Protecții

prin relee

Curs 6

ș.l.dr.ing. Oana Beniugă

Protecţia direcţională
1. Principiile protecţiei direcţionale
Rolul de bază al echipamentului de protecție este de a detecta o defecțiune și de a
deconecta acea parte a rețelei în care apare defectul, limitând pe cât posibil secțiunea
deconectată. Protecția direcțională permite o mai bună discriminare a zonei defecte a
rețelei decât o protecție la supracurent.
Este necesară utilizarea acestei protecții în următoarele condiții:
 într-un sistem cu mai multe surse,
 în sistemele cu buclă închisă,
 în sisteme cu neutrul izolat
 pentru a detecta o direcție anormală a fluxului de putere activă sau reactivă
(generatoare).
Echipamentele de protecție direcționale sunt capabile să declanșeze numai zonele
în care apar defecte. Direcția în care apare defectul este detectată prin măsurarea direcției
de curgere a curentului sau, cu alte cuvinte, defazajul între curent și tensiune.
Protecţia direcţională se utilizează, de obicei, în combinaţie cu alte protecţii – de
curent sau de impedanţă – cu rolul de a localiza defectul pe elemental protejat cu
alimentare bilaterală. Pentru a evidenţia principiul protecţiei direcţionale, considerăm în
fig. 1 cazul a două linii alimentate din centralele C1, C2.
Se consideră faptul că defazajul φ al curentului faţă de tensiune corespunde
sensului convenţional al curentului de la bară spre linie şi că defazajul φ + π corespunde
sensului convenţional al curentului de la linie spre bară.
Fig. 1.a corespunde regimului normal, fig.1.b – regimului de scurtcircuit trifazat în
K1, iar fig.1.c – regimului de scurtcircuit în K2. Diagramele fazoriale corespund tensiunii
şi curentului pe o fază.

Protecții prin relee 2

Figura 1 Schemă electrică şi diagrame fazoriale corespunzătoare regimului normal (a), de defect în K1 (b)
şi în K2 (c)

Din analiza diagramelor fazoriale corespunzătoare celor trei situaţii rezultă:

■ în regim normal (fig. 1.a), pentru fiecare linie curentul de la o extremitate circulă de la
bară spre linie (defazaj φ) iar curentul de la cealaltă extremitate circulă de la linie la bară
(defazaj φ + π);
■ în cazul scurtcircuitului în K1 pe L1 (fig.1.b curenţii I1K1 şi I2K1 circulă de la bare spre linie
(defazajul φk) iar curenţii I3K1 de la linie spre bară (defazaj φk + π) respectiv I4K1 de la bară
spre linie (defazaj φk);

Protecții prin relee 3

■ în cazul scurtcircuitului în K2, curentul I1K2 circulă de la bară spre linie (defazaj φk),
I2K2 de la linie spre bară (defazaj φk + π), iar curenţii I3K2 şi I4K2 circulă de la bară spre
linie (defazaj φk).
Se constată că, prin controlul sensurilor de circulaţie ale curenţilor I1K1 şi I2K1, sau
al defazajelor lor faţă de UA, respectiv UB, poate fi localizat defectul în K1 iar prin controlul
sensurilor curenţilor I3K1 şi I4K1 sau al defazajelor lor faţă de UB respectiv UC, poate fi
localizat defectul în K2.
Protecţiile direcţionale fac parte din categoria protecţiilor complexe, cu două
mărimi de intrare: tensiunea şi curentul. Aceste protecţii sunt sensibile la sensul de
circulaţie al curentului, la defazajul curentului faţă de tensiune sau la sensul de circulaţie
al puterii.
Elementul de bază în cadrul unei protecţii direcţionale este releul direcţional, care
împarte domeniul 2π radiani al defazajelor φ ale curentului Ir faţă de tensiunea Ur în două
subdomenii şi anume, pentru:
𝜑 𝜑 𝜑 , unde 𝜑 𝜑 𝜋, releul acționează
iar pentru 𝜑 𝜑 𝜑 2 ∙ 𝜋, releul nu acționează

2. Releul direcţional
Releele direcţionale, numite şi relee de putere (de sens al puterii şi nu de valoare a
acesteia), se conectează ca în fig. 2.a şi realizează caracteristica de acţionare din fig. 2.b
(aceasta corespunde cazului particular al releului de putere activă, cu ϕ1 = –π/2 şi ϕ2 =
+π/2).
Releele direcţionale în construcţie clasică pot fi electromecanice (de inducţie) sau
statice (electronice). Un releu direcţional de inducţie conţine, în principal, un circuit
magnetic cu două bobine, de curent şi de tensiune, şi un rotor din aluminiu în care apare
un cuplu de acţionare:
𝑀 𝐾 ∙ 𝑈 ∙ 𝐼 ∙ 𝑐𝑜𝑠 𝜑 𝛼
Pentru 𝑀 0 sau 𝑐𝑜𝑠 𝜑 𝛼 0, echipajul mobil se rotește în sensul închiderii
contactului.
Pentru 𝑀 0 sau 𝑐𝑜𝑠 𝜑 𝛼 0, echipajul mobil se rotește în sens invers
închiderii contactului.

Protecții prin relee 4

 Ur, Ir reprezintă tensiunea, respectiv curentul aplicate releului, φr defazajul
curentului faţă de tensiune, Kr – coeficient de proporţionalitate, iar α – unghiul intern al
releului, cu valori reglabile în trepte între 0 şi π/2.

Figura 2 Schema de conectare (a) şi caracteristica releului direcţional (b)

Releul direcţional are sensibilitatea maximă (cuplul de acţionare este maxim)

pentru: 𝑐𝑜𝑠 𝜑 𝛼 1; 𝜑 𝛼 0;𝛼 𝜑
Pentru a fi asigurată sensibilitatea maximă a releului direcţional, unghiul intern α
trebuie să fie egal şi de semn opus defazajului φr al curentului faţă de tensiune,
corespunzător defectului pentru care a fost prevăzută protecţia direcţională.
Din punct de vedere practic, un asemenea releu direcţional nu acţionează pentru
Ma = 0, ci pentru Ma = Mr.min, unde Mr.min este un cuplu rezistent minim determinat de un
resort antagonist şi de frecări. Acest lucru poate fi scris astfel:
𝑀 𝑀 . 𝐾 ∙ 𝑈 ∙ 𝐼 ∙ 𝑐𝑜𝑠 𝜑 𝛼
Dacă releul funcționează la sensibilitatea maximă 𝛼 𝜑 , rezultă:
𝑀.
𝑈 .
𝐾 ∙𝐼

Dependenţa Ur.min = f(Ir), reprezentată în fig. 3, evidenţiază posibilitatea ca releul

să nu acţioneze corect, chiar dacă defazajul φr corespunde sensibilităţii maxime, şi aceasta
dacă perechea (Ur, Ir) corespunde unui punct situat sub caracteristică. Această posibilitate

Protecții prin relee 5

este întâlnită la defecte apropiate de locul de montare al protecţiei, când tensiunea Ur este
foarte redusă şi determină zona moartă de tensiune a releului direcţional.

Ur min
Funcționare normală

𝜑 𝛼 0

𝜑 𝛼 0

Zonă moartă de
tensiune
Ir

Figura 3 Caracteristica de putere minimă a releului direcţional de inducţie

În cazul în care releul nu funcţionează la sensibilitatea maximă, 𝜑 𝛼 0,

rezultă:
𝑀.
𝑈 .
𝐾 ∙ 𝐼 ∙ 𝑐𝑜𝑠 𝜑 𝛼
iar dependenţa Ur.min = f(Ir), reprezentată cu linie întreruptă în fig. 3, evidenţiază, prin
deplasarea în sus, creşterea zonei moarte de tensiune a releului.

3. Relee direcţionale statice

Releele direcţionale statice (electronice) prezintă avantajul unei sensibilităţi mai

ridicate (zona moartă de tensiune este mult mai redusă iar puterea minimă de acţionare
este mult mai mică) în raport cu releele electrodinamice, cum este cel de inducţie.
Pentru realizarea releelor direcţionale se utilizează în esenţă două metode, şi anume:
■ metode indirecte care constau în obţinerea, printr-o anumită metodă, a unei
dependenţe U = f(φr) (unde U este o tensiune continuă), iar problema comparării lui
φr în raport cu limitele φ1, φ2 devine echivalentă cu controlul semnului mărimii U.
■ metode directe, prin măsurarea defazajului φr dintre Ir şi Ur şi compararea acestuia
cu limitele φ1, φ2.
Metodele indirecte, la rândul lor, se pot concretiza în două moduri:
a. metode bazate pe elemente care aproximează produsul Ur*Ir sau care permit
calcularea acestui produs;

Protecții prin relee 6

 b. metoda comparaţiei amplitudinilor a două mărimi electrice (tensiuni), dependente
de mărimile U, I.

Releul direcţional realizat prin comparaţia amplitudinilor este prezentat în schema

bloc din fig. 4:

Figura 4 Schema bloc a releului direcţional static realizat prin comparaţia amplitudinilor

FF1, FF2 sunt formatoare de funcţii care realizează combinaţiile de curenţi şi tensiuni

de forma:
Coeficientul KU = KU ∠μU este adimensional iar KI = KI ∠μI are dimensiunea unei
impedanţe. În structura acestor elemente intră transformatoare, rezistoare şi
condensatoare pentru realizarea defazajelor.
Releele directionale utilizate în schemele de protecție, au următoarea reprezentare
grafică și codificare ANSI:
Simbol grafic Cod Denumire
ANSI
67 Protectie maximală de curent
directională

67 N Protectie maximală de curent

directionala homopolară

32 P Protectie directională de
putere

Protecții prin relee 7

 32 Q

32 P

32 Q

Bibliografie:
1. Asandei D. – Protecția sistemelor electrice, 1999
2. Schneider - Cahier technique n° 181, Directional protection equipment

Protecții prin relee 8