Nu cred că s-a gândit vreodată serios la moarte și brusc i s-a făcut frică.

A murit de frica asta bruscă,

montruos de mare, pe care nu a văzut-o niciodată arătându-i-se în fiecare pahar, în fiecare dumicat de
pâine sau zi trecută.

E incredibil cum orice strop de viață ne apropie infim de moarte. Ce bagi în gură, ce scoți pe gură, ce ții
în suflet. Mașina în care urci, trenul din care te dai jos, toate deciziile mici pe care le iei. Toate care te iau
pe tine.

Poate secretul e să primim moartea în pași mici în viața noastră. Să fie și ea pe acolo. Nu ca variantă de
evadare, ci ca bucățică de inevitabil amânat și reamânat, insinuat. Niciun secret de fapt. Oricum ne ia
prin surprindere, dar dacă tot ne ia, să nu ne lovească. Așa cum cred că l-a lovit pe el. Nu că s-ar fi crezut
nemuritor, dar ceva în sinea lui parea irezistibil morții. Viața lui aștepta să se trezească la viață și s-a
trezit la moarte.

Viața-i un cerc ondulat, colorat și zglobiu în interiorul căruia desenem tot felul de forme cu pașii noștri
leneși sau grăbiți. Ne învârtim până când obosim și ne prinde timpul din urmă. Pe el l-a prins singur,
ascultând la căști o emisiune la radio, încercând să-și acopere urechile de gândurile ce-i bubuiau meschin
în cap. Cum că e rău, cum că încearcă, dar nu mai poate să se ridice. Mai bine să nu mai încerce. Îmi
imaginez că nimeni nu s-a gândit să mai închidă radioul. Și bateriile au ținut și au mers înainte cât toate
emisiunile lui preferate dintr-o zi și-o noapte, cât să-i fie drumul cât mai ușor, cât mai la fel, dar spre un
altfel de somn. Și ca în filmele alea americare care ne plăceau când eram mici – s-a trezit că ne vede și
noi nu-l mai vedem. S-a învârtit ce s-a învârtit încercând să ne facă atenți, a vrut să-și toarne o țuică într-
un pahar și-a înțeles că a schimbat dimensiunea când țuica n-a mai curs. Asta l-a cam supărat puțin. În
rest, a continuat să ne privească enervat de prostiile pe care le spuneam și lucrurile care puteau fi făcute
altfel sau mai bine. După ce și-a dat seama însă că poate ajunge oriunde oricând, s-a bucurat să schimbe
canalele astea ale lumii cu o telecomanda invizibilă care era în sfârșit doar a sa.

Nu-mi iese din minte imaginea asta a celui deja plecat dintre noi, cu un radio mic pe piept și căștile pe
urechi ascultând ceva ce nu mai aude, răsunând mult până cineva să-și dea seama că s-a dus. Melooo
de la trei la patru. Din ce în ce mai fâșâit, mai slab, mai departe. Cotele apelor Dunării...Ați ascultat
povestea...Teatru Radiofonic...

Nu știu cât durează lucrurile astea acolo dincolo undeva. Probabil mai mult ca-ntr-un film american, doar
că-i un film pe care-l poți vedea o singură dată. Și știi ce e ciudat? Că-n viața asta medium scurtă a mea
de până acum, am senzația că totuși revăd niște filme, că merg înainte pe bandă rulantă doar ca să reiau
un fir. Uneori, de cele mai multe ori, mai bine decât prima oară. Dar totuși același fir. Și-așa că toate
hotărârile astea mici și mari ale mele, ale tale, ale noastre, nu-s decât niște ițe din firul ăsta, niște scame,
niște despicături care-l fac mai firav, mai viguros sau mai plăpând. Ideea e să le luăm și să mergem mai
departe cât ține firul. Dacă ne poticnim prea mult în ele, rămânem suspendați într-un picior, într-un
deget, într-o unghie și ne dezechilibrăm teribil. Ne consumăm toată energia ca să rezistăm în poziția aia
și rezistăm, e-adevărat, o vreme, ba chiar facem mușchi, ne zbatem să rămânem acolo. Dar cât să te
zbați? Și ce faci dacă te obișnuiești să stai într-un picior și uiți că mai ai unul? Că întreg ai fi mai puternic.
Întreg cu deciziile tale bune sau rele, nu contează. Dar ale tale. Aici, acum. N-avem mai multe vieți, dar
acrobațiile-s faine și gata, mă apuc de ele. Te bagi?