Ea il privea cu un suris,

El tremura-n oglinda,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prinda.
- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as incepe -
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;
O, vin'! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.
- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi să stii asemenea
Cât te iubesc de tare;
Traind în cercul vostru strimt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece. "

In fata adevarului dureros luceafarul nu se razbuna, ci isi gaseste consolarea (nu fericirea) in propria
sa esenta nemuritoare.

Hyperion a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obisnuiti, dar acest lucru, nefiind posibil, el
ajunge la o intelegere superioara a conditiei sale de geniu nemuritor, contempland lumea in dialectica
relativului cu absolutul:

Ce-ti pasa tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul ?

Traind in cercul vostru stramt

Norocul va petrece,

Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece

Versurile exprima amaraciunea, dezamagirea omului superior, neanteles de oamenii obisnuiti.

Conjunctia adversativa ci exprima opozitia fundamentala dintre geniu si oamenii obisnuiti. Nemuritor
si rece sugereaza insingurarea orgolioasa (mandra) a geniului.