MUNCHEN 1972:

JOCURILE OLIMPICE SUB TEROARE!

După cel de-al Doilea Război Mondial, Jocurile Olimpice au cunoscut nenumărate cazuri în care
politica a interferat cu sportul. Împărțirea Europei în sfere de influență – occidentală sau
sovietică, nașterea zecilor de state din fostele colonii africane și asiatice, problemele rasiale –
totul a făcut ca sportul să se intersecteze cu problemele sociale, economice și politice,
intersectare care a dus, uneori, până la conflicte armate și la acte teroriste declanșate împotriva
sportivilor.
Acest ultim lucru s-a întâmplat în 1972, când televiziunea și Jocurile Olimpice vor intra,
împreună, într-o nouă eră: cea a terorismului internațional. În dimineața zilei de 3 septembrie
1972, la începutul celei de-a noua zile a Jocurilor de la München, un commando de opt auto-
intitulați fedayni, războinici palestinieni, de fapt membri ai grupului terorist palestinian
„Septembrie Negru“, afiliat la Organizația pentru Eliberarea Palestinei, intrau în forță în orășelul
olimpic și asaltau clădirea în care erau cazați o parte din sportivii israelieni.

Jocurile Olimpice de la Munchen erau un excelent prilej pentru ca infama ediție 1936 a Jocurilor,
de la Berlin, să fie uitată. Germania Federală și Munchen-ul însuși, aflat la doar o aruncătură de
băț de fostul lagăr de concentrare de la Dachau, aveau nevoie să prezinte lumii o altă față. O
societate complet schimbată față de anii războiului, o societate modernă și pașnică, fără excese
polițienești. Jocurile Olimpice de la Munchen trebuiau să fie un festival jovial și relaxat, iar
organele care asigurau securitatea Jocurilor Olimpice au dorit ca măsurile de securitate să nu se
sustragă acestei idei.
Serviciile de securitate urmu să fie asigurate de poliție, ajutată de armata federală, însă, din
motive politice, guvernul de la Bonn a decis să se evite ca toate forțele de ordine implicate să fie
echipate în uniforma specifică. Astfel încât o mare parte a aparatului de securitate de la Jocurile
Olimpice urma să fie constituit din agenți îmbrăcați în civil și neînarmați, care aveau ordinul de a
evita eventualele provocări și escaladarea violenței.
Mai mult decât amenințările care aveau o motivație politică, autoritățile din Bavaria s-au temut
de o creștere a criminalității ordinare: Jocurile urmau să atragă o avalanșa de hoți de buzunare,
de hoți de mașini, de prostituate și vânzători de droguri.
Nu s-ar putea spune că nu au existat temeri privind eventuale atacuri teroriste sau că
organizatorii nu au primit informații despre amenințări făcute de diverse grupări extremiste.
Existau chiar precedente petrecute în același an, 1972. Mai întâi deturnarea zborului 571 al
companiei belgiene Sabena, de la Bruxelles la Tel Aviv, în ziua de 8 mai. Acțiunea a fost
contracarată de unitatea antiteroristă de elită a israelienilor, Sayeret Matkal și a fost un succes. A
urmat, la 30 mai, masacrul produs pe aeroportul Lod (acum Ben Gurion), din Tel Aviv, de cei
trei japonezi membri ai facțiunii Armata Roșie Japoneză – un act terorist care a produs 24 de
morți și 62 de răniți.
Shmuel Lalkin, șeful delegației olimpice israeliene la Munchen 1972, a avertizat Ministerul
Culturii, Educației și Sportului din Israel, că nu există destule elemente de securitate privind
plasarea unei părți a sportivilor israelieni în apartamentele de la parterul clădirii de pe
Connollystrasse nr 31, alături de sportivi din Uruguay și Hong Kong, asta în timp ce oficialii
germani responsabili cu securitatea satului olimpic, în acord cu oficiali israelieni, au luat ca unică
măsură de siguranță evitarea plasării delegației din Israel în apropierea delegației din Egipt.
Raportul Kopel, făcut public de guvernul israelian abia în anul 2005, arată că sportivii erau
conștienți de pericolele care îi pândeau la Munchen:
” Mărturiile sportivilor, conducătorilor, jurnaliştilor și echipelor de televiziune arată clar că
membrii delegației au discutat frecvent între ei, dar și cu familiile lor, despre lipsa evidentă de
securitate din satul olimpic, în special în ceea ce privește locuințele lor. Sentimentul de inconfort
s-a intensificat pe măsură ce promptitudinea agenților de securitate plasați la intrările din sat a
scăzut. Apropierea de locurile de cazare ale echipei sudaneze și multitudinea de muncitori
palestinieni prezenți în satul olimpic au intensificat disconfortul general. Mulți dintre sportivi s-
au temut că vor fi atacați în timpul concursurilor la care urmau să participe. Nimeni însă nu a
luat în considerare posibilitatea unei luări de ostatici. Temerile manifestate de sportivi nu au dus
la consolidarea securității. Iar sportivii nu au acționat, așa cum au declarat ulterior, pentru că
au presupus că forțele de securitate erau prezente în număr mare, dar erau nevoite să lucreze
sub acoperire”.
Manfred Schreiber, directorul serviciului de securitate al Jocurilor Olimpice din 1972, a
însărcinat un polițist de 39 de ani, pe nume Georg Sieber, expert în psihologie și în terorism
internațional, să efectueze o analiză de risc. Sieber a prezentat câteva zile mai târziu o listă de 26
de scenarii de criză care se puteau întâmpla în timpul Jocurilor. Pe listă erau reunite scenarii în
care IRA sau ETA ar fi încercat să organizeze atacuri cu bombe, scenarii potrivit cărora gruparea
marxistă Tupamaros, din Uruguay, sau Mafia italiană ar fi răpit sportivi sau oficiali, ba chiar și
unul în care neonaziști suedezi ar fi deturnat un avion pe care l-ar fi prăbușit peste Stadionul
Olimpic, într-o acțiune suicidară. Însă scenariul cu numărul 21 implica și o amenințare
palestiniană atât de apropiată de realitatea ulterioară încât pare desprinsă dintr-o viziune: un
commando palestinian compus din 12 bărbați înarmați, pătrund în satul olimpic, invadează
apartamentele delegației israeliene luând un număr de ostatici, apoi amenință cu uciderea
acestora dacă nu se acceptă un schimb cu deținuți politici arabi din închisorile israeliene. Sieber
avertiza că, indiferent dacă palestinienii vor eșua în tentativa lor, aceștia vor provoca o baie de
sânge la Munchen într-o misiune care va fi, fără dubii, sinucigașă.
Manfred Schreiber a văzut toate aceste scenarii ca fiind nerealiste și le-a considerat duse la
extrem.
La 23 august, cu trei zile înaintea deschiderii oficiale a Jocurilor de la Munchen, ministrul de
interne al landului Bavaria, Bruno Merk, a vizitat întreaga zonă a satului olimpic și s-a declarat
satisfăcut de ceea ce văzuse.
Mai târziu, dublul campion olimpic american Vince Matthews a scris despre ceea ce se întâmpla
în satul olimpic, în zilele precedente atacului terorist. Matthews afirmă că aproape oricine putea
intra în sat fără prea multe probleme: ”Fluturând ceva ce putea semăna cu o acreditare de presă,
reporterii sau oamenii obișnuiți treceau rapid de agenții de securitate de la intrările satului.
Sportivii își împrumutau acreditările prietenilor și rudelor, iar agenții, neînarmați, erau ușor de
recunoscut pe străzile satului, din cauza uniformelor în culori pastelate”.

Ceea ce nimeni nu știa încă, era faptul că liderii grupării teroriste palestiniene ”Septembrie
Negru”, afiliată la Organizația pentru Eliberarea Palestinei, au gândit un plan prin care să încerce
atacarea sportivilor israelieni prezenți la ediția din acel an a Jocurilor Olimpice. Acesta a fost
planul operațiunii ”Ikrit and Biram”, după numele a două sate locuite de palestinieni creștini, a
căror populație a fost evacuată de către trupele israeliene în 1948. Locuitorii celor două localități
nu au mai primit niciodată permisiunea de a reveni la casele lor.

Trei dintre viitorii membri ai grupului care a acționat, inclusiv conducătorul lor, Luttif ”Issa”
Afif, au lucrat chiar în Satul olimpic, adunând informații. Ceilalți cinci veneau direct dintr-o
tabără de pregătire de lângă Tripoli, din Libia, acolo unde pregătiseră atacul, și aterizaseră la
Munchen via Roma și Belgrad.
Ajutați de organizațiile neofasciste vest-germane, opt teroriști palestinieni s-au infiltrat în Satul
olimpic în dimineața zilei de 5 septembrie, în jurul orei 4:30, în apropierea porții nr 25A.
Îmbrăcați în treninguri și purtând saci mari, de sport, pentru echipament – umpluți însă cu
armament și muniție, palestinienii au sărit pur și simplu gardul înalt de doi metri al Satului
Olimpic, sub privirile deloc bănuitoare ale unor sportivi americani care reveneau în sat după o
noapte petrecută în oraș, la distracție. și au intrat, cu ajutorul unei chei furate, în clădirea unde
erau cazați membrii delegației din Israel. Atacul a început la ora 4:30 dimineața, când teroriștii,
înarmați cu arme automate AKM și grenade, au încercat să deschidă ușa apartamentului nr 1 din
clădirea atacată. Zgomotul făcut de ei l-a trezit pe arbitrul de lupte Yossef Gutfreund, un uriaș de
40 de ani, 1,90 m și 130 de kg, născut în România. Acesta s-a dus către ușa apartamentului și a
văzut oameni mascați și înarmați încercând să intre în încăpere. Gutfreund a strigat către colegii
săi, pentru a-i trezi și a decis să încerce să blocheze ușa, ținându-i în loc pe atacatori. Câțiva
dintre sportivii israelieni au reușit să scape după ce l-au auzit pe Yossef Gutfreund țipând, printre
ei numărându-se antrenorul halterofililor, Tuvia Sokolovsky, dar și Shaul Ladany, primul care a
dat alarma în satul olimpic.
Din păcate, Gutfreund nu i-a putut întârzia mult timp pe atacatori, care au pătruns în cameră
luându-i ostatici pe cei găsiți acolo. Palestinienii l-au luat cu ei pe antrenorul de lupte Moshe
Weinberg, care era rănit, pentru a-i conduce în camerele altor sportivi israelieni. Weinberg i-a
mințit pe atacatori că apartamentul nr 2 nu este ocupat de israelieni, conducându-i spre
apartamentul nr 3, unde erau cazați șase sportivi – trei luptători și trei halterofili. Weinberg spera
ca aceștia să se poată lupta cu teroriștii, însă ei au fost surprinși în somn.
În cele din urmă, un singur sportiv a mai reușit să fugă, luptătorul Gad Tsobari, ceilalți fiind luați
ostatici, iar Weinberg și halterofilul Yossef Romano au fost uciși în încercarea lor de a se lupta
cu palestinienii.
Teroriștii aveau sub control nouă sportivi și antrenori israelieni, care sunt luați ostatici și
sechestrați în camere. Cei opt teroriști rămân în clădire timp de optsprezece ore, negociind cu
poliția vest-germană și impunând condiții foarte dure: eliberarea a 234 de palestinieni și non-
arabi care erau deținuți în închisorile israeliene, precum și eliberarea celor doi fondatori ai
grupului german Rote Arme Fraktion, Andreas Baader și Ulrike Meinhof, ambii aflați într-un
penitenciar vest-german.
Încă de la începutul crizei, guvernul israelian condus de Golda Meir a refuzat orice tratative cu
grupul de teroriști. Premierul Meir a cerut celorlalte țări să condamne atacul arab și a declarat
”Dacă noi vom renunța și ne vom abandona principiile, niciodată, nicăieri, nici un israelian nu se
va mai simți în siguranță”.
Germania de Vest a refuzat să permită accesul unei echipe speciale de intervenție care făcea
parte din forțele anti-teroriste ale statului evreu, dar, în schimb, poliția bavareză a lansat propriile
serii de operațiuni de salvare și eliberare a ostaticilor, ambele eșuate. Au fost trimiși 38 de
polițiști, îmbrăcați în treninguri și înarmați cu arme autmate. Însă aceștia nu erau pregătiți pentru
intervenții de acest gen. Prima tentativă a fost dezvăluită teroriștilor chiar de către televiziune,
care transmitea în direct; aceștia văzând prin intermediul unui televizor instalat într-una din
camere, cum polițiștii încercau să se infiltreze în clădirea ocupată de palestinieni. Avertizați de
imaginile de la televizor, teroriștii au amenințat că îi vor împușca pe toți cei nouă ostatici, și
poliția și-a retras oamenii.
Situația avea să degenereze pe parcursul celor 21 de ore de negocieri. Teroriștii au anunțat că vor
un avion care să-i ducă în Egipt, la Cairo, iar negociatorii au reușit să obțină de la aceștia
permisiunea ca decolarea aparatului de zbor să se facă de pe un mic aeroport de lângă München,
la Fürstenfeldbruck, acolo unde poliția germană pregătise o ambuscadă.
Într-un final, teroriștii obțin acordul de a fi transportați cu două elicoptere până la aeroportul
Fürstenfeldbruck pentru a decola cu tot cu ostatici către Egipt și ajung pe micul aeroport bavarez
în jurul orei 22.15. Aici, arabii sunt așteptați de către poliția vest-germană, care încercase să se
organizeze. Astfel, în perimetrul aeroportului au fost pozitionați cinci trăgători înarmați cu puști
cu lunetă, dar nici unul dintre aceștia nu avea o pregătire specifică lunetiștilor. De asemenea, cei
cinci polițiști germani nu primiseră armament de precizie pentru ținte aflate la distanță, nu erau
echipați cu dispozitive pentru vedere pe timp de noapte și aveau comunicare mijloace de radio-
comunicații. Pe pista aeroportului, un avion Boeing, fără echipaj la bord, îi aștepta pe teroriști.
Întreaga acțiune l-a avut ca martor ocular pe Zvi Zamir, șeful Mossadului, care nu a avut
permisiunea a interveni. Totodată, germanii nu au fost de acord cu propunerea israelienilor, care
se arătaseră gata sa trimită la fața locului unitatea lor specială antitero, Sayeret Matkal.
Pe pistă, Luttif ”Issa” Afif și un alt palestinian au urcat la bordul Boeing-ului pregătit de
germani, dar când au constatat că nu există nici un echipaj, au realizat că totul este o capcană și
s-au întors la elicopterele cu care veniseră. Atunci doi dintre lunetiștii germani au primit ordin să
deschidă focul și totul s-a trasformat în haos.
Această ultimă încercare de eliberare a ostaticilor s-a sfârșit tragic: toți cei nouă israelieni au
murit în timpul schimburilor de focuri purtate pe pista aeroportului, fiind executați chiar de către
răpitori. Alături de ei, au mai murit un polițist german și cinci dintre teroriști. Alți trei au fost
arestați, dar s-au văzut liberi numai o lună mai târziu, când un avion Lufthansa a fost deturnat,
atacatorii amenințând că îl vor arunca în aer în cazul în care cei trei teroriști arestați pentru
”Masacrul de la München” nu vor fi puși în libertate.
Efectul atacului terorist a fost unul devastator. Europa a descoperit că nu avea forțe specializate
în lupta cu astfel de amenințări teroriste. Comitetul Internațional Olimpic a decis ca Jocurile să
continue după o zi de pauză, la 6 septembrie, când pe Olympiastadion 80.000 de spectatori și
3.000 de sportivi au participat la un ”memorial” în cursul căruia președintele C.I.O., englezul
Avery Brundage, o personalitate controversată în lumea sportului din secolul al XX-lea, nu a
făcut referire la sportivii uciși, dar a vorbit despre ”forța mișcării Olimpice”, spunând: ”Jocurile
trebuie să continue, iar noi trebuie să ne continuăm eforturile de a le menține curate, pure și
oneste”.
După ziua de 6 septembrie, delegațiile din Israel, Filipine și Algeria au părăsit competiția,
revenind în țările lor. Și delegația egipteană s-a întors la Cairo, conducătorilor ei fiindu-le teamă
de o eventuală încercare de răzbunare care să-i vizeze.

1972 a fost ultima ediția a Jocurilor Olimpice moderne care nu a apelat la un aparat de pază și
protecție specializat. Începând cu ediția din 1976, satele olimpice au fost supuse unor reguli
riguroase, fiind păzite de poliție și armată 24 de ore din 24. Accesul în sate nu a mai fost
atât de permisibil, iar măsurile de securitate au devenit din ce în ce mai severe.
Un singur atentat a mai fost înregistrat la Jocurile Olimpice, în 1996, la Atlanta, în ziua de 27
iulie, atunci când Eric Robert Rudolph a detonat o bombă în Centennial Olympic Park. Două
persoane au murit, alte 111 au fost rănite. Zona atentatului era una din afara ariei ocupate de
sportivi. În Centennial Olympic Park se desfășurau tot soiul de evenimente culturale, iar în zilele
Jocurilor Olimpice aici se țineau diverse concerte. Rudolph vedea în gestul său un protest politic.
În declarația dată poliției americane, atentatorul își recunoștea faptele și detalia motivele care îl
împinseseră la un asemenea gest: ura împotriva avortului, drepturile acordate homosexualilor și
greșelile făcute de guvernul federal în conducerea țării. Rudolph credea că detonând o bombă în
timpul Olimpiadei, competiția va fi întreruptă, iar imaginea guvernului de la Washington va avea
de suferit în interiorul și în afara Statelor Unite.

ROMÂNII AU FOST MARTORI AI EVENIMENTELOR DIN SATUL OLIMPIC

Sportivii tricolori prezenți la Jocurile Olimpice de la Munchen 1972 au fost martori oculari ai
tragicului eveniment. Clădirile în care erau cazați românii se aflau în vecinătatea israelienilor.
”Lotul lor stătea într-un bloc de patru etaje, iar noi stăteam chiar în blocul de lângă ei. Eram la
etajul șase și priveam de aproape la toată nenorocirea. Blocul de locuințe unde locuiau
israelienii avea un balcon comun și acolo am văzut teroriști cu cagule pe față, înarmați, care se
plimbau în dreapta și în stânga. Sigur nu ne amenințau pe noi și nu manifestau interes pentru
alți sportivi”, spune handbalistul Radu Voina, vicecampion olimpic la handbal în 1972.
Gheorghe Berceanu, campion olimpic la lupte în 1972, își amintește faptul că îi cunoștea bine pe
componenții lotului israelian de lupte, alături de care efectuase pregătirea de iarnă la Poiana
Brașov.
Cristian Gațu, vedeta naționalei de handbal tricolore, dormea atunci când, la 5:30 dimineața a
fost trezit, împreună cu colegii săi de apartament, de către securistul care venise la Munchen
alături de delegația României. Acesta era agitat, i-a rugat să închidă geamurile și să fie foarte
atenți. ”Stai, domnule! Ce s-a întâmplat? – am întrebat noi. Răspunsul lui ne-a speriat: Au intrat
teroriștii la delegația Israelului! Am ieșit la geam și am văzut. Erau cu cagule și păzeau să nu se
apropie cineva de perimetrul blocului lor!”
Carol Corbu a fost, și el, unul din martori: ”Aveam pe cineva care era fondist și se trezea
dimineața, la prima oră, să alerge și să facă încălzirea. A venit și ne-a spus că e groasă treaba,
iar dacă nu credem să mergem la fereastră și să vedem singuri. Ne-am dus și i-am văzut p-ăștia
în balconul lor, cu măști pe față, cu arme. Ne întrebam ce se întâmplă, apoi am aflat de la
altcineva. Ieșeam în balcon, dar cu teamă, pentru că nu poți să ști ce gândește un individ din
ăsta, care stă cu automatul la piept”.
Un alt handbalist. Ștefan Birtalan, a încercat să imortalizeze momentele trăite atunci, dar fără
noroc: ”Eu îmi cumpărasem, de la Moscova, un aparat foto Kiev, iar atunci când a venit
ministrul de interne al Germaniei să discute cu teroriștii am coborât să fac poze. Am stat la 10
metri de ei și am făcut o poză, dar atunci când am scoas filmul, neîndemânatec, am voalat tot și
am rămas fără pozele făcute în sat”

VICTIMELE ATENTATULUI DE LA MUNCHEN 1972

Moshe Weinberg (antrenor de lupte) și Yossef Romano (halterofil) au fost împușcați în Satul
olimpic, în timp ce încercau să se lupte cu teroriștii. Ceilalți nouă israelieni care au murit în lupta
de la aeroport au fost: halterofilii Ze’ev Friedman și David Berger, luptătorii Eliezer Halfin și
Mark Slavin, un arbitru în proba de haltere – Yakov Springer, un arbitru de lupte – Yossef
Gutfreund, un antrenor de tir – Kehat Shorr, un antrenor de scrimă – Andre Spitzer și un antrenor
de atletism – Amitzur Shapira. Spitzer, Shorr și Gutfreund se născuseră în România. Printre
victime s-au mai numărat polițistul german Anton Fliegerbauer, precum și cinci membri ai
commando-ului terorist palestinian: Luttif ”Issa” Afif, Yusuf Nazzal, Afif Ahmed Hamid,
Khalid Jawad și Ahmed Chic Thaa.