Povestea grădinarului

„Un burlac bătrân şi urât, Thompson sau Wilson, numele nu are importanţă,
a venit să se stabilească într-un orăşel. Avea o îndeletnicire dintre cele mai nobile:
lecuia bolnavii. Era întotdeauna posomorât, ursuz şi nu vorbea decât atunci când
nevoile meseriei îl obligau. Nu se ducea la nimeni şi se mulţumea să se salute fără
un cuvânt, cu cei pe care îi cunoştea. Trăia modest, ca un pustnic. Era un savant şi,
pe vremea aceea, savanţii nu erau la fel ca toată lumea. Ziua şi noaptea cugetau,
citeau sau îngrijeau de cei în suferinţă; socoteau tot restul drept nimicnicie şi n-
aveau timp să vorbească degeaba. Locuitorii oraşului îşi dădeau seama foarte bine
de asta şi căutau să nu-l plictisească cu pălăvrăgelile şi vizitele lor. Mulţumeau cu
toţii Domnului că le trimisese în sfârşit pe cineva care să ştie să îngrijească de
bolnavi şi erau mândri că un om atât de învăţat locuia în oraşul lor. «Toate le
ştie», spuneau, vorbind despre el. Dar nu era destul, ar fi trebuit să mai adauge:
«Iubeşte pe toată lumea». În pieptul învăţatului bătea o inimă minunată, o inimă
de înger
Într-o noapte, în timp ce se întorcea de la un bolnav,
nişte tâlhari îi aţinură calea într-o pădure, dar de îndată ce-l recunoscură, îşi
scoaseră respectuos căciulile şi îl întrebară dacă nu-i era foame. Savantul le
răspunse că nu. Atunci tâlharii îi împrumutară o şubă de-a lor, ca să nu-i fie frig,
apoi îl însoţiră până în oraş, fericiţi că soarta le dăduse prilejul să-şi arate şi ei în
felul lor recunoştinţa faţă de un om atât de mărinimos. Bineînţeles că bunica
pretindea că şi caii, vacile şi câinii îl ştiau pe învăţat şi se bucurau când îl vedeau...
Iată însă că, într-o bună zi, omul acesta care era atât de sfânt, că ai fi crezut că
nimic rău nu i se va întâmpla vreodată, omul acesta cu care până şi tâlharii se
purtau atât de frumos, într-o bună dimineaţă, fu găsit ucis.
Zăcea plin de sânge, cu ţeasta sfărâmată, într-o râpă, şi pe faţa lui galbenă era
întipărită uimirea. Da, uimirea şi nu spaima îl cuprinsese în clipa în care îşi văzuse
ucigaşul.
Vă puteţi uşor închipui durerea locuitorilor din oraş şi din împrejurimi.
Deznădăjduiţi, nevenindu-le să creadă, toţi se întrebau cine putuse să-l omoare.
Cei însărcinaţi cu ancheta ajunseră la concluzia că după toate semnele ar fi vorba
de crimă, dar cum nu se poate afla pe lume om în stare să fi ucis pe binefăcătorul
nostru, înseamnă că în realitate nu a fost ucis şi că toate semnele şi potrivirile nu
sunt decât o simplă întâmplare. Trebuie deci să credem că doctorul a căzut pe
întuneric în râpă şi şi-a zdrobit capul.
Tot oraşul fu de părerea asta. Învăţatul fu înmormântat şi nimeni nu mai
pomeni despre crimă. Părea într-adevăr de necrezut să se poată găsi pe lume
cineva atât de josnic şi de nelegiuit, încât să poată ucide un astfel de om. Ticăloşia
are şi ea o margine. Nu-i aşa?
Ei, dar închipuiţi-vă că întâmplarea făcu să se pună mâna pe ucigaş.
Un derbedeu, care mai fusese condamnat în numeroase rânduri şi care era
cunoscut pentru viaţa lui desfrânată, fu prins vânzând într-o cârciumă tabachera şi
ceasul medicului. Luat din scurt, se încurcă în minciuni şi în explicaţii cusute cu
aţă albă. La perche-ziţie se găsi la el în pat o cămaşă cu mânecile pline de sânge şi
lanţeta cu mâner de aur a medicului. Mai era nevoie de alte probe? Nemernicul fu
dus la puşcărie. Locuitorii oraşului fierbeau de indignare.
La tribunal, ucigaşul a negat cu încăpăţânare. Totul se dovedea împotriva lui
şi tot atât de greu de acceptat ca şi ideea că pământul nu ar fi rotund, de pildă.
Judecătorii parcă îşi pierduseră capul; cântăreau pentru a zecea oară aceeaşi
dovadă, se uitau bănuitori la martori, se înroşeau, beau apă pahar după pahar...
Procesul începu de dimineaţă şi nu se termină decât seara.
Ucigaşul fu pus în libertate şi nimeni nu învinovăţi pe judecători
că ar fi săvârşit o greşeală.
Şi Dumnezeu, adăuga bunica mea, a iertat toate
păcatele locuitorilor oraşului, fiindcă dovediseră o aşa de mare încredere în om.
Domnul e fericit când omul este socotit ca fiind plămădit după chipul şi
asemănarea sa. Şi dimpotrivă... se întristează când vede că, uitând demnitatea
omului, lumea socoteşte pe unii oameni mai răi decât câinii. Se prea poate ca un
verdict de achitare să păgubească pe locuitorii unui oraş, dar gândiţi-vă în schimb
ce binefăcătoare înrâurire poate să aibă asupra lor încrederea aceasta neţărmurită
în om, care nu poate să rămână fără roade. Ea ne insuflă porniri mărinimoase şi
ne îndeamnă să iubim şi să cinstim pe oricare om; da, pe oricare! Asta-i.”