Ene C.

Ștefan
An 3, Grupa 3
Teologie Pastorală
enestyfanstyfan@gmail.com, +40764088425
20.05.2021

Examen la Istoria Religiilor

-semestrul al II-lea-

1. Descrieți principalele concepții și caracteristici rituale ale religiilor sincretiste eleniste,

precum și diferențele fundamentale ale acestora comparativ cu viziunea misterului creștin.

2. Care considerați că au fost elementele religiozității geto-dace ce au favorizat înțelegerea

și răspândirea creștinismului în spațiul nord-dunărean și cum au fost ele convertite în
spiritualitatea și cultura creștină românească?

REZOLVARE:

1. Religiile sincretiste au apărut drept consecință a unui promotor fenomen de globalizare,

cauzat de expansiuni teritoriale extrem de extinse, care au schimbat radical harta întregii lumi
antice. Multe așezăminte politice slab dezvoltate, izolate, conservatoare și compacte, s-au văzut
în fața opțiunii de a fi cu totul distruse, ori asimilate de civilizațiile mari și active, astfel,
schimburile de stil de viață, cultură, religie și mentalitate, au cauzat o eterogenizare a credințelor
locale cu cele ale noii administrații teritoriale. Întrepătrunderea religiilor locale cu cele eliniste a
cauzat sincretismul religios, care a căpătat diverse nuanțe pronunțate, astfel, concepte de
mântuire, vindecare, salvare, terapie, minune, magie, astrologie (care, deși dezvoltată paralel cu
religia, a ajuns să se combine, atrăgând după sine asocierea zeităților cu anumite astre), mantica,
culte ale strămoșilor și eroilor și multe alte elemente care au reactualizat și modificat credințe
arhaice într-unele noi și mistice. Sacerdoțiul, deși prezent în majoritatea religiilor, a căpătat noi
înțelesuri și funcții, precum se observă în misterele eleniste orientale, în care sacerdoții dețin un
rol festiv în cadrul sărbătorilor pentru cei adormiți și ale zeilor, precum se apropie acest element
antropic de cel divin prin „Ziua Sângelui”, care rememorează strămoșii și se încheie prin biruința
zeului asupra morții.
Se pot regăsi anumite repere actual creștine în cadrul misterelor elenistice. Adesea, tradiția se
întrepătrunde cu religia, astfel, tradiționalele obiceuri devin sărbători religioase. Este interesantă
viziunea de vindecare și salvare în religiile sincretiste eleniste. Cultul zeului Asklepios, ca
vindecător, a ajuns să capete o nuanță mântuitoare, miraculoasă și salvatoare a omului, însă,
diferența principală dintre această noțiune și mântuirea creștină, este aceea de legătură a trupului
cu sufletul. Credința creștină privește mântuirea mai puțin strâns legată de starea trupului, ci a
sufletului. Deși există vindecări prin slujbele împământenite în misterul creștin, acestea privesc
izbăvirea trupului pentru vindecarea sufletului, pe când celelalte privesc vindecarea pur trupească
suficientă. Filosofii antici au fost oarecum asemănați chiar cu făcătorii de minuni (Pitagora- un
fel de „apostol”), însă, privindu-se mai puțin relația divinitate- om, se observă o credință în
sistemul său de valori, mai mult decât în harul divin pe care îl posedă. Creștinismul privește
veșnicia mult mai complex, deoarece privește viața ca o pregătire pentru nemurire, pe când
sistemele filosofice privesc mai mult viața ca desfășurare extinsă a existenței.
Creștinismul a privit mereu sincretizarea drept o abatere de la calea adevărată, pe când religiile
sincretiste au văzut fiecare cult o adiție bine primită pentru îmbogățirea cultului și a puterii
acestuia. Există această problemă de „infidelitate” a membrului față de divinitate, în cazul în care
se asimila cultul zeiței Isis, se considera ca fiind o zeitate puternică, mai bună, mai convenabilă
decât zeul omolog al religiei.
În cadrul misterelor eleniste, se observă, probabil și datorită credinței politeiste, caracterul
mântuitor al zeului celui mai apropiat. O mare parte a cultului pune accent pe neofit, care este
inițiat strict în cadrul zeului patron al misterului. Omul consideră că se „mântuiește” prin acel
zeu, parte a panteonului, deci, printr-un fragment al acestuia, pe când creștinismul privește
entitatea mântuitoare drept întreaga Ființă a lui Dumnezeu, întreaga ceată a sfinților și întreaga
Biserică închinată unui singur Dumnezeu. Nu există aderarea credinciosului doar la o parte a
învățăturii, ci la totalitatea credinței.

2. Poporul trac al geto-dacilor, ancestor al actualului popor român, în urma latinizării survenite în
urma cuceririlor romane din secolul 2 d.Hr., a favorizat, prin elementele sale sacramentale,
apariția, înțelegerea și dezvoltarea armonioasă a creștinismului în cadrul granițelor sale.
 În primul rând, nu se poate discuta despre geto-daci fără a se lua în considerare puternica lor
credință în nemurire și de viață după moarte. Însuși împăratul Traian reamintește caracteristica
de „nemuritori” a geto-dacilor, fapt relatat de Iulian Apostatul. Desigur că majoritatea credințelor
antice privesc destinul omului după moarte drept trecere în nemurire, însă, în credința geto-dacă,
acest principiu devine o normă strictă după care își trăiau viața. Astfel, vedem o mare asemănare
ce a favorizat credința creștină, care privește viața aceasta drept efemeră, iar cea de după moarte
drept infinită și întregul scop al existenței pe pământ, deci, moartea nu este sfârșitul existenței, ci
doar o mutare a locuinței, o trecere în imaterialitate și șederea lângă divinitate. Apropierea celui
adormit de zeul suprem, deci conceptul de „paradis”, este asemănător, precum geto-dacii credeau
că se vor situa alături de Zamolxis, așa au îmbrățișat și ideea Raiului creștin.
Această credință în nemurire aduce și cultul sacrificiului uman, trimiterea unui sol la divinitate.
Aceasta pare incompatibilă cu prețuirea vieții în rândul creștinilor, însă se observă clar această
idee de jertfă a solului pentru întregul popor, solul fiind un tânăr ales, bun, nu un om cu
moravuri, care nu urmează principiile vieții. Deci, ideea de jertfă aleasă (omolog al jerfei lui
Hristos pentru popor), de siguranță a vieții de după moarte, fapt care implică o credință în
mântuire și mântuire prin jertfă.
Un alt element al religiei geto-dace este caracterul său favorizant al monoteismului, privind la
Zamolxis ca fiind Marele Zeu. Astfel, acceptarea și înțelegerea creștinismului, religie pur
monoteistă, a fost mult mai accesibilă decât a altor religii politeiste. Reprezentarea lui Zamolxis
ca fiind însoțit de o femeie nu neagă apropierea de un caracter monoteist, deoarece aceasta se
află pe un plan caracteristic religiilor vremii, o entitate a fertilității pământului, a rodului și a
bunătății feminine, nu neapărat o zeiță. Cultul Maicii Domnului nu se pliază perfect pe aceasta,
însă adorarea unui personaj feminin a fost bine receptată tocmai datorită acestei reprezentări.
Ritualurile funerare diferă prin practica incinerării, fapt neacceptat de creștinism. Totuși, este
interesantă practica înhumării pruncilor, care nu necesitau purificarea prin foc. Putem face o
analogie la credința în focul iubirii lui Dumnezeu.
De asemenea, tradiția geto-dacă s-a adaptat la praznicele creștinismului, precum se observă
sărbătoarea Sânzienelor, asociată cu fertilitatea pământului, care a migrat prin sărbătorirea
roadelor și recoltelor în luna iunie, pe 24, concomitent cu praznicul Tăierii Capului Sfântului
Ioan Botezătorul.
 Toate aceste elemente nu doar că au favorizat răspândirea creștinismului, ci au și ținut departe
sincretismele și religia politeistă a stăpânitorilor romani.