Educație prin etnografie, prezentarea proiectului vizual-plastic

,,Traista cu povești" a cercului de pictură de la Clubul copiilor Dej

Prof. dr. Loredana TOMȘA

"Nu există om anaţional. Nici Adam, măcar, n-a fost anaţional, ci a vorbit o limbă, a
avut o anumită mentalitate, o anumită construcţie psihică şi trupească." Această afirmație a
părintelui Dumitru Stăniloaie vine să argumenteze și să susțină actualitatea temei propuse în
lucrarea de față - educația prin etnografie. Educația prin etnografie, folosind metodele și
mijloacele limbajului artistic-plastic se dorește a fi, și este, în fapt, o educație pentru
patrimoniu. Cum poate fi transmis patrimoniul unui copil? Cum putem preda activ și, mai
ales, atractiv, o moștenire culturală și spirituală milenară, tinerei generații, care crește și se
dezvoltă într-o lume din ce în ce mai individualizată, globalizată, a-naționalizată. Această
preocupare pentru patrimoniu, pentru ceea ce ne leagă de istoria țării, de istoria locală, chiar
de cea familială, de obiceiurile populare și credințele strămoșești e o coordonată fără de care
educaţia nu are fundament.
Preocuparea oamenilor pentru transmiterea unei moșteniri culturale și spirituale nu
este nouă. Cele mai vechi mărturii cu caracter etnografic scrise de români sunt ,,Învăţăturile
lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie". Mărturii etnografice și istorice despre epoca în
care au trăit cuprind însemnările cronicarilor Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin. De
o deosebită importanță, pentru cel care urmăreşte să cunoască cultura noastră populară sunt
lucrările manuscrise (impresii, albume, stampe) ale călătorilor străini în Ţările Române, din
secolele XVI–XVIII: Paul de Alep, Anton Maria del Chiaro, Frederich von Springfeld,
Rogerio Iosif Boscovich care prezintă subiecte etnografice, culturale, politice etc. Amintim
aici faptul că în secolul al XVIII-lea apare opera lui Dimitrie Cantemir ,,Descrierea
Moldovei" cubimportante referințe etnografice despre viaţa şi cultura moldovenilor.
Etnografia a cunoscut progrese semnificative în societatea de tip burghez. Acum se
produce contactul dintre lumea europeană şi popoarele de pe alte continente. Este aşa-numita
perioadă a expansiunii coloniale. Deja în secolul al XIX-lea sub influenţa curentului romantic,
noţiunea de „popor" implică un „spirit popular" creator de cultură. Pentru spaţiul românesc
semnificative sunt eforturile lui N. Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, V. Alecsandri, Bogdan
Petriceicu Haşdeu, care au contribuit enorm la cristalizarea și dezvoltarea sentimentului
național românesc.
În a doua jumătate a secolului al XIX -lea apar şi primele lucrări de etnografie: Simion
Florea Marian - ,,Naşterea. Nunta şi Înmormântarea la români", Tudor Pamfile - ,,Mitologie
românească. Agricultura la români" ș.a.m.d. Pasiunea pentru studiul culturilor arhaice și a
fondului spiritual-etnografic a popoarelor moderne se manifestă plenar pe la începutul
secolului al XX-lea, când se înfiinţează „societăţi de etnografie" (Franţa, Anglia, Statele Unite
ale Americii, Rusia), catedre de etnografie (universităţile din Paris, Londra, Berlin, Roma),
muzee etnografice (în pavilioane în aer liber) celebru fiind muzeul Skansen din Suedia.
În prima jumătate a secolului XX-lea, în România munca de cercetare etnografică se
dezvoltă, fiind legată de activitatea muzeelor şi catedrelor universitare: Muzeul etnografic al
Maramureşului (1921), Muzeul etnografic al Transilvaniei (1922), Societatea etnografică
română (1922), catedra de etnografie şi folclor de la Universitatea din Cluj (1926), catedra de
etnografie de la Universitatea din Bucureşti, Muzeul satului (1936).
De asemenea, cercetători ca Ovid Densuşianu, Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga,
George Vâlsan, Take Papahagi, Romulus Vuia şi alţii au militat în lucrările lor pentru
adâncirea problematicii etnografice. Un loc aparte îl ocupă, între 1928 şi 1946 cercetările
etnografice întreprinse în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Gusti.
Remarcabilă în ultimii ani este şi activitatea de studiu şi popularizare a etnografiei în cadrul
Institutului de etnografie şi folclor al Academiei Române. În concluzie, etnografia ca sursă de
informaţie e bătrână de când lumea, iar ca ştiinţă despre cultura populară e foarte tânără.
Fenomenul educaţional transcede astăzi, cu mult, graniţele formelor de învăţământ
tradiţional datorită dezvoltării societăţii din punct de vedere social şi informaţional,
provocând în permanenţă educatorii spre a găsi cele mai bune şi eficiente modalităţi de a
transmite elevilor cunoștințe, abilități, valori estetice și morale fundamentale.
Astfel, calea optimă de desfăşurare a unor activităţi accesibile focalizate pe educarea
sensibilităţii artistice, am considerat că o putem găsi prin iniţierea unui proiect, Educație
vizual-artistică prin Muzeu, inițiat între cercul de pictură de la Clubul copiilor Dej și Muzeul
Municipal Dej. Scopul și metodele de punere în practică ale acestuia vizează în esență, să îi
apropie pe copii de valorile cultural-artistice, etnografice, folclorice locale şi naţionale.
Ne propunem ca activităţile ce vor fi desfăşurate în cadrul acestui proiect, să-i ajute pe
elevi să integreze imaginea operei de artă cultă și populare, așa cum o receptează în
expozițiile din muzee sau de la târguri de artă populară, în propriul univers de imagini, să-şi
dezvolte capacităţile de comunicare, să le stimuleze creativitatea creându-le obişnuinţa de a-şi
analiza trăirile şi de a-i învăţa să şi le exprime.
Vom urmări, de asemenea, educarea gustului pentru frumos al elevilor beneficiari ai
proiectului, prin sensibilizarea lor la armonia formelor, volumelor sau culorilor precum şi
încurajarea dorinţei şi curiozităţii de a cunoaşte lucruri noi și de a învăța despre valorile
patrimoniale.
În ceea ce priveşte rolul social al acestui demers, prin activităţile propuse urmărim
integrarea optimă a copiilor și tinerilor în societate prin sensibilizarea acestora de a accepta
diversitatea etnică şi culturală (români, saşi, maghiari, rommi etc.) prin conştientizarea
valorilor umane şi cultivarea respectului faţă de semeni.
Proiectului vizual-plastic ,,Traista cu povești" a cercului de pictură de la Clubul
copiilor Dej cuprinde o serie de evenimente educative, care s-au desfășurat pe parcursul
vacanței de vară 2019, și sperăm că se vor desfășura pe parcursul anilor școlari viitori. Prin
organizarea în parteneriat cu Muzeul municipal Dej, a unor evenimente educative, de tipul:
vizite la muzeu, prezentări tematice, ateliere didactice interactive, expoziții de pictură și
grafică, ilustrate și cărți cu povești create de copii pornind de la artefactele vizionate, dorim să
promovăm patrimoniul, arheologic, istoric și etnografic al muzeului, oferind în acelaşi timp
elevilor o educaţie în spiritul conştientizării, păstrării şi protejării patrimoniului cultural.
Tinerii ,,pictorași" vor fi încurajaţi să deseneze obiectele de patrimoniu, pe care fie le
vor fi descoperit în vizitele la muzeu, fie le-au atras atenția în albumele de artă sau din diverse
filme documentare vizionate. Activitățile practice se vor desfășura în principal în atelierul de
pictură de la Clubul copiilor Dej. Astfel, se pot îmbina armonios în predarea disciplinelor
artistice o mulțime de conținuturi și competențe cu caracter interdisciplinar.
 Elevii vor observa că obiectele etnografice din muzeu sunt preponderent obiecte de
lemn și lut și vor face legătura cu lecțiile de română și istorie, unde cu siguranță, au învățat că
în urmă cu două milenii, actualul teritoriu al României era aproape în întregime acoperit cu
păduri. Vremuri îndelungate s-a dezvoltat aici o civilizaţie a lemnului ale cărei forme
originale supravieţuiesc în satele din zonele carpatice şi subcarpatice. Așa încât, pe la
începutul secolului al XX-lea peisajul etnografic a reușit încă să păstreze elemente
semnificative ale civilizaţiei lemnului şi lutului, iar muzeele colecționează și expun aceste
minunate artefacte, ca parte a patrimoniului etnografic românesc.
Dintre obiectele de lemn lucrate în trecut de artiştii ţărani și vândute prin târgurile,
bâlciurile şi iarmaroacele româneşti sunt vasele de lemn, căucele cu coada arcuită, terminată
adesea într-un cap de cal stilizat, pistornicele, lingurile, blidarele, lăzile de zestre, furcile de
tors, tiparele de caş, crucile, icoanele pe lemn şi altele. În marea invazie de obiecte, unelte şi
maşinării industriale, electrice și electronice, o vizită la muzeu ne face să plonjăm în trecut.
Prin recunoașterea și asimilarea acestor tipuri de obiecte patrimoniale, tinerii vor aprecia
faptul că pentru creația lor, țăranii trebuiau să cunoască însuşirile ascunse ale lemnului, fără
de care nu era posibilă metamorfozarea lui artistică. Adică să practice și să transmită de
generații un meșteșug, care nu era învățat în școli, ci era transmis din tată în fiu.
Lutul este, după lemn, a doua materie primă preferată de ţăran pentru a fi prelucrată
artistic. Ceramica smălţuită, produsă astăzi în centre renumite ca Hurezu, Oboga, Corund,
Baia Mare, Rădăuţi, încântă iubitorii de frumos prin căldura culorilor şi motivele ornamentale
străvechi. Ceramica populară este o sursă continuă de inspirație pentru artiști, apărând în
lucrări de genul naturilor statice, sau în prelucrări moderne ale artei modelajului în lut.
Cel mai cunoscut substitut ritual al omului, atestat din neolitic până astăzi, este oala
din lut. În graiul popular oala şi strachina de pământ sunt termeni obişnuiţi de comparaţie
pentru trupul şi sufletul omului. Oala are gură, buză, gât, burtă, toartă, mănuşă, mână, picior;
când e bine arsă are glas frumos, când e ciobită sună răguşit. Fecioara este asemuită cu oala
nouă, neîncepută, fata greşită cu oala dogită, iar femeia bătrână cu hârbul şi oala hodorogită.
În peste 140 de proverbe şi zicători româneşti referitoare la vasele de lut, oala este termen
polivalent de comparaţie pentru om.
În vizitele la muzeu, admirând vechile exponate (reconstituite) din perioada dacică și
romană și până în timpurile moderne, elevii vor afla că ceramica, de la începuturile ei, în
spațiul romanesc, s-a manifestat nu numai ca un meșteșug menit să răspundă unor necesități
(obținerea vaselor de lut, utilizate în traiul de zi cu zi), ci și ca o artă, parte a unei civilizatii
foarte vechi, prin care, dimensiunii utilitare, i s-a asociat un simt estetic deosebit.
Din perioada neolitică (cu 5000-6000 de ani în urmă) și până astăzi, olăritul a fost o
ocupație constantă, dezvoltându-se, de-a lungul timpului, o cultură a ceramicii, cu elemente
specifice, legate de formă, culori, motive decorative, în funcție de zone și de destinația
obiectelor: vase ritualice (consacrate  sărbătorilor religioase sau evenimentelor importante din
viață – nuntă, naștere, înmormântare), vase de decor pentru gospodăria țărănească, vase
folosite în scopuri practice – urcioare, strachini, căni, oale, sfeșnice, jucării  etc., instrumente
muzicale (ocarine, fluiere), componente arhitectonice s.a.m.d.
Ceramica de Cucuteni (localitate din apropierea Iașului) este una dintre cele mai vechi
de pe teritoriul românesc (anterioară, de exemplu, celei a Egiptului antic), apreciată de
specialiști ca fiind unicat în cultura europeană. Ceramica de Cucuteni se individualizează prin
motivele colorate în albastru și roșu, pe fond alb, reprezentând, mai ales, Spirale, Triunghiuri
și alte forme geometrice.
În localitatea Marginea, județul Suceava, olarii păstrează și astăzi tehnici moștenite din
vremea dacilor, în realizarea ceramicii negre (strachini, oale cu sau fără toarte), negrul fiind
obținut printr-un procedeu de ardere în cuptoare închise. Ornamentele sunt simple,
geometrice, sau vegetale, sub forma de crenguțe de brad, trifoi, vrejuri.
Ceramica de Horezu (județul Valcea), rezultat, de asemenea, al unei vechi tradiții,
poate fi recunoscută prin culorile preferate – verde, albastru și cărămiziu, pe fond alb sau
gălbui – și prin motivele decorative – cocoșul, șarpele, spirala, peștele, porumbelul, steaua,
soarele, arborele vietii.
În inima Transilvaniei, în județul Harghita, la Corund, olarii au rămas fideli culorilor
alb, albastru și maron, precum și decorațiunilor zoomorfe și florale, care dau nota de
originalitate a ceramicii de Corund.
În Maramureș, ceramica nesmălțuită de Săcel, lustruită cu piatra,  este remarcabilă prin
calitatea lutului roșu, scos de la adâncimi de 10-15 metri, prin puțuri speciale. Meșterii olari
sunt moștenitorii tradițiilor dacice și romane. De fapt, se pare că, astăzi, a rămas o singură
familie, în Săcel, care se ocupă cu acest meștesug.
Element vizual extrem de puternic și potențator vizual în absolut orice compoziție
plastică, ulciorul sau oala de lut, cu sau fără flori, este o referință clară la arta populară
decorativă românească. Studiul motivelor tradiționale din decorația vaselor de ceramică este
un alt domeniu fecund de preluare și transmitere a valorilor patrimoniale.
Recurența unor motive demonstrează un fel de a gândi, un mod de raportare la
realitate, toate transpuse în act artistic. Astfel, Spirala, prezentă în toate zonele, exprima ideea
de timp, începutul și sfârșitul, viața și moartea, continuitatea, dezvoltarea, renașterea, ritmurile
repetate ale vieții. Șarpele, înrudit cu spirala, prin formă, este simbol protector, spirit al
pământului, semn al înțelepciunii. Arborele vieții și creanga de brad sunt asociate nemuririi și
comunicării cu universul. Cocoșul (nelipsit din ceramica de Horezu) este un simbol solar, prin
cântecul său anunțănd răsăritul soarelui, semn de noroc și de protecție, pentru că alungă
duhurile rele. Peștele este o imagine care poartă cu sine încărcătura simbolică dată de
creștinism. Soarele (cercuri simple, concentrice, rozete, vârtejuri) este triumful luminii și al
bucuriei, mesager al divinității.
O altă componentă extrem de atractivă a proiectului, se propune a fi
promovarea portului tradițional românesc, care reprezintă o sursă de inspirație pentru marii
creatori de modă. Arta cusăturilor și țesăturilor tradiționale din zona de confluență a
Someșurilor, este deosebit de variată și bogată. Vorbind despre costumul popular someșan, cu
multiplele lui tipuri de croială, materiale și tehnici de cusut, compoziție și câmpuri
ornamentale, registru cromatic elevii îți pot însuși cunoștințe generale, despre evoluția și
varietatea costumului (cămășii) din diferite subzone etnografice, funcțiile cămășii ca marcă
identitară și zonală, simboluri străvechi și motive ornamentale întâlnite pe cămăși, zadii etc.
Tot acest demers are ca scop dezvoltarea abilităților practice și creșterea interesului
pentru tradițiile românești în rândul tinerei generații. Sperăm ca acest proiect educațional să
înlesnească tinerilor dobândirea unor cunoștințe teoretice și practice referitoare la unele
meșteșuguri, precum și înțelegerea semnificațiilor unor semne și simboluri ancestrale,
cunoașterea unor tradiții specifice satului, formarea unei atitudini și a unui comportament
matur și responsabil față de patrimoniu, dezvoltarea abilităților artistice, sociale și stimularea
potențialului creativ.
Muzeul oferă prin expozițiile sale permanente sau temporare un număr bogat de
cunoștințe grupate într-un sistem bine organizat. Privit sub acest aspect, el îndeplinește și rolul
unui centru de documentare, dând vizitatorilor o serie de informații curente într-o formă
atractivă și vie, usor accesibilă. În încheiere putem afirma că Proiectul ,,Traista cu povești"
folosește Muzeul - acest prețios ,,instrument pedagogic", după cum îl numea Dl. Robert
Bourgat, profesor la Universitatea din Perpignan - Franta, pe o dimensiune artistică educativă.
Acest lucru oferă elevilor participanți ocazia de a descoperi sau a redescoperi artefactele și
valorile de patrimoniu, pictându-le și desenându-le efectiv; de a se  emoționa sau de a-și
satisface curiozitatea, de a-și răspunde la propriile lor întrebări și de a căpăta răspunsuri, de a
întelege în mod nemijlocit spiritul materiei care se concretizează în opera de artă.

Bibliografie

Bernea E., (2006) Civilizatia româna sateasca, Editura Vremea, Bucuresti

Bănăţeanu T., Focşa M. (1963) – Ornamentica în arta populară românească, Editura
Meridiane, Bucureşti,
Butură V. (1978), Etnografia poporului român, Editura Dacia, Cluj Napoca.
Irimie C., Necula Marcela (1983)– Arta ţărănească a lemnului, Ed Minerva, Bucureşti
Petrescu P. (1971)– Motive decorative celebre, Ed Meridiane, Bucureşti,
Russu, I. I. (1981), Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti. 24.
Stahl H. P. (1968)– Folclorul şi arta populară românească, Ed Meridiane, Bucureşti,
Vlăduţiu, I. (1973), Etnografia românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Sitografie
https://artmuseumteaching.com
https://destepti.ro/ceramica-traditionala-romaneasca-o-arta-veche-de-mii-de-ani
http://www.ro.tezaur-romanesc.ro

https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/invitati/o-lectie-de-la-inaintasi-pentru-cei-de-azi-taranii-si-
lumea-satului-in-preocuparile-astrei-dobrogene-1927-1935-664132.html