Iubiţi credincioşi,

Cu toţii cred că aţi auzit despre viaţa Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca, despre acea femeie
păcătoasă din Egipt, care prin pocăinţă s-a făcut biserică a Duhului Sfânt, vas ales, porumbiţă cerească şi
casă a tuturor bunătăţilor.Născută în hotarele Egiptului, Cuvioasa Maria Egipteanca şi-a întinat tinereţile în
tot felul de desfrânări, după cum singură mărturiseşte mai târziu, cu atâta smerenie şi lacrimi. Uitând cu
totul de Dumnezeu şi neruşinându-se de oameni, petrecea în cele mai grele păcate de moarte, trăgând la
pierzare nenumărate suflete.

Dar Milostivul Dumnezeu, Cel Care a voit a pătimi pentru noi şi Care nu voieşte moartea păcătosului, S-a
milostivit de oaia Sa cea rătăcită şi a chemat-o la pocăinţă pe o cale cu totul străină. Deci, cu rânduiala lui
Dumnezeu, ajungând Maria la Ierusalim şi voind să se închine Sfintei Cruci a Domnului nostru Iisus
Hristos în Biserica Sfântului Mormânt, o străină putere dumnezeiască nu i-a îngăduit să intre înăuntru cu
ceilalţi creştini, până ce nu şi-a venit în sine şi nu şi-a mărturisit greşelile sale cele groaznice înaintea
icoanei Maicii Domnului. Apoi, închinându-se în biserică şi iar rugându-se, a auzit un glas zicându-i: „De
vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla”.

Şi s-a coborât femeia cea păcătoasă spre apele Iordanului fără hrană, fără haine, fără de povăţuitor şi
trecând Iordanul de cealaltă parte, s-a pierdut în adâncul pustiului fără de viaţă. Şi cine va putea şti şi spune
nevoinţa ei în pustiul acela, suferinţele cele mari, ispitele cele iuţi şi înfricoşate venite de la diavoli, de la
trup şi de la gânduri? Căci nimeni nu a ştiut nici chinurile ei, nici bucuriile, nici foamea, nici setea, nici
gerul, nici arşiţa soarelui pe care le răbda acolo.

Iar după 47 de ani de pocăinţă şi îngerească vieţuire, Cuvioasa Maria Egipteanca, ajungând la mare
sfinţenie şi aproape de sfârşitul vieții, a fost aflată, cu rânduiala lui Dumnezeu, de Cuviosul Zosima, care,
ascultând povestirea nevoinţelor ei şi împărtăşind-o cu Preacuratele Taine, a îngropat-o în pustiul acela
după ce s-a mutat la Domnul.

Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca este pilda cea mai grăitoare a unei adevărate pocăinţe, este icoana
omului păcătos, care prin pocăinţă şi fapte bune ajunge să intre în Rai înaintea celor dreptcredincioşi, după
cum Însuşi Mântuitorul ne spune: „Mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă, întâi” (Matei
19, 30). Tocmai de aceea s-a rânduit de Biserică în această săptămână a Postului Mare să se citească viaţa
Cuvioasei Maria Egipteanca, ca să ne fie nouă, celor ce greşim mult, îndemn de pocăinţă adevărată şi
întărire în nădejdea mântuirii.

Astăzi postim, ne înfrânăm, mâine mâncăm cu lăcomie, ne îmbătăm. Astăzi mergem la biserică două ore,
după masă ne ducem la jocuri şi păcate. Azi dăm milostenie, mâine ne pare rău. Azi spunem că ne vom
pocăi, mâine spunem că nu avem vreme, ci o vom face și la bătrâneţe. Azi ne spovedim, iar după ce trece
postul cădem în aceleaşi păcate.

Aşa ne pocăim noi, dar aceasta nu înseamnă pocăinţă adevărată, ci mai degrabă amăgire a conştiinţei, cursă
a pierzării noastre. O pocăinţă adevărată este aceea care se lucrează în conştiinţa, în inima şi în voinţa
noastră neîncetat, de toate faptele bune câte le poate face omul. Căci dacă cu rugăciunea zidim şi cu ura de
fraţi dărâmăm, ce lucru bun am săvârşit? Dacă cu postul acum agonisim, iar mâine cu beţia pe fapta bună o
risipim, ce folos mai avem? Dacă azi spălăm sufletul cu spovedania, iar mâine în acelaşi noroi cădem, ce
plată şi ce nădejde de mântuire mai aşteptăm?

Mulţi confundă pocăinţa cu spovedania propriu-zisă, dar nu este acelaşi lucru. Spovedania – fără de
care nimeni nu se poate mântui – este baia care spală sufletul de noroiul tuturor păcatelor, iar pocăinţa este
menţinerea permanentă a sufletului în această stare curată. Spovedania taie păcatele cele din trecut, aceasta
se face numai în anumite vremuri, iar pocăinţa se lucrează permanent, până la mormânt. De aceea sunt
mulţi care se spovedesc, dar foarte puţini care se şi pocăiesc, adică rup legătura păcatelor lor, îşi schimbă cu
totul viaţa, inima, voinţa, sufletul şi conştiinţa.

Practic, Pocăinţa este ferirea de rău şi împlinirea binelui. Pocăinţa este lepădarea desăvârşită a tuturor
păcatelor şi deprinderilor pătimaşe şi împlinirea tuturor poruncilor dumnezeieşti, fără deosebire şi fără
încetare. Iar a te pocăi înseamnă a te ierta cu aproapele, înseamnă a iubi pe toţi oamenii deopotrivă,
înseamnă a te sacrifica pentru mântuirea altora, înseamnă a cerceta pe cei bolnavi, a milui pe cei lipsiţi, a
îmbărbăta pe cei împuţinaţi la suflet, înseamnă a vorbi cât mai puţin cu oamenii şi cât mai mult cu
Dumnezeu, înseamnă a plânge mereu pentru păcatele făcute şi a avea bucurie în necazuri, înseamnă a fi
gata oricând de moarte.

Vai de oamenii care laudă fapta bună cu cuvântul, dar o urăsc cu trăirea lor! Vai de creştinii care cinstesc
pe Dumnezeu cu limba, dar Îl ocărăsc cu inima! Vai de cei care nu-şi chivernisesc cu multă grijă zilele lor,
căci în vremea morţii cu multă jale se vor tângui: Moartea păcătosului este cumplită (Psalmul 33, 20).

V-am povestit până aici pe scurt viaţa Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca, v-am spus ce este
pocăinţa cea adevărată, puterea ei şi urmările cele grozave ale nepocăinţei. Un lucru încă trebuie să vă mai
spun: cum să ne pocăim ca să aflăm milă la Dumnezeu în ziua Judecăţii. Să facem adevărate roade vrednice
de pocăinţă (Matei 3, 8). Să ne întoarcem către Domnul din toată inima... şi se va întoarce şi El către noi
(Ioil 2, 12 şi Zaharia 1,3).

Iar dacă va întreba cineva cum să ne pocăim, vă voi da pilda Cuvioasei Maria Egipteanca. Aţi auzit cum s-a
pocăit ea: a plecat din Egipt, unde făcuse păcate aşa de cumplite, spre Ierusalim, unde şi-a mărturisit toate
păcatele sale, iar de aici, nu s-a mai întors iarăşi în Egiptul desfrânărilor şi al tuturor plăcerilor, ci, urmând
poruncii celei dumnezeieşti: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla”, a lăsat viaţa din trecut şi a păşit
peste Iordan, unde a trăit în pustiul acela toţi anii vieţii sale, în adevărată pocăinţă.

Aşa, deci, să facem şi noi, creştinii. Nu este de ajuns numai să venim din Egipt la Ierusalim. Adică din
lume, la Biserică, la spovedanie, ci mai ales după spovedanie trebuie să nu ne mai întoarcem iarăşi la
mocirla Egiptului, la poftele trupeşti, la păcatele pe care le-am făcut, ci să trecem şi noi apa Iordanului şi
acolo, în pustie, să trăim tot restul vieţii noastre, în multă pocăinţă.

Deci să înţelegem că Maria Egipteanca închipuie creştinul păcătos care se pocăieşte cu adevărat. Egiptul
este lumea cu toate plăcerile şi cursele ei. Ierusalimul este Biserica lui Hristos, unde fiecare creştin se spală
de păcate prin spovedanie. Iordanul este hotarul dintre fapta bună şi cea rea, dintre pocăinţa cea adevărată şi
cea falsă;

Să râvnim, deci, Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca. Să părăsim calea pierzării şi să ne pocăim. Să
ieşim din Egipt, să urcăm la Ierusalim! Aici, să ne rugăm Domnului, să ne arătăm rănile, să ne spovedim şi
apoi să nu ne mai aducem iar aminte de poftele şi mâncărurile Egiptului, ci să trecem Iordanul în ţara
pocăinţei, a rugăciunii, a răbdării, a lacrimilor, a sărăciei lui Hristos. Aşa de vom face, înseamnă că ne-am
pocăit cu adevărat. Aşa de vom trăi, vom vedea şi noi pe Domnul, vom avea parte de Împărăţia Lui,
împreună cu toţi sfinţii cei din veac. Amin!