COPIII MICI ŞI ÎMPĂRŢITUL

Fragmentul de mai jos este un capitol din cartea Cum să educăm copiii mici cu respect și
blândețe, de Janet Lansbury, recent lansată de editura Univers.

Este repetat pe toate terenurile de joacă şi impus în parc, la petreceri şi la întâlnirile de joacă.
Este un cuvânt care a devenit mantra socială a părinţilor şi a copiilor mici de
pretutindeni: Împarte!

Toţi ne dorim cu disperare să avem copii care să împartă. Împărţitul este vital. Viitorul lumii
depinde de spiritul de generozitate al copiilor noştri. Ne temem că, dacă nu le amintim să
împartă, copiii noştri ar putea deveni nişte paria egoişti şi zgârciţi. Sau poate că noi vom fi
judecaţi ca fiind părinţi indulgenţi, nechibzuiţi şi prost crescuţi.
Adevărul despre copiii mici este că ei încă nu înţeleg noţiunea de a împărţi, iar preocupările
noastre de părinţi transformă „a împărţi“ într-un cuvânt-problemă. Avem tendinţa de a-l folosi
nepotrivit. Spunem „Împarte“, dar de fapt vrem să spunem „Dă-i ce ai tu altui copil“.

De ce ar vrea un copil să împartă camionul lui roşu când asta ar însemna să renunţe la el în
favoarea altcuiva?

Copiii mici vor ceea ce văd. „Al meu“ poate însemna fie „îl văd“, fie „îl vreau“, fie „îl folosesc“.
Ideea de posesie – că mama sau tata a cumpărat un obiect de la magazin şi că acum este al lui –
nu este înţeleasă pe deplin de un copil mic.
Este o situaţie obişnuită la cursurile RIE pentru părinţi/bebeluşi ca doi copii să-ş i dorească
aceeaşi jucărie. Datul şi luatul jucăriilor încep deseori ca un gest social, o încercare timpurie a
bebeluşului de a iniţia o interacţiune cu un alt bebeluş. Copiii pot părea că se luptă pentru o
jucărie, însă, cu un pic de răbdare şi observaţie obiectivă, ne dăm seama de obicei că este vorba
despre foarte puţin stres, dar foarte multă curiozitate.

Pentru cazul în care un copil are o reacţie de dezamăgire faţă de acest schimb, Magda i-a sfătuit
pe cei care au copii în grijă să facă o „cronică sportivă“ în loc de a interveni. Cum am explicat
mai sus, a face o „cronică sportivă“ înseamnă a confirma interacţiunile copiilor într-o manieră
neutră, fără a da vreodată vina pe cineva. Copiii se calmează de cele mai multe ori atunci când
simt că un adult îi înţelege. Am putea spune, de exemplu: „Rex, tu ţineai în mână maşina, iar
acum este la Sophie“. Sau: „Și tu, şi Sophie vreţi jucăria aceea“.

În Țara Copiilor Mici nu există agresori sau victime, ci numai copii care învaţă experimentând
comportamente sociale.
Atunci când au ocazii în care să socializeze neîntrerupt, bebeluşii şi copiii mici vor încerca
diferite variante. Să renunţe şi să-l lase pe celălalt copil să ia jucăria? Ce se întâmplă dacă o ţine
strâns? Dacă împart sau oferă ceva altui copil, cum reacţionează acel copil?

După cum ne amintea Magda în cartea Your Self-Confident Baby: „Lecţiile învăţate pe cont
propriu, fie despre a împărţi, fie despre voinţa de a nu renunţa, ne rămân în minte mai multă
vreme“.
Copiii demonstrează de multe ori că, de fapt, ceea ce-i interesează este interacţiunea cu alt copil,
nu jucăria în sine. Acest lucru este evident atunci când există la îndemână mai multe exemplare
din acelaşi obiect, şi totuşi copiii sunt interesaţi doar de cel pe care şi-l doreşte şi celălalt.
Curând după ce conflictul s-a încheiat, jucăria este de obicei abandonată, n-o mai vrea nimeni.
Este mai bine să lăsăm copiii să rezolve aceste situaţii singuri, atâta timp cât adulţii se asigură că
nu se lovesc sau se rănesc cumva.

Cu mulţi ani în urmă, am avut ocazia să mă conving de inutilitatea intervenţiei adulţilor în lupta
pentru putere dintre copiii mici când am dus-o pe fiica mea să se joace acasă la prietena ei.
Amândouă fetele voiau o păpuşă anume. Plină de bunăvoinţă, mama celeilalte fete nu suporta să
le vadă certându-se, aşa că i-a oferit fiicei mele o jucărie la schimb, o ţestoasă de pluş.
Bineînţeles, atunci amândouă fetele au vrut ţestoasa, aşa că mama a adus altceva. Le-a adus
fetelor alte şi alte jucării, iar ele au continuat să se certe pe fiecare jucărie nouă. În cele din
urmă, după lacrimi şi ţipete, fetele au pus capăt rivalităţii, au abandonat toate jucăriile şi au ieşit
în curte să se joace, fiind din nou prietene.

Deci cum îl învăţăm pe copil să împartă cu ceilalţi?

1. Oferă-i modele de generozitate. De exemplu, spunându-i unui copil: „Întinzi mâna spre
biscuiţii mei. Poftim, am să-i împart cu tine“. Sau: „Hai să împărţim această umbrelă“.
2. Când copilul nostru dovedeşte generozitate, o validăm. „A fost frumos din partea ta
să împarţi cuburile acelea cu Robert.“
3. Mai presus de toate, trebuie să avem răbdare şi încredere în copilul nostru că va
învăţa să împartă, cu timpul.

Niciun părinte nu se simte confortabil când copilul său ia de la altul, nu renunţă la jucării pe
care vrea să le folosească şi altul sau pare necăjit pentru că alt copil nu vrea să împartă cu el. Dar
aceste situaţii par de obicei mult mai grave din punctul nostru de vedere decât din punctul de
vedere al copilului nostru.

Când intervenim inutil într-un conflict insistând ca un copil să împartă, îl privăm de o

experienţă de învăţare socială. Când insistăm să împartă înainte ca el să înţeleagă cu adevărat ce
înseamnă asta, riscăm să transformăm „a împărţi“ într-un cuvânt detestat.

Un copil împarte atunci când începe să simtă empatie faţă de ceilalţi, empatie pentru care a
primit un model prin răbdarea şi încrederea părintelui în el.

https://www.printesaurbana.ro/2020/11/copiii-mici-impartitul-cuvantul-janet-lansbury.html