Aprecieri şi referinţe critice despre Mihai

Eminescu
„Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea,
literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma
limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pană
astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării
româneşti.”

Titu Maiorescu, 1889

Eminescu nu putea fi fericit pentru că nici iubirea, în care alţi poeţi au găsit consolaţiunea,
nu i-a dat ceea ce a cerut. El n-a văzut în femeie îngerul pe care-l adora Alecsandri. Femeia
era pentru el un chip de marmoră frumos cu suflet de demon. Nici la unul din poeţii noştri nu
găsim atât de des, ca la Eminescu, părerea de rău pentru ceasurile pierdute lângă iubita lui
şi dispreţul pentru femeie.

(Ovid Densusianu, Poezia română în secolul al XIX-lea, 1900)

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!