Producerea curentului alternativ. Mărimi fizice caracteristice în curentul alternativ.

Curentul alternativ a fost descoperit de Nikola Tesla în anul 1892.

Curentul alternativ un curent electric a cărui direcție se schimbă, spre deosebire de
curentul continuu, al cărui sens este unidirectional. Forma de undă uzuală a curentului alternative
este sinusoidală. Acesta apare ca urmare a generării unei tensiuni electrice alternative în cadrul
unui circuit electric prin inducție electromagnetică. Forma sinusoidală a curentului este modul
usual de producere, transport și distribuție a energiei electrice.
Curentul alternativ stă la baza funcționării majorității
aparatelor electrice. El se produce, se transmite și se utilizează
în condiții mult mai avantajoase decât curentul continuu.
Este adevărat că în unele cazuri, curentul alternativ nu
prezintă niciun avantaj față de curentul continuu. În aplicațiile
în care curentul electric este folosit doar pentru a genera
energie sub formă de căldură (reșou, bec, etc.), polaritatea sau
direcția curentului este irelevantă atâta timp cât tensiunea și curentul existente în circuit sunt
suficiente pentru a disipa puterea necesară elementelor din circuit. Totuși, cu ajutorul curentului
alternativ se pot construe generatoare electrice, motoare electrice și sisteme de distribuție a
energiei electrice mult superioare din punct de vedere al eficienței față de curentul continuu.
Generarea curentului electric alternativ:
În circuitul închis al unui cadru care se rotește întru-un camp magnetic uniform,
perpendicular pe axa de rotație, este indus un curent electric al cărui sens se schimbă la fiecare
180 grade. Intensitatea curentului este direct proporțională cu viteza de rotație și cu intensitatea
câmpului magnetic.
În cazul în care construim o mașină ce rotește un câmp magnetic în jurul unui set de
înfășurări staționare prin intermediul unui ax, vom constata producerea curentului alternativ pe
înfășurări pe măsură ce axul se rotește; principiul se bazează pe legea inducției electromagnetice
a lui Michael Faraday. Acesta este și principiul de bază a unui generator de curent alternativ,
cunoscut și sub numele de alternator.
Putem observa ca polaritatea tensiunii pe înfășurare se inversează atunci când prin
preajma acestora trece polul opus al magnetului. Conectată la o sursă, această inversare a
polarității creează un curent invers (în direcție opusă) prin circuit. Cu cât viteza de rotație a
axului generatorului este mai mare, cu atât mai repede se rotește și magnetul; rezultatul este o
tensiune și un curent alternativ ce își modifică direcțiile mult mai des în aceeași perioadă de
timp.
Un generator de curent alternativ nu necesită perii și comutatoare pentru funcționarea sa,
și este prin urmare imun la vapori inflamabili sau explozivi. Avantajele curentului alternativ față
de curentul continuu se regăsesc și în cazul confecționării motoarelor electrice.
 Dacă avem două înfășurări mutual inductive și alimentăm una dintre ele în curent
alternativ, cea de a doua înfășurare va fi și ea străbătută de curent alternativ. O astfel de utizilare
a înfășurătorilor dă naștere unui dispozitiv numit transformator.
Transformatorul este utilizat în principal pentru
ridicarea sau coborârea valorii tensiunii de la înfășurarea
alimentată la cea nealimentată. Prima înfășurare, cea care
este alimentată în curent alternativ, se numește primar iar
cea de a doua înfășurare, în care se induce un curent
alternativ dinspre primar, se numește secundar.
Valoarea tensiunii induse în secundar este egală cu produsul dintre valoarea tensiunii din
primar și raportul dintre numărul de spire din secundar și numărul de desfășurări din primar.
Intensitatea și tensiunea curentului alternative sunt caracterizate de trei valori: instantanee
(i;u), maximă (Im; Um) și efectivă (I;U).
𝐼𝑚
𝐼=
√2
Im – valoarea maximă a intensității curentului alternativ
I – valoarea efectivă a intensității curentului alternativ
Valoarea efectivă a intensității curentului alternativ I este egală cu intensitatea unui
curent continuu, care dezvoltă aceeași căldură prin efect Joule, ca și curentul alternativ trecând
prin același rezistor în același interval de timp.
Tensiunea efectivă a curentului alternativ U se definește prin relația :
𝑈𝑚
𝑈=
√2
Mărimile caracteristice ale curentului alternativ sunt: amplitudinea, faza , faza inițială,
valoarea efectivă, pulsația, perioada și frecvența.
Amplitudinea este valoarea maximă pe care o au ăn timpul unei perioade, tensiunea sau
intensitatea curentului alternativ (Em, Um, Im).
Faza intensității și a tensiunii alternative este reprezentată de argumentul sinusului din
expresia intensității, respectiv tensiunii.
𝜙 = 𝜔𝑡 + 𝜑 ; ∆𝜑 = 𝜑1 − 𝜑2 – se numește diferență de fază sau defazaj
Valoarea efectivă este valoarea pe care o au tensiunea sau intensitatea curentului
alternativ la un moment oarecare de timp (e, u, i).
Pulsația reprezintă numarul de perioade în 2𝜋 unități de timp.
2𝜋 𝑟𝑎𝑑
𝜔= = 2𝜋𝑣 ; [𝜔]𝑆.𝐼. =
𝑇 𝑠
 Perioada reprezintă intervalul de timp după care intensitatea și tensiunea curentului
alternativ trec prin aceleași valori, același sens, adică efectuează o oscilație sinusoidală completă.
Unitatea de măsură a perioadei în S.I. este: [𝑇]𝑆.𝐼. = 1𝑠
Frecvența (v) reprezintă numărul de oscilații complete efectuate în unitatea de timp.
1
Frecvența este inversul perioadei: 𝑣 = 𝑇. Unitatea de măsură a frecvenței în S.I. este: [𝑣]𝑆.𝐼. =
𝐻𝑧. Un hertz este frecvența unui curent alternativ cu perioada de o secundă. Frecvența curentului
alternativ industrial în țările din Europa este 50Hz, iar în America și Australia 60Hz.
Mașinile electrice sunt dispozitive, în general rotative, utilizate pentru transformarea
energiei electrice în energie mecanică sau invers. În funcție de regimul electric de funcționare,
mașinile electrice se clasifică în:

 Mașini de curent continuu

 Mașini de curent alternativ
Între construcția și funcționarea mașinilor electrice de curent continuu și a celor de curent
alternativ există diferențe esențiale dar principiile fundamentale de funcționare și părțile
constructive de bază sunt identice.
Principiile fundamentale de funcționare sunt:
 Funcționarea mașinilor electrice în regim de generator electric de bazează pe
fenomenul de inducție electromagnetică;
 Funcționarea mașinilor electrice în regim de motor electric se bazează pe acțiunea
forței electromagnetice asupra unui conductor parcurs de curent electric atunci
când acesta se află într-un câmp magnetic.
Părțile constructive de bază sunt:

 Statorul – componența mașinii electrice care rămâne fixă în timpul funcționării;

 Rotorul – componența mașinii electrice care se rotește în timpul funcționării.
Motoarele de curent alternativ funcționează pe baza principiului câmpului magnetic învârtitor.
Acest principiu a fost identificat de Nikola Tesla în 1882. În anul următor a proiectat un motor de
inducție bifazat, punând bazele magnetic învârtitor. Un alt punct important în istoria motorului
de curent alternativ a fost inventarea de către Michael don Dolivo-Dobrowlsky în anul 1890 a
rotorului în colivie de veveriță.
Mașinile electrice asincrone sunt cele mai utilizate mașini în acționările cu mașini de
curent alternativ.
O mașină este asincronă dacă circuitului magnetic îi sunt asociate două sau mai multe
circuite ce se deplasează unul în raport cu celălalt și în care energia este transferată de la partea
fixă la partea mobilă sau invers prin fenomenul inducției electromagnetice. O caracteristică a
mașinilor asincrone este faptul că viteza de rotație este puțin diferită de viteza câmpului
învârtitor. Ele pot funcționa în regim de generator sau de motor. Cea mai largă utilizare o au ca
motoare electrice, fiind preferate față de celelalte tipuri de motoare prin construcția mai simplă,
extinderea rețelelor de alimentare trifazate și prin siguranța în exploatare. Motoarele asincrone se
folosesc în acționările în care se cere ca turația să nu varieze cu sarcina: mașini-unelte obișnuite,
ventilatoare, mașini de ridicat, ascensoare, etc.
Mașina de curent alternativ la care turația motorului este egală cu cea a câmpului
învârtitor, indiferent de sarcină, se numește mașină sincronă.
Armătura inductorului mașinii este formată dintr-o succesiune de poli “N” și “S”,
realizați prin electromagneți exercitați în curentul continuu sau prin magneți permanenți. În
general, inductorul este rotor și numai la mașini mici, din motive de spațiu, poate fi stator,
mașina fiind considerată în acest caz de conducție inversă.
Inductorul poate fi cu poli aparenți și bobine concentrate așezate pe aceștia sau cu poli
plini, când înfășurarea de excitație este repartizată în crestături. Înfășurarea de excitații are
capetele legate la două inele de pe arbore pe care calcă periile care fac legătura cu sursa
exterioară de curent continuu. Motoarele sincrone mai au armătura inductoare o înfășurare de tip
colivie, numită înfășurare de amortizare, utilizată la pornirea motoarelor. Circuitul magnetic al
inductorului se poate realiza și din piese masive de oțel, deoarece fluxul fiind produs de curentul
continuu nu variază în timp și nu produc pierderi.
Armătura indusului este formată din pachete de tole și în crestăturile ei se găsește o
înfășurare trifazică conectată în stea. Gama largă de puteri, ca și locul de utilizare, a condus la
numeroase forme constructive al căror elemente, în afara celor precizate mai sus, pot diferi de la
un tip la altul.
Astfel elementele specifice ale motorului sincron sunt:

 Circuitul magnetic statoric;

 Carcasa;
 Înfășurarea indusă;
 Scuturile;
 Plăcile de strângere a pachetelor de tole stator;
 Butucul armăturii rotorice;
 Poli inductori;
 Înfășurarea excitației;
 Excitatoarele;
 Ventilatorul.
Alte tipuri de motoare de curent alternativ:

 Motoare cu inele de contact;

 Motoare cu rotorul în scurtcircuit;
 Motoare de tipuri speciale;
 Motoare cu bare înalte;
 Motoare cu dublă colivie Dolivo-Dobrovolski