âDumnezeu S-a arătat

Mărturisirile unui creştin care, zdrobit de încercările vieţii aceştia, s-a regăsit şi cunoaşte „Fericirea”

1
2
MARILE ÎNCERCĂRI

3
Câteva explicaţii
L-am văzut pe Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Unul în Treime, iar conştiinţa mea mă
îndeamnă de a descrie aceasta ca o mărturisire în plus la cele ce s-au făcut până acuma.
Când avalanşa ştiinţei şi tehnicii ne-a înrobit, iar noi am ajuns să ne închinăm unui nou idol,
Zeiţa raţiunii, eu însumi ajungând un slujitor al ei, când am pierdut credinţa şi mergem pe drumul
cel larg al pierzării, atunci, atunci a ales Dumnezeul nostru momentul de a mi se arăta.
Despre aceasta vreau să scriu ca cel ce va citi să aibă încă un document, încă o speranţă că El
există şi să-şi plece genunchii şi chiar toată fiinţa pentru a se salva.
Nu este uşor de a descrie toate câte s-au întâmplat cu mine; dar cel mai greu, aşa după cum
se va vedea, e de a descrie pe Cel ce este de nedescris, adică pe Dumnezeu.
Orice calificative mi se vor da şi orice ameninţări sau răstălmăciri se vor face, dator sunt de a
mărturisi cât mai corect posibil unui om să o facă toate cele câte s-au întâmplat cu mine, le-am trăit,
având un singur ţel, ca Cel ce mi S-a arătat să nu-mi spună: „slugă nevrednică, rea şi necredincioasă,
ai ţinut talantul ce ţi l-am dat în pământ”, am ţinut lumina Lui sub obroc.
Pentru cei care vor să înţeleagă cele ce am scris şi să se convingă de adevăr, să-şi plece
genunchii şi chiar toată fiinţa, închinându-se lui Dumnezeu, Care Se va milostivi şi îi va lumina.
Dacă veţi descoperi că, deşi am scris lucruri mai presus de cunoaşterea banală, că sunt un
păcătos, să nu vă lăsaţi împiedicaţi de aceasta, căci ştiut lucru este că gura păcătosului adevăr
grăieşte.
Eu nu numai că am recunoscut că am fost şi am rămas un păcătos, dar veţi vedea că
Dumnezeul nostru m-a pedepsit pentru păcatele mele, mi-a arătat chiar locul meu de pedeapsă din
iad, dar, totuşi, pentru admiraţia, dragostea şi umilinţa mea, a ţinut să mă compenseze şi prin mine să
facă cunoscut tuturor celor ce au păcătuit, dat totuşi Îl iubesc că îndurarea Lui este nemăsurată.
Rugaţi-vă şi pentru mine ca Dumnezeul nostru să mă ferească de a mai păcătui, iar la rândul
meu mă voi ruga ca înţelegerea ce mi-a dat-o să o aveţi toţi.
Nu spun lucruri noi, nu dau îndrumări altele de cele ce le primim de la sfinţiţii noştri preoţi,
ci actualizez prezenţa şi puterea lui Dumnezeu ca, trezindu-vă din valul în care mergem împinşi de
Satan, să facem ceea ce Apostolul a spus înainte de mine: «Plângeţi, pătimiţi, vă rugaţi şi postiţi» şi
renunţaţi la deşertăciunile vieţii acesteia, care-s foarte mari şi puternice. Să lăsăm orice dezmăţ
propagat prin filme, radio, televizor şi orice alte spectacole. Să iubim e Dumnezeu şi să participăm
la dumnezeieştile slujbe cu frică, dragoste şi cu cutremur.
Dumnezeu să ne ajute!

4
Plecarea pe front
În anul 1944 eram elev în anul II la Şcoala de Ofiţeri de rezervă de infanterie nr. 1, Ploieşti,
iar începutul acestui an se arăta cu nori tulburi din partea avalanşei de foc şi prăpăd ce se prăvălea
dinspre răsărit ca să ne înghită.
Era anul în care aveam să împlinesc 22 de ani şi să-mi verific frageda mea pregătire pentru
moarte.
La 25 martie 1944 ne vine vestea ca un trăsnet că s-a terminat şcoala militară, că ruşii au
ajuns la Iaşi, iar noi va trebui să plecăm pe front la regimente.
În contrast cu ceea ce s-ar aştepta cineva, vestea aceasta, şi precizez, „a plecării pe front”, m-
a bucurat şi eram nerăbdător să-mi verific toată pregătirea mea. Îi uram pe ruşi de moarte şi aş fi
muşcat şi cu dinţii din ei; aş eram de înverşunat de cele ce auzisem că făcuseră. Nu mi-a plăcut
deloc şcoala aceasta pe care o terminasem. A fost, şi trebuie să recunosc, cea mai sinistră ce s-a
imprimat şi nu s-a mai şters din sufletul meu.
M-am născut din părinţi săraci, care au avut 9 copii, iar mizeria materială a fost pecetea vieţii
noastre. Totuşi în această viaţă mizeră m-am simţit mult mai bine decât în contact cu lumea, cu
ceilalţi oameni.
O primă impresie neplăcută mi s-a făcut când am trecut de la şcoala primară la liceu (Liceul
Comercial din Galaţi). În mahalaua unde urmasem şcoala primară eram obişnuit cu mutrele
colegilor mei din mahala (Vaduungurului); dar, când am ajuns în centrul oraşului, m-a izbit
contrastul de mutre deosebite de cele ale noastre şi mi s-au părut a avea mutre foarte, foarte urâte.
Erau mulţi evrei, armeni, greci şi alte naţionalităţi şi mi-au imprimat o impresie care nu mu-a făcut
plăcere.
Faţă de această impresie a venit cea de la Şcoala de Ofiţeri din Ploieşti. Mi s-a imprimat
impresia care avea să ajungă convingere de ceea ce înseamnă „răutate omenească”. În contrast cu
viaţa de familie, căci, deşi până aici fusesem la şcoală, datorită faptului că nu eram la internat, nu-mi
puteam da seama de ceea ce înseamnă colectiv, iar prin trăirea permanentă într-un loc închis am
putut cunoaşte pentru prima oară ce înseamnă „ferocitatea, răutatea omenească”.
Plecarea pe front a fost, deci, pentru mine ca o eliberare şi, în sens omenesc, chiar ca o
fericire; e drept că nu ştiam ce avea să mă aştepte, ce lucruri groaznice aveam să trăiesc, dar faptul
că scăpam de un surghiun, mă bucura. Iar astăzi, când scriu, trebuie să recunosc că totuşi cel mai
greu lucru pe care l-am îndurat în viaţa mea a fost şi, deci, a rămas tot Şcoala militară. Când spun
aceasta trebuie să se ia în seamă că am trecut cam un an pe front în prima linie, prizonier la nemţi şi
peste 10 ani de închisoare1.
În Şcoala militară nu duritatea „vieţii”, a programului ce-l aveam, a fost pentru mine cel mai
neplăcut, ci comportarea oamenilor, a celor care, deşi ridicaţi din bălegar şi din gunoiul vieţii în care
au trăit, s-au văzut la un moment dat şefi, comandanţi, conducători de unităţi, subunităţi, grupe etc.
Permisiunea pe care ţi-o dă un grăduleţ cât de mic faţă de alţii te face să-ţi pierzi capul şi să-ţi
manifeşti ceva din străfundul sufletului tău.
Ne supărăm şi ne mirăm că Dumnezeu ne pedepseşte, dar răutatea noastră este atât de mare
că, dacă am fi noi în locul Lui, ne-am omorî în orice clipită unii pe alţii. Nu întâmplător se arată în
Biblie, când au apărut doi fraţi pe lume, că unul a omorât pe celălalt. Dacă mizeria în lume e aşa de
mare şi suferinţele şi mai mari, cauza e în noi, în răutatea inimii noastre.
Descrierea noastră a sufletului omenesc va ocupa probabil un alt capitol mai detaliat, iar
acum sintetizez ideea despre Şcoala militară că a fost ca o moară în care se macină orice grăunte de
personalitate tinzând a distruge chiar eul nostru şi a crea o pulbere, un aluat pe care să-l folosească
cum vor cei ce ne conduc. Omul ajuns în şcoala militară e ca un dobitoc ajuns la jug sau în cuşcă şi
toţi cei ce au sarcina de conducători, de dresori, nu de educatori îndeplinesc rolul dracilor din iad de
1
Adică perioada de la Şcoala militară a fost mai grea şi decât frontul şi închisoarea.
5
a te chinui cât mai tare şi mai divers.
La şcoală a început dezechiparea, predarea a tot echipamentul dat de şcoală, primirea
formelor de plecare şi prezentare la regimente. Al meu regiment 11 Dorobanţi „Siret” era pe front la
Odessa.
Am rămas cu o impresie deosebită la predarea echipamentului. Puşca Z.B. avea un dop
metalic care se punea la ţeavă ca să nu intre murdărie şi pe care l-am pierdut au mu s-a furat (furtul
este un obicei al societăţii noastre). La predarea puştii majorul companiei nici mai mult nici mai
puţin mi-a cerut 100 lei ca să mă descarce de el, ceea ce pentru timpul acela era foarte mult şi nici
nu aveam. A început discuţia cu majurul companiei şi nu ştiam ce să fac. Atunci a venit un
comandant de pluton, sublocotenentul Stoica, ce fusese un timp şi comandantul plutonului în care
am fost şi eu şi, aflând discuţia, a scos el 100 lei şi a plătit pentru mine. M-a mirat foarte mult şi
gestul lui mi-a fost un bun exemplu şi pentru mine în viaţa ce aveam să o trăiesc. Cu mintea mea de
atunci n-ap putut pricepe cum cineva poate să-ţi ceară o sumă atât de mare pentru un lucru
neesenţial, care n-ar fi valorat nici măcar 2 lei.
În concluzie, Şcoala militară, prin depersonalizarea ce ţi-o impune, e viaţa pe care probabil
au trăit-o unii din sclavagism sau cei cu pedepse grele şi să mai admitem cei supuşi unor răzbunări
ca urmare a faptelor lor deosebit de urâte şi grave.
Am să citez din Şcoala militară o atitudine care nu-şi poate găsi nici o justificare. Suntem
adunaţi acolo ca dă devenim educatori şi conducătorii altor oameni pentru a merge împreună cu ei
nu la apărarea patriei (aşa cum e lozinca), ci carne de tun pentru interesele celor care ne sunt
cotropitori; căci trebuie să fim realişti, dacă o ţară (o putere mare) ca Germania nu-şi poate afirma
personalitatea ei, idealul şi istoria ei şi e sub dirijarea altor puteri mai mari decât ea, cum ar putea fi
România altfel? Ardealul şi Basarabia au fost şi au rămas lozinci pe care ni le pun în spate puterile
mari pentru a ne atrage după ei în a muri, de fapt, pentru ei.
Independenţa noastră e o himeră şi o haină cu care se îmbracă cei ce ne conduc pentru a-şi
justifica postul pentru care duc o viaţă destrăbălată.
Dacă eram adunaţi la şcoală militară pentru a ne pregătim să ne apărăm patria, ce rost au
cuvintele cu care te tratau de la gradaţi la ofiţeri: dobitocule, nesimţitule, înjurături şi tot felul de
cuvinte care mai de care mai urâte pe care le poate auzi cineva.
Ce rost au aşa-zise pedepse ca: la masă să nu se audă o şoaptă, iar dacă cineva te întreabă
ceva, toţi eram scoşi afară din sala de mese şi în batjocură erai tăvălit şi înjurat că nu-ţi mai trebuia
nici mâncare?
Dacă foamea, frigul şi instrucţia se justificau fie datorită războiului sau a furtului, căci raţia
pentru masă era mult mai mare decât ni se dădea, batjocura şi dispreţul cu care erai tratat spun „nu
se justifică”, mai ales că nu eram nişte condamnaţi.
Am fost, după cum se va vedea, prizonier la nemţi şi la americani, dar această
depersonalizare ca în şcoala militară nu a existat. Am fost modest de copil, fără veleităţi de a fi
grozav sau ceva mai presus de ceilalţi şi, dacă am simţit, am suportat atât de greu batjocura din
şcoala militară, trebuie să vă imaginaţi în ce stadiu au fost alţii cu o viaţă mai ridicată.
Recunosc că alte generaţii au avut noroc de alt tratament şi erau chiar alte companii (căci
erau organizaţi pe companii), au avut parte de alt tratament, să-i spunem normal, liniştit, mai calm;
dar s-a întâmplat a avea comandanţi de companii mai ales în primul an de şcoală aşa cum se
obişnuieşte să se spună „ai dracului”, care ne-au impus un regim de iad. Am dat putere gradaţilor
care proveneau din deşeurile societăţii ca să-şi bată joc de noi.
Am plecat la regimentul meu 11 Dorobanţi „Siret”, ni s-a făcut foaia de drum pentru tot
lotul, iar ca delegat m-au trecut pe mine şi am plecat pe front la Odessa, unde era de un an de zile
staţionat regimentul meu.
Aveam gradul de plutonier adjutant, care era însemnat pe epoleţi cu trei linii în unghi din fir
metalic şi aveam misiunea de a fi comandanţi de pluton, căci peste câteva luni vom fi avansaţi la
6
gradul de sublocotenent (primul grad de ofiţer pe atunci, în anul 1944).
Eram plini de importanţa ce ni se dădea, treziţi la viaţă dintr-odată din copii de ieri de pe
băncile şcolii de liceu, chinuiţii şi dispreţuiţii din şcoala militară şi aşa dintr-odată ajunşi oameni nu
numai importanţi, dar de temut.
Bieţii soldaţi, când apăream pe stradă, ne salutau cu teamă, iar toţi care vedeau gradele
noastre neobişnuite ne socoteau a fi chiar căpitani. Eram ca o apariţie de război, ca ceva nou şi
lumea se uita curioasă la noi. Femeile, şi mai ales mamele care aveau copii pe front, ne priveau cu
lacrimi în ochi, iar fetele pe care le cunoşteam întâmplător pe stradă, chiar din primele momente se
arătau drăgăstoase şi ne răspundeau sărutărilor noastre cu un sentiment foarte deosebit, mai ales
când aflau că plecăm pe front. Unele ne strângeau la piept cu duioşie şi un fel de compasiune,
întrebându-ne dacă nu ne e frică de front.
În vreme de nenorocire totul e altfel decât atunci când nu te aşteaptă nici un fel de pericol.
Acum înţeleg cum ne priveau toţi atunci, aşa cum privesc eu azi pe un bolnav de cancer ce
are să moară.
Nu-mi dădeam seama de aceasta şi credeam că lumea mă iubeşte aşa, pentru că sunt băiat
tânăr, poate şi frumos, dar mai ales vesel, să nu spun nebunatic, dar în realitate se potriveau cu noi
versurile:
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
Am ocupat cam trei compartimente în trenul personal ce mergea de la Galaţi la Odessa şi
plini de veselia tinereţii.
Pericolul care ne aştepta şi spre care mergeam cu veselie ne dădea un impuls mai mare. Am
avut tot timpul sentimentul că voi scăpa nu numai cu viaţă, ci şi întreg, de aceea eram nerăbdător să
dau piept cu duşmanul cotropitor să-i omor pe toţi ruşii aceştia care vor să ne înghită. Îmi dădeam
seama că nu sunt talentat ca Napoleon, dar mult aş fi dorit să-i văd înfrânţi pe aceşti sălbatici şi
lipsiţi de scrupule, pe cei ce se numesc nu numai comunişti, ci şi ruşi. Aceştia au făcut din religia
ortodoxă o formulă politică de a cotropi popoarele şi a ajunge la Constantinopol, iar din cea
comunistă de a cuceri lumea. Pentru aceea trebuie să recunoşti că nu au fost proşti. Cu viclenia cu
care au fost dotaţi au zguduit lumea zisă civilizată, care s-a socotit prea deştepţi ca să se folosească
de ei (de ruşi) ca să-şi atingă scopurile lor tot atât de imperialiste.
De n-ar fi fost mila lui Dumnezeu pentru noi, de mult toţi am fi fost puşi în frigare şi mâncaţi
de coloşi cu fulgi cu tot; dar, de câte ori ne-a înghiţit câte un rechin, i s-a băgat câte un os în gât şi
ne-a scuipat afară şi unii după aceea ne-au şi lins după aceea ruşinaţi.
A mers trenul zile-ndelungate
Cu acelaşi sunet monoton.
În legănatul trenului retrăiam zilele când am mai făcut drumul spre Odessa cu întreg
regimentul meu acum 6 luni, de unde ne-am întors din nou la şcoala militară cu părere de rău.
Atunci plecare mea pe front a fost mai frumoasă. Aveam gradul de elev sergent t.r. şi mi se
dăduse o grupă sub comandă totală cu toate ale războiului, inclusiv gloanţe, ceea ce era o noutate. A
avea armă e una, dar avea şi ceea ce e tot atât de important, muniţie, deci a putea trage să te aperi e
un sentiment cu totul deosebit. Deşi eşti conştient că oricine ştie că eşti înarmat se va purta dur şi nu
te va cruţa în caz de conflict, eşti, totuşi, şi tu bărbat, poţi face şi pe alţii să se teamă de tine.
Numai simpla privire a unei arme încărcate şi-ţi dă un sentiment curios; dar, când tu eşti
stăpânul ei, e ceva neexplicat, o trăire deosebită. Aşa am fost, aşa am trăit şi am simţit în firea mea
de copil la vârsta de 22 de ani neîmpliniţi.
În octombrie 1943 ne-am îmbarcat în trenul militar care se compunea din vagoane de marfă
(bouvgon) şi vreo câteva de persoane pentru ofiţeri şi grade mai deosebite (de la sergent major în
sus). Şi atunci, deşi aveam gradul numai de sergent elev, eram trataţi ca şi ofiţerii (eram doar viitorii
ofiţeri care aveam să fim peste câteva luni).
7
 Îmbarcarea noastră atunci s-a făcut în gara Fileşti şi multă lume civilă a venit să ne vadă, să-
şi ia rămas bun, să ne ureze succes şi să-i scăpăm de duşmani.
Garnitura trenului era destul de lungă şi din loc în loc erau prevăzute posturi de pază
antiaeriană, deşi aviaţia inamică atunci era inexistentă. Nemţii mai aveau încă supremaţia aerului;
din clipa în care au pierdut-o, au pierdut şi războiul. Cine stăpâneşte aerul stăpâneşte şi terenul.
Instalarea noastră în tren s-a făcut pe înserat şi au venit să ne vadă multe fete tinere chiar
care nu aveau cunoştinţe.
Nu ştiu ce fenomene trăiau şi ele, ca şi noi, căci toate ne iubeau şi-mi amintesc că vreo trei
mi-au făcut declaraţii de dragoste, ceea ce nu se întâmpla aşa, dintr-o dată, în alte ocazii obişnuite,
normale.
Uneori, când retrăiesc aceste scene de neuitat, am impresia că sunt sentimente asemenea
celor ale copiilor care plâng după un pisic sau căţeluş iubit pe care-l fură câte un hingher sau sunt
omorâţi. E un lucru greu de înţeles, căci, după ce am revenit la viaţa obişnuită, banală, apropierea de
o fată chiar modestă se făcea foarte anevoie şi, chiar atunci când te acceptau, nu trăiau sentimentele
acelea de dragoste pe care le-am constatat atunci, atunci când am plecat pe front. Cred că în noi e un
sentiment latent care-i foarte puternic, care nu mai poate fi stăpânit în momentele grele de pericol.
Atunci cad toate barierele.
Totuşi, aşa cum aveam să-mi explic mai târziu, o forţă deosebită care m-a călăuzit totdeauna
m-a ferit de a nu mă putea stăpâni sau a mă lăsa dus de valuri.
Am iubit pe Dumnezeu până peste marginile raţiunii (ceea ce numesc oamenii raţiune) şi de
aceea nici El nu m-a lăsat să-L pierd când au venit peste mine cele mai grele încercări.
Cea mai grea încercare care poate veni pe capul nostru nu este suferinţa pe care o cunoaştem
din prima clipă a vieţii, nici chiar moartea fizică, ci necredinţa în Cel Care ne-a creat, în Dumnezeu.
Omul care nu crede în Dumnezeu e un nebun, iar cel care este îndoielnic un nenorocit. Explicaţia
acestui fenomen o voi da la timpul potrivit.
Am ajuns cu trenul la Tighina pe malul Nistrului şi aici s-a oprit, căci ruşii tăiaseră legătura
cu Odessa, iar trupele noastre se retrăgeau pe Nistru.
Aici ni s-a pus problema să plecăm pe front pe jos (dar nu eram înarmaţi de la P.S., partea
sedentară), armele erau pe front; sau să ne întoarcem cu acelaşi tren şi să mergem pe la Cetatea Albă,
căci ruşii nu ajunseseră în sud.
Vreo doi au trecut Nistrul şi au ajuns la regiment şi i-am reîntâlnit mai târziu la Cetatea Albă
ca vai de ei, cum de fapt erau şi ceilalţi, iar marea majoritate ne-am întors până la Româneşti (fost
Basarabeasca) ca să schimbăm trenul spre Cetatea Albă. Am stat la Tighina până a plecat trenul cam
o săptămână. Nu ne-am despărţit de compartimentul nostru, dar trebuia să ne căutăm de mâncare,
ceea ce am şi făcut.
Am plecat în cetate. Se spunea că e cetatea din timpul lui Ştefan cel Mare. Avea ziduri groase
şi amintirea istoriei îmi dădea fiori. Acolo am găsit un centru de pâine. Am avut impresia că acolo se
şi făcea. Era un du-te vino permanent, dar lumea aceasta era formată cel mai mult din militari, doar
era punctul de graniţă al Basarabiei cu URSS, bastionul nenorocirilor noastre.
Vremea era urâtă, căci ploua şi se transforma şi în ninsoare, iar noroiul era peste tot chiar pe
străzile pavate. Feţele oamenilor de pe stradă arătau îngrijorare şi le era teamă să spună cuvintele
„vin ruşii” nu de teama arestării, ci ca o superstiţie. Când nu-ţi place ceva eviţi să-l spui, crezând că
dacă nu-l spui nici nu se realizează.
Am rămas cam 8 zile în gara Tighina în vagonul trenului cu care venisem şi ne-am hotărât să
mergem la Odessa prin Cetatea Albă de la malul Nistrului la Marea Neagră.
Am coborât la staţia Româneşti, fosta Basarabeasca, care era nod de cale ferată şi de unde
putea lua trenul spre Cetatea Albă. Ne-am instalat foarte comod într-un vagon de clasa I-a care
mergea spre Cetatea Albă, iar eu cu colegul meu de liceu Hâncu Daniel, un băiat foarte simpatic
(vesel ca şi mine), ne-am aranjat într-un compartiment. Nu ştiu dacă au mai venit şi alţi camarazi de
8
arme, căci erau locuri libere. Lumea civilă nu mergea pe front, ci numai noi, tineretul.
Noaptea suntem bombardaţi fără alarmă de aviaţia rusească. Primul contact cu inamicul în
drumul nostru pe front. Nu ne prea impresiona aviaţia rusească, căci eu, fiind din Galaţi, când a
început războiul, eram acolo şi ne-am distrat de bombardamentele lor, căci majoritatea bombelor nu
explodau. De data aceasta se schimbase situaţia. Fiind obiectiv militar chiar în gară, erau multe
avioane care lansaseră foarte multe paraşute luminoase ce transformaseră noaptea în zi şi care
ardeau ca nişte făclii cereşti.
După primele bombe toţi am fugit din vagon şi ne-am aruncat prin şanţuri şi prin gropile
dintre linii ce le-am găsit la întâmplare. Eu am nimerit singur într-o groapă mare, poate făcută tot de
vreo bombă şi m-am aranjat culcat la marginea ei, căci era zăpadă şi nu voiam să mă murdăresc. Aşa
e la început, vrei să fii şi curat, nu numai să scapi cu viaţă.
O bombă cade foarte aproape de mine şi am auzit un fâşâit trecând pe lângă capul meu şi mi-
am spus că este vreo schijă, ceea ce m-a făcut să-mi dau drumul spre fundul gropii. Fâşâitul fusese
provocat de un biet câine îngrozit. Groapa era plină cu apă şi m-am udat tare. M-am ridicat mai spre
suprafaţă pe marginea ei înclinată şi mă gândeam, căci trecuse de miezul nopţii şi era frig: dacă
rămân aici mă voi îmbolnăvi şi nu va fi bine; dacă merg în vagon risc să mă atingă schijele de la
bombe, deci ce să fac? M-am hotărât să merg în vagon, acceptând riscul morţii decât să rămân în
groapa unde nu eram nici ferit.
M-am dezbrăcat şi m-am întins pe canapeaua vagonului de clasa I-a. Era bine şi cald,
punându-mi echipamentul la uscare, agăţându-l în compartiment. Exploziile nu mai conteneau şi
luminau ca nişte şerpi, sau mai bine ca nişte balauri în juru-mi că aveam uneori impresia că bombele
cad chiar pe mine; vagonul era zguduit din temelii, iar eu aşteptam cu resemnare deznodământul,
necedând, totuşi, de a-mi părăsi locul.
După un timp a venit şi colegul meu, Hâncu Daniel, care păţise ca şi mine, şi tot la fel luase
hotărârea de a înfrunta moartea în vagon. De la sosirea lui parcă mă simţeam mai bine, era mai cald
şi nici bombele nu le mai auzeam, căci noi am început cu tot felul de bancuri. Ce bine e să fii tânăr!
Tinereţea este frumoasă mai ales prin prostiile pe care le face, prin faptele necugetate şi pe care,
ştiindu-le, Dumnezeul nostru ne apără de consecinţele rele. De mult îmi făcusem cugetarea: dacă
eşti trist, viaţa tot trece, dacă eşti vesel, tot trece, concluzia – să fii vesel.
Aşa am trecut toate necazurile vieţii acesteia şi am citit după aceea şi în Biblie că «în
necazuri să te bucuri», deci cugetarea mea nu a venit de la mintea mea omenească, ci de la Cel ce
ne-a creat.
Spre ziuă bombardamentul s-a terminat. Şi au venit şi ceilalţi colegi camarazi. Doi dintre noi
au plecat pe jos la Cetatea Albă, căci eram prea îngroziţi de bombardament. Unul dintre ei era
comunist ilegalist.
Am ajuns la Cetatea Albă şi ne-am prezentat la comandament, întrebându-i ce să facem ca să
ajungem la regimentul nostru 11 Dorobanţi „Siret”, ce era la Odessa.
Ni s-a spus să stăm aici, căci armata se retrage pe Nistru, şi să aşteptăm.
Am cerut să ne dea scris, dar ne-au răspuns: „Treaba voastră, vreţi să treceţi dincolo, treceţi”.
Deşi eram tânăr, adică nu împlinisem nici vârsta de 22 de ani, totuşi, cunoscând multe
povestiri ale armatei, că nu e bine nici să te faci prea deştept, mai bine chiar să faci pe prostul, că
ieşi mai bine şi nici să te grăbeşti, căci armata e lungă, după definiţia învăţată din lumea bancurilor:
Armata e o pierdere de timp şi o scurtare de viaţă.
Nu pot spune că nu-mi iubeam patria, căci aveam o educaţie foarte patriotică, naţionalistă şi
hotărât de a muri pentru ea, după cum se va vedea, dar eram ostil generalului Antonescu,
conducătorul de atunci al ţării, aşa că m-am hotărât să rămân şi toţi au rămas la regimentul 34
Dorobanţi, Cetatea Albă. A trebuit să stăm aici mai mult de 10 zile până să se replieze şi unitatea
noastră.
În fiecare noapte aviaţia rusească ne bombarda şi chiar a lăsat bombe asupra regimentului
9
unde stăteam.
Acum, însă, nu mai eram băiatul acela inconştient, care să stea cu mâinile încrucişate şi să
primească moartea; cum se aprindea prima paraşută luminoasă şi primele explozii de bombe,
fugeam cu toată viteza la o pivniţă ce o descoperisem lângă regimentul nostru de cazare.
Nimic nu schimbă pe om în bine sau în rău ca persistenţa unei acţiuni. Ai curaj şi rezişti o
oră, o zi, chiar mai multe zile sau chiar luni, dar ceea ce numim noi nervi, mai devreme sau mai
târziu, cedează şi nu rare sunt cazurile când treci dintr-o stare extremă, opusă în alta. Să nu-l
judecăm pe omul care se schimbă, ci să-l înţelegem, căci şi noi suntem schimbători. Numai
Dumnezeu e neschimbat şi numai rămânerea în el ne face asemenea Lui.
Ajunsesem foarte sensibil la bombardamentul aviaţiei. Orice bâzâit de motor mă punea în
alertă, chiar dacă dormeam. Raţional eram complet stăpân pe mine şi obişnuit cu gândul morţii. Am
avut mereu o viaţă grea şi mizeră încât moartea pentru mine a fost totdeauna un ţel, o dorinţă de a
scăpa de greutatea vieţii acesteia. Totuşi există în mine, şi poate şi în alţii, ceva mai presus de ceea
ce numim raţiune, de ceea ce numim voinţă şi te comporţi cu instinct de conservare, ca orice fiinţă.
Foarte greu este să lupţi împotriva acestei forţe irezistibile pe care să o numim instinct de conservare
şi care, după propriile mele studii, e o obişnuinţă cu care ne naştem (moştenim) şi toţi ai noştri ne-o
cultivă, iar noi înşine ne-o dezvoltăm. Aceasta este robia noastră, de care trebuie să scăpăm, căci
cine ştie să moară nu va fi rob niciodată.
Din religia noastră creştin ortodoxă nu m-am împăcat cu dogma că nu ai voie să te sinucizi.
Astăzi sunt convins, după parcurgerea a mai mult de 60 de ani de viaţă, că sinuciderea, chiar dacă nu
e totdeauna un act de laşitate, de disperarea, este o slăbire a noastră, o nepregătire faţă de greutăţi şi,
mai precis, nu avem ceea ce se cheamă „Virtutea Răbdării”. E mai uşor să fii un martir răstignit pe
cruce decât un sfânt, un om desăvârşit fără de păcate. Cea mai grea răstignire este cea spirituală, să-
ţi distrugi propriile tale păcate, pofte şi patimi din care cea mai grea, după îngâmfare, este lenea în
toate sensurile ei. E ca şi cum ţi-ai lua cuiele şi ciocanul şi ţi le-ai bate singur în tine. Gândiţi şi-mi
veţi da dreptate sau mai bine treceţi să aplicaţi virtuţile şi vă veţi convinge; nu fiţi leneşi chiar în a
gândi!
Am auzit pe mulţi spunând: „nu cred în Dumnezeu” sau „nu pot să cred”; dar, dacă-l întrebi
de a citit Biblia şi chiar cărţile ateiste, vei descoperi că nu a avut astfel de preocupări. Şi cei ce zic că
au credinţă în Dumnezeu fac aceeaşi greşeală, că nu citesc şi chiar nu gândesc nimic pe această linie,
iar dacă-i provoci la discuţii sau dacă-i îndemni să citească „fug ca dracul de tămâie”. Nu vor să afle
mai mult ca să nu li se tulbure viaţa ce şi-au format-o, să nu fie obligaţi să facă ceva mai mult de
ceea ce fac şi, mai precis, de ceea ce nu fac. E o greşeală în a spune că noi învăţăm pe alţii, că facem
educaţie altora. Până când Dumnezeul nostru nu ne zguduie şi nu vine cu lumina Sa în noi, nu facem
nimic. Suntem surzi la tot ce auzim şi vedem (facem).
Dumnezeu vine la noi, El, Care este în noi (căci este pretutindenea) şi răscoleşte fiinţa
noastră din toţi rărunchii (cum se spune). Atunci ne deschide toate simţurile noastre, şi mai ales
inima noastră, care se aprinde pentru El şi vom căuta să cunoaştem toate ale Lui.
Cei ce am fost pătrunşi şi am fost făcuţi slujitorii Lui purtăm şi transmitem cuvintele ce ni le
dă, dar atât lucrarea mântuitoare nu este a noastră, ci a Lui şi recunoaştem că, de fapt, noi, oamenii,
nu putem face nimic, ci Dumnezeu, Care ne-a creat, face ceea ce vrea cu noi şi prin noi.
Să ne referim de îngâmfare şi învăţaţi cuvintele Mântuitorului nostru: «cine rămâne în Mine
şi în cine rămân Eu multă roadă aduce, căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic»(cf. In. 15:5).
Chiar răul pe care-l facem nu-l facem singuri, ci sub stăpânirea dracilor.
Noi n-am fi căzut în păcat dacă n-ar fi existat draci. Omul nu a inventat răul până nu l-a
învăţat cel rău (dracul) şi nici n-am făcut binele până nu a intrat Dumnezeu în noi şi l-a făcut prin
noi.
În contrast cu vorbirea obişnuită şi cu exteriorizarea mea veselă, totdeauna am susţinut că
viaţa noastră de pe pământ e un blestem şi nu avem parte decât de greutăţi, lacrimi şi suspine («în
10
sudoarea frunţii îţi vei câştiga hrana, spini şi pălămidă vor creşte pe urmele tale»(Fac. 3:17)).
În urma celor aproape 2 săptămâni trăite la Cetatea Albă în aşteptarea regimentului, au murit
unul sau doi dintre noi (nu eram toţi împreună). Ştiu de un sergent major care, beat fiind, (căci era
vin în oraş, pivniţele fiind părăsite, fără stăpân), s-a dus să scoale pe un prieten de-al lui care dormea
în pat, a căzut o bombă în apropiere, iar o schijă l-a lovit, căci stătea pe scaun la masă şi a murit, iar
cel din pat nu a avut nimic.
În grupul nostru erau o parte cu gradul de plutonier adjutanţi (trei trese în unghi), viitori
ofiţeri, iar alţii sergenţi majori, viitori subofiţeri.
Ziua pe malul Nistrului, chiar din curtea regimentului 34 Dorobanţi urmăream cum se
apropia avalanşa frontului rusesc după tirul artileriei care se tot apropia de noi. Zi şi noapte pe podul
de vase făcut pe la localitatea Carolina armata noastră se retrăgea.
În mintea mea nu-mi formam nici o idee, nu mă impresiona nimic, eram convins că totuşi îi
vom bate pe ruşi şi pe aliaţii lor, căci nemţii aveau arme secrete. Această convingere o aveau toţi, iar
mai târziu, când m-am încadrat la compania întâia comandată de căpitanul Badiu Ion, aveam să
ascult o discuţie ce o făcea comandantul plutonului 1 (eu eram comandantul plutonului 3 puşcaşi)
privind armele secrete ale nemţilor: el vedea un tanc dirijat de la distanţă purtând arma secretă şi
care făcea ravagii printre duşmani, spunând: Păi, cu aşa arme mai că-ţi vine să râzi de prostia
duşmanului.
Au pierdut nemţii războiul nu fiindcă nu aveau arme secrete, ci au nesocotit pe Dumnezeu şi
îngâmfarea lor nu a avut margini.
După ce m-am încadrat şi am luat unitatea mea, plutonul meu, în primire, ne-am instalat la
gura Nistrului, unde se vărsa în limanul Nistrului o comună numită Roşia, iar mai la nord era alta cu
numele Gura Roşiei. Era în luna aprilie 1944.
De zilele Sfintelor Paşti ce le-am petrecut acolo, un moldovean (un român de-al nostru
refugiat în Transnistria) mi-a dat un ou roşu. Deşi nu eram la el acasă, tot bun şi creştin a rămas. Din
sărăcia lui mi-a dat şi gestul lui va rămâne de neuitat.
Într-o zi îmi vine rândul să fiu de servici şi noaptea să fac rondul în cadrul companiei, să
verific dacă santinelele sunt la post. Era întuneric şi un timp de ploaie, am plecat singur în control şi,
ceea ce-i mai grav, am plecat neînarmat, am lăsat pistolul mitralieră cu care eram dotat la cortul
unde stăteam cu un sergent cu numele Negru şi care mai făcuse o campanie pe front.
Oamenii mă cunoşteau şi mai ales că le spuneam bancuri multe, nici nu aveau nevoie de
secret, parola mea era replica dintr-un banc ce-l cunoşteau de la mine, aşa că m-am descurcat cu
ajutorul lui Dumnezeu, căci abia când m-am văzut singur şi neînarmat departe în câmp, m-au
cuprins fiorii şi mi-am recunoscut greşeala pe care n-am mai repetat-o.
E o lipsă de instructaj, căci nu ştiam că ceilalţi ofiţeri de serviciu nu plecau singuri, iar a fi
neînarmat e mai mult decât o prostie, o copilărie. Aveam să mai fac şi încă alte copilării care puteau
să mă coste viaţa în alt fel decât aceasta.
Tinereţea este frumoasă tocmai prin mulţimea actelor neraţionale pe care le facem şi, să le
spunem mai clar, a prostiilor noastre. Şi copilul este de aceea mai iubit, căci face multe copilării, mai
ales dacă n-au urmări rele.
Înţelepciunea omului se câştigă cu greu, cu efort şi cu suferinţă. Dacă nu avem un protector,
e vai de noi.
Aici era un loc minunat ca-n poveşti unde stăteam noi. O livadă mare de tot felul de pomi
fructiferi. Era primăvară, totul era înflorit şi înverzit, de ruşi ne despărţea nu numai Nistrul, ci şi
bălţile lui, aşa că aveam cam 3 km. distanţă. Ei abia ajunseseră la Nistru şi-şi făceau intens
pregătirile. Urmăream în noapte cum veneau cu farurile aprinse autocamioanele lor de cea parte, iar
artileria noastră era mută. Totuşi, privind linia frontului, unde în anumite zone se puteau vedea
trageri de arme automate, adierea vântului de la răsărit îmi aducea fiori neînţeleşi. Nu ştiam eu ceea
ce trăiam, nu ştiam că de fapt eram sortit la un abator de tocat carne de om.
11
 Privighetorile cântau în noapte ca şi alte păsări, cucul cânta şi ei ziua, mireasma naturii mă
îmbăta, căci aveam impresia de basm şi de vis.
Uneori la umbra unui pom stăteam rezemat pe trunchiul lui cu pistolul mitralieră în mână, cu
cartuşe, pregătit de tragere; iar soldaţii mei se jucau în jurul meu, luptându-se unul cu altul sau
povestind tot felul de lucruri. Ştiu că un ţigan le-a pus moţ la toate. Spunea că a avut un urs foarte
deştept şi, culmea, când a lăsat odată ţigara din gură, ursul a întins laba şi i-a luat ţigara şi a început
să fumeze, apoi a cerut dacă poate să ia câte o ţigară din cele ce primeam ca raţie. Erau ţigări
Antonescu, spuneau fumătorii că sunt foarte bune şi comandanţii mei de grupă sergenţi se certau
pentru ele, căci eu nu fumam, dar nici nu le comercializam, le lăsam lor. Afurisită ce face mari
necazuri celor ce-s înrobiţi de ea.
Aici a început dragostea mea cea mare pentru pământul Basarabiei, ce era un rai coborât de
Dumnezeu aici, pe malul Nistrului şi chiar până la Prut şi până la Tisa. Linia Nistrului e un vis de
frumuseţe şi nu degeaba au râvnit-o ruşii şi alte lighioane ce nu se mai satură.
Într-o noapte începe un uruit cumplit la localităţile la mai la nord de noi ca: Palanca,
Crosmaz, Gura Roşie. Un potop de foc de artilerie combinat şi cu tunul rusesc Catiuşa s-a revărsat
pe malul Nistrului din partea ruşilor. Ardea pământul ca nişte torţe. Pârâiau şi luminau ca ziua din
cauza flăcărilor. Câinii înnebuniţi fugeau urlând, iar bieţii oameni cu câte o boccea în mână fugeau
îngroziţi, nici ei nu ştiau unde. Priveam flăcările care ardeau nu departe de noi şi-i prima dată când
iau cunoştinţă cu ceea ce însemna front, război. Nu simţeam nici un fel de frică, parcă eram
hipnotizat, urmăream desfăşurarea evenimentelor cu arma în mână; aşteptam să văd inamicul, dar nu
a venit. Târziu spre seară am primit înştiinţarea că au încercat ruşii să treacă Nistrul, dar barajul lor
de foc a fost în spatele liniilor noastre, astfel că n-am avut nici o pierdere, iar când au încercat să
treacă apa au fost primiţi cu foc de ai noştri şi atacul lor a eşuat.
A eşuat atacul lor, dar activitatea frontului devine mai mare, aviaţia ruşilor începe să ne
viziteze şi pe noi, iar tragerile de artilerie se îndesesc chiar şi asupra poziţiilor noastre. Începem să
devenim mai serioşi, ne facem adăposturi în teren, iar păsărelele nu ne mai cântă noaptea. Locul
ciripitului lor este luat de plesnetul gloanţelor rătăcite care vin chiar şi pe la noi. Totuşi aici e încă
bine, se prinde peşte cu năvodul, iar noi mâncăm la masă din belşug peşte, a cărui carne e mai albă
decât pâinea şi-i foarte gustoasă în cantităţi nemăsurate. Aici n-avem vin ca să fie meniul complet.
Pe front ar fi foarte bine dacă ai putea şti că nu vei muri şi că nu ţi se poate întâmpla nimic rău.
Păcat că n-am ştiut asta, căci m-aş fi simţit mult mai bine.

25 de lovituri la fund
S-a prezentat la unitatea de pe front unde eram un soldat un soldat originar din Basarabia
care a făcut o escapadă puţin cam mare, trecând pe acasă. Acesta fusese dat ca dezertor şi, deci, nu
putea scăpa fără pedeapsă. Pe atunci, când aveam ca mare şef mare pe Antonescu, era în vigoare
pedeapsa cu bătaie la spate. Cel ce era pedepsit era verificat de medica să vadă dacă era în stare să
suporte pedeapsa şi după aceea se trecea la executare.
Compania I-a, al cărei comandant era Badiu Ion, deci şi comandantul meu direct, care eram
în funcţia de comandant de pluton al II-lea din companie. Compania se compunea din cam peste 100
de oameni, care erau organizaţi în grupe de 10 oameni, care grupă avea conducător un gradat de
obicei sergent; patru grupe formau un pluton, iar trei plutoane formau compania, care avea în plus
un grup de comandă, mai bine zis de servicii, ca telefonişti, agenţi de legătură, grupe speciale de
anticar etc. Aşa era pe atunci, după cum îmi amintesc.
S-a făcut adunarea companiei. Acest lucru era posibil, căci eram la vărsarea Nistrului în
liman, iar inamicul era ţinut departe un km. de apă.
Căpitanul face semn furierului care ţinea cancelaria companiei şi-l pune să citească ordinul
de zi de aplicare a pedepsei pentru dezertare mai mult de o săptămână, dar totuşi nu trecuse o lună
de întârziere, cu aplicarea de 25 de lovituri cu centura.
12
 Medicul l-a consultat sau s-a făcut că-l consultă pe soldatul respectiv al cărui nume nu mi-l
mai amintesc şi a fost chemat un gradat să îndeplinească funcţia de călău. Am spus că medicul s-a
făcut că-l consultă pentru că s-a i-a apucat mâna şi, fără să se uite la ceas când i-a luat pulsul, a făcut
semn că totu-i în regulă. În armata noastră nu prea avea valoare omul, era ultima unealtă apreciată.
Am urmărit cu atenţie loviturile ce erau date soldatului care era culcat jos, dar îmbrăcat (nu s-au dat
la fundul gol). După fiecare lovitură, care nu era chiar uşoară, se mişca, dar nu scotea nici un
geamăt. S-a terminat şirul celor 25 de lovituri, dar căpitanul nostru, despre care toţi spuneau că e un
om foarte bun (nu ştiau cugetarea: vinul cel mai bun face oţetul cel mai tare) nu s-a arătat mulţumit.
A luat el centura şi, cu o ardoare sălbatică, i-a dat sute de lovituri bietului soldat şi la fiecare lovitură
îl înjura şi-l certa cu cele mai urâte cuvinte. Aşa se aplica legea în România întotdeauna.
La noi nu există pedeapsa cu moartea (mă refer la perioada de dinainte de război sau, mai
precis, de la începerea dictaturilor totalitare), dar cei condamnaţi sau în prevenţie mureau în bătăi
sau erau făcuţi scăpaţi. Jandarmii şi poliţiştii aveau pasiunile lor. Dacă acestea se întâmplau când se
ţinea cont de religie şi de Dumnezeu, de ce să ne mirăm de cei fără de Dumnezeu?
După executarea pedepsei soldatul respectiv mi-a fost dat în plutonul meu şi s-a dovedit a fi
un om foarte cuminte şi corect, nu mi-a creat probleme şi totul s-a uitat.
După ce s-a terminat acest ceremonial, m-am dus să-mi iau soţia şi am văzut la cancelaria ce
era instalată într-o casă de ţară ceea ce nu m-aş fi aşteptat. Majorul companiei cu mai mulţi furieri
(furieri erau soldaţi intelectuali scoşi din unităţile combatante ca să ajute la lucrările de birou) lucrau
pe brânci la nişte cearceafuri de tabele de imputaţii pentru echipamentul pierdut de nenorociţii de
soldaţi în retragerea lor de la Odessa până la Nistru.
Aşa am cunoscut eu armata noastră, nişte cârpănoşi, trebuia să adunăm tuburile de la
cartuşele trase şi nu primeai altele decât în schimb. Nu era voie să se tragă decât un proiectil de
brandt în 24 de ore şi nici să tragi cu puşca în inamic decât când s-a apropiat de tine sub 200 de
metri.
Stând de vorbă cu un furier care părea un om mai serios şi, aş putea spune deosebit, căci
avea cel puţin liceul, îl văd că deodată se aruncă brusc jos şi se bagă sub masa care-i ţinea loc de
birou. Mirat, l-am întrebat ce s-a întâmplat, crezând că suferă de vreo boală. Mi-a spus, după ce s-a
sculat şi s-a aşezat pe scaun: Ce n-ai auzit aviaţia? Au tras în noi. E drept , auzisem un avion rusesc
trecând, căci motorul lui semăna cu cel al unui tractor şi am auzit că a tras pe undeva cu armele de la
bord, dar nu eram aşa de obişnuit cu el, căci venea cam zilnic, că nu m-a deranjat. În zona noastră,
unde mă găseam atunci, era singura noastră distracţie în monotonia în care trăiam.
În armată e totul altfel decât în viaţa să-i spunem civilă. N-ai voie să gândeşti, dacă-i pot
spune aşa, „ordinul se execută, nu se discută”, n-ai voie nici să-ţi dai cu părerea, ci să repeţi ordinul
şi să spui: „Să trăiţi, am înţeles!”
Prin aceste afirmaţii nu vreau să arăt că sunt contra armatei şi nici chiar contra războiului, pe
care-l socotesc o necesitate dureroasă sau o pedeapsă pe care ne-o dă Dumnezeu. Dar ar fi bine ca
cei ce sunt grade mici sau mai mari să nu gândească ca o cizmă sau ca un bocanc, ci cu ceea ce ne-a
dotat Dumnezeu, cu ‘mintea’. Omul are, pot spune fără să greşesc, foarte multă minte, dar n-o
utilizează şi se comportă uneori ca orice dobitoc sau mai rău.
Căpitanul meu, aşa cum aveam să-l cunosc mai bine, nu era un om rău şi uneori gândea şi
lua hotărâri bune. Căci, dacă s-ar fi gândit, mă refer la soldatul dezertor, că poate cine ştie ce motive
l-au dus la aceasta, ar fi avut altă purtare. Dacă soldatul ar fi avut vreo rudă grad mai mare în armată,
îl mai bătea sau îi făcea forme legale şi-l trata şi cu o ţigară?
Cei care au dat ordin să se impute echipamentul pierdut la nişte nenorociţi care au avut
ghinionul să se salveze să nu cadă prizonieri sau să moară ar fi gândit numai un pic: ce realizează cu
aceasta? Când moartea era pe noi, s-ar fi ocupat cu lucruri mai serioase.
Lipsa de raţiune apare în tot locul unde dreptul de a ordona conduce.

13
Gagica Domnului Maior
Dacă făcea căpitanul adunări pentru a ne da lecţii de disciplină, de ce nu ne-ar aduna şi
maiorul?
Maiorul face parte din ofiţerii superiori. De la locotenent şi până la căpitan erau ofiţerii
inferiori, banali, iar cu maiorul începeau ofiţerii mai ofiţeri, adică superiori. Nu ştiu dacă-s mai de
preferat cei superiori pentru că cei ce-s mai mici au avantajul că-s mai tineri, iar succesul lor la
femei n-are nevoie de a fi justificat.
Maiorul meu, să-l numesc aşa, deci, cel care era mai mare decât căpitanul cu numele de
Vlaicu, era cu adevărat un om bun şi înţelegător, nu comanda o companie, ci un batalion. Fac
remarca cum că era un om bun, căci de obicei în armată (şi când spun armată mă gândesc la cei
activi, la grade care şi-au făcut o meserie din cea a armelor, nu ca cei rezervişti, pe care am putea să-
i trecem la amatori, deci ocazionali) majoritatea dacă nu sunt răi de tot sunt cel puţin ai dracului.
Toţi cei care vor să facă pe grozavii, să chinuie şi să-şi bată joc de oameni, se bagă în armată. Aici e
viaţa lor şi, deci, armata, sau mai bine zis efectuarea stagiului militar, e privită ca o mare neplăcere
şi, ca să fiu mai clar, ca o parte din viaţa ta când nu mai eşti om, ci mai rău decât un dobitoc şi nu
greşesc dacă spun că mai rău decât la închisoare. Să nu vorbim de câţiva băftoşi sau care au pile şi le
stă bine. Se întâmplă şi la unii din cei care ajung grade (mă refer la rezervişti) să le placă, dacă devin
şi ei neoameni nesimţitori la durerile altora şi vorbesc ca o cizmă şi un bocanc.
I-am bârfit destul, să vorbim de excepţii.
Maiorul meu aici pe front, unde situaţia permitea, a făcut şi el adunarea batalionului care are patru
companii, deci e mult mai mult decât un căpitan. Credeţi că ne-a adunat ca să ne dea mâncare mai
bună sau avea ceva important de comunicat? Nu! Ne-a adunat ca să vedem că, deşi nu mai era tânăr,
are succes la femei.
Am făcut, aşa cum se obişnuieşte, careul din companii care să-i dea raportul şi ne-a prezentat
o femeie destul de trecută pentru vârsta noastră, în jur de 30 de ani. Era gagica ce o cucerise şi care-i
ţinea loc de soţie. Nu era singurul care se căpătuia în astfel de situaţii, căci, dacă ar fi să iau în seamă
povestirile aventuroase, ar trebui să cred că, atunci când mergi pe front, eşti ca la bordel. Ceea ce m-
a mirat a fost că la lecţiile de contrainformaţii ce le-am făcut la şcoala militară ni s-a spus că
comandanţii de unităţi sau subunităţi pe front se încurcau cu femei, le aduceau chiar în linia
frontului şi că acestea erau spioane. Noi, bărbaţii, suntem de obicei de o naivitate până la prostie de
a ne încrede în dragostea unei femei şi, mai ales de a ne crede mari cuceritori, când, de fapt, suntem
victime ale femeilor. Am văzut cu ochii mei cum un om bun, oarecum corect, s-a lăsat prins în
mrejele unei femei şi care putea fi foarte bine spioană, căci, după ce s-a terminat ceremonialul şi n-a
apucat să plece bine gagica, au şi apărut două avioane ruseşti care au început să ne mitralieze.
Fratele căpitanului mei Badiu era şi el în aceeaşi unitate (companie) şi avea gradul de sergent
major (subofiţer) şi avea o grupă de oameni cu două puşti anticar capturate de la ruşi şi în povestirile
spuse de el ca unul ce făcuse parte din prima companie a regimentului nostru, când frontul era în
înaintare în URSS, s-a cazat într-o casă. O rusoaică tânără şi nu ştiu cât de frumoasă i-a aranjat loc
de dormit chiar în patul ei. Peste noapte simte că este apucat în braţe şi, speriat, şi-a zis: a venit
vreun rus să mă omoare, dar şi-a dat seama că era femeia care dorea să facă dragoste şi, ce să facă, a
fost încântat.

Insula dracului
Adjutantul batalionului era un sublocotentent mai cu vechime (bătrân) - în civilie a fost
profesor, nu ştiu ce preda - purta ochelari şi probabil că din cauza aceasta i s-a dat această funcţie
administrativă şi făcea, deci, parte din comandamentul batalionului, era prieten bun cu căpitanul
meu Badiu Ion şi cu cei doi sublocotenenţi, de ocupaţie civilă învăţători, şi venea mereu în vizită de
mai făceau un pokeraş cu el. Au încercat să mă înveţe şi pe mine poker, dar nu prea au reuşit, căci
eram refractar la astfel de obiceiuri.
14
Ca să mă pună la probă, vine domnul adjutant, al cărui nume nu-l mai ştiu, şi-mi comunică cum că
trebuie să plec în avant post într-o insuliţă din ostrovul Nistrului şi seara să vin echipat de război,
căci trebuia să plec în misiune. Ordinul venea de la batalion, spunea el, şi, deci, trebuia să-l execut.
M-a mirat mult că nu venea de la căpitanul meu, căci aşa era legal, m-am uitat la ceilalţi
mirat şi întrebător şi am înţeles că era adevărat din mutrele ce le-au făcut. Eu am spus: Bine, voi
executa ordinul, dar, bănuind că e o glumă (un banc), am răspuns: dacă e o minciună, automat e
înjurat cel care a făcut-o.
Seara am venit echipat cu tot ce-mi trebuia. Ştiu că mi-am luat şi casca şi nu pot să spun că
nu aveam un uşor fior în inima mea, căci mi se părea că e un loc prea uşor şi era ceva cu totul nou
pentru mine. Era undeva în mijlocul apelor, căci la vărsare, Nistrul avea o lăţime foarte mare, vreo
câţiva kilometri, după aprecierea mea vreo 5, căci cuprindea foarte multe insule şi insuliţe. Nu se
ştia precis dacă ruşii ocupaseră vreo insulă, dar noi aveam un post înaintat unde era un observator de
artilerie nemţesc şi un număr de infanterişti comandaţi de un ofiţer trebuia să-i facă siguranţa. Când
m-am prezentat la comandamentul companiei unde erau toţi adunaţi şi pregătiţi pentru poker, au
început să râdă şi să-mi spună că s-a revocat ordinul şi a fost trimis altcineva. Am plecat şi m-am
dus la locul meu unde ocupasem cu plutonul poziţie de apărare, care nu era prea departe.
M-am informat în zilele ce au urmat şi am aflat că într-adevăr există un avant-post în baltă
într-o insuliţă printre trestii şi în fiecare noapte se trimitea câte un ofiţer cu două grupe de soldaţi
acolo. Era regula de a sta numai o singură noapte. Se pleca cu o barcă pescărească la care trăgeau la
rame doi lipoveni şi cu această ocazie mergeau şi alte bărci care pescuiau peşte, peştele care ni se
servea la masă era prins de aceştia. Am cunoscut mai bine aceasta când, fără nici o glumă, mi-a venit
rândul de a merge în această insuliţă. Fiind în cunoştinţă de cauză, nu m-a surprins nimic şi chiar
eram dornic de această aventură ce mi se oferea.
Mi-am organizat cele două grupe de 6 oameni înarmaţi în principal cu pistoale mitralieră şi
grenade, iar în plus eu aveam un pistol de rachete ca în caz de atac să scap de ruşi. Cât priveşte
ultimul punct de a scăpa de ruşi era foarte problematic, căci, aşa după cum veţi vedea, nu era deloc
posibil aşa ceva. Dar când nu ştii prea multe nici nu gândeşti şi uneori e foarte bine să nu gândeşti.
Ştiu ei militarii de ce e mai bine să fii aproape de cizmă.
Noaptea mea de plecare era foarte nefavorabilă de a merge pe apă, era nouroasă şi un vânt
puternic bătea de la ruşi şi, deşi eram în luna mai 1944, era destul de rece. Era întuneric că abia
vedeai drumul sau, mai corect, abia îl dibuiai. Când am ajuns pe malul apei am avut surpriza să văd
că erau chiar pe mal case clădite din piatră. Aşa de mult mi-a plăcut să văd apa cum se zbate valuri
care se izbesc chiar de zidul casei. Nu ştiu ce casă era, dar era o clădire deosebită, ca de oraş, şi cu
ziduri tari de piatră. Oamenii săracă doar în astfel de situaţii pot să vadă lucruri frumoase. Mi-am
amintit de Eminescu şi am înţeles de ce dorea să fie îngropat la marginea mării. Păcat că era o
noapte prea îndoliată şi, deşi nu era cu ploaie, valurile destul de mari şi mai ales zbuciumul lor părea
că gem sau chiar că vor să plângă.
Aşa de mult mi-am dorit frontul şi înfruntarea pericolului, a morţii, că pur şi simplu eram
fascinat, parcă pluteam, pot spune că eram extaziat. Nu mă gândeam la nimic altceva, ci mă
dovedeam şi eu că sunt bărbat. Poate că prea fusesem dispreţuit şi desconsiderat de trăiam acum
nişte fiori deosebit de plăcuţi. Acum nu mai eram, aşa cum îmi spuneau comandanţii mei mici şi
mari, o domnişoară sau o fetiţă, cum îmi spuneau colegii, şi chiar o mămăligă. Puteam dovedi că a fi
bun şi manierat, a te purta frumos cu cei din jur nu este egal cu a fi laş sau neînstare de nimic.
Dumnezeu, Cel ce a făcut din mine un fiu al Lui, era cu mine şi va zdrobi toate răutăţile şi
nedreptăţile ce mi se făceau.
Când mi-a comunicat ordinul de a pleca în avant-post, căpitanul nu m-a dădăcit deloc şi nici
ceilalţi colegi ofiţeri; aveau mutre îngrijorate, dar erau siguri că nu voi da înapoi. În ceea ce-l
priveşte pe căpitanul meu, ştia ceva mai mult despre mine, căci adjutantul de batalion cel menţionat

15
la început cunoştea pe fratele meu Tache şi ştia că el era comandant legionar, iar legionarii sunt buni
luptători. Chiar dacă legionarii n-au făcut multe lucruri, dar şi-au creat legende de mari luptători.
Ne-am îmbarcat şi am intrat toţi 13 (treisprezece) într-o barcă pentru că era destul de mare,
care era pentru prins peşte, nu pentru distracţie. Era a doua oară în viaţa mea când mergeam cu o
astfel de ambarcaţiune. Deşi nu eram un înotător prea cine ştie ce, totuşi nu-mi era teamă de apă.
Inima mea era liniştită şi aceasta însemna că nu se va întâmpla nimic rău.
Ne-am desprins de ţărm, barca tăia valurile şi luciul lor părea a fi smoală lichidă răscolită de
nişte draci negri. După ce am parcurs o distanţă nu prea mare, pentru că înaintam contra vântului, s-
a deschis aşa, ca din senin, un foc viu de mitraliere, puşti şi branduri care sunau înfundat că ne-a
atras atenţia tuturor într-acolo.
Priveam în zarea de smoală şi cu anevoie se distingeau sălciile negre ca nişte ţepi din care şi
după ele izvorau ca nişte şerpi sau balauri din poveşti, cu râuri de foc. Se foloseau foarte mult
gloanţe trasoare sau chiar proiectile trasoare de diferite culori, căci încântau ochii. Era aşa de frumos
că doream să nu se mai sfârşească, mai ales că aceste valuri de foc nu veneau spre noi. Probabil că
inamicul nici nu bănuia de prezenţa noastră, iar apa sclipea şi fierbea chinuită de vânt ca într-un
cazan. Scrutând cu atenţie, zăream printre nori o stea rătăcită ca o lacrimă agăţată pe o geană. Dar o
clipă sunt toate, cum spune Eminescu, căci ne-am obişnuit cu spectacolul ce l-am descris şi nu ne
mai interesa.
Vântul parcă se înteţise mai tare, barca părea că stă pe loc şi de multe ori valuri fără de
ruşine treceau peste barca noastră de ne obliga să ne ţinem bine ca să nu fim aruncaţi în apă. După o
oră de mers mai mult pe loc, văd că unul dintre soldaţii mei ce era lângă mine s-apleacă pe marginea
bărcii şi vomită. Nu trece mult şi văd şi pe altul făcând la fel şi am zis în sinea mea: Ce oameni
slabi! Pentru puţină zgâlţâială şi, gata, varsă tot ce au mâncat. Nu mi-am terminat gândul în sinea
mea şi le urmez şi eu exemplul. Nimic, nimic, absolut nimic n-a mai rămas în mine. Nu e bine să
gândeşti de rău pe alţii cât timp nu ştii toate ale lor.
Aşa a fost începutul, a fi pe front nu e numai luptă cu moartea, ci, ceea ce-i mai greu, ai de
suportat mizerii atât de mari că moartea e un ideal, e o fericire.
Cred că am mers în lupta cu valurile cam 5 ore, dacă nu şi mai mult. Când am ajuns la
insuliţă se iveau zorile. Cei de acolo nici nu ne mai aşteptau, îşi luaseră orice speranţă de a mai fi
schimbaţi, dar totuşi s-au bucurat când ne-au văzut, căci se vedeau scăpaţi. Ce iluzie ne facem! Aşa
cum aveam să trăiesc, scapi de un necaz şi nici n-apuci să spui „bine c-am scăpat” că începi pe altul
şi altul că nu mai ştii când a mai bine.
Insuliţa în care am debarcat devenise foarte mică, de câţiva m.p., din cauza valurilor ce o
asaltau. Era un cort instalat de cei care plecau şi pe care nu l-au mai desfăcut, dându-le în loc alte foi
de cort de ale noastre. După o informare rapidă asupra postului ce-l ocupam, au şi dispărut toţi cei
care fuseseră acolo cu barca cu care veniserăm noi, mai ales că vântul începuse să se mai
domolească. Graba era justificată pentru a nu-i surprinde lumina zilei pe apă şi a fi reperaţi.
După ce am organizat schimburile de santinelă, ne-am aşezat pentru odihnă, căci şi aşa eram
obosiţi de lupta cu valurile. M-am întins jos pe nisip, care ne oferea un culcuş mai suportabil, căci se
plia pe corpul nostru. Mi-am ridicat ochii spre cer. Am observat că norii se risipiseră şi pe firmament
licăreau nestemate care mă ameţeau. Am închis ochii şi nu m-am trezit decât când soarele era sus şi
căldura zilei devenise de nesuportat. Aici eu eram mai mare; cine ar fi îndrăznit să mă deranjeze? E
prima dată în viaţa mea când devin şi eu stăpân pe câţiva m.p. Mi-am scos bocancii din picioare,
căci i-am uitat aşa când m-am culcat şi am început să fac cercetările ce se impuneau. Insuliţa mea
era acoperită cu sălcii, deci eram bine camuflaţi, dar nu puteau face nici o groapă, căci dădeai sau
erai inundat de apă. Câteva proiectile de brandt erau suficiente pentru a ne lichida, bineînţeles dacă
ar fi putut cădea precis acolo. Mi-am luat un soldat cu mine şi am purces pe porţiunile de uscat, dar,
folosindu-mă de camuflajul ce mi-l ofereau sălciile şi trestia ce creştea haotic din apă până mi s-a
închis drumul de apă. Mi-am ridicat pantalonii cât mai sus peste genunchi şi am intrat în apă, care
16
nu era prea adâncă, în scopul de a vedea ce şanse sunt pentru a ne retrage în caz de atac inamic. Am
mers aşa prin apă cam un km., iar în faţa mea se întindea tot un nesfârşit de baltă plin de trestii şi
sălcii.
La un moment dat am alunecat şi părea că mă afund într-o groapă, ceea ce m-a obligat să fac
o retragere bruscă, mişcând trestii din jurul meu şi în acelaşi timp intrându-mi pe gură şi pe nas
armate întregi de ţânţari ce i-am răscolit. N-am apucat să mă repliez bine din alunecuşul meu că o
rafală de mitralieră a şi tras, iar şuieratul gloanţelor l-am auzit mult, mult deasupra capului meu. M-
am oprit şi am urmărit cu atenţie de unde venea tragerea, dar a încetat şi după un timp am auzit
şuieratul a două proiectile de artilerie grea care au căzut pe direcţia unde eram eu, dar totuşi departe
de mine. Era o tragere prea lungă. Mi-am dat seama că nu fusese adresată mie, ţinta era alta. M-am
bucurat că nu ne-am descoperit şi m-am retras cu soldatul ce mă urmase la locul de unde
plecaserăm.
Reveniţi la locul nostru de staţionare, am găsit pe ceilalţi soldaţi care controlaseră şi ei
împrejurimile şi ne-am dat seama că suntem ca pe o punte mică de uscat şi că nu avem altă apărare
decât camuflajul. E singurul lucru ce trebuie să-l facem pentru a putea supravieţui.
Controlând nişte sălcii mai groase, am descoperit că pe una era agăţată o scândură subţire pe
care scria: „Insula dracului”, iar mai jos semnătura: Colichi Mircea, un fost coleg de liceu, care era
cam cu doi ani mai în vârstă decât mine şi trecuse şi el pe aici. Fusesem împreună la aceeaşi frăţie de
cruce, „Mihai Viteazu”, când eram la liceu.
Cortul celor doi nemţi de la potul de observaţie al artileriei era lângă al nostru, dar nu eram
în relaţii prea intime cu ei căci, deşi cunoşteam cuvinte din limba germană, nu mă simţeam atras de
ei. Poate şi din faptul că-i ştiam foarte gomoşi, ne priveau de sus, aşa cum sunt priviţi ţiganii, dar
erau foarte corect îmbrăcaţi, parcă erau la paradă. Aveau tot dichisul ce şi-l poate dori un om, până şi
cafea neagră, pe care o preparau, căci aveau un fel de aparat în care puneau un fel de pastilă ca o
bucăţică de zahăr cubic, îi dădeau foc şi-şi găteau orice. „Ai dracului nemţi!” Ne uitam cu jind la ei,
mai ales când mâncau bomboane, ciocolată şi unt. Aveau dreptate să ne socotească ţigani, căci n-
aveam nici măcar echipamentul complet de război, darmite mâncare deosebită.
Mi-am întrebat inima mea dacă mă paşte vreun pericol, iar ea bătea liniştită ca şi cum eram
acasă. Poate e ceva care să vă mire. Deşi mulţi m-au socotit nu numai că nu sunt chiar prost, dar am
idei câteodată care ies bine şi chiar foarte bine, deşi contrare tuturor. Şi-mi spuneau: Bine e să fie
cineva ca tine, nici nu te sinchiseşti când noi ne frământăm şi ne omorâm. E mai bine, spuneau ei, să
fii aşa nepăsător, mai nesimţit; dar cum se întâmplă că ieşi bine? Aşa sunt eu, le-am răspuns, dar, în
realitate, nu era meritul meu, mă conduceam după îndemnul inimii mele, care nu m-a înşelat
niciodată. Atunci nu ştiam, deşi făceam ce-mi dicta ea, dar aveam să aflu că Cel ce era în inima mea
şi uneori chiar în toată făptura mea era Dumnezeu, Care avea să-mi facă cunoscută aceasta tocmai
atunci când ajunsesem să nu mai cred în El.
Având îndemnul inimii mele că nimic rău nu mi se va întâmpla, am schimbat acest loc al
încercării şi al groazei într-unul plăcut al destinderii şi petrecerii celei mai frumoase. Ne-am socotit
la plajă. Timpul era foarte frumos şi cei care au voit, căci aveam obiceiul de a nu ordona în lucrurile
ce nu au legătură cu armata, ne-am dezbrăcat şi ne-am bucurat de soare, de apă şi de libertate. Aici
am stat nu o noapte, cât era regula, ci şase zile şi nopţi consecutiv şi am fost cei mai fericiţi. Nu ne-a
deranjat nici inamicul şi nici vreun şef comandant, căci n-aveau curaj să vină la noi. Aşa e viaţa: se
întâmplă că atunci când este cel mai rău să-ţi fie cel mai bine. În aceste şase zile n-am avut decât o
noapte mai deosebită cu foarte viu şi de la inamic, şi de la noi, dar eram simpli spectatori. Au ieşit şi
cei doi nemţi din cortul lor afară cu automatele în mână şi, râzând, voiau să acţioneze. I-am potolit
făcându-le semn cu mâna şi explicându-le că nu e nimic care să ne privească pentru că orice amestec
al nostru ar fi stricat totul şi am fi atras atenţia spre noi când misiunea noastră nu era aceasta. Ei,
văzând-ne pe noi în atenţie, s-au liniştit, s-au dus în cortul lor şi s-au culcat.

17
 Pentru mine a fost o noapte de vis. Era aşa de frumos că, dacă ai şti că în această declanşare
de artificii, de bubuială cu tot felul de zbârnâieli n-ar muri şi oameni, ai putea spune că eşti fericit să
participi la aceasta. Am spus că era foarte frumos şi nu mă săturam a privi, căci inima mea îmi
spunea să n-am teamă, că noi vom fi feriţi. Iată de ce eram nesimţitor la cele ce se petreceau şi le
admiram. Stelele de pe cer înmărmuriseră şi ele şi, curioase, priveau cum oamenii ştiu să creeze
scântei ca şi scânteierile lor. Luna nu era, ori plecase sau a apărut după ce noi ne-am culcat. E un fel
de a spune că ne-am culcat, căci pe front trebuie să stea cel puţin unul permanent de pază, adică
santinela, care pe front nu doarme (cum se mai întâmplă), ba se poate ca mai mulţi să nu doarmă,
depinde de ce-ţi spune inima ta. Voi mai vorbi de aceasta.
În noaptea a şasea spre a şaptea a venit schimbul. A venit un grup din regimentul 6 Olt
Slatina, aşa mi-a spus sublocotenentul ce m-a schimbat. Era foarte înfricoşat şi m-a întrebat de sute
de ori acelaşi lucru. Am observat că, de câte ori cineva este cuprins de frică, el de fapt presimte o
nenorocire care înseamnă în mod obişnuit „moartea”.
După ce am plecat noi, nu după mult timp am aflat că i-au atacat ruşii şi că i-ar fi luat
prizonieri. Cine ştie câţi au supravieţuit?! Fiecăruia după cum îi este scris.

Schimbare de poziţie
Am ajuns la companie. Plutonul meu era al treilea. Era gata de marş, căci toţi comandanţii
mei de grupă, trei sergenţi şi un caporal rămăseseră locului. Luasem cu mine în misiune doar
doisprezece oameni.
Trebuie să precizez că batalionul I condus de maiorul Vlaicu era în poziţia de rezervă a
regimentului 11 Dorobanţi din care făcea parte, căci la retragerea de la Odessa a avut de luptat cu
inamicul şi, deşi a avut pierderi, a ţinut la respect pe urmăritori.
Am avut să aflu de sfârşitul tragic al căpitanului Cazacu de la compania a II-a, care era foarte
rău cu soldaţii sau, cum se spune, se purta ca un zbir. S-a constatat că, atunci când a început atacul
inamic, a fost împuşcat în ceafă de un soldat din unitatea sa. L-am cunoscut şi eu cu ocazia stagiului
militar la sfârşitul primului an de şcoală şi am plecat cu acelaşi tren cu tot batalionul la Odessa, de
unde am fost rechemat la şcoală.
Am aşteptat noaptea şi ne-am încolonat în marş în ordinea normală. Orice mişcare de trupe e
foarte greoaie. Nu numai că trebuie să mergi pe jos, de aceea li se spune infanteriştilor „târâie
obeală”, dar şi trenul de luptă, bucătăriile, armamentul greu, chiar şi tunurile sunt trase de cai sau
tractate.
Aveam afectate batalionului nostru şi două tunuri anticar ce erau tractate fiecare de către un
tractor. Aceste tractoare mi-au făcut cel mai mult necaz. Ele aveau, ca să spun aşa, ca ţeavă de
eşapament un fel de coş, mai mic decât cel de la locomotiva de tren, dar tot pe verticală şi scotea în
noapte scântei şi chiar foc care putea fi văzut de la mare înălţime de aviaţia inamică.
Nu ştiu cum făcuse, dar comandantul lor era un plutonier T.R. şi care aştepta să fie avansat
odată cu noi la gradul de sublocotenent. Se ţinea strâns apropiat de plutonul ce-l comandam şi mai
stăteam de vorbă. De câte ori se dădea alarma aeriană şi ne împrăştiam şi ne culcam la pământ, nu
puteam fi departe de cele două tractoare, iar ele nu puteau înceta să funcţioneze, căci erau nişte rable
care nu s-ar mai fi aprins. Norocul nostru a fost că puţinele avioane inamice care treceau pe
deasupra noastră aveau misiunea lor şi nu le interesa de noi. Până m-am convins de aceasta, a trebuit
să treacă mai multe incursiuni, să le urmăresc traseul şi chiar tragerile lor cu trasoare ca nişte licurici
verzi, uneori nişte bubuituri înăbuşite; mi-am amintit de lecţiile de aviaţie de la şcoala militară, că
avioanele au obiectivele sau misiunile ordonate şi nu fac altceva. După ce mi-am format această
convingere, nu numai că nu mă mai adăposteam când se dădea alarma, dar le urmăream cu privirea
toată desfăşurarea lor.
Ziua ne opream din marş în locuri bine camuflate şi toată lumea se odihnea. Se înţelege că se
asigura paza sau, mai bine zis, observarea permanentă.
18
 După cum vedeţi, şi armata e o meserie ca oricare alta şi e bine să o cunoaşteţi cât mai bine.
Pot spune că trebuie să fii atât de bine instruit ca tot ce faci să fie ca un act reflex. Nu ai timp să
gândeşti că totul, totul să faci ca un automat sau, cum am mai spune, din instinct.
M-am bucurat totdeauna de o memorie bună, învăţam orice foarte uşor şi, mai ales, nu numai
că nu uitam cele învăţate, dar îmi aminteam totul aproape fulgerător. Fără să fiu unul din aceia cu
aptitudini militare, datorită memorizării mele uşoare, m-am descurcat şi mă voi descurca foarte bine,
dar cel mai deosebit a fost ajutorul ce mi l-a dat Dumnezeu, Care mă va scoate din toate încercările.
Păcat că eu am fost un copil prea influenţat de mediu ca să-mi fi dat seama de atunci de aceasta,
doar Îl bănuiam.
După mai multe zile de mers, am ajuns la noua noastră poziţie. Eram tot în rezerva
regimentului şi ne-am instalat într-o livadă ca din poveşti, unde am găsit şi bordeie gata făcute. Am
ajuns să cunosc şi viaţa de bordei. Ne-am mai făcut şi altele noi. Mult necaz îmi făceau cârtiţele.
După ce săpam groapa pentru bordei şi voiam să fie cât mai frumoasă, când spuneam că e gata, şi
apăreau muşunoaiele făcute de cârtiţe. Furios, luam o baionetă şi împungeam muşunoiul ca să le
omor şi să scap de ele. Cu această ocazie am văzut şi eu cum arată o cârtiţă. E neagră ca smoala.
Primele zile am fost lăsaţi de capul nostru, că spuneam: nu e chiar aşa rău să fii pe front.
Eram spre sfârşitul lunii mai 1944, totul era înverzit şi livada unde ne-am instalat era de o
frumuseţe ce n-am mai întâlnit nici după aceea, că am zis: nu degeaba ne-au furat ruşii Basarabia; e
o provincie mică faţă de URSS, dar e atât de frumoasă şi bogată că merită să mori pentru ea. Mi-a
rămas de atunci inima pe malul Nistrului şi pe mănoasele plaiuri.
S-a întâmplat ca, atunci când am staţionat pe acest loc, să fie totul înflorit, pomi de la meri
până la pruni, iar nopţile, cum spune Eminescu, „de un farmec sfânt”. Parcă anume se adunaseră
privighetorile să ne cânte în nopţile înstelate că pur şi simplu eram ameţit. Mi-am amintit de
cuvintele marelui filosof Kant, pe care le-am învăţat de la profesorul meu de religie din liceu, Ilie
Popescu: „Două lucruri mi-au umplut sufletul de admiraţie: cerul înstelat şi conştiinţa morală din
mine”.
Un om, cu cât este mai inteligent şi mai învăţat, dar în acelaşi timp corect cu el însuşi, sincer,
nu poate să nu recunoască splendoarea creaţiei şi să nu spună: Mare eşti Tu, Doamne!
Se zice că omul a creat şi creează lucruri mari chiar să-L întreacă pe Dumnezeu, dar ce
înşelare! Ce amăgire primim de la cel ce este tatăl minciunii, adică Satana!
Ne uităm la lucrurile noastre şi ne credem minunaţi, „muşti de-o zi pe-o lume mică ce se
măsoară cu cotul”, dar nu vrem să vedem şi să recunoaştem că toată ştiinţa noastră şi ceea ce
descoperim luăm din ceea ce este creat. De cine? De natură? Poate fi ceea ce numim noi natură mai
inteligentă decât omul?sau materia inertă poate fi, poate naşte viaţă? Poţi fi tu savant al secolului
XX să accepţi că inteligenţa omului s-a născut din cea a maimuţei sau a oricărui alt animal?
Savantule, priveşte-te în oglindă şi spune-mi ce fel de maimuţă sau gorilă eşti? Nu ştii, dar dai
sfaturi la alţii, pe care le socoteşti preţioase, pentru ca alţii să te admire şi să te aplaude. Dacă ţi-ar
spune cineva: maimuţă, urangutan sau că strămoşii tăi au fost porcul, păduchele măgarul şi toată
scara ce ne-aţi transmis-o la şcoală, nu v-aţi face foc de supărare?
Noaptea cerul înstelat e ca o boltă încrustată cu pietre scumpe şi care, prin licăritul lor, te
scoală, dacă pot spune aşa, chiar din morţi. O, natură, ce minunată eşti, căci Tatăl tău este, totuşi,
Dumnezeu! Eşti atât de minunată, natură, că omul e atât de imbecil că face totul ca să te distrugă,
voind să distrugă chiar pe Dumnezeu!
Am stat mai multe nopţi în contemplarea mea întins pe o grămadă de iarbă acoperită cu o
foaie de cort, opera soldaţilor mei, care spuneau că ţin la mine. Ei zburdau în jurul meu, căci erau
încă copii cu vârsta, în jur de 20 de ani, şi se dădeau peste cap, se băteau şi râdeau, poate de frică,
poate fiindcă erau încă copii sau poate că n-aveau ce face. De ne-ar fi privit cineva din afară şi pe
noi prinşi în spaţiul naturii, i-ar fi părut natura şi mai frumoasă, şi mai minunată, aşa cum privim şi
noi imagini în care sunt şi animale sălbatice, neobişnuite pentru noi.
19
 Toate aceste frumuseţi ce nu pot să le descriu se vor transforma în cioburi de oglindă ca o
mare liniştită când vine uraganul.
Bubuitul tunului îndepărtat acum se va face tot mai simţit şi tot ce e frumos, pârjolit şi
îndurerat, are se va imprima în mine şi, de câte ori voi revedea lucruri frumoase, să mă îndurereze şi
să strice ceea ce am simţit prima dată. E ca prima dragoste după ce trece ori ce-ţi mai revine în cale;
îţi aduce cu ea deziluzia.
Uneori e bie să nu ai memorie prea bună, de ar fi cu putinţă, să reţinem numai ce e plăcut şi
frumos, dar nu şi durerea şi necazul. Nu ştiu cum se face că reţinem tocmai invers de nu ne putem
trăi prezentul cum ar merita el.

Vine colonelul
Suntem anunţaţi că vine colonelul să inspecteze batalionul nostru şi, deşi eram pe front, se
luau măsuri ca la regiment, ca acasă. Se dă ordin de a se face alei de la un bordei la altul din
crenguţe de copaci care erau tăiate şi cojite, apoi arcuite pe marginea cărărilor ca să facă impresie
bună comandanţilor. Nu ştiu de unde au scos acest ordin, din cizme sau din bocanci? Cei care l-au
dat nu s-au gândit că dăm repere aviaţiei inamice ca să ne poată ataca. Aşa-i armata cât timp ai
cizme, bocanci sau moletiere; mai schimbi locul de unde-ţi vin ideile cele mai bizare.
A venit colonelul plin, care era şi mai plinuţ la trup decât colonelul mai mic Stăncescu, care
era locotenent colonel. Colonelul plin şi plinuţ, după ce a primit raportul, ne-a făcut cunoscut că el
pleacă în concediu şi să ascultăm cu acelaşi devotament ca până acum de colonelul mai gol, dar mai
nalt ca statură, Stăncescu. Pe amândoi coloneii acum i-am văzut pentru prima dată, iar pe cel plin, al
cărui nume nu-l ştiu, va fi pentru ultima oară. Ce fel de oameni erau ei nu ştiu, căci învăţasem încă
din şcoala militară „să te fereşti de coada calului şi de ochii comandantului”. Eu, fiind rezervist, ce
relaţii puteam să am ca să fiu mai apropiat? Se ştie doar că cei mari stau cât mai departe de prima
linie, beau, mănâncă, se distrează cu femeile şi fură tot ce le cade în mână. Când se află de către un
comandant că e altfel se ştie de toţi. Unii îl numesc fraier sau prost, dar majoritatea îl respectă. Au
fost şi dintre aceştia, deşi cei mai decoraţi şi luaţi în seamă au fost dintre primii.
Primul colonel, după ce a făcut prezentarea succesorului, şi-a luat rămas bun şi a plecat.
De colonelul ce a rămas cu noi, Stăncescu, nu am auzit prea multe lucruri, doar că avea un
obicei: când se enerva, înjura de „Înalta poartă”. Bineînţeles că nu era vorba de „Înalta poartă
otomană”, di de „Înalta poartă a cerurilor”. Avem foarte mare frică în noi, uneori chiar şi ruşine, dar
numai faţă de oameni, nu şi de Dumnezeu.
Rămas singur mare comandant, s-a simţit obligat să ne vorbească şi ne-a spus cam aşa:
Populaţia noastră de atunci, după aprecierea ruşilor, era cam de 15 mil., din care 5 mil. femei, d mil.
copii şi 5 mil. bărbaţi în stare de a lupta. Le va fi foarte uşor să-i lichideze sau să-i deporteze în
Siberia pe cei 5 mil. de bărbaţi şi cu aceasta au terminat cu noi. Nu ştiu de unde a scos aceste cifre şi
de unde i-a auzit pe ruşi vorbind aşa. Poate de la radio Moscova, dar nu ne-a spus că ascultă posturi
străine. Concluzia lui era că luptăm până la victoria finală împotriva bolşevicilor.
Îl voi auzi vorbind pe acelaşi colonel pe malul Tisei, dar să ajungem acolo.
După ce a terminat colonelul nostru, a apărut o trupă de actori care erau şi ei îmbrăcaţi ca
soldaţii şi ne-au distrat şi ei cu ce au putut. Am reţinut doar anecdota cu ţiganul prizonier la ruşi şi pe
care l-au pus să vorbească la radio Moscova în limba română ca să spună de raiul bolşevic cam aşa:
aici e foarte bine, „Sanchi”; ne dă mâncare foarte bună şi mult, unt, carne, salam… aici se face că
înghite şi spune „Sanchi”; ne dă la masă câte o sticlă de votcă şi apoi vin pe săturate „Sanchi” şi aşa
a înşirat mai multe. Ruşii s-au sesizat şi l-au întrebat pe ţigan de ce spune „Sanchi”, ce e cuvântul
„Sanchi”? ţiganul a răspuns: e un copil al meu şi am spus aşa ca să nu înţeleagă că ni le daţi toate
deodată şi să ne vină rău, să ne îmbolnăvim.

20
 Au plecat şi aceştia şi căpitanul Badiu, ca să nu se lase mai prejos, a scos un soldat ce-l avea
el cu renume şi l-a pus să povestească tot felul de prostii şi fapte porno, care au entuziasmat marea
masă a soldaţilor.
Până am venit la armată şi, implicit, pe front, aveam o imagine foarte idilică despre ţăranul
român, de bunătatea şi moralitatea lui renumită, dar, spre deziluzia mea, aveam să mi-o schimb
radical. Toate pervertirile ce le-am auzit de la cei ce-şi spun intelectuali au rămas în urmă faţă de ce
am auzit de la cei fără ştiinţă prea multă de carte. M-a ajutat să înţeleg de ce Dumnezeu S-a supărat
pe noi şi ne-a pedepsit aşa de tare.
În tot acest timp eu am stat pe marginea unui bordei ca orice spectator. Aşa, din senin, apar
pe după copaci două avioane ruseşti şi încep să ne mitralieze, orientându-se după beţele albe ce ne
arătau cărările făcute ca să aprecieze cei doi colonei. Când am văzut aceasta, m-am băgat în bordei,
căci era camuflat cu iarbă. A fost o surpriză pentru noi încât nu s-a putut da nici o alarmă. Nu m-am
culcat bine în bordei că m-am trezit cu vreo câteva perechi de bocanci pe capul meu. Unii din
soldaţii ce erau aproape de bordei au sărit şi ei peste mine, dar invers, că mi-au venit bocancii lor pe
capul meu. Noroc că n-a ţinut mult, că avioanele au plecat, pentru că nu ştiu ce se alegea de mine cu
atâtea namile peste mine.

Atacul în pană
Încă din şcoala militară învăţasem atacul în pană, ideea generalului Bardan, despre care se
spunea că ar fi de origine oltean.
Cuvântul „pană” nu este acela folosit de indienii americani, ex. „pană de vultur”, nici cele
folosite de la păsările noastre obişnuite: pană de cocoş, de curcan, de struţ etc., ci e legat mai mult de
pana care se foloseşte pentru a sparge ceva, un fel de vârf pe care-l bagi într-o spărtură mică ca să
poţi rupe sau disloca ceva foarte tare.
Atacul în pană este un aranjament special, să-i spunem specific oamenilor în luptă.
Fiind vorba de armată, să spunem întâi ce este atacul.
Cea mai simplă definiţie şi cea mai cuprinzătoare pe care am învăţat-o din regulamentele ce
ni s-au citit este: focul care se mişcă. Fiecare soldat sau orice alte grade mari sau mai mici are cel
puţin o armă de foc, care funcţionează adică prin explozia prafului de puşcă: pistol, puşcă,
mitralieră, grenade, iar când mergi spre inamic trebuie să tragi şi se cheamă „foc”, căci şi aici
instrucţia militară ne spune: cel mai bun adăpost este „focul propriu”.
În formaţia de atac în pană să vedem cum este desfăşurată o companie de puşcaşi care se
compune din trei plutoane: două plutoane, indiferent de ordinea pe care o hotărăşte comandamentul,
sunt în prima linie, iar al treilea se trece în rezervă, adică la o distanţă apreciabilă, în funcţie de
forma terenului, mai apropiată sau mai depărtată şi care să poată fi manevrat acolo unde este nevoie.
Nu intenţionez să scriu sau să reproduc vreun regulament de tactica infanteriei, ci ca să
înţelegeţi că un moment de aplicaţie la care am fost obligat să merg. Fiind în rezerva regimentului,
nu eram, totuşi, decât în spatele primei linii de luptă şi chiar sub focul artileriei grele inamice. De
obicei rezerva se foloseşte numai în caz de nevoie în a completa intervalele goale dintre unităţile din
prima linie; astfel, ni s-a dat ordin ca toţi comandanţii mai mari sau mai mici de la compania din
care făceam parte, până la gradul inferior de comandant de grupă, sergent şi ajutorul său, de regulă
un caporal sau fruntaş, să mergem noaptea să recunoaştem baza de pornire la atac pentru
eventualitatea că va fi necesar.
Baza de pornire la atac e o linie de preferat acoperită, adică să aibă teren amenajat sau
frământat natural, tufişuri, copaci, râpi, unde să se grupeze oamenii ca la semnalul dat să năvălească
asupra inamicului. Cu cât acel loc e mai camuflat şi ocuparea lui se face pe neobservate de inamic,
eficacitatea atacului e mai mare.
Cel mai important lucru e să poţi îngrămădi cât mai multe arme şi muniţie, căci aşa, după
cum am spus, „focul propriu e cel mai bun adăpost”. Iată de ce aceste mişcări se fac noaptea pe
21
întuneric, căci, chiar dacă inamicul prin mijloacele sale ar cunoaşte intenţia noastră, nu te poate lovi
cu precizie, iar tragerile lui sunt foarte uşor descoperite şi-şi atrage asupra lui pe cel al nostru.
Am primit ordinul de a merge cu comandanţii mei şi cu ai celorlalţi ofiţeri să recunoaştem şi
să ocupăm o bază de plecare la atac. Era o noapte de iad, nu se vedea nimic la 2 m. distanţă, am
putea spune că mai mult orbecăiam pe câmp decât ştiam unde mergem. În această situaţie ne-am
văzut obligaţi de a merge foarte apropiaţi unii de alţii. Te întrebai: oare aşa e şi în iad? Atunci nu
ştiam, dar acum, când scriu, ştiu cum e în iad şi-l voi descrie la timpul potrivit.
Prima linie sau, mai corect, acolo unde era contactul direct cu inamicul, nu era prea departe
şi distingeam foarte clar după rachetele care se trăgeau din timp în timp cu regularitate. Atunci
întunericul era sfâşiat de dâra colorată a rachetei, iar eu o simţeam ca un cuţit care-mi pătrundea
toată fiinţa. Trebuia să te opreşti şi să nu faci nici o mişcare ca inamicul să te ia drept un obiect
neînsufleţit, deci inofensiv. Se întâmpla, totuşi, să tragă un prostănac de rus poate numai aşa, ca să se
distreze şi a trebuit să suportăm multe rafale de acestea fără putinţa de a te adăposti (să te culci la
pământ). Un prim moment foarte greu din viaţa mea de pe front, să nu poţi trage, dar, în schimb, să
fii o ţintă foarte bună pentru inamic. Am spus: nu poţi să tragi, dar suntem înarmaţi până-n dinţi.
Dacă ar fi tras cineva numai aşa, aiurea, cum se întâmplă, am fi fost de o prostie de neexplicat,
descoperindu-ne prezenţa noastră.
Privind împuşcăturile sau urmărind duelul de rachete luminoase, am distins că inamicul
trăgea de culoare verde, ai noştri albe, dar la un moment dat am văzut sfâşiind întunericul o rachetă
roşie care s-a desfăcut în mai multe steluţe. Aproape brusc am auzit pocnituri din spatele nostru şi pe
deasupra noastră trecând ca nişte căruţe ţărăneşti, proiectile trase de artileria noastră. Deşi erau ale
noastre, totuşi le simţeam cum trec pe şira spinării mele, iar atenţia mi se îndreptă spre o rafală de
gloanţe care au căzut la picioarele mele. Fulgerător toată fiinţa mea s-a schimbat. Ochii mi s-au
făcut parcă mai mari, vedeam foarte bine în întunericul care ne acoperea. Îmi vedeam oamenii mei
subordonaţi ca şi pe cei superiori, distingeam chiar şi firele de iarbă. Brusc am luat de la umăr
pistolul mitralieră şi l-am apucat strâns în mâna dreaptă. Am pipăit încărcătorul dacă e bine pus, am
strâns tare din dinţi şi am simţit cum tot sângele mi se urcă în cap. Aveam impresia că tot trupul meu
s-a făcut tare ca un beton de încordare. N-aş fi simţit atunci nici o tăietură sau rană dacă mi s-ar fi
făcut. Mai târziu, după ce am revenit la locul meu de odihnă, îmi voi aminti că am fost ca o fiară
înainte de a ataca, de a sfâşia. Pocnetul gloanţelor care treceau pe la urechi şi prin jurul meu mă
întărea şi-mi făcea plăcere, iar exploziile proiectilelor artileriei noastre mă îmbătau.
Înteţirea focului la care asistam a obligat pe comandanţii cei mari să scurteze recunoaşterea
bazei de plecare la atac şi primim ordin să revenim la bordeiele noastre.
Se porneşte o adiere de vânt care ne pătrunde ca nişte fiori reci. Nu ştiu de ce atunci nu mi-a
fost frică şi-mi părea rău că n-am tras şi eu, chiar dacă nu aş fi reuşit să omor pe nici un rus. Norii
încep să se sfarme şi cerul pare că se înseninează, stele timide la început încep să apară şi tremură pe
fagi negri ca roua pe iarbă.
Nu m-am culcat în bordei, căci nu era frig, eram foarte întărâtat că m-aş fi înăbuşit în bordei.
M-am întins alături de bordei pe iarbă îmbrăcat cu privirea în sus. Se face linişte, bubuitul încetează,
iar plesnetul gloanţelor nu-l mai aud, căci eram într-un loc ferit de ele. Printre ramuri zăresc licurici
de lumină. Nu erau de la aviaţia inamică, orice zgomot încetase, era luna care printre frunze îmi
trimite bezele.
Am zâmbit. O privighetoare a început să cânte. Cine ştie, poate cânta de mult, dar acum o
aud, îi urmăresc trilurile mângâietoare. Simt cum sângele începe să coboare de la cap spre celelalte
părţi ale corpului şi totul în mine se linişteşte.
Îmi dezleg bocancii şi-i scot din picioare. Acum, întins din nou la pământ, las pistolul
mitralieră la o parte sau, mai precis, îl pun sub capul meu, îmi desfac vestonul de la nasturii de la gât
şi… şi am adormit 1000 de ani.

22
Generalul ne vorbeşte
Nu, nu Antonescu, căci se făcuse mareşal, ci generalul diviziei noastre de infanterie nr. 21
Dumitrescu Polihron, aşa mi-au spus ceilalţi ofiţeri că se chema.
s-a hotărât să ne vorbească generalul şi ca să ne informeze personal că vom intra în prima
linie, în apărare, căci în 1944 tot frontul nostru de est făcea acelaşi lucru, de a păstra ceea ce se mai
putea.
Când mărimile coboară din castelul lor de fildeş e ceva dacă nu grav, ci foarte grav. De
obicei cei mari n-au timp să se uite la cei de jos, iar ca să ajungi la ei pentru vreo problemă, dacă nu
e imposibil, e foarte greu. Aşa au fost mărimile, aşa au rămas şi vor rămâne până la judecata de apoi.
Cei mai vechi dintre ofiţeri, care făcuseră prima campanie când au ajuns la Odessa, mi-au
povestit: înainte de a porni la atac în ofensivă, veneau de la comandament unii cu tabele scrise cu
numele fiecărui soldat şi-l întreba: câte ha. de pământ vrea ca să fie împroprietărit după război?
Fiecare trebuia să spună cât vrea şi să semneze în tabel în dreptul său. Unul din soldaţi, care nu era
ţăran, le-a spus: ce să fac cu pământul? N-am lucrat în viaţa mea. Dacă statul vrea să mă
recompenseze cu ceva, să-mi dea o dugheană (prăvălie mică). Cel care era mai mare dintre ei (cei cu
tabelul) dă ordin: Trece-l cu o dugheană! Aşa se lucra atunci când se spera să cucerim dacă nu tot
URSS-ul, cel puţin Transnistria.
Acum ce să mai facă cu tabelele de promisiuni, care deveniseră bancuri răsuflate? Ne-a
vorbit colonelul Stăncescu, ne-a distrat căpitanul cu artistul popular, ne-au aplaudat cele două
avioane ruseşti… să ne vorbească şi generalul. E drept, e mai deştept, are trese mai multe, şcoală
mai, mai superioară în a omorî oameni şi oricum e general. Nu-l vezi oricând. E mare cinste să se
coboare la tine aşa o mărime, deci succesul de a te mobiliza e mai sigur şi, mai ales, mai ieftin.
Şi ruşii aveau sistem practic de a impulsiona soldaţii la atac. Le dădeau votcă pe săturate şi
mureau fericiţi, mai ales că plecau la atac în valuri braţ al braţ. Ce? Mureau ruşi? Mureau armeni,
găgăuzi, kirghizi, tătari şi poate chiar moldoveni de-ai noştri. Aceasta o citisem în foile de informare
ce ni se dădea pe front, iar unul din soldaţii veterani de la prima campanie, de la mitraliera cu care
eram întărit mi-a spus că venise de la un alt regiment şi că luptase aproape de Don când ruşii au
început contraofensiva. Veneau la atac în valuri ca nişte bezmetici. Am tras continuu cu mitraliera,
am schimbat ţeava înroşită cu alta, aşa de câteva ori. Cădeau ruşii grămezi unii după alţii, dar parcă
izvorau din pământ. N-am mai avut ce face, nu mai funcţiona nici o armă şi ne-am retras. Au
câştigat ruşii războiul, dar numai înecându-i pe nemţi şi pe aliaţii lor în sânge. Chiar în anul acesta
când scriu, 1987, au anunţat conducătorii URSS că s-a reuşit să se completeze numărul morţilor cu
noii născuţi după război şi s-a ajuns la populaţia care era înainte de declanşarea războiului.
De ruşi voi mai vorbi, căci am fost cu ei ca aliaţi pe frontul din Ardeal.
Am fost adunaţi numai ofiţerii de la batalionul I într-o vale împădurită unde am aşteptat pe
domnul general. A venit. Eram aliniaţi oarecum într-un front, căci eram, totuşi, sub atenţia
inamicului. Nu mai ştiu cine i-a dat raportul, dar am rămas surprins că domnul general nu era
îmbrăcat aşa cum ştim noi că ar fi îmbrăcaţi generalii, ci aproape ca un tânăr sportiv civil. Dacă nu
ni s-ar fi prezentat ca general, nu i-am fi dat nici o atenţie.
Trebuie să precizez că toţi ofiţerii mari şi mai mici eram îmbrăcaţi ca soldaţii, bineînţeles cu
echipament mai curat, dar de la distanţă nu se putea face deosebirea dintre ofiţeri şi soldaţi. Aceasta
se explică în principal prin faptul că prada primă urmărită de inamic sunt gradele; cu cât mai mari,
cu atât mai bine. Şi pentru aceasta aveau organizate echipe de trăgători de elită cu puşti cu lunetă. Te
lua la ochi chiar prin crenel.
Generalii sunt generali fiindcă au urmat nişte şcoli, au avut pile şi noroc şi au avansat ca să ia
nişte bani mai mulţi, o poziţie socială mai bună şi etc. etc. Nu înseamnă că au neapărat şi talent de
general, de a şti să conduci oameni la moarte.
Din propria-mi experienţă de viaţă am văzut că ar fi în principal două metode de a conduce
oamenii: prima şi cea mai des folosită, de a ocupa funcţia de şef, de comandant: de a şti să ţipi cât
23
mai tare, a lovi în dreapta şi în stânga, a înjura şi a nu avea milă de cei conduşi; a doua, cea pentru
care am optat şi eu, este de a iubi oamenii, de a te apropia sufleteşte în aşa fel că, chiar dacă n-ai
funcţia de şef sau de comandant, te cer şi poţi să faci ce vrei cu ei.
Generalul nostru ne-a vorbit, e drept, nu arogant, cum se obişnuieşte, dar nici prea apropiat
de sufletele, de inimile noastre. Ceea ce am reţinut au fost cuvintele: Vă vorbesc bărbăteşte, adică să
nu ne speriem că mergem să dăm piept cu URSS, uraganul ridicat de satanael (pe care-l va zdrobi,
totuşi, Dumnezeu).
Cred că l-am fi primit cu mai multă simpatie şi atenţie dacă ar fi fost băiat deştept şi, din
rezervele ce cred că le avea de băuturi la comandamentul său, aducea vreo câteva sticle de tării,
adică lichior şi alte fleacuri cu adevărat bărbăteşti şi ne trata, căci de aproape 4 ani de război toţi
capii ştiau să vorbească bărbăteşte. Precizez că niciodată n-am fost băutor de tării, de alcool, dar în
situaţii de grea încleştare, de încordare extremă, am observat că puţină băutură parcă te destinde. Fii
sigur că prea mult nu poţi să bei, poate cei de profesie să-şi dea ei cu părerea, eu nefiind de
specialitate.
La despărţire, Domnul general a dat mâna cu toţi ofiţerii în ordine de la cel mai mare la cel
mai mic. Când s-a apropiat de mine, eu am făcut un pas înapoi, căci eram numai plutonier adjutant şi
abia peste puţine zile avea să apară avansarea la gradul de sublocotenent; dar generalul a venit la
mine şi mi-a întins mâna. E prima oară când dau mâna cu un general. Aveam să dau mâna cu
generali chiar mai mari decât acesta, de exemplu cu generalul Dăscălescu, care a condus armata a
IV-a pe frontul de vest, unde am fost şi eu, încadrat la aceeaşi divizie 21 pe front, dar de data aceasta
nu pe front, ci în închisoare la Jilava, unde am mai cunoscut şi alţi generali mai mici decât
Dăscălescu. Aşa-i la comunişti, ca şi în alte părţi, când nu mai ai nevoie de cineva, cauţi să-l
distrugi.
Nu ştiu dacă impresionat de faptul că a dat mâna generalul cu mine nu m-am mai spălat pe
mâini (acum era la sfârşitul lunii mai 1944) până după 15 august 1944 – cum nu m-am mai spălat
deloc, am şi trecut la cultivarea şi creşterea păduchilor – sau poate fiindcă ne-a vorbit bărbăteşte.
După ce i-am cunoscut pe generali la închisoare, mi-au devenit mai simpatici, căci şi ei sunt
oameni şi încă intelectuali. Când eşti dezgolit de tot ce e deşertăciune omenească, atunci redevii cea
ce ar trebui să fim permanent, „oameni”.
Îmi amintesc de un general cu un nume pronunţat cu respect de deţinuţii de vârsta lui
Constantinescu, care a stat un timp împreună cu mine şi cu fratele meu Tache la închisoarea Jilava şi
care a ascultat povestirea din Biblie a Esterei spusă de fratele meu Tache cu talent în a povesti.
Acesta a fost foarte impresionat, s-a sculat din locul unde stătea, a venit la fratele meu, a vrut să-l
cunoască şi i-a transmis admiraţia sa. Mi-a plăcut gestul său că, în fine, a auzit şi el ceva din Biblie,
măcar la închisoare şi la bătrâneţe şi n-a rămas indiferent.
Păcat de noi, învăţăm foarte multe lucruri în viaţă, foarte multe „inutile”, iar ceea ce-i
principalul, „cuvântul lui Dumnezeu” îl neglijăm sau nu-i dăm atenţia cuvenită. Înţelegeţi, dar, de ce
avem războaie, închisori, foamete, cutremure şi toate pedepsele ce ni le trimite Dumnezeu ca să ne
trezim.
Generalii au ieşti din închisoare înaintea mea şi aveam să aud peste ani tot în închisoare o
legendă despre cel ce se numea Dăscălescu. Generalul Dăscălescu, după ce a fost eliberat, a ajuns
ţăran şi-şi ara singur pământul. Nu ştiu prea detaliat aceasta, dar pe locul unde era el, s-a întâmplat
să vină un ofiţer comunist cu soldaţii lui la instrucţie.
Generalul s-a apropiat de ei să vadă ce fac şi a constatat că se chinuiau toţi, inclusiv ofiţerul,
să orienteze o hartă pe teren şi nu reuşeau. Generalul le-a cerut voie să le arate şi rapid a orientat
harta şi le-a dat lămuriri. Foarte intrigaţi, l-au întrebat pe acest ţăran, căci aşa era îmbrăcat: Cine
eşti?
El le-a răspuns:
- Generalul Dăscălescu!
24
Pe altar
Când am intrat la şcoala primară, foarte mult m-a impresionat când a trebuit să iau cunoştinţă
de problema jertfelor. N-am înţeles de ce a trebuit să fie dus ca jertfă lui Dumnezeu Isaac, fiul lui
Avraam, şi, după aceea, în ultima clipă înlocuit cu un ţap şi tot şirul de altare pe care se jertfeau
animale zeilor şi chiar lui Dumnezeu. Neînţelegerea mea avea să continue chiar şi în liceu, unde
prezentarea tot mai detaliată a credinţei noastre creştine, care are ca bază chiar jertfa supremă a
Mântuitorului nostru şi pentru amintirea căreia s-a făcut în orice biserică un altar care se compune
dintr-o masă unde slujeşte preotul şi care închipuie mormântul Dumnezeului nostru.
De la altarul bisericii s-a ajuns la altarul patriei, a necesităţii de a muri pentru salvarea
neamului, preamărirea şi lăudarea martirilor, nu numai pentru credinţa religioasă, ci şi pentru ţară.
În această educaţie oarecum confuză pentru un om matur, darmite pentru un tânăr, m-am
văzut adus ca jertfă împreună cu mulţi alţii pe altarul patriei. A muri, deci a sfârşi viaţa aceasta,
pentru mine, cel ce mă apropiam de vârsta de 22 de ani, nu era nici îngrijorare şi nici chiar teamă.
Trăind o viaţă de lipsuri şi fără nici o plăcere, dorinţa de a muri, de a scăpa de mizerie , era ceva
banal. Totuşi, când vezi că această dorinţă e pe punctul să ţi-o poţi realiza, laşitatea pe care o
moştenim din înseşi firea noastră mă obligă să gândesc cu adevărat serios.
Cunoşteam chiar ideile filosofului Schopenhauer, pe care-l citisem încă de la vârsta de 15
ani: să nu ajuţi pe un om care-i nenorocit, care suferă că-i prelungeşti viaţa şi el va suferi mai mult,
altfel va muri mai repede şi a scăpat de suferinţă. El mai are şi alte idei funeste. Mi-a plăcut să-l
studiez, căci el fusese cel care l-a influenţat pe şi mai marele nostru poet Eminescu, care era poetul
meu favorit.
A lua cunoştinţă de nişte idei nu înseamnă că este egal cu a le accepta şi, chiar când eşti de
acord cu ceva, nu este neapărat sigur că şi poţi face. Când s-a pus problema de a intra ca jertfă pe
altarul patriei, n-am avut decât o singură teamă: să nu rămân invalid şi să nu mă pot descurca singur,
ci mai bine să mor. Multe au fost gândurile mele atunci, dar care au ajuns la o anumită concluzie în
final şi pe care o susţin şi la vârsta de 65 de ani: Viaţa e o curgere de jertfe; jertfim şi suntem jertfiţi.
Jertfele încep de la cele mai mici până la cea supremă, care înseamnă moartea fizică.
Jertfa înseamnă o renunţare la anumite satisfacţii şi chiar necesităţi în atingerea unui scop pe
care-l doreşti; iar jertfirea este distrugerea unor fiinţe pentru susţinerea celor ale noastre, fără a le
întreba dacă vor sau nu. Viaţa noastră consumă milioane de alte vieţi, de plante sau animale pentru a
se întreţine şi pe care noi le jertfim. Şi noi suntem jertfiţi fără a ni se cere acordul de alte vieţuitoare,
fie animale, fie microbi etc. Tot ce este viaţă trăieşte suprimând alte vieţi, de aceea am spus că e o
curgere de jertfe. Am putea spune în alte cuvinte: ne mâncăm unii pe alţii şi chiar ne devorăm cu
lăcomie. Ceea ce valabil pentru un individ rămâne valabil şi pentru orice orânduire socială sau
statală.
Numim noi legea fiarelor, dar fiinţa cea mai sângeroasă dintre vieţuitoare a fost şi a rămas de
totdeauna „omul”. Ce spune J. J. Rousseau: lăcomia e viciul inimilor care nu au nici o valoare.
Sufletul unui lacom este în întregime în cerul gurii sale.
E sigur că mâncătorii de carne sunt în general mai cruzi şi mai feroce decât ceilalţi oameni.
Animalele pe care le mâncaţi nu sunt cele care mănâncă pe altele; voi nu mâncaţi aceste
animale carnivore, le imitaţi. Nu flămânziţi decât după cele nevinovate şi blânde, care nu fac rău
nimănui, care se ţin de voi, care vă servesc şi pe care le mâncaţi cu lăcomie drept răsplată pentru
serviciile lor.
Nu ştiu dacă autorul acestor cugetări nu se gândea la România prinsă între două mari puteri:
Germania şi URSS, dar probabil că ceea ce trăim noi acum au trăit şi alţii sau e ceva întâmplător.
S-ar putea spune multe despre acest subiect al altarelor, dar să intrăm în trăirea lui.
Am primit ordin să înlocuim o altă unitate care de 10 zile stătea faţă în faţă cu inamicul şi al
cărei comandant avea, după unele zvonuri, pile mai sus, căci aşa-i la noi, dar dacă eşti fără
susţinători, vei fi preferat în a fi jertfit.
25
 Strămoşii noştri daci trimiteau ca jertfe zeilor dintre cei mai buni de-ai lor, iar la noi se
aruncă pe altarul patriei cei mai lipsiţi de orice pile. Oare câţi erau pe front dintr-o convingere cu
adevărat patriotică?
Eu mă refer la o persoană pe care o cunosc. Aveam un ideal, iubeam Biserica şi ţara pe care
doream să le apăr; pentru aceste două eram pregătit să lupt şi chiar să mor. Totuşi acest ideal al meu
era stânjenit, căci trebuia să mor pentru in dictator care-şi spunea că el e chiar România, Antonescu,
şi care pentru mine era trădător lipsit de orice ruşine. Îmbrăcase cămaşa verde şi s-a socotit legionar,
iar dacă a fost respins de aceştia, a devenit cel mai sângeros prigonitor. În situaţia că ar fi câştigat
războiul, ar fi fost şi mai nemilos în prigoana lui.
Viaţa este frumoasă ca şi soarele sau ca stelele îndepărtate, dar care, dacă se apropie de tine
sau tu de ele, te fac praf şi cenuşă. Frumuseţea lumii acesteia este valabilă dacă o admiri de departe,
fără a intra în intimitatea ei, dacă vrei să nu afli reversul.
Schimbarea s-a făcut noaptea. În prima noapte am mers numai comandanţii mari şi mai mici,
să fiu mai concret, mai apropiat de mine: căpitanul, comandanţii de plutoane, comandanţii de grupe
cu ajutoarele lor.
Toţi am stat o noapte în poziţie cu comandanţii şi cu unitatea veche. Abia în noaptea
următoare cei vechi au părăsit poziţia şi au venit oamenii noştri la noi. Această operaţie se face în
mare taină ca să nu observe inamicul, e momentul cel mai critic. De obicei atacurile cele mai reuşite
sunt în momentul când se schimbă unităţile: cei vechi doresc să scape cât mai repede, iar noii
combatanţi nu-s orientaţi cu locul unde se află.
Totul a decurs bine, aşa că ne-am văzut fiecare la locul lui. Primele două plutoane au ocupat
poziţii de luptă, iar plutonul meu rămânea în rezerva companiei. Nu-i nici o scofală să te afli în
rezervă, căci eşti ca o femeie bună la toate, te manevrează căpitanul cum îi place…
Colegii mei ofiţeri, aşa după cum am mai vorbit de ei, erau sublocotenenţi vechi şi trebuia să
se ţină cont de aceasta, iar eu eram un sublocotenent în curs de devenire, cel mai tânăr, nu aveam
experienţă, dar aveam instrucţia proaspăt învăţată, aşa că le puteam da lecţii. Când eram copil, elev,
îmi plăcea armata şi citisem multe lucrări şi mai ales cele legate de războaie. Acum nu mai eram
copil, aveam să împlinesc la 9 iunie 1944 frumoasa vârstă de 22 de ani. Eram student şi tinereţea îmi
impulsiona inima.
A doua zi pe lumină m-a luat şi pe mine căpitanul ca să ascult informaţiile ce ni le va da
comandantul de companie, un locotenent pe care îl schimbam. Aşa cum învăţasem la şcoala militară
că orice informaţii sau temă de luptă începe cu date despre inamic, trebuia să înceapă şi acest
locotenent, care era mai tânăr decât căpitanul nostru; era tot activ şi mi-a făcut impresia că era bine
pregătit ca militar şi chiar foarte deştept. A ajuns cu explicaţiile şi la partea pe care n-am dorit-o,
adică în cazul că inamicul dă peste cap primele plutoane, trebuia să-l opresc eu cu plutonul meu şi a
numit operaţiunea „de colmatare a inamicului”. Chiar şi pe front am învăţat un cuvânt nou
„colmatare”.
Poziţia ocupată de compania noastră era foarte bine amenajată. Plutonul întâi avea în faţa lui
o râpă, iar pe malul celălalt, cam la distanţa de 20 de metri, era instalat inamicul. Nu ştiu de ce
această poziţie nu era prea bombardată de inamic, probabil că şanţul unde erau îngropaţi oamenii nu
era prea uşor de reperat. Mai este de remarcat că din şanţul mare şi adânc de peste doi metri se
porneau înspre inamic nişte intrânduri prin tunele săpate în pământ şi care în afară nu se puteau
distinge deloc. Când au fost săpate aceste tunele, pământul a fost cărat cu foaia de cort în urmă, aşa
că în faţa inamicului nu erau decât nişte găuri mici în care stăteau cam doi soldaţi ce veneau prin
tunel. Inamicul repera doar şanţul mare, iar oamenii de obicei erau înaintea lui. Derutarea inamicului
era făcută şi de ofiţerul comandant de pluton care noaptea era obligat să tragă rachete luminoase din
când în când pentru a observa să nu se infiltreze vreun duşman şi pe care le trăgea din şanţul amintit.
Ofiţerul trebuia să fie foarte iute de picior aşa încât imediat ce a tras racheta să fugă în celălalt capăt

26
al şanţului, căci locul de unde a tras era bombardat de obicei cu proiectile de brand, fără ca inamicul
să facă economie.
Plutonul doi avea cea mai periculoasă poziţie, foarte bine văzută de inamic; nu avea nici un
obstacol natural, ci o foarte mică înclinare a unei văi, dar versantul inamic era mai ridicat. Aceasta
era poziţia cea mai ciocănită de focul inamic şi ziua şi noaptea. Aceasta o voi descrie mai amănunţit
când va fi ocupată de plutonul trei, deci de cel comandat de mine.
În poziţia de rezervă eram în spatele celui de-al doilea pluton cam la 200-300 de metri, dar
nu stăteam în poziţie de luptă decât în caz de nevoie. Pe noi ne folosea căpitanul în misiuni, în
incursiuni sau în avant-post, pentru a supraveghea noaptea spaţiile goale dintre companii.
Pe altarul patriei situaţiile s-au schimbat radical. Aici nu mai cântau privighetori, nici măcar
nu poţi auzi vreun cântec de ciori. Tot felul de proiectile explodează aproape continuu atât ziua cât şi
noaptea… Eşti într-o stare mai rea decât un condamnat la moarte. Dacă eşti condamnat la moarte
execuţia durează câteva minute, pe când aici durează luni şi zile în şir sau poate deloc. Dar de unde
poţi să ştii ce se va întâmpla – deci trebuie nervi tari şi răbdare.
Am citit la viaţa mea multe povestiri de război, dar nici una care să fi menţionat oricât de
superficial cum se descurcă omul când trebuie să-şi facă necesităţile. Aici aveam closete care erau
făcute în fundul şanţului într-un loc mai distanţat de cel în care stăteam permanent, dar, fiind vară,
acolo era o mizerie de nedescris, căci aşa era româneşte. Chiar dacă nu ne place adevărul, trebuie
spus.
Aici aveam o poziţie organizată şi puteai avea closet, dar când frontul e în mişcare, ce te
faci? E trist, dar adevărat. Să te pui în situaţia că trebuie să faci aceste necesităţi şi atunci inamicul
trage mai tare, mai violent. Şi aceasta face parte din mizeriile de neînchipuit ale frontului.
La început eram foarte atent la mersul şi exploziile proiectilelor, căutând să aplic tot ce
învăţasem la şcoala militară, din povestirile celor ce fuseseră pe front, din cel citite, dar niciodată în
viaţa mea de până atunci şi chiar şi de atunci încolo nu mi-am forţat mintea pentru a rezolva
încercările de fiecare clipă ce o trăiam. Era vorba de viaţă şi de moarte.
După ce am încercat tot ce ştiam şi tot ce nu ştiam, mi-am dat seama de eşecul total a ceea ce
se spune: ştiinţă şi Zeiţa Raţiunii.
De câte ori mă feream din calea proiectilelor, parcă mai dihai cădeau acolo unde mă duceam
eu sau în alte cazuri mă duceam eu spre ele, totuşi în intenţia de a mă feri. E aşa de ridicol să te
fereşti de moarte, de proiectile, că m-am înfuriat pe mine însumi şi mi-am spus: La o soartă şi la un
destin, nu mă mai feresc de nimic şi, mai mult, n-am să le mai iau în seamă. Din acea clipă am
devenit un om liber, eram ca şi acasă, nu-mi mai păsa de nimic şi făceam haz de necaz.

Cea mai mare frică

În poziţia de rezervă a companiei am stat cam 10 zile, dar care n-au fost lipsite de
evenimente.
Grupa a 4-a a plutonului ce-l comandam era formată din oameni trimişi la reabilitare, foşti
dezertori. Aşa mi s-a spus, dar puteau fi şi alţi infractori. Avea ca şef, să-l numesc comandant, un
caporal şi el trimis pentru reabilitare. Numele lui nu mi-l mai amintesc.
Căpitanul mi-a dat sarcină să merg în fiecare noapte cu această grupă în avant-post. Era un
loc amenajat între compania a I-a şi a III-a pentru a supraveghea să nu se infiltreze inamicul pe
acolo noaptea, căci ziua spaţiul acela de front de câteva sute de metri era supravegheat şi ţinut sub
foc de plutoanele care formau cele două flancuri ale noastre.
Cum începea noaptea, îmi chemam grupa la ordine şi, echipaţi ca de atac, folosindu-ne de
acoperământul ce ne stătea la dispoziţie, căci era o grădină a unei case acoperită cu trestie, ne
strecuram în şanţul ce pornea chiar de la casa menţionată şi prin el ajungeam de ne instalam în
poziţie de luptă în terenul amenajat.

27
 Comandantul de grupă stătea lângă puşca mitralieră cu servanţii respectivi, iar ceilalţi
puşcaşi erau desfăşuraţi cam la 30 de metri front în stânga lui. În faţa casei de unde începea şanţul
de comunicaţie era amenajat un adăpost foarte comod. Capătul şanţului care era ceva mai larg era
acoperit cu scânduri, iar peste ele pus pământ. Sub acest acoperământ era un pat din scânduri care
avea paie puse pe el, aşa că se putea dormi foarte bine.
Mi-am zis: Am şi eu ocazia să dorm mai civilizat; iar despre ruşi, mai dă-i dracului, că n-o să
ne atace ei!
Cel mai neplăcut lucru era aici că, fiind într-un spaţiu sau mai precis o porţiune de front gol,
era rezervat artileriei noastre, care avea misiunea să tragă mai ales noaptea în faţa poziţiei noastre şi
acest lucru mă cam deranja. Ordinul era aşa ca noaptea să fim treji şi gata de a riposta, iar ziua, după
ce ne retrăgeam, înainte de a se lumina prea bine, să dormim la locurile noastre.
În una din seri, aşa cum am mai arătat, m-am hotărât să dorm contrar ordinului în acel loc.
M-am întins în pat, bineînţeles îmbrăcat şi încins cu încărcătoarele pistolului mitralieră pe care le-
am aranjat aşa ca să nu mă incomodeze, cu pistolul mitralieră în braţe şi am adormit.
Inamicul, care nici el nu dormea noaptea, ci chiar se distra, că vorbea româneşte la
difuzoarele ce le instalase tot felul de bazaconii, la un moment dat spune: „Soldaţi şi ofiţeri români,
să vă ţineţi bine!” Aceste cuvinte mi le-au spus ulterior soldaţii mei.
Afurisiţii de rusnaci, aşa cum ai trage un scuipat golăneşte, au început să tragă cu arma lor
„Catiuşa”. Ştiam de această armă care era formată dintr-un fel de şine în loc de ţevi de tun pe care
lunecau proiectilele ca nişte rachete. Erau instalate pe un fel de autocamion şi puteau trage câte 32
de proiectile deodată. Aveam să o văd trecând pe lângă mine la numai un metru distanţă când am
devenit aliaţi pe frontul de vest.
Somnul meu era profund, căci nu dormisem de mult timp noaptea. Nu ştiu câte proiectile
căzuseră pe casa de lângă adăpostul meu şi chiar pe adăpostul unde dormeam, căci bubuiala m-a
trezit puţin. Am deschis ochii şi am văzut lumină mare de nu puteam să-mi explic aceasta. Mă
gândeam: să ştii că s-a făcut ziuă, s-a făcut soare afară, soldaţii mei au plecat şi au uitat de mine.
Cum voi putea să mă întorc pe lumină la companie? În această stare văd pe caporalul ce comanda
grupa venind la mine târâş şi speriat şi-mi spune:
- Domnule sublocotenent, ruşii trag cu Catiuşa.
M-am ridicat brusc şi, încă ameţit de somn, oarecum aplecat, am ieşit din adăpost prin şanţ la
locul unde erau instalaţi soldaţii mei. Abia acum am observat că adăpostul meu luase foc, iar focul
cuprinsese chiar şi intrarea în el. ieşirea mea din adăpost am făcut-o ca leii de la circ care trec prin
cercul de foc.
Nimic nu e mai neplăcut decât să te trezeşti din somn buimac. Nu ştiam ce-i cu mine şi nu
mă puteam trezi şi lămuri asupra situaţiei. Ajuns în poziţia unde era puşca mitralieră, am intrat într-
un loc într-o parte unde era o firidă, catacombă neterminată de a fi săpată, în peretele din fundul
gropii.
Umezeala pământului care mă pătrunde mă face să mă trezesc, dar exploziile de artilerie care
cad cu grămada în faţa noastră mă zăpăcesc că nu ştiam ce este. Urmărind căderea proiectilelor
cărora le simţeam până şi suflul traiectoriei, mi-am dat seama că sunt de la noi şi mi-am zis: să ştii
că ruşii au înaintat peste noi, iar ai noştri trag chiar pe noi ca să-i oprească.
O frică grozavă m-a cuprins cum n-am mai simţit niciodată şi nici după aceea. Eram lipit de
fundul gropii şi, dacă aş fi putut, cu tot corpul meu aş mai fi săpat ca să mă ascund. Era noapte de nu
se vedea nimic, nici soldaţii de lângă mine nu-i vedeam şi nici ei pe mine. Nimeni nu scotea nici un
cuvânt, iar exploziile nu se mai opreau.
Nu ştiu cât a durat, apoi exploziile s-au mai rărit , focul de la casa care ardea lumina din ce în
ce mai tare şi eu în cep să-mi revin în fire. Mă trezesc din buimăceala mea, somnolenţa mi-a
dispărut şi stăpânirea de sine îmi revine.
A fost unda din pilulele cele mai amare din viaţa mea.
28
 Frica mea nu a fost, trebuie să precizez, de moarte, ci de a mă găsi prizonier la ruşi şi n-a fost
deloc neîntemeiată. Grozăviile prizonieratului rusesc vor străbate veacurile şi iadul e pregătit să-şi
primească fiii săi devotaţi, comuniştii atei, în adâncurile cele mai dedesubt.
În zori m-am retras şi am constatat că pierdusem un încărcător de la pistolul mitralieră, ceea
ce m-a determinat să fac o încercare de a-l căuta chiar ziua. A mai mers cu mine un soldat, mai ales
că în grădina cu pricina se copseseră cireşele şi ispita de al gusta era mare. Totuşi, la 22 de ani încă
mai aveam ceva din copilărie. După constatarea mea, ajungem oameni bătrâni, dar copii în foarte
multe fapte.
Era o zi frumoasă. Soarele lumina şi, ieşit din şanţurile unde vieţuiam de multe zile, mi se
părea că visez. Niciodată nu apreciem un lucru la justa lui valoare decât atunci când nu-l mai avem.
Ajuns la adăpostul unde stătusem aproape o noapte, m-am înfiorat. Totul era praf şi cenuşă,
casa era arsă şi în zadar am încercat să scurm prin pământ şi cenuşă; încărcătorul meu nu l-am găsit,
aşa că a trebuit să mă resemnez şi să mă întorc.
După cum cred că vă puteţi da seama, la întoarcere ne-am apucat să culegem şi să mâncăm
cireşe, eu într-o parte, iar soldatul însoţitor în alta. Era aşa de fascinantă grădina cu soarele
strălucitor că am uitat în ce pericol ne-am aventurat. Naşbrat (aşa spuneau soldaţii mei ruşilor) ne-au
observat şi au început să tragă cu brandul după noi. La început nu i-am luat în seamă, dar, văzând că
se înteţesc tragerile lor, am început să fugim şi să intrăm în şanţul nostru de apărare. Aceasta a
supărat pe cei ce stăteau acolo, căci spuneau că le-am descoperit poziţia ruşilor. Acuzaţii
neîntemeiate, căci nu exista colţ necunoscut de ei după atâta timp de activitate.

La frizer
Deşi eram pe front, regimentul nostru avea frizer care era soldat ce aparţinea de trenul de
luptă ce se compunea dintr-un şir de căruţe cu coviltir ce transportau cele necesare aprovizionării
noastre cu muniţie şi mâncare. Nu eram motorizaţi.
Frizerul a venit să-l bărbierească pe domnul căpitan, iar eu, după cum ştiţi, stând în preajma
lui, am fost invitat să mă folosesc de acest prilej şi să mă bărbieresc. Pe frizer îl chema Munteanu şi
aveam să-l reîntâlnesc după încetarea războiului la Galaţi la o frizerie ce era chiar pe strada gării E.
Rădulescu (aşa-i mai spunea în anul 1945).
Când l-am văzut pe acest soldat cu o mutră nu blondă, ci decolorată şi foarte murdar, mi s-a
făcut silă. Atunci mi-am pus întrebarea: Oare eu cum arăt? Îmbrăcămintea mea fusese deosebită de a
soldaţilor, deşi era la fel, dar fusese nouă când am plecat în luna aprilie pe front; acum era luna iunie
1944. Deci de atunci n-am mai făcut nici o baie caldă, ci doar ce m-au spălat lacrimile cerului şi
izvoarele şi pâraiele ce le-am întâlnit.
Frizeria s-a montant în natură după un deal oarecum ferit de focul inamic, drept scaun o cută
de pământ oarecum bună de stat pe ea, iar ca lumină soarele. De oglindă nu era nevoie şi poate mai
bine să nu te vezi cum arăţi. Frizerul şi-a scos brişca, ba nu, briciul, care era mai ascuţit decât
toporul de tăiat lemne; mi-a tras o săpuneală dintr-un castron improvizat din o gamelă şi face semn
să-i prezint obrazul.
Nu trebuie să uitaţi că eram pe front, deci sub focul inamicului. Spurcaţii aceştia de ruşi, ca
nişte prost crescuţi ce erau, ce vrei, cultură asiatică, nu ştiu cum au observat intenţia noastră, că au şi
pus un tun anti-car să tragă în noi. Cine ştie, poate era chiar un tanc care, infiltrat, ne-a observat.
Ceea ce au făcut ei nu era un lucru deosebit, poate-n locul lor şi eu aş fi procedat la fel. Pe
front nu sunt maniere elegante, totu-i să omori cât mai mulţi.
Acum vine faptul cel mai extraordinar, că un proiectil a lovit la circa o jumătate de metru
lângă mine, iar o schijă cât o bucăţică de zahăr cubic a venit drept spre umărul meu drept. Nu ştiu
cum să-mi explic că, deşi n-am văzut nimic decât după ce a căzut schija în locul unde fusese umărul
meu, m-am ferit şi, mai corect, am fost ferit, făcând o mişcare bruscă într-o parte chiar când era
frizerul cu briciul pe obrazul meu şi am scăpat neatins.
29
 Dacă schija n-ar fi fost de la un proiectil de tun anti-car aş fi putut să-mi explic că reflexele
mele m-au ajutat, dar aşa nu, căci proiectilul anti-car întâi explodează şi după aceea-l auzi că vine…
Are viteză mai mare decât sunetul. Din toate armele cu care s-a tras în mine nici una nu m-a iritat
mai mult ca explozia proiectilelor anti-car. Aveau un sunet ascuţit de te înţepa până în vârful
degetelor de la picioare.
M-am mirat şi bucurat foarte mult de scăparea mea, dar n-aveam timp atunci să gândesc cine
era Cel ce mă ferea de loviturile şi încercările care mă asaltau. Mai înainte v-am arătat cum am
scăpat de a muri ars de viu, iar acum de a-mi fi perforat umărul meu cel drept.
Dumnezeul nostru al tuturor mi-a arătat multe semne pe care le voi mai descrie pentru a
înţelege că El nu numai mă apără, dar era chiar în mine şi nu m-a părăsit niciodată. Aveam peste ani
să învăţ cuvintele spuse de El în Evanghelii fariseilor: «Făţarnicilor, faţa cerului o cunoaşteţi, dar
semnele vremurilor nu?»
Aveam să rămân mult timp orb şi nepriceput în a înţelege ceea ce era foarte uşor de înţeles.

Incursiune la inamic
„Sunt cazuri în viaţa omului
Când e mai cuminte să nu fii deştept”
(Schiller)
Ştiam de acasă mult înainte de a mă lua militar că în armată e mai bine să faci pe prostul,
căci, dacă vede că eşti mai deştept, trage de tine de te omoară. Câte nu ştim noi în viaţă, dar foarte
multe nu numai că nu le aplicăm, dar le nesocotim!
Eram adunaţi toţi ofiţerii la comandantul companiei, căpitanul Badiu Ion,. În discuţiile care
s-au adus în legătură cu situaţia noastră de luptători pe front, căpitanul ne întreabă ce am putea să
mai facem. Ca un naiv, m-am prins, după cum ar spune unii, de guguştiuc şi spun: Ar fi bine să ne
apropiem de inamic cât e posibil şi să-i urmărim mişcările lui.
Ce idee bună!, au spus toţi. Şi, fiindcă eu am venit cu ea, trebuia, se impunea să o aplic. Nu
puteam tace din gură? Atâta au aşteptat şi mi se dă sarcina ca să o aplic, vorba ceea: ce şi-o face
omul cu mâna lui nici dracu’ nu-i desface.
Mi-am luat cam 10 oameni înarmaţi numai cu pistolete mitralieră şi grenade şi seara ne-am
strecurat prin râpa din faţa plutonului I, apropiindu-ne la cca. 30-40 m. de primele poziţii ruseşti.
Am găsit o groapă circulară model rusesc, m-am instalat în ea, sergentul cel mai bun al meu, Negru
Costică, cu ceilalţi oameni s-au desfăşurat în trăgători în dreapta mea, unde au găsit teren favorabil
de adăpostire. Era o perioadă de linişte cum se întâmplă uneori mai ales seara, căci în mod obişnuit
atenţia cea mai mare era în zorii zilei, căci aşa era regula atacului ca să înceapă, iar la căderea nopţii
să se oprească.
Soarele apusese, dar încă era lumină, aşa că puteam vedea foarte bine. Am privit poziţiile,
şanţurile inamice de la un capăt la altul, căci erau amplasate pe panta din faţa noastră, însă nici un
rus nu scotea capul afară ca să-l văd şi eu cum arată.
Liniştea de pe front mă râcâia aşa pe undeva şi, sfidând situaţia în care mă aflam, m-am
ridicat afară din groapă mai mult de jumătate din corpul meu. Am privit aşa marţial peste poziţia
ruşilor şi ziceam chiar cu glas tare: Unde sunteţi voi, măi, rusnacilor?
Nu ştiu ce-mi vine, aşa, parcă mi-ar fi comandat cineva, şi-mi dau drumul brusc în groapă,
aşa în scârbă, căci n-am văzut nimic deosebit. N-am ajuns bine în groapă, că imediat un foc
năprasnic de mitraliere s-a năpustit deasupra mea cu o precizie de m-a impresionat. Dacă mai
întârziam o clipă, eram făcut praf şi pulbere. Greşeala lor a fost că au ezitat prea mult ca să ia linia
de ochire. Nu e chiar simplu să te hotărăşti să tragi, căci se obişnuieşte pe front să provoci inamicul
în a deschide focul pentru a-l repera mai bine, aşa că ezitarea lor se explică.
Au tras mult asupra mea, dar nu eram prost să scot capul afară. Datorită acestui gest al meu
s-a trezit toată linia frontului care mai de care să tragă mai mult; mai ales ruşii aveau motiv, căci au
30
zărit un duşman de clasă chiar sub nasul lor. Ei nu făceau economie de muniţie, dacă au tras cu tunul
anticar după mine, cu atât mai mult cel de puşcă şi mitralieră.
Imobilizat în groapa mea circulară, mi-am aranjata casca în aşa fel să pot rezema capul cu ea
de peretele gropii. În această poziţie am adormit şi nu ştiu ce au mai făcut soldaţii mei imobilizaţi ca
şi mine, unde i-a prins focul inamic. Nu ştiu cât am dormit, un an sau mai mulţi, dar, când m-am
trezit, eram înţepenit şi am simţit o durere în partea stângă a capului, în prelungire cu umărul. De
atunci am devenit sensibil la răceală în această parte a corpului meu până astăzi. De unde m-ar
prinde un curent de aer rece, tot partea stângă mă doare.
Afurisită e această parte; am citit că e menţionat chiar şi în Filocalia de Sf. Maxim
Mărturisitorul: în partea dreaptă a noastră e Dumnezeu, iar în stânga sunt dracii. Acesta a scris pe la
anul 400, iar în politică avea să apară abia la revoluţia franceză anul 1789 cei de stânga şi cei de
dreapta.
Când să se lumineze, m-am trezit şi ne-am retras fără nici un necaz. Probabil că şi ruşii s-au
culcat, convinşi că au scăpat de un imperialist fascist hitlerist.

Un post în schemă
Aşa-i viaţa când eşti tânăr; toţi trag de tine ca de un cal şi te pune la cele mai neplăcute
munci şi situaţii; trimite-l pe el, că-i mai tânăr!
Am ajuns şi bătrân şi iar s-au schimbat lozincile: e tânăr, lasă-l să-şi trăiască viaţa, iar tu ţi-ai
trăit traiul, ţi-ai mâncat mălaiul şi trage, trage, căci doamna cu coasa nu vine când vrei tu.
Comandantul plutonului II, un învăţător simpatic, dar fără a fi şi un combatant după cum îi
dicta gradul de ofiţer, se alarma la orice împuşcătură şi făcea mai ales noaptea tărăboi că-l înnebunea
pe căpitanul nostru. Trebuie să menţionez că acesta era mult mai vechi în grad decât mine (era mai
bătrân), dar recent concentrat, aşa că nu era la curent cu lupta modernă a infanteristului.
Era consensul ca să se tragă cu racheta roşie, care cerea sprijin de foc din partea artileriei,
numai când ataca inamicul, dar el abuza şi l-a exasperat pe căpitan, care a ordonat să facă schimb cu
mine. Astfel mi s-a dat un post în schemă, aveam sectorul meu de apărat şi ţara conta direct pe braţul
şi soldaţii mei.
Nu ştiu dacă e bine să fii în atenţia celor mari, dar pentru mine lupta contra bolşevicilor atei
era un ideal de mult dorit, acum mi se realiza. Eram permanent zi şi noapte apărător al unui front de
cca 100 m.
Având instrucţia cea mai modernă, cea mai proaspătă, după ce am intrat în dispozitivul de
luptă cu plutonul meu, le-am dato ordinul să nu deschidă focul de arme automate decât la comanda
mea, iar în caz de urgenţă, numai în caz că inamicul atacă şi este aproape de noi. La şcoala militară
am învăţat cu deosebire să nu deschidem focul de infanterie decât când inamicul este foarte aproape
de noi, chiar la 20-30 m. Această tactică a fost folosită mai întâi chiar de inamicii noştri. Noi aveam
instrucţia cea mai modernă germană, dar ruşii au şi ei inovaţiile lor. În viclenie nu i-a întrecut nimeni
şi din camuflaj au făcut artă. Mârşăvia lor era aşa de mare că recurgeau la trucul că se predau şi,
când veneai să-i iei prizonieri, trăgeau în tine. Mare neghiobie, căci în această situaţie trucul ţi-a
reuşit de câteva ori, dar, după aceea, când vrei să te predai, nu mai eşti crezut şi eşti omorât atunci
când vrei cu adevărat să te predai.
O altă neghiobie, pe care au folosit-o şi ai noştri mai ales pe frontul din Ardeal: trimiteau
copii în liniile nemţilor şi ungurilor ca să aducă informaţii şi au reuşit de multe ori până i-au prins şi,
totuşi, nemţii şi ungurii nu i-au împuşcat, ci i-au luat prizonieri. Mârşăvia constă în a specula
sentimente umane faţă de copii şi a-ţi crea avantaje şi e şi mai mare când te lauzi cu ele şi le dai şi la
televizor. Războiul are şi el legile lui şi e bine de a fi respectate. Cavalerismul a murit. Dumnezeu a
fost înlocuit cu Responsabilul cu natura şi s-a înscăunat cea mai avansată ideologie comunistă, ceam
mai mare lege, adică fărădelegea.

31
 În urma aplicării ordinului dat celor subordonaţi şi în acest colţ de front s-a instalat liniştea.
Căpitanul stătea şi el liniştit la postul lui de comandă şi, din când în când, ne chema la ordine, la o
parolă, ne mai informa unele evenimente, iar noaptea venea să ne viziteze şi mă necăjea când găsea
sau i se părea că găseşte câte un soldat moţăind pe poziţie, noaptea toţi trebuia să fim treji. Aşa era
pe frontul de Est.
În sectorul meu în spate de prima linie (eram în apărare) la cca. 20-30 m. aveam un adăpost
ceva mai mare decât cel în care era să ard în avant-post şi foarte bine întărit. Era acoperit cu foarte
mulţi trunchi de salcâmi groşi şi pământ mai mult de un metru pus peste ei. Am văzut cum un
proiectul de artilerie grea tras de inamic a nimerit în peretele adăpostului sub acoperişul descris, a
marcat un cerc cam de 30-40 cm. diametru, dar n-a pătruns la noi înăuntru. Deci era bun tare.
Aveam un pat de salcâmi unde-mi ţineam sculele de drac: pistolul mitralieră şi de rachete cu
muniţiile respective.
Ori, cum în acest colţ de iad eram şi eu un domn, deşi adăpostul acesta-l foloseam mai mult
ziua, căci noaptea ieşeam ca animalele de pradă după vânat. Mă luminam cu feştila făcută dintr-un
capac de carton în care era ceară, iar la mijloc avea un fitil. La lumina ei, cu chipurile noastre supte
de pământ păream nişte strigoi şi, totuşi, când eşti tânăr, nu contează; totu-i o glumă. Din tot ce
ştiam eu, regula era de a sta în prima linie 5 până la 10 zile, după care erai înlocuit cu alţii. Dar am
avut bafta, adică ghinionul ca să-mi petrec aproape 2 luni consecutiv în acest loc de pătimire,
ajungând la concluzia: nu este durere mai mare decât cea care durează mult ca timp. Câtă tărie
sufletească îţi trebuie ca să rezişti? Cu cât eşti mai intelectual, adică mai conştient de ceea ce trăieşti
şi se întâmplă cu tine, cu atât durerea este mai mare. Aveam să trec toate, nu pot spune nepăsător, dar
mânat de o forţă. Parcă eram într-un nor plutitor şi nimic nu m-a copleşit. Atunci când aveam să-mi
pierd cumpătul, aproape instantaneu intra ceva în mine, un fel de fluid, şi-mi reveneam. Am simţit
totdeauna că eram protejat, dar aveam o teamă să aflu acest mister, căci îmi era vine şi parcă n-aş
vrea să deranjez pe Protectorul meu cu astfel de, să le numesc indiscreţii.
Nu-mi puteam explica de ce în situaţii grele, chiar în necazuri, eram foarte vesel, iar când era
vorba de petreceri, de distracţii, deveneam foarte serios, încurcat şi chiar ceva din mine mă obliga să
le părăsesc. Complicată e fiinţa noastră omenească!
Zi şi noapte trebuia să fiu înarmat şi gata de a lovi. Nu e prea comod să porţi cu tine un pistol
mitralieră fata de a trage şi, de aceea, m-am orientat spre grenade. Eu eram comandantul unui pluton
de cca. 50 de oameni, căci eram întărit şi cu o piesă de mitralieră, deci trebuia să fiu apărat de toţi.
Eram obligat să controlez pe fiecare, să le dau îndrumări, să fiu şi să mă informez personal
despre inamic şi, deci, aveam de făcut multă mişcare de la o margine la cealaltă a sectorului, iar
uneori să fiu la postul de comandă al companiei.
Soldatul avea misiunea cea mai simplă; stătea într-un singur loc pe care şi-l amenaja cum
putea mai bine şi trebuia să execute ordinul ce i se dădea. În această situaţie, eu eram mult mai
expus tirului inamic şi eram şi răspunzător de tot ce se întâmpla în sectorul meu.
Grenadele care le purtam la mine în locul pistolului mitralieră mi s-au părut şi ele incomode,
de aceea am rămas numai cu pistolul de rachete. Eram obligat din timp în timp, mai ales noaptea, să
trag câte o rachetă luminoasă. Eram forţat ca, după ce am tras racheta, cu cea mai mare viteză, să
părăsesc locul acela, căci inamicul îmi trimitea cca. 5-10 proiectile de brand acolo, deci trebuia să
fiu cât mai liber în mişcări. Mi-am dat seama că o rachetă, dacă aş ţinti cu ea pe un om, e în stare,
dacă nu să-l omoare, dar îl face inofensiv pentru suficient timp ca eu să mă refugiez la un apărător al
meu. Aşa am făcut şi m-am descurcat foarte bine. E drept că nici un soldat inamic n-a ajuns în şanţul
nostru, aşa cum s-a întâmplat în alte sectoare, dar oricum aşa fi făcut faţă.
Trebuie să menţionez că nu eram solicitaţi sau atenţionaţi continuu de focul inamic.
Tragerile, deşi erau permanente, în sensul că nu se poate spune că era timp în care să nu explodeze
ceva, dat erau de intensitate permanentă. Adăpostiţi în şanţuri, nu ne sinchiseam de focul inamic şi
trebuia să ne ocupăm şi de alte lucruri ca să-ţi duci viaţa de om normal, să nu ajungi să-ţi iei câmpii.
32
 Într-un pachet primit de la fratele meu Tache, acesta mi-a trimis o carte, Istoria omenirii, de
Van Loon, care mi-a plăcut foarte mult. Nu o puteam citi în adăpost la lumina feştilei şi aveam un
scăunel mic ţărănesc. Mă aşezam în şanţul din faţa adăpostului şi citeam, bineînţeles ziua; iar când
fumul exploziilor mă acoperea, cu un prosop făceam vânt să-l îndepărtez. Atâta fum de explozii am
inhalat că, atunci când îmi suflam nasul, ieşea numai negru. Aşa am fost de îmbâcsit de mirosul de la
explozii că a persistat în mine şi după încetarea războiului încă un an de zile până m-am curăţit de
toate reziduurile lui. Este recunoscut faptul că lupta în apărare este cea mai enervantă şi distructivă.
Din punct de vedere nervos.
Pentru mine, cel mai enervant a fost tunul inamic anticar pe care soldaţii mei îl numeau
„pitou”; ştiau ei că-i franţuzesc. Este adevărat că unii dintre ei lucraseră cu astfel de arme şi, din
diferite ghinioane, ajunseseră la puşcaşi. Pocnetul proiectilului era foarte subţire şi parcă un cuţit îţi
taie creierii. Dacă aş avea atâţia bani de 1 leu de câte proiectile au trecut pe lângă mine sau unul mai
neruşinat s-a înfipt pe frontul de vest chiar sub picioarele mele, dar fără să explodeze, aş putea să-mi
cumpăr foarte uşor astăzi, când scriu, anul 1987, o maşină Dacia, care se ridică la peste 70.000 lei.
Cei mai darnici au fost prietenii noştri ruşi din răsăritul acesta de unde, în afară de soare, ne-
au venit: hunii, cumanii, tătarii, maghiarii etc., iar, mai nou, şi radiaţii radioactive.
Pentru a nu mai alerga noaptea, când trebuia să trag racheta, al cărei pistol avea un recul
foarte tare şi-mi făcuse răni pe mâini, căci trăgeam când cu una, când cu cealaltă, mi-a venit ideea
să-mi fac o firidă în fundul şanţului, într-o poziţie centrală a plutonului meu unde să mă adăpostesc.
După ce a fost terminată lucrarea făcută de soldaţii mei, toată noaptea am stat locului, ne mai
păsându-mi de proiectilele de brand ale inamicului. Nu am făcut nici 5 m., că un proiectil greu de
artilerie a explodat în urma mea, orbindu-mi ochii cu lumina lui pentru o clipă, căci încă nu era
lumină suficientă. Am făcut mărunt din buze şi mi-am continuat drumul.
Nu m-am instalat bine în pat că vine un soldat la mine şi mă anunţă că firida mea unde am
stat toată noaptea a fost făcută praf de un proiectil de artilerie grea. N-am vrut să cred şi am mers la
faţa locului. Era aşa cum îmi spusese. Totul era prăbuşit, sfărâmat şi-mi stricase chiar şi din rachete,
căci lăsasem sacul meu de merinde unde pusesem acolo. Deşi aveam pământ deasupra firidei peste
doi metri, totul era prăbuşit, căci locul ales de mine nu era compact, ci din gunoi de grădină.
Deştepţi ruşii, au calculat cu atâta precizie că şi-au dat seama că loviturile de brand nu mă
mai pun pe fugă, iar cea de artilerie a atins ţinta, dar eu nu eram acolo. Ei nu ştiau că mai presus de
orice calcul e un Dumnezeu Care ne fereşte de tot răul.
Noaptea, când stăteam de veghe cu soldaţii mei, priveam cerul mai ales când era senin şi le
vorbeam din ceea ce ştiam şi eu din astronomie. La şcoală nu avusesem nici un curs de astronomie,
di doar cele învăţate la lecţiile de geografie, iar în afară de şcoală citisem un manual de astronomie
de la liceul teoretic şi alte cărţi şi broşuri ce tratau acestea, aşa că eram destul de documentat.
La şcoala militară eram în aceeaşi grupă cu un profesor de matematică şi astronomie,
Predeţianu, şi seara, când aşteptam încheierea zilei cu ceremonialul respectiv şi trebuia să stăm pe
un platou până la adunare, acesta mi-a explicat harta cerului şi mi-a prins foarte bine.
Oricât ai studia singur harta stelară, cu bolta cerească, e foarte greu să te descurci dacă n-ai
un îndrumător. Nu pot să afirm că eram un specialist, dar curiozitatea mea astronomică a fost
oarecum satisfăcută, mai ales că pregătirea mea profesională n-avea nici o legătură cu ea.
Le explicam soldaţilor mei de cum s-a format pământul, soarele şi tot ce vedeam pe bolta
înstelată şi mă ascultau cu interes, căci unii poare mai auziseră câte ceva, dar pentru majoritatea erau
lucruri noi. Toţi erau mai în vârstă decât mine şi mă urmăreau, aş putea spune, chiar admirativ. În
acele clipe se comportau ca nişte elevi, iar uneori îmi puneau întrebări ca să le dau lămuriri
suplimentare. Pot spune că-i iubeam şi ei se simţeau apropiaţi de mine, respectându-mă nu ca pe un
ofiţer sau comandant militar, ci ca pe un frate de-al lor.

33
 Mi-a trimis căpitanul un sergent major activ ca încheietor de pluton, ca ajutor al meu. Acesta
fusese la şcoala militară de ofiţeri unde învăţasem şi eu, dar nu în aceeaşi companie cu mine, dar nu
ştiam că e, să-i spunem nu milităros, ci al dracului.
N-a durat activitatea lui cu noi nici o săptămână că au venit sergenţii şi chiar mulţi dintre
soldaţi şi m-au rugat să raportez căpitanului şi să-l mute de la noi, ceea ce am şi făcut. Comandantul
plutonului I l-a primit bucuros, căci era cel mai în vârstă şi mai comod.
Nu după mult timp am fost cadorisit cu un alt sergent major activ. Era mai înalt decât primul
şi părea mai domol. Fusese la o unitate de jandarmi şi omorâse un om, iar aici a fost trimis spre
reabilitare. N-a stat nici două săptămâni şi a fost rechemat, gata, dacă ai pila, ajungi din criminal iar
om onorabil.
Mari sunt maşinăriile vieţii acesteia. Pleci pe front să-ţi aperi ţara şi te vezi pus în rând cu
toţi dezertorii şi criminalii, deci frontul e un loc de pedeapsă, nu de onoare.
Am citit undeva unde Schopenhauer, vorbind de ofiţeri (deci de ofiţerii germani), vorbeşte de
solda acestora pe care ar merita-o, căci o parte a ei li se dă prin „onoare”. A fi ofiţer e o onoare şi, în
acest caz, bani. Eu, fiind viitor economist, nu prea mă interesa onoarea de a fi „ofiţer”.
Toată frumuseţea acestei vieţi e numai înşelătorie, minciună, deziluzie şi murdărie. Nu sunt
un pesimist, dar, cu cât ai ochi mai mulţi, cu atâta urâciunea vieţii acesteia îţi apare mai clară. Cu cât
idealul ce-l râvneşti este mai frumos şi mai bun, cu atât suferinţa ta e mai mare. De obicei omul
tânăr trăieşte în dorinţe şi în visuri, neţinând cont de momentul prezent, care-şi bate joc de el.
De multe ori în nopţile senine urmăresc luna, care răsare uneori sfioasă de undeva de pe
culmi, alteori vine ca o domnişoară cu un voal pe faţă ca să pară mia tainică, dar o descopăr aprinsă
şi vie de parcă ar râde de noi, care spintecăm văzduhul cu licurici şi chiar bolovani de foc.
De câte ori priveam luna cu petele de pe ea, mi-aduceam aminte de bunica mea vitregă,
Catinca Onofrei, care l-a crescut pe tatăl meu rămas orfan la vârsta de 7 ani. Când eram copil, îmi
arăta perele din lună şi-mi spunea: vezi tu ce-i acolo? Un om cu o sarcină de lemne în spate pe care
le-a furat, iar pădurarul l-a lovit cu pumnul peste nas şi iată cum îi curge sânge!
Bunica mea era o vrăjitoare. Ştia să descânte de dragoste pentru fetele care voiau să se
mărite, să facă de urât şi chiar să omoare oameni. Se spunea că lucra cu necuratul. Toată mahalaua o
cunoştea şi chiar fete din centrul oraşului veneau la ea ca să le descânte. Avea un fluier de soc şi la
miezul nopţii, la gura sobei făcea strigări, invocând pe necuratu’ ca să aducă pe cel chemat la fata
care-i plătea pentru aceasta.
Cea mai dură vrajă o făcea când i se aducea o găină neagră. Lua o frigare, un fier pe care-l
înroşea în foc şi-l băga în inima găinii vii, bolborosind cuvintele: cum sfârâie sângele pe frigare şi se
zbate inima de durere, aşa să se întâmple şi cu … (numele iubitului chemat) dacă nu vine la …
(numele fetei care solicita aceasta).
Se povestea de lume că, lucrând aşa, ar fi omorât pe un băiat cu numele de Petruş, care
locuia dincolo de Dunăre şi, fiind chemat la ea, a voit să treacă apa călare pe trestie. Oamenii,
crezând că e nebun, l-au oprit, dar a început să-i curgă sânge pe gură şi pe nas şi a murit.
Aceasta n-am cum să o confirm, căci faptul se întâmplase când eu ori eram prea mic, ori nu
apărusem. Ceea ce pot să confirm este descântecul ei pentru muşcătură de şarpe.
Dacă o vacă (căci oamenii nu ştiu să fi fost muşcaţi) era muşcată de şarpe, mergeai la ea şi,
oriunde o găseai atunci, chiar dacă era pe drum, se oprea şi-ţi spunea să aduci acolo un vas cu apă
neîncepută (din care n-a băut nimeni) şi acolo făcea descântecul. Spunea că din clipa în care s-a
oprit ea, după ce era anunţată, se oprea şi efectul veninului din muşcătura de şarpe. M-a învăţat şi pe
mine descântecul ce-l spunea, dându-mi sfatul să nu-l spun decât la persoane mai mici decât mine.
Cât timp spui descântecul nu trebuie să respiri, să-l spui dintr-o răsuflare cam aşa:
Estriţă pestriţă
Estriţă dudeniţă
Estriţă de tufiţă
34
 Estriţă de os
Veninul să se scurgă-n jos
Carnea (numele vacii) să fie de folos.
Trebuie spus de 9 ori mestecând în apă cu băţul de alun. După aceea vaca era spălată la locul
muşcăturii care de obicei era la uger, căci şerpilor le place laptele, cu apa descântată şi în circa o oră
vaca devenea sănătoasă.
Nu ştiu cât de veninoşi erau şerpii de la noi, ceea ce ştiu din cei văzuţi de mine erau în jur de
un metru lungime şi cu solzi albi şi negri.
În acest domeniu al descântecelor aş putea spune mai multe, dar nu vreau să expun toate câte
am cunoscut, ci doar concluzia: sunt fenomene reale, ca şi spiritismul, hipnoza, într-un cuvânt, fac
parte din ceea ce se numeşte „magie neagră”. Reuşita în descântece e legată de persoana la care le
spune, aşa cum şi în spiritism reuşita e determinată de persoana căreia i se spune „mediu”.
În ceea ce priveşte religia, şi acolo succesul e determinat de om, cu cât acela e mai pus, să
spun mai trăitor al ei se văd şi rezultatele.
Tot bunica mea aceasta, care nu dormea noaptea şi făcea vrăji, era foarte supărată pe olteni.
Când eram eu copil, oltenii, care erau buni negustori, cu noaptea-n cap veneau pe străzi şi strigau de
te sculau din somn, lăudându-şi marfa spre vânzare. Aflând că fratele meu cel mai mare, Tache, era
un entuziast legionar, când l-a întâlnit odată, i-a spus:
- Măi Tăchiţă dragă, am auzit că voi luptaţi să ne scăpaţi de jidani; dar eu vă spun: n-aţi
putea să ne scăpaţi şi de olteni? Să se ducă la ei acasă, căci cu strigătele lor mă scoală de dimineaţă
şi nu pot să dorm.
Acum stăteam îngropat de viu în şanţuri şi, admirând luna ce uneori strălucea aşa parcă să-
mi răscolească inima, îmi vedeam toate cele trăite odată, căci eram ca un mort fără de a şti dacă şi
când voi mai reveni între oameni.
De multe ori luna rămânea singură doar cu o stea, care de fapt era planetă. E vorba de
luceafărul de seară şi de dimineaţă, al cărui nume îl învăţasem „planeta Venus”. Probabil că de la ea
făcuse poetul versurile:
Numai luna şi cu o stea
Ştie de dragostea mea.
Mă fascinau mult şi constelaţiile: cloşca cu puii, răzoarele sau cascopeea, scaunul lui
Dumnezeu, carul (ursa) mare, carul mic, dar cel mai mult din constelaţia „Câinele mare” steaua cea
mai luminoasă şi cea mai frumoasă e pe cer, „Sirius”, care era steaua dragostei mele, şi voi vorbi
despre ea separat.
Numai situaţii de acestea, de zguduiri, te scot din mersul banal al vieţii, te fac să vezi şi ceea
ce se petrece deosebit în jurul nostru, lucruri atât de minunate şi pe care n-ai timp să le bagi în
seamă.
Viaţa aceasta e de obicei foarte dură cu noi, ne mână ca un fluviu, te izbeşte de toate
pietroaiele ca să nu pieri trebuie să te zbaţi cu toată fiinţa ta şi treci prin ea (viaţă) fără să înţelegi
nimic, mai ales din ceea ce are frumos. Nu ştim când ne naştem, când am fost elevi, când am gustat
din ceea ce se numeşte plăcere că te şi trezeşti bătrân; iar teroarea morţii e ceva permanent. Frontul,
războiul e doar una din ameninţările morţii, căci bolile şi accidentele ne asaltează oriunde am fi şi cu
nimic mai prejos nu se lasă neînţelegerile dintre noi.
Încă n-a reuşit nici un sistem economic sau politic să înlăture ceea ce se spune: Homo
hominis lupus.
Aşa, din senin, izbucnesc pocnete de artilerie grea, le simt cum cad proiectil după proiectil,
uneori mai multe deodată, iar exploziile izbesc pământul care se înfioară, împroaşcă praf şi schije de
parcă aş fi prin nori. Fumul mă învăluie şi, pitulat în şanţ, nu ştiu dacă mai trăiesc. Când se face
linişte pentru o clipă şi fumul exploziilor se mai risipeşte, abia când îi mai aud pe soldaţii mei că-şi
mai vorbesc sau se mai strigă unul pe altul, îmi dau seama că încă n-am murit.
35
 Mă ridic din şanţ şi privirea caută să revadă luna şi stelele, dar în acea clipă aud ca un ţipăt
de cucuvea şi văd în zare flama exploziilor de pornire a altor trageri, care, ca nişte mingi de foc,
pornesc iar spre noi. Aud voci care spun: trag ruşii cu Catiuşa. La auzul acestor cuvinte toţi intră în
gropile cele mai adânci.
Stau liniştit şi privesc, nici nu mă sinchisesc din locul meu. Le-am prins direcţia, ştiu că vor
cădea departe de locul unde stau. Înregistrez direcţia şi timpul care-l necesită de la pornire până la
cădere. E foarte mult. Ai timp suficient să-ţi schimbi locul unde stai, dar încă să intri la adăpost.
Catiuşa e instalată pe camioane şi nu poate trage mai mult de 3 km., iar când pleacă
proiectilul, face o flamă foarte mare, o lumină foarte uşor de observat şi de reperat. După ce a tras,
trebuie să-şi schimbe cu mare viteză locul, căci orice întârziere îi este fatală, fiind bombardată la
rândul ei.
Uneori încerc să-i număr proiectilele, dar nu reuşesc să aflu exact, căci, până să termin, vin
altele şi altele, apoi tace brusc de mă întreb: oare au nimeri-o ai noştri? Bucuria că i-a rupt gura se
spulberă când văd că în noaptea următoare trage iar. Tragerile ruşilor cu toate armele lor mi-au
devenit indiferente, cum aveam să ajung să nu mai ştiu dacă trăiesc cu adevărat, dacă nu visez sau
poate chiar am murit. Vine rândul căţelelor, adică a mitralierelor. Aveam în flancul stâng al
plutonului meu instalată o mitralieră ce era afectată la plutonul I şi avea un trăgător încercat. Fusese
şi în prima campanie. Când trăgea cu mitraliera, încerca să realizeze un ritm; uneori părea că
transmite semnale din alfabetul morse. După ce trăgea el, auzeam pe cea a inamicului. Era un rus
care trăgea şi el cu alfabetul morse. Pentru o clipă mi-a venit ideea că aceştia ar putea să-şi
vorbească, să transmită mesaje unul altuia. Deşi nu cunoşteam alfabetul morse decât aşa, teoretic, nu
atât de la şcoală, cât mai ales că văzusem un film cu tinereţea lui Edison, care la şcoală comunica
prin alfabetul morse cu sora lui, mi-am dat seama că nu făceau cuvinte prin ritmul tragerilor, ci doar
se distrau.
Pe trăgătorul nostru îl chema Poalelungi şi am aflat mult mai târziu că a murit pe frontul din
Ardeal.

Ce este ceea ce este

Când Adam şi Eva, ispitiţi de şarpe, au gustat din pomul cunoaşterii binelui şi răului, omul a
devenit cea mai chinuită fiinţă.
Şarpele atât de discutat şi analizat nu a murit şi, ceea ce s-a întâmplat cu strămoşii noştri se
continuă cu noi fără să ne dăm seama, căci n-avem timp să ne gândim şi la noi, la viaţa noastră, la
trăirea noastră. Noi nu ne dăm seama uneori de ceea ce vedem cu ochii materiali, dar ce să spunem
de cei sufleteşti?
Biata femeie, care a muşcat prima din pomul cunoaşterii şi, mai mult, a mâncat din măr, nu
este şi azi încolăcită de şarpe şi nu se zvârcoleşte permanent să-şi dovedească înţelepciunea? Nu
femeia este cea mai ambiţioasă şi cea mai aprinsă în toate?
Bietul Adam, cel despre care se spune că e şeful sau capul femeii, al Evei, nu la îndemnul ei
a muşcat din măr? Bietul de el nici n-a reuşit să-l mănânce (înghită) căci i s-a oprit în gât.
Ce să mai acuz pe unul sau pe altul, căci blestemaţi suntem de a ne chinui şi a suferi în viaţa
aceasta şi ca ţel final de a ne răstigni pe cruce. Fiind urmaş al strămoşilor noştri, nu puteam să scap
de chinul de a învăţa, de a cunoaşte, de a descifra ceea ce este de nedescifrat.
Povestind soldaţilor mei din teoriile şi ipotezele învăţate la şcoală, m-am întrebat: oare eu n-
aş putea emite alte teorii sau ipoteze mai valabile decât cele învăţate?
- Da!, a răspuns şarpele din mine şi mi-am dat seama că aş putea pleca de la alte descoperiri
ale ştiinţei, nu de la mişcare şi foc, cum am învăţat.
Dacă a spune ce a fost înainte sau cum a apărut materia nu mi-a venit nici o altă ipoteză
decât că ceea ce spune ştiinţa, totuşi teoria „cauză – efect” nu este valabilă. Cauza nu poate fi
produsă de propriul ei efect, ci trebuie să fie altceva, care nu se lasă descoperit. Dumnezeu nu ne-a
36
spus cum s-a creat pe Sine Însuşi, iar dacă va fi spus vreodată vreunui om, acela n-a putut să
exprime în cuvinte, deci suntem ca mai înainte:
Fu prăpastie genună,
Fu noian întins de ape…
Dar deodat-un punct se mişcă…
Mi-am zis: de ce a fost în stare această mişcare să adune materia, s-o aprindă şi apoi s-o
arunce bucăţele în haos? Nu putea fi altfel? Şi am găsit.
Mi-am adus aminte de la fizică teoria vidului, adică lipsa absolută a materiei şi experienţa cu
vasul cu apă fiartă care se evaporă şi care, astupat ermetic şi răcit, a creat un spaţiu vid şi la
răsturnarea lui apa cădea deodată ca un ciocan, ne mai având de întâmpinat rezistenţa aerului. Tot de
această experienţă ţin cele două semisfere care, suprapuse şi realizând între ele vid prin scoaterea
aerului, n-a mai fost cu putinţă de a fi desfăcute chiar dacă au fost trase de cai.
Mi-am zis: în materia aceasta împrăştiată în haos s-a putut produce (cu voia lui Dumnezeu)
la un moment dat o reacţie chimică între elemente şi s-a creat un vid de proporţii care a obligat
materia să-l ocupe. În această îngrămădire ce s-a produs, s-a realizat o comprimare a materiei în aşa
fel că n-a mai putut completa spaţiul de vid 2. În concluzie, de ce să admit că orice e planetă sau stea
are în miezul ei materie incandescentă în stare lichidă, solidă sau gazoasă şi nu mai precis vid?
De ce să admit că pământul are un miez de fier şi care joacă rolul unui magnet şi să nu spun
că nu are un spaţiu de vid spre care se înghesuie materia să-l ocupe şi nu poate?
Să judecăm cum s-ar prezenta materia de pe suprafaţa dinafară dacă pământul ar avea un
miez de fier magnetic. Spre exemplu un munte: dacă atracţia s-ar face din interiorul pământului spre
centrul lui, tot muntele ar trebui să se aşeze ca un trapez cu baza mare în sus, iar marginile lui să
formeze prelungiri ale razei din centrul pământului, cu tendinţa de a forma o sferă mai mare. Dar în
situaţia că în centrul pământului e vid, forţele de atracţie nu mai sunt cele magnetice, ci materia este
împinsă spre vid din afară şi, neputând învinge această presiune, ia forma la bază mai lată şi în
înălţime mai ascuţită3.
Se vor găsi mulţi care să-mi critice ipoteza, dar eu spun că e tot atât de valabilă ca şi cele ce
le-am învăţat4.
În ceea ce priveşte formarea vulcanilor, am găsit o altă explicaţie decât cea învăţată la şcoală.

2
Ca şi cum n-ar putea să intre mai multe persoane pe o uşă când se îngrămădesc deodată. Deşi rămâne spaţiu neocupat,
nu se poate intra.
3
Fireşte că, dacă un magnet ar atrage o pilitură de fier, aceasta s-ar împrăştia uniform pe suprafaţa magnetului. Dacă
adăugăm forţa de frecare, s-ar putea obţine la scară mare munţi. Deci cele prezentate sunt imaginare, netemeinice. Dar
contează ideea, că nu putem gândi noi sistemul de dispunere al universului, ci îl descoperim. Gândirea omenească e
şubredă. Chiar şi oamenii de ştiinţă, chiar dacă sunt cu mult mai riguroşi, pot avea scăpări (chiar şi intenţionate).
4
La scară cosmică, într-o primă instanţă se poate concepe un vid în mijlocul pământului care să atragă lucrurile.
37