Cei sapte ani de acasa - norme de

comportare in familie si la gradinita

Metode de prevenire a agresivitatii copiilor

la grădinită
În primii 2-3 ani de viață, copiii duc lupte de putere din priviri, din corp, din postură,
din reacție nonverbală. În primul rând, copiii își dispută puterea și teritoriul în primii
2-3 ani de viață: se împing, se mușcă, țipă amenințător, își revendică jucăriile
autoritar și exclusiv. Dacă lucrul acesta se petrece sporadic, fără să devină un obicei și
fără să rănească pe nimeni, poate fi privit ca un reglaj natural de forțe. Copiii duc lupte de
putere din priviri, din corp, din postură, din reacție nonverbală. Își negociază astfel
rapoarte pe care noi, adulții, ni le construim formal, din cuvinte, din titlurile pe care le
purtăm, din statut sau politețuri sociale standard. Cât timp este vorba de reglajul natural,
prezența noastră, ca adulți, nu trebuie să fie de tip intervenționist. Cel mult, în paralel,
trebuie re-exprimată corect în cuvinte sau gesturi, situația ”de negociere” propriu-zisă. Dacă
amendăm de mici comportamentele nedorite cu ”nu, nu e bine, nu e frumos, nu mai face
așa, nu mai lovi etc”, șansa să îl programăm, de fapt, pe ”da” este foarte mare.
Subconștientul nu știe de ”nu”, operează numai cu ”da”. Acolo unde pui atenție,
copilul mic revine cu același comportament. Pentru el, atenția negativă și cea
pozitivă nu sunt încă diferențiate.

Copiii de 4-6 ani dezvoltă preferințe pentru un coleg anume

Când cresc, copiii de 4-6 ani încep să integreze imaginea clasei de grădiniță, ca grup. Dacă
până la 2-3 ani se jucau unii lângă ceilalți, în sfârșit, apare jocul cu celălalt: jocul însoțirii sau
al grupării în funcție de interesul de moment. După multe astfel de zile, copiii încep să se
asocieze spontan cu aceleași tipuri de grupuri sau chiar dezvoltă preferințe pentru un coleg
anume. Îl caută insistent, începe să apară între ei eticheta ”prieteniei”. Certurile, supărările
sunt dese, conflictele devin surse zilnice de autocunoaștere și poziționare conștientă față de
grup. Marea noastră greșeală este că privim aceste conflicte ca pe deviații de la normă, ca
pe greșeli. De aceea, încercăm să le tratăm ca pe focuri care trebuie stinse repede, prin
învinovățiri, judecăți, împăcări și scuze la comandă. Când, de fapt, copiii au nevoie ca
cineva să rămână în emoția antagonismului lor și să digere împreună felul în care au simțit
să se poziționeze unul față de celălalt. Mai mult, copiii care se preferă se și ceartă mult.
Din antagonism apar incredibile surse de evoluție, la fel de prețioase ca cele din
înțelegere. Nimeni nu rămâne în echilibru perfect – jocul copiilor o dovedește: o oscilație
perfectă și naturală între construcții și dărâmări, între armonie și disonanțe de tot felul.
Copiii cu ceva ”chimie” au și cele mai „năbădăioase” parteneriate, pentru că aceste
parteneriate mai stabile sunt căutate, inconștient, ca drumuri inițiatice în doi. Copiii care nu
au de învățat mare lucru unul de la celălalt se desparte repede unul de altul în joc, se
recuplează cu alții și alții.

Reacțiile greșite ale părinților: acuzele, pedepsele, mita sub formă de jucării/dulciuri
pentru victimă

Multe din altercațiile care apar sunt, așadar, surse de autocunoaștere. În loc să facem
din ele creștere și oportunități de modelare a caracterului, transformăm, adesea, scena
conflictului în teatrul adulților și al nevoii lor de control. Reacțiile exagerate ale acestora:
teama, îngrijorarea, acuzele, pedepsele, împăciuirile forțate, mita sub formă de jucării
sau alimente pentru ”victimă”, cearta ostentativă a celui care a greșit, lipirea
etichetelor de tip ”băieții răi”/”fetițele cuminți” îi fac pe copii să își dorească evitarea
conflictului doar ca să nu mai suporte avalanșa de după. Nu pentru că aleg ei conștient
între violență și nonviolență, ci pentru că aleg să nu mai stea sub ploaia de emoții imature a
adulților din viața lor. De aceea, multe din nucleele conflictuale sunt reprimate pentru o
vreme și explodează, mai târziu, de două ori mai puternic. Recidiva conflictuală a unor
copii are la bază reprimare, nu control emoțional, nici ardere de emoție sau
prelucrare conștientă a variantelor de decizie.

Rezolvare pozitivă: 10% în timpul conflictului, 90% în restul timpului de joacă echilibrată

Modelarea pozitivă a comportamentului copilului atacat sau atacator într-o situație

tensionată se face 10% la momentul conflictului și 90% în restul timpului, când copiii
se joacă echilibrat. După conflict, e mai potrivit să stăm alături de cei doi, umăr la umăr,
nu în poziție confruntativă și să dăm cuvântul ”agresatului”, nu ”agresorului”. De
regulă, reacția noastră înseamnă mai multă atenție pentru agresor – ceea ce acesta își
dorește oricum, inconștient vorbind: ”Ce ai făcut? De ce ai făcut? E frumos așa? Cere
scuze!”. Mai important este să vorbească cel agresat care, are, de regulă, nevoie să își
definească limitele. Mulți copii agresați des sunt din categoria celor care nu au reușit să
transmită ferm date despre granițele proprii prin tot acel limbaj nonverbal despre care
vorbeam mai sus: o uitătură scurtă, o încruntătură fermă, poziția hotărâtă și dreaptă a
corpului, reacția dezaprobatoare rapidă la micile șicane. Așa că au nevoie de puțin ajutor în
formularea unor propoziții clare adresate celuilalt, care, foarte important ar fi să înceapă cu
pronumele ”eu” sau ”mie”: ”Eu nu vreau să mă mai lovești /Mie nu-mi place să fiu
împins /Eu nu vreau să te mai aud spunând asta etc”. Mai puțin, deci, de insistat pe
 scuzele și consecințele pentru agresor și mai multă atenție pe creșterea nivelului de
asertivitate, putere, încredere a celui agresat.

Ce poate face educatorul?

În mare parte din timp, copiii se joacă ”frumos”. Cam tot atunci, când mintea este
deschisă și permeabilă, neafectată de blocajele furiei , se face și educația
nonagresivității. Pentru asta, educatorul trebuie să presare în conversație și adresări,
formule bine alese, capabile să neuro-programeze comportamentul dorit:

 multe validări ale felului în care copiii aleg să se respecte unul pe celălalt, să se ajute, să
își aștepte rândul;
 multe jocuri explicite de predare a unui obiect drag din mână în mână, cu accent verbal pe
ideea de ”a împărți” și ” a fi generos”;
 multe povești vindecătoare despre copii supărați sau excluși care își găsesc o cale de a se
simți bine în pielea lor și de a-și face prieteni;
 multe studii de caz, aduse în clasă, sub pretextul unor întâmplări pățite de altcineva și
discutate, cu soluții posibile;
 multe povești create și desenate de copii despre valorile grupului și despre cum construim
împreună acceptare și înțelegere;

Rolul educatoarei este de a scoate în evidență cât de valoros e fiecare copil, cât de
necesar în ecuația grupului.

Cel mai important lucru pe care îl poate face un educator este, însă, reglarea
indirectă a relațiilor dintre copii în timpul activităților dirijate, când atenția cade pe ce
reușește fiecare să facă, să răspundă, să observe, să aducă în dialog din ”manipulările”
verbale care punctează intervenția fiecăruia în lecție – aceasta din urmă fiind percepută ca
un fel de grădină în care ne aducem cu toții ”darul”, ”semințele”, ”ideile”, ”uneltele” – copiii
dezvoltă o mare parte a încrederii în sine, a valorii pe care și-o oglindesc în ochii celuilalt.

Un copil apreciat pentru o idee, pentru un gând spus intregii clase va fi abordat în restul
timpului cu mai mare delicatețe și echilibru. Un educator știe bine care sunt
temperamentele mai aprinse în clasă. Știe bine cum poate stinge focul predispozițiilor
nedorite cu aprecieri, îmbrățișări la începutul zilei, transmitere de rol și importanță către
aceștia. Copiii bine încărcați energetic, validați și apreciați simt mai puțină
agresivitate.

Agresivitatea la copilul mic nu este o chestiune de alegere conștientă.

Ea este folosită ca tehnică de adaptare. Copilul abuzat sau neglijat , cel cu nevoi
emoționale neîmplinite va căuta să lovească pe celălalt, ca să instaureze un soi de
echilibru între ce simte el și restul lumii. O va face inconștient, pentru că diferența între
fericirea celuilalt și tensiunea interioară este, uneori, de nesuportat. Un copil deja etichetat
ca ”rău” la nivelul unui colectiv întreg nu va avea de ales decât să se comporte
conform etichetei sale. De două ori ea îi apasă mai agresiv, deci, alegerea, va fi din
același spectru comportamental. Părinții ai căror copii sunt agresați au, adesea, reacții
emoționale încărcate de propriile istorii. Pun mai multă tragedie în povestea agresiunii
decât există acolo, propriu-zis. Copiii simt asta și încep să se teamă și mai mult; chiar aleg,
pe viitor, să evite să mai povestească despre ce li se întâmplă la grădiniță. Foarte
important este să ne păstrăm calmul și să înțelegem energia dintre copilul nostru și
celălalt. Ce anume creează antagonismul poate fi din cât știe copilul meu să transmită
despre propriile granițe, întâi la nivel nonverbal.

Cea mai mare parte a comunicării între copiii mici se întâmplă din priviri periferice, din
postura corpului, din mimică și gesturi. Nu din cuvinte! Ceea ce este copilul fiecăruia pe
terenul de joacă se simte de la distanță, la nivel subconștient, în sistemul fiecărui participant
la joc. Un eventual atacator simte terenul slab. Nu că ar exista vreo scuză pentru
acesta, dar, da, copiii au uneori nevoie să își exploreze puterea și controlul cu cei
care emit semnale slabe, timide și nesigure. Împuternicirea celor mai introvertiți sau
nonreactivi se face în restul timpului prin joc dinamic, sport, pe echipe, cu mize, cu simulări ale
puterii teritoriale.

Și la băieți, și la fetițe, agresivitatea este una din reacțiile naturale ale organismului.
Ea nu trebuie în totalitate sufocată, înfrântă. Adultul trebuie să stea puțin la distanță, să
lase un mic ”câmp de bătaie” să crească, la limita siguranței fizice și emoționale. Când
intervenim imediat, furăm ”armele” naturale de care orice copil are nevoie pe viitor:
capacitatea de a găsi o replică potrivită, instinctul de a scana pericolul, reglarea pulsului, a
posturii, a privirii pe măsura ”atacatorului”, încrederea în propria judecată, reflexul și
instinctul de apărare.

Oricât de tare ne doare că fiul sau fiica noastră a primit o remarcă usturătoare, o
îmbrânceală, o excludere din joc fără ca ea sau el să aibă timp de ripostă sau reflex
sănătos de apărare, amintiți-vă că este vorba de o singură bătălie, într-un câmp de luptă cu
mult mai complex și de durată. Că uneori, o luptă pierdută este o incredibilă ocazie de a
sta de vorbă despre cine este el/ea, despre ce își dorește, despre cum comunică, își
alege partenerii, le transmite date despre granițele personale.

Nu este indicat să ne sfătuim copiii să își ignore agresorii, să întoarcă spatele și să

plece. Nu la grădiniță.

Comportamentul este nenatural la un copil mic. Aceștia au nevoie să își exprime

suferința, indignarea, supărarea, dezaprobarea, să semnaleze din toată inima și cu
toată puterea cine sunt ei în sau după conflict. Fuga de la locul neplăcerii este fugă
de propria emoție. Agresorii trebuie înfruntați cu desenarea clară a limitelor personale.

Când agresivitatea are forme extreme – lovire cu putere, îmbrânceli, aruncat de

obiecte în direcția celuilalt, intervenția educatorului trebuie să fie fermă, cu energie
înaltă și separarea agresorului de restul grupului.
Sunt copii care au reflexe imprevizibile, periculoase pentru ceilalți. Toate vin din dureri
personale. Acești copii au nevoie de joc în proximitatea educatorului, de intervenții
anticipative ale acestuia, de izolare pentru o vreme împreună cu adultul, pentru exerciții de
calmare prin respirație adâncă și tehnici de autocontrol învățate anterior. Ieșirile
temperamentale frecvente se estompează numai cu un adult dispus să își petreacă un timp
de 2-3 luni lângă copil, chiar în timpul jocului liber, acesta funcționând ca un permanent
tampon între agresor și ceilalți, cu tehnici de distragere a atenției, de preîntâmpinare a
sursei de supărare.

Unul dintre cele mai contraproductive lucruri pe care le facem la grădiniță este să
punem etichete, să angrenăm familiile în disputa copiilor, să arătăm cu degetul, să
punem mai multă emoție negestionabilă în jurul emoției și așa aprinse a copiilor.

Ideal este să tratăm conflictul ca parte din fluxul vieții. Să îl abordăm cu blândețea și
înțelepciunea omului care vede ferestre de oportunitate și în zilele cu soare, și în cele cu
ploaie. Ideal ar fi să nu ne mai doară pe noi durerile necesare ale copiilor noștri. Nici
să nu le pansăm imediat, doar să le supraveghem vindecarea. Despre care să nu uităm
că trec, ca la rănile deschise, prin faza de inflamație, iritație, coajă, cicatrice etc. .Și nu
ceea ce se simte rău este neapărat rău.

BIBLIOGRAFIE:

1. BĂBAN, ADRIANA - Consiliere educaţională, Cluj Napoca, 2001.

2. STAN, EMIL - Managementul clasei - Aramis Bucureşti -2006
3. NICULA,IOAN – „Microsociologia colectivului de elevi”,Revista
Învăţământul preşcolar nr.3-4/2006
4. IUCU,ROMIŢĂ B.- Pedagogie,Editura Humanitas Bucureşti, 2002
5. UNGUREANU, D.- Educaţia integrată şi şcoala incluzivă, Editura de Vest,
Timişoara, 2000
6. JOIŢA , ELENA - Managementul educaţional , Editura Polirom Bucureşti,
2000
7. JINGA , IOAN , Managementul învăţământului , Editura Aramis Bucureşti,
2002