Marea Epurare este numele dat campaniilor de represiune din Uniunea Sovietică de

la sfârşitul celui de-al patrulea deceniu ai secolului trecut, care a inclus şi epurarea partidului
comunist. Termenul de represiune a fost în mod oficial folosit pentru a indica urmărirea
oamenilor recunoscuţi drept duşmani ai poporului şi contrarevoluţionari. Epurarea a fost
motivată de dorinţa conducerii partidului de a elimina elementele disidente şi a fost deseori
considerată ca tactică a lui Stalin pentru consolidarea propriei puteri. Campanii suplimentare
de represiune au fost purtate împotriva grupurilor sociale care se opuneau statului sovietic şi
politicii partidului comunist. De asemena, un număr de epurări au fost explicate în mod oficial
ca eliminare a posibilităţilor de sabotaj şi spionaj, având în vedere un aşteptat război cu
Germania. Cea mai mare atenţie publică a fost concentrată pe epurarea conducerii partidului
înşuşi, ca şi a aparatului birocratic guvernamental şi a conducerii armatei, cea mai mare parte
a acestora fiind formată din comunişti. Dar campaniile au afectat multe alte categorii ale
societăţii: elemente considerate antisovietice din rândul intelectualităţii, a celor mai înstăriţi
ţărani – chiaburii (kulacii), dar şi din industrie şi transporturi. O serie de operaţii ale NKVD-
ului (poliţia secretă sovietică) a afectat un număr de minorităţi naţionale, considerate coloana
a cincea a duşmanilor Uniunii Sovietice. Conform discursului lui Hruşciov din 1956, Despre
cultul personalităţii şi consecinţele sale ca şi descoperirilor mai noi, multe acuzaţii, inclusiv
cele prezentate în Procesele spectacol de la Moscova, au fost bazate pe mărturisiri forţate şi
interpretări foarte largi ale articolului 58 al Codului Penal care trata infracţiunile de
contrarevoluţie. Deliberările legale cuvenite erau înlocuite de către Troika NKVD cu
proceduri sumare. Sute de mii de persoane au fost executate de plutoane de execuţie iar alte
milioane au fost condamnate la domiciliu forţat sau au fost trimise în lagăre de muncă.
Culmea campaniilor a apărut cât timp NKVD-ul a fost condus de Nikolai Ejov, din
septembrie 1936 până în august 1938. Aceată perioadă este denumită uneori şi ca
Ejovshchina ("Era Ejov"). Oricum, campaniile erau duse la îndeplinire conform liniei
generale trasate, şi deseori condusă prin ordine directe, de către biroul politic al partidului
condus de Stalin. În particular, în 1937, biroul politic (Politburo) a dat un ordin de aplicare a
"mijloacelor de corecţie psihică". Până la sfârşitul epurărilor, Ejov a fost eliberat din funcţie,
mai apoi arestat sub acuzaţia de spionaj (dovedită a fi falsă) şi trădare , judecat, găsit vinovat
şi executat prin împuşcare.
Termenul de "epurare" în jargonul politic sovietic a fost o abreviere a expresiei
epurarea ierarhiei de partid. În 1933, de exemplu, aproximativ 400.000 de membri au fost daţi
afară din partid. Dar din 1936 până în 1953 termenul şi-a schimbat sensul, pentru că a fi
exclus din partid era sinonim cu a fi arestat, întemniţat şi de cele mai multe ori, executat.
Originea Marii epurări a fost dorinţa biroului politic de a elimina orice sursă posibilă
de opoziţie. Membrii Poliburo au vrut să se asigure că membrii partidului vor urma ordinele
de la centru în strictă conformitate cu principiul centralismului democratic, că nu se vor mai
repeta situaţiile din anii douăzeci când existau facţiuni şi de asemenea, că nu va exista o
coloană a cincea în caz de război. Vyacheslav Molotov a spus mai târziu că epurarea şi
întemniţarea celor care erau suspectaţi de lipsă de loialitate a fost o măsură de protecţie în faţa
unei potenţiale invazii a Germaniei Naziste. Partidul comunist a vrut de asemenea să elimine
"elementele social periculoase", precum chiaburii, foştii chiaburi, foştii membri ai partidelor
de opoziţie precum socialist-revoluţionarii şi foştii oficiali ţarişti.
Represiunea împotriva inamicilor reali sau numai închipuiţi ai bolşevicilor a fost
neîntreruptă de la Revoluţia din Octombrie, dar au existat perioade de creştere în intensitate
precum cea a Terorii Roşii sau a deportării chiaburilor care s-au opus colectivizării. O
trăsătură distinctă a Marii Epurări a fost aceea că pentru prima oară, chiar partidul conducător
era supus represiunii la scară largă. Totuşi, doar o minoritate dintre cei afectaţi de epurări erau
membri de partid sau membri ai birocraţiei.
 Între 1936 şi 1938 au avut loc trei Procese de la Moscova a unor foşti lideri de frunte
ai partidului comunist. Ei au fost acuzaţi că ar fi complotat cu puterile occidentale pentru
asasinarea lui Stalin şi a altor lideri sovietici, pentru dezmembrarea Uniunii Sovietice şi
pentru restaurarea capitalismului.
Primul proces a fost procesul celor 16 membri ai aşa-numitului "Centru Terorist
Troţkist-Zinovievist" ţinut în august 1936, al cărui inculpaţi principali a fost Grigori Zinoviev
şi Lev Kamenev, doi dintre cei mai proeminenţi foşti lideri ai partidului.
Al doilea proces a fost în ianuarie 1937, în care au fost implicaţi 17 conducători mai
puţin importanţi, printre care Karl Radek, Iuri Piatakov şi Grigori Sokolnikov. Treisprezece
inculpaţi au fost impuşcaţi iar restul au fost deportaţi în lagăre de muncă, unde au murit în
curând.
Al treilea proces, din martie 1938, a inclus 21 de inculpaţi despre care se pretindea că
ar face parte din aşa numitul "Bloc al troţkiştilor şi a celor de dreapta" condus de Nikolai
Buharin, fost şef al Internaţionalei Comuniste, foştii prim-miniştri Alexei Rîkov, Cristian
Rakovski şi Nikolai Krestinski. Toţi inculpaţii au fost executaţi.
A fost de asemenea un proces secret al unui grup de generali ai Armatei Roşii, printre
ei aflându-se Mihail Tuhacevski, ţinut într-un tribunal militar, în iunie 1937.
Cei mai mulţi observatori occidentali prezenţi la procese au spus că acestea au fost
corecte şi vina acuzaţilor a fost dovedită. Ei îşi bazau aceste evaluări pe confesiunile
acuzaţilor, care erau date în mod liber în sala de judecată, fără a exista vreo dovadă aparentă
că ele au fost obţinute prin tortură sau prin drogare.
De exemplu, Denis Pritt, avocat britanic şi membru al parlamentului, a scris: "Încă o
dată, socialiştii slabi de inimă sunt copleşiţi de îndoieli şi de anxietate," dar "încă o dată
putem să ne simţim siguri că atunci când fumul se va ridica de pe câmpurile de bătălie ale
controverselor, se va vedea că învinuirile au fost reale, confesiunile au fost obţinute corect şi
acuzarea şi-a condus obiectiv acţiunea.”
În atmosfera politică a anilor '40, acuzaţiile de conspiraţie pentru distrugerea Uniunii
Sovietice nu erau incredibile, şi puţini observatori din afară erau la curent cu evenimentele din
interiorul partidului comunist care au dus la epurări şi la procese.
Este cunoscut azi cum erau obţinute confesiunile: prin mari presiuni psihologice
aplicate acuzaţilor. Conform mărturiilor fostului ofiţer GPU Alexandr Orlov şi a altora,
printre metodele folosite pentru obţinerea confesiunilor se numărau: bătăile repetate, tortura,
obligarea prizonierilor să stea în picioare sau să rămână treji zile în şir, ameninţări că familiile
prizonierilor vor fi arestate şi executate. De exemplu, fiul adolescent al lui Kamenev a fost
arestat şi a fost acuzat de terorism. După luni de astfel de tratament, acuzatul era extenuat şi
disperat.
Zinoviev şi Kamenev au cerut ca o condiţie a "mărturisirii" o garanţie directă de la
Politburo că vieţile lor şi ale familiilor lor vor fi cruţate. În schimbul recunoaşterii acuzaţiilor,
ei au primit toate asigurările într-o întâlnire cu Stalin, Kliment Voroşilov şi Ejov. După
proces, Stalin nu numai că şi-a încălcat promisiunea de a cruţa vieţile celor doi, dar a dat
ordine pentru arestarea şi executarea celor mai mulţi membri ai familiilor lor. Bukharin a fost
de asemenea de acord să "mărturisească" cu condiţia ca familia lui să fie cruţată. În cazul lui,
promisiunea a fost în mod parţial ţinută. Soţia lui, Anna Larina, a fost trimisă într-un lagăr de
muncă, dar a supravieţuit.
În mai 1937, a fost formată în SUA de către sprijinitorii lui Troţki, Comisia de
Investigaţie în Cazul Acuzaţiilor Împotriva lui Lev Troţki în cazul Proceselor de la Moscova,
cunoscută în general drept Comisia Dewey, pentru stabilirea adevărului despre aceste procese.
Comisia a fost prezidată de filozoful şi pedagogul John Dewey. Deşi audierile au fost în mod
evident ţinute cu dorinţa de a dovedi nevinovăţia lui Troţki, au adus la lumină probe care
demonstrau că unele dintre acuzaţiile făcute nu puteau fi adevărate.
 Epurarea în Armata Roşie s-a bazat pe dovezi fabricate care arătau că spionajul
german ar acţiona prin intermediul unui intermediar, preşedintele Cehoslovaciei, Beneş. Prin
dovezi măsluite se încerca să se demonstreze existenţa unei corespondenţe între
Tukhachevsky şi membrii Înaltului Comandament German. Prin epurările făcute în armată au
fost îndepărtaţi 3 din 5 mareşali, 13 din 15 generali de armată, 8 din 9 amirali, (aici epurările
au fost mai profunde, deoarece marinarii erau suspectaţi că au exploatat ocaziile pe care le-au
avut să aibă contacte cu străinii), 50 din 57 de generali de corp de armată, 154 din 186
generali de divizie, 16 din 16 comisari de armată şi 25 din 28 de comisari de corp de armată.
Unii observatori au apreciat că acest fapt a dezorganizat armata, a privat-o de comandanţi
experimentaţi şi au făcut-o vulnerabilă în faţa unei agresiuni.
Până în cele din urmă, aproape toţi bolşevicii care au avut un rol important în timpul
revoluţiei din 1917 sau în guvernul sovietic pe timpul lui Lenin au fost executaţi. Dintre cei
şase membri originali ai Politburo-ului din perioada Revoluţiei din Octombrie 1917 care au
mai trăit până la Marea Epurare, doar Stalin a mai supravieţiut. Patru din ceilalţi cinci au fost
executaţi. Al cincilea, Lev Troţki, a plecat în exil în Mexic după ce a fost exclus din partid dar
a fost asasinat de un agent sovietic în 1940. Dintre cei şapte membri aleşi în Politburo între
Revoluţia din Octombrie şi momentul morţii lui Lenin din 1924, patru au fost executaţi, , unul
(Tomsky) s-a sinucis, şi doi (Molotov şi Kalinin) au supravieţuit. Din cei 1.966 delagaţi la al
XVII-lea Congres Al Partidului din 1934 (ultimul congres înainte de procese), 1.108 au fost
arestaţi şi aproape toţi au murit. Procesele şi execuţiile foştilor lideri sovietici au fost, oricum,
doar o mică parte a epurărilor.
După estimările Ministerului de interne făcute la ordinul special al comisiei Partidului
Comunist care se ocupa de pregătirea celui de al XX-lea Congres al Partidului, cel puţin
681.692 oameni au fost executaţi numai pe durata anilor 1937–38, şi asta numai conform
listelor de execuţie semnate personal de Stalin, aflate în arhivele NKVD. Numărul exact de
persoane afectate rămâne nesigur şi depinde de modul în care se face numărătoarea, de
perioada care se ia în consideraţie şi dacă morţii din Gulag şi din timpul transportului către
lagărele de muncă sunt luate şi ele în considerare. Un grup de frunte de apărători ai drepturilor
omului din Rusia, Societatea Memorial a publicat o listă cuprinzând 1.345.796 de nume a
unor oameni care au căzut victime epurărilor staliniste.