Se spune că, în cazul lui Macedonski, caracterul a bătut talentul și faptele au știrbit valoarea operelor.

Din cauza
caracterului dificil și arțăgos, opera poetului care a intrat în conflict cu aproape toți contemporanii nu a fost
apreciată la adevărata valoare.

Macedonski s-a lăsat toată viața condus de trăsăturile negative ale caracterului său dificil și din acest motiv
întreaga sa operă a avut de suferit. Biografii îl prezintă ca fiind un om mult prea mândru și egoist, nediplomat și
invidios. A intrat în conflict nu doar cu cei mai de seamă junimiști precum Eminescu, Alecsandri sau Caragiale, ci
și cu toți cei cu avea păreri opuse de ale sale. Pe Eminescu l-a denigrat într-o epigramă care i-a fost fatală, pe
Alecsandri l-a pizmuit și l-a ironizat, iar pe Caragiale a vrut să-l defăimeze, instrumentând acuzații de plagiat la
adresa lui. Şi-a trăit viața afișând un spirit de frondă și de opoziție și și-a atras singur oprobiul public.

Poetul s-a născut pe 14 martie 1854 la București, fiind al treilea fiu al lui Al. D. Macedonski, general și ministru de
Război în timpul domniei lui Cuza. A fost un ”băiat de bani gata” și toată viața a afișat un aer de superioritate la
adresa contemporanilor din cercurile literare, considerându-se mai presus decât aceștia. Previziuni ale unei firi
dificile au existat încă din anii copilăriei. A urmat studiile primare si liceale la Craiova. Anii tinereții și i-a petrecut
în Austria, Italia și Elvetia. Şi-a abandonat studiile începute la Universitate, se spune, tot din cauza firii dificile. Şi-
a făcut debutul în literatură în 1870 cu poezia „Dorința poetului”, publicată în revista “Telegraful român” din
Sibiu. Prima carte de versuri, ”Prima verba”, îi apare în 1872.

În anii de glorie ai junimiștilor, Macedonski se poziționează în opoziție. Se spune că atacurile sale la adresa
Junimii nu s-ar fi iscat din senin, ci pentru că Macedonski n-ar fi găsit în rândul junimiștilor recunoașterea pe care
și-o dorea ca poet. În 1880 editează revista “Literatorul”, o apariție care s-a vrut anti-Junimea și care a fost
publicată, cu întreruperi, până în 1919.

În conflict cu Eminescu și Alecsandri  

Junimiștii au criticat în 1882 cel de-al doilea volum de poezii al lui Macedonski. „Poeziile lui Macedonski și ale
altora câțiva nu-s frumoase prin aceea că-s naționale. Avem atâtea modele nobile în poeți mai vechi și mai ales
poezia populară, încât insuficiența cu care sunt privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de
justificat”, scria Mihai Eminescu despre opera lui Macedonski

Invidios pe faptul că Alecsandri a primit un premiu din partea Academiei Române Macedonski a început o
polemică în versuri. Se spune că Alecsandri i-ar fi răspuns acuzatorului prin intermediul dramei ”Fântâna
Blanduziei”, în care îl transpune pe Macedonski în figura invidiosului poet Zoli pus în antiteză cu Horațiu (Vasile
Alecsandri). Arma cu care Macedonski se apară este o epigramă acidă la adresa lui Alecsandri: ,,Coprins de-al
gloriei nesațiu/ Albit de ani, dar tot copil/ E lesne sa mă faci Zoil/ Când singur tu te faci Horațiu’’. Eminescu îi ia
apărarea colegului său Alecsandri și lansează și el atacuri la adresa lui Macedosnki. „Dac-ar exista o înaintare
absolută în omenire — un spor real de puteri — atunci Homer ar trebui să fi fost un măgar și Macedonski un geniu
— pe când tocmai contrariul e adevărat”, scria Luceafărul într-un manuscris.

Epigramă despre Eminescu: ”Şi nu e azi decât nebun”  

Conflictul cu Eminescu va culmina în 1883, anul îmbolnăvirii poetului, când Macedonski publică o epigramă care
se va dovedi fatală pentru viitorul său ca poet. Exact în perioada în care Eminescu a fost internat în sanatoriu, după
prima cădere nervoasă, apare epigrama dedicată ”poetului X” și opinia publică este indignată.

“Un X pretins poet-acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum/ L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai
bun/ Căci până ieri a fost nau/ Şi nu e azi decât nebun”, au fost cele câteva versuri ale celebrei epigrame care i-a
fost atribuită lui Macedonski.

Opinia publică s-a întors împotriva lui Macedonski. Poetul încearcă să se disculpe, însă toate tentativele de a
convinge opinia publică că epigrama nu ironiza boala lui Eminescu, ba că nici măcar nu îi aparținea lui, au fost în
zadar. Justificările au fost interpretate ca gest de lașitate. Cel mai vehement atacator al lui Macedosnki devine un
fost colaborator al revistei ”Literatorul”, ziaristul Grigore Ventura. Grigore Ventura este cel care-l identifică pe ”X
pretins poet” cu Eminescu și stârvește valul de indignare împotriva lui Macedosnki. Macedonski trimite dezmințire
mai multor ziare, însă niciunul nu îi publică dreptul la replică”.