Eseu 

Portretul profesional al pedagogului 

De-ai luat pe umeri crucea 
Şi-ai pornit la drum cu ea,  
Du-o, frate, cu răbdare  
Şi dintr-însa nu tăia. 
(Folclor) 
 O nouă zi. Vreau să scriu. Să scriu ceva frumos şi plăcut sufletului meu. Е се 
Despre ce oare? Cu ce să încep? Despre cine? 
 Şi într-o dimineață am realizat despre cine vreau să scriu. Despre noi, despre 
colegii mei, despre Oameni, despre Optimiştii mei Profesori, care speră în 
schimbarea spre bine a zilei de mîine. Un nume nobil e cel de profesor, deoarece 
are o misiune incredibilă, aş zice chiar cea mai grea: de a cultiva cel mai fertil  sol
din lume – sufletul de copil. Profesorul de azi este un ghid, care creşte și  îndrumă
copiii zilei de mîine, îi modelează frumos, curat, la fel cum ar împleti o  pîine cu
mult har. Noi, profesorii, sîntem mereu supuși diverselor schimbări, noi  rezistăm
la toate intemperiile vieții. Mereu ne aflăm în mişcare. Noi sîntem cea  mai mare
oaste, care ştie să-şi apere sărăcia şi nevoile, şi neamul. Noi nu  agonisim averi, dar
oricum sîntem cei mai bogați, pentru că avem cei mai mulți  copii, pentru că noi
formăm temelia societăţii şi zi de zi la şcoală viitorul. De noi  depinde schimbarea
în mai bine. Dar de ce să nu schimb acest „noi” în „eu”?  
 Doar eu, eu sînt acel profesor. Mai bine să vorbesc despre mine. Mă mîndresc  că
sînt şi mi-e drag să fiu profesoară. Cu plăcere vin zi de zi la şcoală. Planific 
activități în care învățarea e centrată pe cel ce învață. Sînt prietenă adevărată a 
copiilor. Caut să motivez fiecare temă predată. Mă străduiesc să dau un răspuns 
clar, concis la întrebarea: „Cum voi dezvolta gîndirea critică în cadrul oricărei 
ore?” Selectez foarte amănunțit resursele ce le voi folosi în timpul lecției. 
Am doar o viață de profesor în care scriu, citesc, simt, trăiesc, aplic metode 
inedite, tehnici noi, mă inspir, ca să fiu din ce în ce mai originală. Dar cel mai 
important e faptul că zi de zi privesc în ochii nevinovați ai multor copii şi le 
înaripez visele. Mă metamorfozez conform schimbărilor curriculare. 
Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a înzestrat pe toți cu anumite calități. Mie mi-a 
dăruit vocația cuvîntului. Uneori îmi pare că o exploatez puțin, alteori îmi pare  că
ajung la success. Sinceră să fiu, mulțumesc Domnului de ceea ce mi-a dat,  căci
atîta am meritat.
Mă simt bine atunci cînd predau lecţii frumoase. Fiece lecție are „un nu ştiu cum 
şi-un nu știu ce” – un punct de mişcare. În orice lecție sculptez ca-ntr-o stîncă 
vocabulele sîngerînde. Scriu cu pasiune pe tablă despre fară, dragoste, 
sinceritate... Mîna mea nu cunoaşte clipă fără pană. Simt mereu la oră pulsul 
clasei şi în momentele de surmenaj vin cu un cuvînt frumos, cu muzica  sufletului
meu care înviorează. Par neclintite toate, cînd, de fapt orice lucru  plînge cu
lacrimi mari şi rîde in hohote în inima mea de profesor. 
Realizez lecții zi de zi, una mai reuşită decît alta. Dar am şi eu o lecție a vieții,  pe
care o însuşesc mereu şi la care mai am restanțe. Lectia vieții mele are o temă 
deschisă: Generozitatea. Generozitatea nu înseamnă o contribuţie bănească, ea 
mai mult cuprinde un îndemn, un sfat, o încurajare, un interes deosebit față de  cei
jurul nostru. Eu cred că Generozitatea e o încercare reuşită de a schimba  lumea
prin noi. Foarte mult îmi doresc să formez viitorilor mei discipoli o astfel  de
calitate. Nu am lecţie în viața mea în care să nu fi fost un moment unde să  îndemn
elevii mei: "Fiți cît mai buni". E frumoasă Generozitatea, căci ea vine de  la
Dumnezeu, iar tot ce vine de la El este sfint. Aş fi încîntată în viitor, dacă ar 
apărea legea despre lichidarea restanțierilor la acest capitol. Chiar îmi doresc ca 
elevii să mă depăşească anume la capitolul Generozitate. 
 Şi cînd viața mă aruncă în stradă, în timpul acesta grăbit, în pulsul zilei de  azi,
mă opresc şi mă întreb: „Doamne, aceştia-s discipolii mei, aceasta e lumea  cea
unică şi deosebită pe care am modelat-o?...” Se aşterne o tăcere în sufletul  
meu de profesor cărunt şi regret în sinea mea: „Oare eu le-am oferit totul şi nu a 
folosit la nimic?”... 
Şi revin în clasă, scriu cu cretă albă pe tabla neagră, privesc fețele vesele şi 
gingaşe ale copiilor, iar un gînd îmi şopteşte: „Nu dispera – Tu, profesorule, eşti 
cel care poţi schimba lumea prin tine!” În inima mea apare un impuls şi încep să 
muncesc, să activez asemeni unui Sisif. Mi-e teamă să „staționez” că-mi va lipsi 
oxigenul şi voi muri ca profesor. Muncesc cu drag şi perseverență, învăţ, caut, 
cercetez, aprob lucrurile frumoase, le aplic în practică, zi de zi muncesc asupra 
mea cu scopul de a mă forma, de a mă dezvolta. Vreau să găsesc, să descopăr 
Lumina zilei de mîine. 
 E uşor să fii profesor cind ştii cum să o faci. Eu o fac simplu şi cred cá má 
menţin un cadru didactic modest, pentru că respect trei reguli importante: 
acumulez inteilgenţă prin lectură, nu bat pasul pe loc şi explic simplu, pe 
intelesul tuturor lucruri complicate. Nu mi-e ruşine să sugerez aceastá idee 
studentilor care realizează practica pedagogică în gimnaziul nostru. Chiar ii 
indemn să ia drept călăuză aceste reguli, principii, in speranţa că peste ani şi 
distante chiar şi ecoul abisal îmi va şopti: „Ai avut perfecta dreptate, Mária Ta, 
Profesorule. Munţii sufletului meu se-nchină ție şi ți-aduc o floare in pridvor”. 
 Pasărea revine la cuibul ei, copilul se intoarce cu drag la casa parintească,  iar
eu întorc fila și revin de unde am pornit: 
„De-ai luat pe umeri crucea  
Şi-ai pornit pe drum spinos,  
Nu căta să scapi de dînsa, 
Nici să n-o tîrăşti pe jos.” 
(Folclor)