaţiei con­
templative : Orantes. P. Pernet, intemeitorul celebrei congre­
gaţii Petites soeurs de l'Assomption. P. Bailly intemeitorul
Bunei prese. Mgr. Louis Petit, fost episcop la Atena, mare b -
zaniinist, fondatoiul revistei Echos d'Orient, continuator al co­
lecţiei Acta consi/iorum a lui Mansi. P. Sévérien Salaville di­
rector al institutului Des hautes Etudes byzantines din Con-
stantinopol. P P . Raymond Janin, Venance Grumel, David Lat-
houd renumiţi bizantinisti; publicişti : P. P . Merklen, Franc,
Baudouy, Mgr. Pie Neveu, episcop la M o s c o v a . P. Staub s. c. 1.
Ordul e răspândit in Franta, Belgia, Anglia, Holanda,
Elveţia, Italia, Spania, Jugoslavia, România, Bulgaria, Rusia,
G ecia, Palestina, Canada, Statele-Unit?, Chile şi Argentina...
Superiorul general de azi la acestui ordin, P. Gervais
Quénard, făcând parte din misiunea medicilor Crucei Roşii
franceze, a contribuit mult la întreţinerea spitalelor delà Iaşi
şi Bucureşti ale armatei române. §i pentru serviciile prestate
în decurs de 3 ani, în care vreme a fost colaboratorul regre­
tatului academician francez Robert de Flers în acţiunea pen­
tru România, a fost decorat de Regele Ferdinand I, fiind foar­
te apreciat şi din partea inaltelor cercuri româneşti. ' )
a f
Augustinienii Assumption şti la noi în t ă sunt în trei
oraşe: Blaj, Beiuş, Lugoj. L a Blaj a u fondat „Casa Domnului"
cu scopul de a forma preoţi de elită . . . dintre elevii mai ca­
pacitati dar săraci, pe cari îi cresc gratuit.
2
L a Beiuş conduc internatul „pavelian" d e băieţi ) au
fondat micul seminar Hristos-Rege, tin o tipografie unde tipă­
resc cărţi bune şi, cu ajutorul mai multor prieteni — scot re­
vista „Observatorul".

») Di. Const- Pavel $coalele din Beiuş p. 278-280.

s
) Anul trecut, tot la invitarea episcopului român Dr, V . Traian Fren-
tiu, surorile obîafe Assumptioniste au fost încredinţate cu conducerea inter­
natului »pavelian" de fete din Beiuş, pe lângă care au şi un postulat pen­
tru cardidate de călugărite".
 L a Lugoj conduc internatul diecc zan de băieţi*.
Deşi Păr. Assumpiionişti sunt de puţin timp în mijlocul
nostru, totuş clerul şi poporul nostru s'a putut încredinţa de
opera ce ei încearcă a înfăptui spre binele nostru. U n vizita­
tor de seamă, d. Onisifor Ghibu a scris despre cele experiate
la Beiuş cuvinte elogioase.
In convingerea că Augustinienii noştri vor urma cu cre­
dinţă pilda glorioşilor lor antecesori şi vor săvârşi o operă si­
milară, le urăm spre binele lor şi al nostru să facă să se pă­
trundă toată suflarea omenească de marele a d e v ă r proclamat
de patronul nostru ceresc: Dumnezeu a făcut raiul de vânzare
şi nu-1 putem cumpăra decât cu preţul faptelor noastre bune.

ION CEPARIU

i) Congregaţii sau familii de Călugărite Augustiniane au fost şi sunt

încă foarte multe. Numai în Franta întrec de patruzeci- In eparhii mari ca
la Paris, Lyon, Rouen, Reims, Cambrai, Bayeux etc. • . sunt mai multe Con­
gregaţii stabilite în aceeaş dioceză . • . dedate fie vieţii contemplative, fie
vieţii active mai ales ca ospitaliere sau dedate la învăţământ, . . : şi până
în cele mai îndepărtate tari, ca misionare, şi ele, ale Adevărului şi ale Iubi­
rii creştine-
 Congresul euharistie internaţional
1
delà Cartagina *.
In t a r a Sfântului Augustin.
de Dr. loan Bălan

E foarte greu să înşiri chiar şi numai momentele cele

mai înălţătoare delà o astfel de adunare de înalt ordin spiri­
tual, care a ţinut să scoată în evidentă puterea ce o dă Isus
în sfânta cuminecătură oamenilor credincioşi. De aceea, ne
restrângem la puţine momente, cari ar fi păcat să rămână ne­
cunoscute cetitorilor „Unirii".
*
Deşi s'a ţinut congresul în Africa, pe care oamenii şi-o
închipuie, pe nedreptul, cam ciudată, totuşi a venit aici lume
din multe părţi : 7 cardinali, 120 episcopi' 300 canonici, 3000
preoţi, iar la procesiunea de Duminecă seara, gazetele neprie­
tene bisericii, ca „ L a Dépêche Tunisiene", spun că a u fost
60.000 oameni.
Ce figuri destinse s a u văzut aici. Cardinalul Lépicier, de­
legatul Sfântului Părinte, cu colegiu săi Hlond, Lavitrano, M a c
Rory, Ascalesi, V a n Roey şi Charost : episcopii Baudrillard
Ruch, Tissier cu venerabilul M a c Kinley din Australia, pe cari
cei 82 de ani nu i-au împiedecat să facă un drum aşa de
lung ; prietenul nostru, abatete Zavoral, şi atâţia alti prelati
din toate neamurile, au afirmat şi de astădată caracterul in­
ternaţionalei, bazate pe stimă şi iubire reciprocă, ce este bi­
serica adevărată.
*
Cartagina. unde s'a t'nut congresul, e numai umbra tre­
cutului, prin care se resfiră câteva case foarte drăguţe, în cari
îşi fac vilegiatura locuitorii din Tunis. Clădiri mai nouă sunt

i) Cu deosebită bucurie publicăm aceste crestături ale păr. canonic

Dr. loan Bălan, care a avut — cum ştim — fericirea să poată participa la
frumoasa manifestare de viată a catolicismului de pe pământul stropit atât
de bogat cu sânge de martìri, din Africa Sf. Augustin.
N.R.
catedrala primaiialé. data în mâna Părinţilor albi, adevăraţi
îngeri ai Africei, cari au aici seminar şi te cuceresc la prima
întâlnire cu fata lor plină de sănătate şi veselie şi cu haina
lor aşa de asemănătoare c u ,a Musulmanilor. Mai este aici o
casă a Surorilor albe, păzitoarele capelei ridicate pe locul
unde Sfânta Monica vt rsa lacrimi fierbinţi pentru întoarcerea
fiului său, când acesta pe furiş fugia de sub ochii mamei la
Roma. Carmelitanele, surorile Sfântului Iosif şi Franciscanele
încă au câte o casă ; la cele din urmă învaţă ţesutul câteva
principese musulmane. încolo, Cartagina e numai ruine şi să­
pături, c a r t scot la iveală comori nepreţuite, mărturii ale unor
vremi vechi, când acest oraş avea pe cei mai învă{oli şi mai
harnici bisericani ai Apusului.

Aici e amfiteatrul, îngrăşat cu sângele martirilor, care a

inspirat lui Tertulian v o r b a aşa de repetite ori adevărită :„San-
guis marfyrum, semen christianorum". Aici e basilica majo-
rum, cu osemintele sfintelor martire Perpetua şi Felicitas ; b a ­
silica ridicată în onoarea sfântului Ciprian, unde a predicat de
multe ori Sfântul Augustin. L â n g ă ele este o altă basilica .
Damous el Karita. Toate acestea fac un frumos şi impunător
monument apostolului Africei d e az>, Cardinalului L w i g e r i e , ca­
re a lăsat să i se sape D e piatra mormântului: „Olim Cardi-
nalis Sacrae Romanae Ecclesiae — Nune cinis".
*
Dar aceste ruine, cu prilejul congresului şi-au avut rostul
lor, aşa de bine precizat de academicianul Louis Bertrand.
Din e l e s'au evocat spiritele mari, cari au fost gloria îniregei
biserici creştine. Să ne aminlim numai de marii scriitori, epi­
scopi şi martiri. Si să apreciem influinta lor asupra întregii bi­
serici : d o u ă sinoade delà Cartagina sunt şi astăzi în codul
bisericii orientale, chiar a acelei neunile cu i\oma, iar delà
R o m a nici unul.

Plasarea oaspeţilor a fost o sarcină grea. Majoritatea

preoţilor francezi şi clericii, cari au fost aduşi din fiecare die­
ceză câte 10—12, au fost aşezaJiEîn corturi. Multi au fost pia-
 satj în Tunis, ori satele vecine, trebuind să facă p â n ă la
40—50 K m . la zi.
Sălile pentru secţii erau la mari depărtări, şi greu de
găsit.
Aceste mizerii îti indicau însă rostul congresului: studia-
rea trecutului la fata locului, pentru ca tu să iai pildă şi să te
rogi pentru Africa, în special pentru aceste părţi, unde mai
înainte, când aflau musulmanii că un coreligionar de al lor
se pregăteşte să între în biseriea lui Hristos, îl tăiau în bucăţi.
*
Tot programul congresului a ţinut să fie cât se poate de
practic, atât în adunările generale, cât şi în secţii. Dintre ora­
torii distinşi ai adunărilor generale, academicianul Bertrand a
fost savurat de zeci de mii de oamenii (căci îr. Tunis vorbesc
frentuzeşte şi italienii muncitori). El a vorbit despre „biserica
veche africană şi renaşterea ei în veacul al XIX-lea". Admi­
rabil a fost, când a citat vorbele S. Augustin spuse Donatişti-
lor: „Frate dragă, vino să împărţi cu .mine moştenirea", şi
când a insistat asupra legăturii d e dragoste din sfânta cumi­
necătură, care trebuie să unească toate popoarele. In secţia
orientală cei cinci oratori (unul din ei fiind subsemnatul) a u
arătat suferinţele bisericii lor în legătură cu sfânta cuminecă­
tură şi cu dreaptă credinţă.
*
Comitetul permanent, înainte cu 6 luni de zile, a trimis
la Tunis pe membrul său, părintele B o u b é e din Societatea lui
Isus, ca să organizeze, cu comitetul local, serbările. Fost-au
părţi, cari nu se vor uita în viată. De pildă, cruciata celor
3000 de copii în haine albe, cari au oferit frunze de palmieri
martirilor, cari se odihnesc în amfiteatru, cântând:
Enfants des martyrs de Carthage
Nous luttons, comme eux, vaillament. . .
ori procesiunea bărbaţilor, în tăcerea nopţii, cu făclii în mâini,
care aşa de frumos reamintea epoca viejii creştine trăite în
catacombe.
A r fi păcat să nu se amintească procesiunea de înche­
iere, aşa de frumos organizată, şi făcută cu o distinsă pietate.
Răsuna parcă peste toate văile, dealurile şi mările cântarea:
 Christus vincit, Christus régnât,
Christus, Christus imperat.
O altă cântare, tot latinească (pentrucă aici multi mireni
cunosc cântări latineşti), împrumutată din psalmul 116: „Lău­
date Dominum omnes gentes, laudate eum omnes populi",
era complectată cu cântece franceze, engleze, italiene, germa­
ne, olandeze, spaniole, flamandeze şi poloneze. D a , aici era
de fată liga adevărată a naţiunilor, legate prin cea mai Sura­
tă iubire frăţească.
Cât de solemn a fost momentul, când — d u p ă ce au
încunjurat amfiteatrul cu moaştele sfinţilor — pe colina sfân­
tului Ludovic 60,000 primiau binecuvântarea cu sfânta cumi­
necătură, nu se poate spune!
*
Ca de obiceiu, noi a m lipsit şi de aici. A asistat prinţul
Vladi mir Ghika, un profesor de teologie delà Satu-mare Dr.
Scheffler, şi patru călugărite moldovence din mănăstirea Notre
D a m e de Sion de aici, care îşi alege elevele din straturile mai
alese ale societăţii.
M ă c a r că, grafie uşurărilor de călătorie oferite de guver­
nul italian, pe toate căile de comunicaţie (tren, vapor, aero­
3
plan), cu reducerea de 50 /'o, puteau să vină foarte multi. C o -
respodentul D-Voastră, care a făcut drumul delà Roma—Ostia
la Tunis şi înaooi cu aeroplanul, în cele mai excelente con­
diţii, socotindu-şi toate cheltuielile, pentru 7 zile, nu a spesat
mai mult de 10,000 Lei. Cu 20,000 Lei, s'ar fi putut face un
admirabil drum, cu oprire în R o m a pe 5 zile, căci reducerea
de 50 % se putea avea delà granita Itaiiei, dus şi întors.
Cât ar fi câştigat sufleteşte peregrinii, ce experienţe fru­
moase ar fi avut, şi cât bine ar fi putut face bisericii şi tării
noastre, o poale spune numai celce a avut fericirea să fie de
fată.
Cartagina, 7—11 Maiu 1930.
Unirea - Blaj 31-VI-30
 Primus inter pares
Marii doctori ai Bisericii dia veacul al IV-lea

. . . . Neînvinsul Atanasiu deschide această nemuritoare

serie a doctorilor din secolul la IV-lea, Atanasiu a cărui mare nu­
me nu pot s ă i pronunţ fără a mă sim{i mişcat până'n adâncul
sufletului meu; erou al doctrinei, căruia jumătate secol de
lupte n'a putut să scoată un moment de slăbiciune, şi a că­
rui bărbătească figură (ce apare prin veacuri între Arius şi
Julian, aceşti doi inimici ai credinţei) pluteşte încă deasupra
noastră ca un chip de groază pentru oricine persecută adevă­
rul şi ca o viziune de speranţă pentru oricine îl susţine.
A p o i iată cei trei mari Capadochìani cari se ridică, frati
prin geniu, frati prin amiciţie. In fruntea lor iată Vas/'e, spirit
serios şi profund a căruia gust atic nu se teme să îmbo­
găţească din toate colorile Orientului aceste scrisori, aceste ca­
zanii, aceste tratate unde blândeţea cea mai dulce se împre­
ună armonios cu cea mai aleasă delicateţă. Iată Grigorie de
Niza, numai puţin priceput cu toată că cu mai putină abun­
dentă şi strălucire. El este acest orator-poet, cu imaginatiunea
atât de strălucitoare şi atât de uşoară, care cântă cel dintâiu
pe o liră creştină aceste sfinte tristeţe ale sufletului şi ale căruia
dulci accente, necunoscute poeţilor profani, au răsunat până'n
mijlocul nostru în medita{iunile religioase din vremea noastră.
Iată Grigorie de Nazianz, care, tot aşa de dibaciu în v a -
iiarea tuturor tonurilor desfăşoară deodată în invectivele sale
contra lui Iulian o vioiciune, o căldură neasemănată, şi a că­
rui viată agitată, tablou fidel a sbucumărilor din timpul său se
despoaie de toată strălucirea la Constantinopol, pentru a se
stinge în satul Azianz, neştiut de nimeni şi singuratic.
In sfârşit se ridică deasupra lor un om care îi rezumă
care îi întrece; miraculos geniu in care renasc cu inspiraţia S.
Pavel, cu statornicia lui loan Botezătorul, imaginatiunea lui
Omer, măreţia lui Platon, raţiunea severă şi pasionată a lui
Demostene. Iată Gura de A u r care, în mijlocul voluptăţilor
Orientului, luptă în numele lui Cristos contra păgânismului
moravurilor: orator fără păreche, fie că din înălţimea catedrei
sale din Antiohia el reînsufleţeşte prin vorba sa un popor
consternat, fie că din Constantinopol el tună fără întrerupere,
contra vitiilor curţi, fie că el mântueşte din furiile mulţimii un mi­
nistru, duşmanul său, fie în sfârşit, că departe de turma sa, sur­
ghiunit, el patriarh cărunt ....sau Ia poalele muntelui Taurus,
acest eroic bătrân, mişcă încă lumea, aruncând peste Orient
şi Occident ultimile strigăte ale marelui său suflet.
Cu mai putină strălucire poate, mai putină coloare şi va­
rietate, Occidentul într'uneşte mai multă claritate mai multă
metodă, o agerime mai pătrunzătoare şi mai uie.
S. Ieronim este strălucitul inel care leagă între ele aces­
te două literaturi cu trăsături comune şi deosebite, cum se
potriveşte unor surori. Pe când educatiunea sa cu totul roma­
nă îi dă în imensele sale lucrări de ştiinţă, o privire mai si­
gură, o critică mai severă, şi în scrisorile atât de naturale fer­
mecătoare şi spontane o fineţe de observatiune, o preciziune
de stil de tot personală, se simte bine, răsfoind scrierele aces­
tui mare om, că Soarele Orientului, aprinzând cu focurile sa­
le pe pustnicul din Betleem,- colorează imagina{iunea sa, înflă­
cărează în scrierile sale căldura sa de discuţie. Se află chiar
în acest caracter de dalmat îndârjit p â n ă la asprime, mândru
până la exagerare, un nu ştiu ce de aprig şi violent care, tre­
când peste lumea greacă şi romană, atinge o lume care nu
există încăl (...După ce a tratat tot aşa portretul S. Ilariu şi a
S. Ambroziu oratorul ajunge la S. Augustin....)
In fine, Domnilor, pentru a încorona acest ansamblu de minu­
ni, pentru a lega într'o vastă şi măreaţă sinteză toate lucruri­
le presărate ale elocventei creştme semănate în timp de patru
secole prin Răsărit şi Occident, Africa şi Galia, Dumnezeu va
scoate din sfatul său providential un om, unul din cei mai
mari cari, au apărut în lume.
Plecat din ultimile prăpăstii ale vitiului şi ale eroarei, du­
pă ce a măsurat, prin amăgirile propriului său geniu, măreţia
şi slăbiciunea spiritului omenesc, fu dat acestui om să îmbră­
ţişeze în ansamblul său armonios întregul edificiu al adevăru­
lui, să pătrundă în temeliile lui, să cutreere toate partile lui,
să înţeleagă proporjiunile lui, să contempleze culmea lui, pen­
trucă, la această înălţime, reculegând pe buzele sale traditiu-
nile ale trecutului, să poată să le trimită în valuri de lumină
până în veacurile viitoare.
Spirit universal, nimic nu scapă de privirea sa, până a-
colo că, în clipa în care vorbim, noi cari la o distanta de 15
secole de la el, am ventilat toate ideile, a m agitat toate proble­
mele, noi zic, suntem încă, (fie cei credincioşi fie cei necre­
dincioşi) siliţi de a ne închina înaintea geniului său şi de-a
ne întreba despre orice punct de doctrina ce a gândit A u g u s ­
tin şi ce a crezut Augustin."
Mgr. Freppel
(Discurs la deschiderea cursului de elocinţă sacră)
trad. M . I.

Sunt două cetăţi, clădite d e d o u ă iubiri :

cea pământească, clădită de iubirea de sine până la
despretuirea lui Dumnezeu,
cea cerească, clădită de iubirea lui Dumnezeu până la
dispreţul de sine.
* *
O D o a m n e ! frumuseţe veşnic veche şi veşnic nouă, cât
de tâiziu te-am cunoscut, cât de târziu te-am iubit!
Sf Augustin.
 «La contemplation augustinienne»
Principes d e la spiritualité d e S. Augustin.
E s s a i d ' a n a l y s e et d e synthèse — Blot — P a r i s

. . . . Noi a m analizat şi clasificat metodic n o u ă puncte

diferite, asupra contemplatiunei, cari vor fi obiectul alor tot a-
tâtea capitole. De fapt, aceste nouă capitole pot să se grupeze în
trei serii. Ele sunt urmate de o concluzie, care v a face sinte­
za acestor date diverse.
I. Primele capitole ne d a u noţiuni preliminare prezen­
tând caracterele generale ale cunoştinţei contemplative:
a) Ea este o înţelepciune luminoasă, care deosebeşte vi­
ata contemplativă de cea activă şi rămâne mult inferioară vi"
ziunei beatifice.
b) Ea e de altă parte, o înţelepciune supranaturală, luc­
rarea Spiritului sfânt, în suflete în care sălăşlueşte în urma u-
nui mers progresiv şi ascendent care le apropiază de Dumnezeu
făcându-le asemenea lui.
c) Ea este o cunoştinţă realistă, venind dintr'o sigură
experimentare a lui Dumnezeu prin iubire.
II- Următoarele trei capitole precizează natura acestei
cunoştinti contemplative, considerându-o în elementele sale.
esenţiale :
a). Ea este cunoştiinta lui Dumnezeu, produsă de ima­
ginea supranaturală perfectă, care este fructul renovării spiri­
tuale a omului.
b). E a este o oarecare viziune a lui Dumnezeu, mulţumită
căreia omul găseşte pe Dumnezeu pentru a se bucura sau
a se desfăta în el.
c). Ea este o viziune mijlocită, o viziune prin şi în pri­
mele idei ale spiritului uman, iluminate de razele gratiei.
III. Ultimele trei capitole ale părţii analitice studiază
contemplarea din câteva puncte de vedere accesorii însă foar­
te importante prin consecinţele lor practice:
a). Contemplarea presupune în mod normal o oarecare
căutarea a lui Dumnezeu, care pregăteşte sufletul ca să primeas­
că lumina întelepciunei.
 b). Ea este principiul unei cunoştiinte spirituale foarte înal­
tă, care este continuarea activă a întelepciunei contemplative.
c) In fine, ea este fundamentul teologiei perfecte, care
este o înţelepciune activă, scoţând din înţelepciunea suprana­
turală şi infuză luminile sale cele mai curate, fără a neglija
de altfel nimic din lumina ce aduce raţiunea naturală.
L ă s ă m altora mai autorizaţi grija de a judeca, d a c ă în
desvoltarea acestor capitole, noul interpret a Sfântului A u g u ­
stin e strict exact şi redă fără nici o schimbare, fără se ame­
stece ceva din ideile sale in gândirea dascălului său. D u p ă ce
am citit pe P. Cayré ingrijindu-ne sau mai bine zis bucurându-ne
in cercetarea mai multor texte pe care el le traduce, rezumea-
ză sau comentează, totdeauna ne-a părut nu că le epuizează
dar că le înţelege foarte bine şi le pătrunde adânc.
Părerile sale asupra multor chestiuni delicate, ca a c e e a
a raporturilor Sfântului Augustin cu neoplatonismul, asupra
relaţiilor dintre Sf. Toma, şi Sf. Augustin ne par cu totul înţe­
lepte, fără nimic prea sistematic, întradevăr inspirate, coman­
date . . . d e înţelesul strict şi de spiritul textelor. Noi îl soco­
tim de călăuză sigură şi de un excelent initiator.

Lavaud, D. I.

Oficiul speciaf al Sf. Augustin, precum îl recitează A u -

gustinieni în ziua de 28 August şi în următoarele opt zile, e
de o rară valoare doctrinală şi literară, psicologica şi teologi­
că. Suntem convinşi că traducerea sa (sau adoptarea sa în­
tr'un acatist) ar fi o bună carte de rugăciune, atrăgătoare
mai ales pentru intelectualii nostri serioşi, căci ar putea
recunoaşte propria lor istorie sufletească, în atitudinea lui A u ­
gustin in veşnica căutare a Frumosului, a Binelui şi a A d e ­
vărului.
 Cronica Centenarului
al X V - l e a ai Morţii Sf. Augustin.
*
A m dat deja, cu deosebită plăcere, articolul Păr. Canonic
Băl an despre Congresul euharistie International delà Cartagi­
ne. Acest Congres a fost prelungit şi compleciat cu serbări
speciale pentru Sf. Augustin, şi în oraşul său episcopal Hippo-
na ( B ò n e de azi în Algeria).
Numai la sfârşitul anului vor fi gata toate manifeslaiiuni-
le, publicaiiunile, serbările, şedinţe de studii, peîerinege etc. . .
Deci fără nici o sistematizare, enumerăm pe scurt mani-
festatiuniele deja făcute sau a căror program ni-e deja cuno­
l
scut. ) De altfel, ştim că admiraţia şi iubirea (mai multor in­
telectuali eminenti) fată de marele Doctor, rezervă încă mai
multe surprinderi plăcute „iubitorilor de frumuseiă spirituală"
după sugestiva expresiune a Sf. Augustin.
*
S ă p t ă m â n a A u g u s t i n i a n ă — tomistica organizată la
Roma în zilele de 23-30 Aprilie întru amintirea Sf. Augustin,
a cărui învăţătură a fes' magistral continuată de cătrâ Sf-
Thomas de A q u i n o .
Şedinţele (cele solemne precum cele de studii şi discuta)
s'au ţinut în sala festivă a Cancelariei. Conferenţiari iluştri, din
felurite naţionalităţii dar toti specialişti eminenti, în fala unui
public de elită, au reliefat marile merite şi cunoştinţele filozofi­
ce ale Sf. Augustin. — D ă m aici numai numele conferenţiari­
lor cu tema tratată de fiecare :
Cardinal Lépicier — Meritul şi Influenta filozofiei S. A u g .
Gilson (prof. Sorbonnă). Idea filozofiei la S .Aug. şi S. Thoma.
Casamassa -- Izvoarele filozofiei S. A u g .
Ch. Boyer — Fundamentul moralităţii după S. A .
prof. Grabmaan. — Poaîe fi acelaş adevăr totodată cre­
zut si ştiut?

1) Publicăm separat, la urmă, noutăţi bibliografice augustiniane, stu­

dii, reeditările cele mai importante • . . şi pe coperta (pagina Bibliogra­
fia studiilor mai de seamă.
 G. Théry — Augustinismul medieval şi . . . unitatea for­
melor substanţiale.
Cnal. Laureati — S. Augustin şi S. Thomas.
Garrigou-Lagrange. — Natura creată în relajiunea sa cu
supranaturalul.
G. Sestili. — A r g x n e n t u l augustinian pentru existenta lui
Dumnezeu.
P. Jerome — Unirea sufletului cu trupul d u p ă S. A .
de Simone. — V a l o a r e a experienţei sensibile în filosofia S. A .
Xiberla. — Despre Abstracţiune la S. A .
Riccrötti. — Desvoltarea şi principii filozofici a S. A . asu­
pra cărţii „Facerea".
. . . A fost şi o zi de excursie la Ostia Tiberina şi cea din ur­
mă conferinţă a fost dată de Cardinalul Laurenti într'o şedin­
ţa solemnă, „în prezenta Sf. Părinte p a p a Piu X I „care a ţinut
o cuvântare de încheiere reliefând valoarea operei filosofice a
celor doui mari" Doctori ai Bisericii: Sf. Augustin şi S. T h o m a s .
*
S ă p t ă m â n a A u g u s t i n i a n ă la L o n d r a
(28 Sept. — 4 Octomvrie 1930)
Seria Conferinţelor:
P. Zimmermann — Regula Sf. Augustin.
O'Gorman — S. A . despre Biserică şi Schismă.
V . Scully — S. A . despre pace şi răsboiu.
G. Ricciotti — S. A . despre Comentarele Cărjii „Facerii"
P. A i d a n Kenny — Theologia mistică a S. A .
A . B o w / i n g —. De Civitate Dei.
(fiecare seară v a fi şi o serie de conferinţe cu proiecţii şi alte
serie de predici dimineaţa la catedrală de Westminster.)
*
P r o v i n c i a augustiniană din T o s c a n ă
a deschis un mare concurs literar mondial (cu premii speciale)
asupra celor şase teme următoare :
1. Actualitatea şi oportunitatea filosofiei S. A .
2. Concordantele şi deosebirile între S. A . şi S. Thomas,
3. Părerea S. A . despre liberul arbitrii.
 4. Părerea S. A . despre originea Sufletului ( . • .şi S. leronim.)
5. Idea care a inspirat cartea „Cetatea lui D u m n e z e u " .
6. S. A u g . în Arte.
*
Programul cel mai variat şi c o m p l e c t pentru celebrarea
Sf. Doctor, l'a publicat şi deja în parte realizat . . . ! Iolanda!
( v e z i . La Vie Augustinienne 1930 N o . 2 p. 6 2 - 6 3 )
Proport'onat numai Augustinieni Spanioli o vor întrece !
*
L a Paris p e lângă studii nouă şi ediţii nouă a operelor
S. Augustin, Institutul Catolic se va îngriji d e o serie d e con­
ferinţe asupra operei şi influintei Sf. Doctor.

La Pavia, în Italia, oraşul care păzeşte „ m o a ş t e l e său relic-

v i e l e S. A . serbările au început în A p r i l i e cu triduum s o l e m n ,
în 4 M a i u ziua Sf. M o n i c e cu o m a g i u l d o a m n e l o r Sf. m a m e lui
Augustin şi cu o s ă p t ă m â n a socială închinată Sf-lui (cu confe­
rinţe publice şi serbări a c a d e m i c e la Universitate r e g a l ă ) . . .
Se v o r sfârşi numai în Octornvrie cu o serbare federală şi o
procesiune s o l e m n ă a moaştelor Sf.-lui purtate în oraş în pre­
senta mai multor cardinali, arhiepiscopi şi episcopi.
*
La Viena, Societatea a c a d e m i c e „Logos" a d e c i s crea­
rea unei catedre speciale a S. Augustin, pentru a adânci gân­
direa genialului doctor. Direcţiunea e încredinţată Dr. H a n s
Eibl; prof, universitar şi specialist recunoscut.
*
Universitatea din Milano, cu rectorul său şi o toarte nume­
roasă d e l e g a ţ i e de 40 d e profesori şi 400 d e studenti a sosit în
pelerinaj la Pavia pentru inaugurarea serbărilor. A u fost pri-
miiCsolemn d e episcopul oraşului, de superiorul augustinienilor
şi după a c e e a d e Universitatea din P a v i a în frunte cu rectorul
Magnificus profesorul] Ott. Rossi, în prezenta p o d e s t à u l u i şi
a corpului a c a d e m i c întreg.
*
La Roma, Institutul pontificai pentru Studiile Orientale a
dat, prin Vice-presidentul său. P . Mauritiu G o r d i l i o . în prezen­
ta mai multor cardinali, a m b a s a d o r i şi personalităţi din toate
natitţnile, o conferente cu titlul sugestiv şi plăcut pentru
noi sentinela română la Răsărit : „Astrui lui Augustin în C&v
riul Orientului" şi autorul a rezumat, cât de plastic, concluzi-
unile sale îndreptându-ne gândirea la significatiunea faimosu­
lui tablou unde Sfântul Spirit acoperă cu aripile sale pe Sf.
Augustin şi pe Sf. Vasile, acel din urmă ţinând în mână cren­
guţa de măslin, simbolul păcii, al Unirii, şi al iubirii.
Şi noi, legati cel puţin sufleteşte şi de Apus şi de Răsărit,
cerem de la Bunul Dumnezeu prin Sf. Maria şî S. Augustin,
unirea Spiritelor creştine în acelaş adeudr şi unirea inimi'for
în aceeaş dragoste creştineasca . . . căci numai aşa se va
realiza ultima dorinţă a Inimei lui Isus.

P. Merloz

In ultimuh moment ne soseşte: L'Ami du Clergé-7 Août

1930, p. 497-510. § I. Autour du X V Centenaire de S . A . Cro­
nica doctnpală de valoare, de unde scoatem încă bibliografia
următoare :
P. E. Nebreda — Bibliografia augustiniane.
Bolandişti — Acta Sanctorum t. V I . p. 363-380.
Lapeyre —S. Fulgence de Ruspe (discipolul S. A . )
Gtegorianum — D. S. Augustino (6 studii de specialişti)
/, Mausbach — Die Ethick des Hl. Augustinus.
G. Lecordier — L a doctrine de l'Eucharistie chez S. A .
E. Neveut Ç. M: — Rôle de S. A . dans les controverses
pélagiennes. (
E. Neueut C. M. — De la Nécessité de la Foi.
Cahiers de la Nouvelle Journée. (Bloud-Gay) anunţă un
fascicol întreg închinat S. Augustin.
 Bibliografia augustiniană: Noutăţi
A) Publicafii periodice
L a V i e A u g u s t i n e nne. (revue bimestrielle) B o n n e Presse
— Paris—. cu rubricile următoare: istorie, doctrină ( f i l o z o f e şi
teologie), spiritualitate, bibliografie, cronică, corespondentă, i c o - ,
nografie.
A n a l e c t a augustiniană, R o m a .
A r c h i v e s d e P h i i o s o f i e , v o i . V I I . cahier Ii.
(6) Etudes sur S. Augustin (430-1930) de 6 Specialişti :
Joi,vet. B o y e r . M o n n o t . C a v a l i e r e . R o m e y e r . de S i n é l y

L a V i e s p i r i t u e l l e . (Nr. special) Julie 1930

Red — Pentru slava Sf. Augustin : omul.
A . M . Jacquin — S. Augustin.
P . d e Labriolle — Sufletul S. A .
P o s s i d i u s — V i a t a S. A . la H i p p o n a .
B. Roland-Gosselin — Lupta spirituală după S. A .
J. Rivière — V i a t a noastră intru Hristos d u p ă S. A .
M . D. Chenu — Pentru ca să se citească S. A .
*
* *
L a V i e I n t e l l e c t u e l l e , ill. Juiliet-Aout. 1930.
E. Gilson (prof, la S o r b o n n e ) — L ' i d é e de philosophie
c h e z S. Augustin et c h e z S. T h o m a s d ' A q u i n .
*
* *
P r ê t r e et A p ô t r e . — 1- L a prédication d e S. A u g . — F.
V a n den K o r n h u y s e 2. L ' A m e de S. Augustin — Charitas Veri-
tatis, Veritas charitatis (panegericul pronunţat la serbările dm
H i p p o n a 13-V-1930) — P . Félicien V a n den K o r n h u y s e
B ) Cărţi nouă şi . . . c â t e v a reeditate.
Introduction à l'Etude de S. Aug. — E. Gilson prof. Sor-
lonne în-8°-352 pag. J. Vrin — Paris — 1929.
L'Idée de Vérité dans la phil. d e S. A u g . — Ch. B o y e r .
La Doctrine Politique de S. Aug. — G . C o m b è s — în-8°
d e 482 pag. — Pion Paris.
 Doctrine spirituelle de Augustin — J. Martin în—12. Xil
-284 pag. 7 franci.
La Vie Chrétienne: extraits de S, A u g . — R. P. Tonna —
Barthet. în-32 cu XII—808 pag.
L'Evangile commenté par S. Aug.: (extraits) R. P. Tonna
—Barthet. în 8 eu 300 pag. 25 franci.
La mort et les morts d'après S. Aug. — Dr. G. Arnaud
d'Agnel.
La contemplation augustinienne (analyse et synthèse de
sa spiritualité) Fulbert Cayré — în--8 cu XII— 338 pag — Blot
—Paris
Soliloques de S. A u g . — trad. R. P. Laurent — în — 32
eu 192 pag. 2 franci. Bonne Presse — Paris.
Meditations de S. A u g . — trad. R. P. Laurent — în 32
eu 226 pag. 5 franci. Bonne Presse — Paris.
La culture clasique et S. Augustin — C o m b è s
Mgr. Grabmann: Die Grundgedanken des H . Augustinus
über Seele und Got in ihrer Gegensrartsbedeutung dargestellt
Köln — Bachem — 1929 — în 8 cu 111 pag. t-
A. Kalb — S. Aurelii Augusiini De Guiţate Dei libri XXII
Lipsicce — Teubner în-12 cu X X X I V — 5 9 9 pag.
Kalb — Augustinus. De Civitate Dei — în-8 cu 635 pag.
A . Schoeder — Z u m text der Augustinischen Konîessionen
IX. 8. Dillingen — Schräder — 1929 — în-8 cu 16 pag.
P. Sommers — A. Augustinus. Seine Werden und Wirken
Paderborn — Schöningh.
J. Vetter — Der H. Aug. und das Geheimnis des Leibes
Christi.
A. Reul — Die sittliche ideale des H. Aug — Paderborn
— Schöningh.
P. X . Weninger — Die Regel des H. Aug. aszetisch er­
klärt: Innsbruck — Rauch în— 8 cu VIII—128 pag.
R. P. Roland — Gosse/in. La morale de S. Augustin
Mgr. Batiifol — Le catholicisme de S. Augustin. 2 vol.
P a u l Castel — S. A u g . — în— 12 eu 175 pag. 3 franci,
ß . A . Pereira — L a Doctrine [du Mariage selon S. A u g .
 1
Miscellanea Augustiniana — R o m a
R. P. St. Martin — L a pensée de S. A . sur la prédesti­
nation — Paris.
Despiuney — Le chemin de la Foi d'après S. A . — Vezelay.
Dr. Bulacu — Omilia exegetico — biblica — O r a d e a (pag.
45-46 Fericitul Augustin).
Alex. Marcu — Gândirea. Nr. 6-7 Anul. 1930. Sant'Agosti­
no de Rapini reprodus de „Unirea"de la Blaj.
Revista Observatorul (Beiuş) a publicat deja în trecui:
a) A n u l II — Aureliu Augustin — Dr. N . Lupu p. 337 seq.
— Confesiunile S. Augustin — A , Micu p, 116 scq.
— Modernitatea S. Augustin — P. Barrai p. 1 seq.
— S. Aug- şi Evrei — G. Combès p. 228 seq.
— U n geniu universal (Caracterizarea şi operele) A .
Micu p. 482 seq.

b) Anul I I I — M a m a S. Augustin (Introducerea) B o u g a u d

— Dăianu pag. 1 Seq.
^— Convertirea lui Augustin — R. Bazin p. 61 seq.
— Mărturisirile S. A u g . (Cartea II) — Georgescu
— Dăianu lu3 seq.
— N o . 4. 5. 6. cel de fa{ă: (pe de-a întreg închinat
Sfântului Augustin)
La sfârşitul anului vom aminti încă pe scurt cele mai în­
semnate manifestătiuni augustiniane de realizat încă, dar de­
ja puse la cale, în mai multe capitale intelectuale din Europa
şi din cele două Americe, Nord şi Sud.

Marianus

l
) Miscellania Augustiniana (Roma 1930} va fi una din cele mai fru­
moase contribuţii iiterare la solemnitătiile centenaruluil

A V I Z

A v i z ă m pe on abonaţi că începând* cu N-rul viitor vom da o nouă

orientare Revistei noastre ca să fie mai conform cerinţelor inteleet«ale
ale tineretului nostru.
Pe patul de moarte, S. A U G U S T I N vindecăfpeSun muribundfsărac.