Proiecte fizica

Zborul Spatial

Zborului spatial este mișcarea unei nave spațiale

în și prin spațiul . Zborul spațial este utilizat în explorarea
spațiului și în activități comerciale conexe, cum ar fi
turismul spațial și sateliții de telecomunicații . Sunt
identificate și alte utilizări necomerciale, precum
telescoapele spațiale și sateliții spion sau cele pentru
observarea planetei.

Un zbor spațial începe cu o lansare, oferind forța inițială

pentru a ocoli forța gravitațională și a rupe nava spațială
de pe suprafața pământului. Odată ajuns în spațiu,
mișcarea navei, propulsată sau nu, este determinată de
legile mecanicii spațiale . Unele nave spațiale rămân în
spațiu la nesfârșit, unele se dezintegrează în timpul
reintrării atmosferice, iar altele ajung la suprafață pentru
o aterizare sau impact.

CSM modul Apollo în lunar orbită .

Prima propunere teoretică pentru

călătoria spațială cu rachete a fost
publicată de astronomul și
matematicianul scoțian William Leitch,
într-un eseu din 1861 intitulat „O
călătorie prin spațiu”. Dar cea mai
cunoscută lucrare pe acest subiect
rămâne opera lui Konstantin Ciolkovski,
„Исследование мировых пространств
реактивными реактивными
приборами”. (The Exploration of Cosmic Space by Means of Reaction Devices), publicat în
1903.

În 1919, a devenit spațiu de zbor teoretic posibil, deoarece inginerul american Robert H.
Goddard a publicat Metoda de a atinge altitudini extreme, în care a explicat utilizarea de de
Laval duze în contextul rachete cu combustibil lichid, pentru a produce energia necesară pentru
călătorii interplanetare. Această lucrare i-a influențat foarte mult pe inginerii germani Hermann
Oberth și Wernher von Braun, viitori jucători cheie în astronautica modernă.

3 octombrie 1942, aceasta din urmă scoate prima rachetă care a ajuns în spațiu: este o rachetă
A4, mai cunoscută sub denumirea V2. Acest eveniment marchează lansarea primei producții
industriale de rachete, V2 fiind strămoșul comun al ICBM-urilor actuale și al lansatoarelor
spațiale moderne. Pasul înainte reprezentat de succesul tehnologic al V2 a deschis calea către
cucerirea spațiului .
Cincisprezece ani mai târziu, 4 octombrie 1957, o rachetă sovietică R-7 Semiorka plasează
primul satelit creat de om, Sputnik 1, pe orbita în jurul Pământului și primul zbor spațial echipat
este efectuat de cosmonautul sovietic Yuri Gagarin ,12 aprilie 1961la bordul Vostok 1 .

În prezent, racheta rămâne singurul mijloc utilizat pentru a depăși gravitația terestră.

Zbor spatial privat, adică, nu finanțat de state, ci de companii, au început să apară cu trimiterea
de sateliți . La scurt timp după primele succese ale zborului spațial, au apărut speranțele de
călătorie sau de viață în spațiu în scopuri turistice. Aceste speranțe rămân în așteptare din
cauza lipsei de tehnologie și finanțare, dar proiectul SpaceShipTwo își propune să permită
zboruri private după 2010.

Putem distinge mai multe tipuri de zboruri spațiale în funcție de orbitele descrise:

în zborurile balistice în cazul în care ambarcațiunea cade înapoi pe Pământ ;

de zboruri orbitale în cazul în care nava este încă în rotație în jurul Pământului;

la zborurile interplanetare, în cazul în care vizitează ambarcațiuni de pe alta planeta;

în zborurile interstelare în cazul în care nava se mută la o altă stea .

Multe misiuni spațiale sunt alcătuite din diferite faze care se încadrează în aceste categorii. De
exemplu, unele misiuni marțiene își propun să plaseze un obiect pe orbita în jurul lui Marte și,
prin urmre, sunt compuse dintr-o fază interplanetară, apoi o fază orbitală.

În unele cazuri, mergem în alte locuri, cum ar fi punctele Lagrange, dar tehnicile rămân aceleași.

Naveta Columbia pe platforma de lansare, în timpul misiunii STS 1.

Recuperarea în zbor a capsulei Discoverer 14.
 Lansarea misiunii spațiale Apollo 15 cu racheta
purtătoare Saturn V, una dintre cele mai puternice
rachete de tipul său (vedeți și Wernher von Braun).

Tren cu suspensie magnetica

 Calea magnetica suspendata si trenurile Maglev

Calea magnetica suspendata, pe care circula trenurile Maglev (o abreviere de la

sintagma englezeasca “magnetic levitation”), reprezinta o tehnologie avansata, care utilizeaza
fortele magnetice pentru a ridica, ghida si propulsa un vehicul. Prin sisteme de control extrem
de precise, este eliminat contactul direct dintre tren si calea de deplasare, ceea ce faciliteaza
dezvoltarea unor viteze foarte mari, in jur de 500 de kilometri pe ora. Din acest punct de
vedere, calatoria intr-un tren cu levitatie magnetica este comparabila cu una facuta cu avionul
(situatie in care se pot atinge 500 – 700 kilometri pe ora), sistemul Maglev devenind, astfel, o
optiune atractiva pentru secolul al XXI-lea, cand parcurgerea distantelor mari, in timp cat mai
scurt, a devenit o necesitate dictata de ritmul vietii moderne.

Desi pare a fi o tehnologie de ultima ora, iar punerea la punct a unei asemenea retele de
transport este abia la inceput, ideea construirii unei cai magnetice suspendate este veche de
aproape un secol. In 1914, Emile Bachelet, un electrician francez, care a emigrat in Statele Unite
ale Americii, a prezentat, la o expozitie din Londra, prototipul unui mijloc de transport similar
trenului clasic, dar care putea functiona fara sine, fara roti si fara locomotiva alimentata cu
combustibil fosil. Era conceput in asa fel incat atractia si respingerea dintre campurile
magnetice sa il tina suspendat si, in acelasi timp, sa il faca sa inainteze, doborand toate
recordurile de viteza. Incepand cu 1922, inginerul german Hermann Kemper preia si
imbunatateste ideea lui Bachelet, brevetand trenul cu levitatie magnetica, in 1934. Nu reuseste
insa sa transpuna in practica exceptionalul proiect, din cauza vremurilor tulburi din preajma
celui de-al Doilea Razboi Mondial. Abia in 1973, Germania va relua cercetarile, la Universitatea
Tehnica din Braunschweig, iar sase ani mai tarziu, primul tren cu levitatie magnetica din lume –
Transrapidul 05 – este pus in functiune, cu ocazia Expozitiei Internationale a Mijloacelor de
Transport, din Hamburg (orasul in care, astazi, se afla cea mai mare statie de triaj, de pe
continentul european).
 Mecanismul de functionare a caii magnetice suspendate se bazeaza pe proprietatile
magnetilor, adica atragerea polilor opusi si respingerea polilor cu sarcini identice. Campurile
magnetice care permit deplasarea trenurilor sunt generate cu ajutorul unor bobine amplasate
pe pista de rulare. Electromagnetii sunt asemanatori cu magnetii obisnuiti, in sensul ca atrag
obiectele din metal, singura deosebire fiind data de faptul ca forta de atragere este temporara.
Pentru functionarea sistemului Maglev, elementele esentiale sunt:

o sursa de curent foarte puternica;

bobine magnetizate, care sa fie dispuse la nivelul caii de deplasare;

magneti de dimensiuni mari, pozitionati sub trenul de mare viteza;

 Maglev-urile plutesc, la cativa centimetri de sol, pe o perna de aer, eliminandu-se,
astfel, forta de frecare. O asemenea caracteristica, asociata formei aerodinamice, confera
trenurilor o fiabilitate extraordinara si performante de neegalat pana la acest moment.
Specialistii sustin ca, in viitorul apropiat, este foarte posibil ca rutele aviatice intre orase situate
la 1500-2000 kilometri distanta sa fie abandonate, in favoarea acestor mijloace de transport de
mare viteza, care ar putea parcurge, de exemplu, distanta Roma-Paris (1100 kilometri), in
maximum doua ore.

Tarile care acorda o atentie deosebita, in prezent, transportului pe calea magnetica suspendata
sunt Germania si Japonia. Chiar daca pornesc de la acelasi concept, exista diferente tehnologice
semnificative intre cele doua sisteme. In Germania, inginerii au pus la punct transrapidul de tip
EMS (electromagnetic suspension). In acest caz, partea inferioara a trenurilor este incadrata
intr-o rama de otel. Electromagnetii care sunt atasati de rama metalica sunt pozitionati catre
calea de deplasare, permitand levitatia la aproximativ un centimetru de sol, chiar si in perioada
de stationare a trenului. Pe langa acesti electromagneti, trenul incorporeaza o serie de alti
magneti mai mici, care au rolul de a pastra stabilitatea in timpul mersului. Cu ajutorul sistemului
EMS, bobinele conduc electricitatea doar in momentul in care exista si o sursa de curent.
Singurele dezavantaje al sistemului EMS constau in faptul ca trenurile au nevoie de roti de
cauciuc pana in momentul in care ating o viteza de 100 de kilometri pe ora si ca persoanele cu
pacemaker (stimulator cardiac) implantat trebuie sa il opreasca in timpul calatoriei. Japonezii,
pe de alta parte, utilizeaza sistemul EDS (Electrodynamic suspension). Pentru ca trenurile sa se
deplaseze, se induce un curent electric foarte puternic, ceea ce presupune un consum energetic
subtantial, capabil sa sustina levitatia la aproximativ zece centimetri de sol.
 Un alt tren de mare viteza, de data aceasta din Germania, este “Transrapid TR-09”, cel
mai rapid din Europa, folosit pentru transportul pasagerilor intre marile orase. Viteza de
deplasare este de 450 de kilometri la ora.

Transrapid este un sistem de tren cu levitație magnetică dezvoltat de companiile

germane Siemens și ThyssenKrupp, dar și numele companiei care se ocupă de dezvoltarea
sistemului.

Dezvoltarea sistemului a început în 1969 pe baza unor planuri datând din 1934. Din
1987 compania dispunea de o pistă de încercare în Emsland, Germania. La sfârșitul anului 2011,
licența de operare pentru pista de testare de la Emsland a expirat și locația a fost închisă. La
începutul anului 2012, au fost aprobate demolarea și reconversia întregului site, inclusive
fabrica. În septembrie 2017 existau planuri de a folosi ultimul Transrapid 09 ca muzeu și spațiu
de conferințe, amplasat la Fleischwarenfabrik Kemper[1].

Singura realizare comercială a companiei este linia de 30 km între centrul orașului

Shanghai și Aeroportul Internațional Pudong. Sistemul nu a fost încă folosit pentru o distanță
mai lungă, între două orașe.

Cea mai recentă versiune, Transrapid 09, este proiectat pentru a atinge o viteză de 500
km/h și permite accelerații și decelații de aproximativ 1 m/ s2.