EN
Fever
Edward Hirsch
So the fever leans back in its icy chair
and lies to her about the night. She thinks the
full moon is ghostly, she believes the empty white face
of the moon is saying that it wants to arrest her
for plotting crimes against the light.
And she can`t sleep. It`s as if the fever
has dropped a cube of ice into her throat and
it is scalding hot. No, it is the smell of gas burning
in her chest. And she keeps hearing footsteps,
the wind pronouncing names in the street.
She can`t get up. She is so drugged
that she can`t focus on the living-room wall
or see the stark painting that hangs above her chair.
It is a picture of the sky above a stone house
that is crumbling in a stony field.
She can`t forget the night the fever
interrogated her for hours. That was before
it flooded the country and left corpses in the trees,
bodies floating face-up in the muddy streams.
She can`t forget their faces, either.
And she keeps hearing voices. Someone
says the night is like a sick child who raves
and cries out in her sleep because her head is on fire
and she sees the tall pines burning into flame,
waterlogged corpses going up in smoke.
Sometimes she dreams about a red setter
barking furiously at a squirrel who is racing
across the branches for its life. Always she can smell
the singed brown fur and feel the thin squirrel
finally losing its balance and falling.
She whimpers. And somehow the shadows
grow strangely out of the wet floor, the water
rises along the milky walls. The windows are barred
against the night, but the night waits calmly
Muskrats paddle in a neighbour’s yard.
And now she is drifting in a shadow
against the door; now she has fallen asleep
in her own chair. So the fever holds her in its arms
and all night she dreams about the dark clouds
RO
Febră
Edward Hirsch
Așadar, febra se lasă pe spate în scaunu-i de gheață
și-o minte despre noapte. Ei îi pare că
luna plină e-o nălucă, ea crede că fața ei albă și pustie
îi spune că vrea s-o aresteze
pentru păcatul de-a urzi împotriva luminii.
Și nu poate dormi. De parcă febra
a scăpat în gâtul ei un cub de gheață
ce o arde.
Nu, e mirosul de gaz arzându-i
în piept. Și aude într-una pași,
vântul șuierând nume pe stradă.
Nu se poate ridica. E-așa sedată
încât nu poate vedea clar peretele sufrageriei,
nici tabloul sumbru de deasupra scaunului.
E imaginea a cerului deasupra unei case de piatră
năruindu-se-ntr-un câmp pietros.
Nu poate uita noaptea în care febra
a chinuit-o ore-n șir. Asta era înainte
să inunde țara lăsând în urmă cadavre prin copaci,
trupuri plutind cu fața în sus prin râuri tulburi.
Și nici chipurile nu le poate uita.
Și tot aude voci. Cineva
spune că noaptea e ca un copil bolnav care delirează
și ea urlă-n somn simțindu-și capu-n flăcări
și vede pinii-nalți arzând în rug,
trupuri înecate înălțându-se-n fum.
Uneori visează un setter roșcat
lătrând furios la o veveriță ce sare
din creangă-n creangă pentru a scăpa cu viață. Și simte
izul blănii cafenii și simte trupul firav al veveriței
care-și pierde într-un final echilibrul și cade.
Se vaietă. Și cumva, umbrele
se înalță sinistru din podeaua udă, apa
ridicându-se de-a lungul pereților lăptoși. Ferestrele sunt
baricadate de-a lungul nopții, dar noaptea așteaptă calm
Bizami înoată prin curtea vecinului.
Și-acum ea se-afundă-ntr-o umbră
plutind spre ușă; acum a adormit
în propriul scaun. Și-așa febra o ține-n brațe
și ea visează toată noaptea norii întunecați
and the white moon coming to arrest her. și luna albă venind s-o aresteze.