Pentru că vremea este extrem de urâtă, cu frig și ploaie,

am decis ca zilele acestea să recuperez în ceea ce privește
peliculele cinematografice și ieri mi-am îndreptat atenția
spre unul dintre filmele pe care le-am văzut pomenite
adeseori în online și care părea a fi pe placul meu, mai ales
că subiectul are în centru doi copii, iar când vine vorba de
puii de oameni sunt extrem de sensibilă.
     „Copiii Paradisului (Bacheha ya Aseman)” este un film
străin, cu acțiunea plasată aș zice undeva prin Iran, în
zona Teheranului, după modul în care se comportă și se
îmbracă lumea, pentru că altfel în film nu este precizat.
Acesta aduce în prim-plan o poveste extrem de
emoționantă despre familie, prietenie, relațiile dintre frați,
solidaritate și frumusețe a sufletului, toate acestea făcând
posibilă o renunțare la sine chiar de la o vârstă fragedă
pentru a îi oferi o șansă celui drag de lângă tine și o luptă
continuă pentru ca oamenii pe care îi iubești să aibă parte
de puțină liniște într-o lume marcată de incertitudine și de
sărăcie lucie. 
      Recunosc, filmul acesta și-a lăsat amprenta în
interiorul meu, nici nu avea cum altfel, mai ales când ne
gândim că, uneori sau de cele mai multe ori, trăim în
huzur, le oferim copiilor din jurul nostru gadget-uri de
ultimă generație, aruncăm obiecte mai repede decât o
clipire de ochi, ținem lângă noi în mod obsedant unele
obiecte în timp ce, într-un alt colț de lume, există copii
care nu se bucură nici măcar de un colț de pâine sau de o
pereche de pantofi cu care să meargă la școală. Mă revoltă
și mă instigă în același timp discrepanțele care există la
nivelul comunității globale în care trăim și, în același timp,
mă face să fiu mai conștientă de binecuvântările pe care le-
am primit, de bogățiile materiale de care mă bucur fără ca
măcar să le fi cerut, de privilegiul de a avea puțin mai mult
decât minimul cerut pentru supraviețuire, și să fiu
recunoscătoare la modul infinit pentru tot ceea ce am. Este
doar un film ar spune unii, însă, cercetând statisticile,
observăm că există muți semeni aflați la limita subzistenței
pe acest glob, iar acest fapt este trist, îți dă un sentiment
de neputință totală, de tristețe fără margini în față
nedreptății sorții nemiloase față de unii.
    „Copiii Paradisului” aduce în prim-plan poveste a doi
copii ce provin dintr-o familie atât de săracă încât nici
chiria nu a mai putut-o plăti de cinci luni, nici datoriile la
magazinele de unde luau hrana necesară. Sunt doi frați
care fac front comun pentru a își scuti părinții de suferințe
inutile, de o grijă în plus, mai ales că observă dificultățile
pe care le au de dus pe umeri zi de zi, fapt pentru care aleg,
deși au o vârstă fragedă, să tacă atunci când nu au parte
nici măcar de minimul de confort. Este o poveste
înduioșătoare despre dragostea frățească și dragostea
copiilor față de părinți, acea iubire extraordinar de
puternică, singura ce face posibil sacrificiul de sine pentru
binele celui apropiat. Ce este trist este faptul că deciziile
sunt luate de niște copii, niște pitici cu ochi limpezi, care
nu cunosc răutatea, dar cunosc ce înseamnă să nu ai de
mâncare sau o pereche de încălțări. 
      Povestea începe cu fratele, Ali, aflat la cumpărături,
însă, în graba sa și poate chiar în naivitatea sa
copilărească, lasă punga cu perechea de pantofi reparați ai
surioarei sale mai mici afară în timp ce el cumpără legume
pentru masa familiei. Printr-o pură întâmplare, bărbatul
care strângea gunoaiele din zona magazinelor confundă
punga și băiatul rămâne fără încălțări. Ajuns acasă, alege
să facă front comun cu sora sa pentru a nu le spune
părinților despre acest fapt, deși problema nu era una
minoră, pantofii erau singura pereche de încălțăminte ai
surioarei sale, însă știau că tatăl nu avea bani nici pentru
chirie, nici pentru hrană cum trebuie, mama era bolnavă,
la fel și frățiorul lor mai mic. De aceea, decid să împartă
tenișii lui Ali, mai ales că învățau în perioade diferite ale
zilei la școală: fetița îi poartă dimineața, iar Ali seara. De
aici, apar o serie de încurcături, care de care mai
emoționante, pentru că adulții par a nu observa drama din
spatele poveștii copiilor și a inabilității lor de a face
anumite lucruri. Cred că tocmai acest aspect este
înduioșător și dur: în lumea copiilor, cei mici aleg să îi
ferească pe cei mari de și mai multe necazuri, își pierd
oarecum inocența și preiau și mai mult din sarcinile
oamenilor mari (pe lângă ajutorul efectiv pe care îl oferă în
casă), iar adulții pare a nu observa ce se petrece cu micuții
din jur, fie din neatenție, fie din cauză că întreaga societate
este atât de săracă încât nu mai ajunge să șocheze atât de
tare drama altor doi copilași. 
      Am admirat tenacitatea celor doi copii, modul lor de a
coopera, modul în care își ajută părinții, iar dincolo de
toate acestea sunt și elevi eminenți la școlile la care învață,
aducând premii pentru care nu prea știu și nu prea au cu
cine să se bucure atât de tare. Se bucură în schimb de
lucrurile mărunte, așa cum este un pix auriu, o pereche de
pantofi, o bulă de săpun…
     Este o poveste care te șochează, te emoționează până la
lacrimi și clar te scoate din zona ta de confort, însă merită
cu prisosință. Trebuie să aflăm de astfel de lucruri, poate,
la un moment dat, vom reuși să schimbăm ceva în lumea
asta mare.