Duminica Vameșului și a

Fariseului
 Ev. Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage:
unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în
sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori,
nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe
săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe
stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând:
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât
mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se
va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.
 Cu duminica aceasta, numită a Vameşului şi
Fariseului, intrăm în perioada liturgică a
Triodului, care pe lângă cele şapte
săptămâni ale Postului Mare, cuprinde şi trei
săptămâni pregătitoare, săptămâni a căror
menire este de a ne trezi în suflet
dispoziţiile, sentimentele ,grija necesară
intrării în postul Sfintelor Paşti.
 „Uşile pocăinţei deschide-mi,
Dătătorule de viaţă! Că aleargă duhul
meu la biserica Ta cea sfântă, purtând
locaş al trupului, cu totul spurcat; ci, ca
un îndurat, curăţeşte-l, cu mila
milostivirii Tale...” (din cântările
Triodului).
 În pilda vameşului şi fariseului pe care Biserica ne-o
oferă astăzi spre meditare, Mântuitorul pune în lumină
două feluri de rugăciune diametral opuse: rugăciunea
îngâmfată a fariseului şi rugăciunea smerită a
vameşului, a păcătosului sincer cu sine în faţa lui
Dumnezeu. Rezultatul e că fariseul se cufundă şi mai
mult în păcat, pe când vameşul, se înalţă, se curateste
prin împăcarea cu Dumnezeu.
 Doi oameni la rugăciune- două atitudini : fariseul se
iubeşte pe sine atât de mult, încât iubirea pentru ceilalţi
şi pentru Dumnezeu se mistuie, se pierde în sine. El şi-a
devenit sieşi idol. “Eu însumi idol m-am făcut” cum
spune Sf. Andrei Criteanul. În rugăciunea lui sunt
prezenţi şi Dumnezeu şi aproapele şi el însuşi. Dar
Dumnezeu este invocat pentru a-I mulţumi că i-a dat lui
să nu fie ca ceilalţi oameni păcătoşi; pe apropele îl
pomeneşte pentru a-l ponegri şi osândi; pe sine pentru a
se înălţa.
 Cu totul diferit ni se prezintă atitudinea şi rugăciunea
vameşului, om încărcat cu păcate, dispreţuit ca şi Zaheu
pentru păcatele legate de munca lui de vameş, dar care
tocmai de aceea vine la templu mânat de acea
frământare a conştiinţei care l-a determinat şi pe Zaheu
vameşul să-L caute, să-L vadă pe Iisus. Vameşul, prin
atitudinea lui ca şi prin această rugăciune scurtă îşi
confruntă viaţa cu poruncile dumnezeieşti şi cere
smerit îndurare de la Dumnezeu.
 Nu se laudă cu nici una din faptele sale bune, pe
care desigur le va fi făcut şi el, ci le trece sub
tăcere; nu condamnă pe nimeni, ci dimpotrivă,
doar pe el, apelând la milostivirea lui Dumnezeu,
simţindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său.
Concluzia e rostită de Domnul Iisus: “Zic vouă ca
acesta s-a coborat mai îndreptat la casa sa, decat
acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri,
iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.”
Ne putem da seama uşor că Mântuitorul
a vrut să scoată aici în evidenţă un
păcat: mândria, şi o virtute: smerenia.
Din aceste motive parabola a fost, este şi
va fi de-a pururi actuală, căci farisei,
adică oameni mândri, făţarnici şi
prefăcuţi au trăit şi vor trăi
întotdeauna.
 Ce răsplată este în a posti de două ori pe săptămână, dacă acest
post slujește nepăsării și îngâmfării și te face mândru, trufaș și
egoist? Dai zeciuială din averea ta și te mândrești cu aceasta.
Altfel spus, faci pe Dumnezeu să se mânie judecând, și acuzând
pe cei care nu fac la fel ca tine. Te preaînalți, aducându-ți singur
laude, deși nu ești încununat cu dreptate. Fariseul spune despre
sine: nu sunt ca ceilalţi oameni. Potolește-te, Fariseule! Pune
strajă gurii tale şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor tale
(Psalmi 140, 3)! Vorbești cu Dumnezeu, Care le știe pe toate.
Așteaptă decizia Judecătorului.
 Ce medicament folositor și necesar este pocăința! Oamenii care
își amintesc că sunt doar simpli oameni vor înțelege cu ușurință
asta. Căci scris este: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar
celor smeriţi le dă har (1 Petru 5, 5; Iov 22, 29; Proverbe 3, 34).

Fariseul nu se bucura de sănătatea proprie, pe cât se bucura

comparându-se cu slăbiciunile altora. Venit la doctor, mai
folositor ar fi fost să-i fi mărturisit lucrurile care mergeau rău cu
sine, în loc să-și ascundă rănile și să aibă curajul să se bucure de
suferințele altora. Nu este surprinzător că vameșul a plecat de la
templu curățit, pentru că el nu s-a rușinat să arate ceea ce îl
durea.
 Păcatul mândriei
Biserica creștină a stabilit șapte păcate capitale: mândria,
desfrânarea, lăcomia de mâncare, băutură, iubirea de arginți,
invidia (pizmă), mânia și lenea. Mândria izvorăşte din inima
omului (Marcu 7, 21-22), este preţuirea de sine peste masură şi
atitudinea de superioritate sau de dispret faţă de ceilalţi oameni.
Deoarece prin mândrie au căzut atât îngerii cei răi, cât şi cei dintâi
oameni, mândria este privită ca începutul păcatului. Nu este
credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. Însuşi Mântuitorul a
fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării
Sale în lume (Matei 4, 8-9).
 Smerenia nu înseamnă că un păcătos să se socotească pe
sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când
cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi
totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca
Apostolul Pavel: „Cu nimic pe mine nu mă ştiu vinovat,
însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (I Corinteni 4, 4).
Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască
pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei l,
15).
 Fiule Timotei, tu mi-ai urmat în învățătură, în purtare, în
năzuință, în credință, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în
stăruință, în prigonirile și suferințele care mi s-au făcut în
Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, și
din toate m-a izbăvit Domnul. Și toți care voiesc să trăiască
în chip cucernic întru Hristos Iisus, vor fi prigoniți. Iar
oamenii răi și amăgitori vor merge spre tot mai rău,
rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși. Tu, însă, rămâi în
cele ce ai învățat și de care ești încredințat, deoarece știi de
la cine le-ai învățat, și fiindcă de mic copil cunoști Sfintele
Scripturi, care pot să te înțelepțească spre mântuire, prin
credința cea întru Hristos Iisus.