Primim din partea Uniunii Scriitorilor din România
Mic îndrumar privind
fiinţarea
B REASLA SCRIITORILOR români este, din
când în când, scena unor evenimente ne-
plăcute, impregnate de obsesii de-a dreptul ri-
tualice şi la intervale ce ţin de gândirea inter-
mitentă, dar şi de ura continuă a
protagoniştilor. E vorba de un pâlc de autori
care îşi caută, zadarnic, rezolvarea crizelor de
inspiraţie, jubilând terapeutic la gândul că
Uniunea Scriitorilor din România (USR) nu
mai există. Şi, ca să vezi, nu de ieri, de azi, nu
mai există, ci de mai bine de ... treizeci de ani!
După opinia acestor scriitori, una dintre mari-
le izbânzi ale revoluţiei din 1989 a fost desfiin-
ţarea USR. E drept, o izbândă din cale-afară
de subtilă, de vreme ce până acum nimeni nu
şi-a dat seama de asta. Culmea, nici măcar au-
torii cu pricina, care, la rândul lor, s-au numă-
rat printre conducătorii, laureaţii sau benefici-
arii Uniunii (cică) demult desfiinţate.
Ritualul de care vorbeam se desfăşoară
nesmintit. Respectivii scriitori pe care, pen-
tru a-i număra, degetele de la cele două mâini
ne prisosesc, lecturează într-o variantă disle-
xică şi interpretează ca atare deciziile unor
instanţe de judecată, proclamând desfiinţarea
USR. Motivul: funcţionarea ei ilegală. Toba
mare în care aceşti vestitori bat ştirea este in-
ternetul. Cum în cyberspaţiu lumea întreagă
a devenit un Epidaur în care, oriunde ai şopti,
se aude oriunde, informaţia se răspândeşte cu
iuţeală. Sau, cum spunea Umberto Eco, „re-
ţelele de socializare au oferit dreptul la opinie
celor care până acum îşi exprimau părerea
doar în baruri, în faţa unui pahar de vin“. (A
nu se crede, în cazul în speţă, că reţelele de
socializare au înlocuit paharul de vin, ci doar
i s-au adăugat, cu asupra de măsură.)
Cum memoria colectivă este invers pro-
porţională cu mărimea colectivităţii, de fie-
care dată membrii Uniunii Scriitorilor se ne-
liniştesc, se întreabă şi ne întreabă, iar şi iar,
ce se întâmplă. Cum v-aţi dat, cu siguranţă,
seama, nu se întâmplă nimic, trâmbiţele Ieri-
honului nu dărâmă zidurile cetăţii şi USR
continuă să funcţioneze.
Nu trebuie, totuşi, să ignorăm unele con-
secinţe negative ale acestei osârdii nesăbuite de
a calomnia şi de a răspândi întruna ştiri false
despre legalitatea Uniunii Scriitorilor. Irosim
timp, nervi şi bani în strădania de a explica
membrilor noştri şi opiniei publice cum stau
lucrurile, de a contracara zeci, dacă nu chiar
sute, de acţiuni în Justiţie, de a preîntâmpina
ezitări din partea autorităţilor cu care interac-
ţionăm, derutate, de bună seamă, de o atare
zvonistică. De aceea, îmi permit să vă prezint
în cele ce urmează un scurt rezumat al speţei,
util ori de câte ori pâlcul agresiv se va mai
apropia prin deşertul tătarilor. Aşadar:
Ce anume atestă legalitatea Uniunii Scrii-
torilor din România?
Uniunea Scriitorilor din România este
succesoarea de drept a Societăţii Scriitorilor
Români (SSR), înfiinţată în anul 1908. Cei
care spun că uniunile de creatori sunt invenţii
staliniste ar trebui să ştie că, în perioada inter-
belică, cei mai prestigioşi preşedinţi ai acestor
uniuni au fost, pentru compozitori şi scriitori,
„staliniştii“ George Enescu şi Liviu Rebreanu.
Să mai amintim că SSR a primit statut juridic
de prim rang, ea fiind recunoscută ca persoa-
2 • APOSTROF
nă morală (ce frumos sună asta!) în anul 1912,
de către Senat şi Adunarea Deputaţilor.
USR a devenit succesoarea SSR tot prin-
tr-o normă specială, şi anume prin Decretul
nr. 267 / 24 iunie 1949 al Prezidiului Marii
Adunări Naţionale, care i-a acordat şi statutul
de utilitate publică. Ulterior, Decretul-Lege
al C.P.U.N. nr. 27/1990 a înlăturat subordo-
narea faţă de Ministerul Culturii, specifică
organizării centralizate de tip comunist, şi a
conferit organizaţiilor de creatori, inclusiv
Uniunii Scriitorilor, autonomie structurală,
funcţională şi economică. USR şi-a păstrat
utilitatea publică.
De ce USR nu se supune prevederilor
Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privi-
re la asociaţii şi fundaţii?
Unul din reproşurile care ni se aduc este
faptul că nu ne-am reînscris potrivit OG
26/2000 şi nu ne supunem cerinţelor ei. În
realitate, USR este exceptată, chiar prin pre-
vederile OG 26/2000.
Potrivit art. 85 din respectiva ordonanţă,
„Persoanele juridice de utilitate publică – asocia-
ţii, fundaţii sau alte organizaţii de acest fel –
înfiinţate prin legi, ordonanţe, decrete-lege, ho-
tărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de
drept public, nu intră sub incidenţa prevederilor
prezentei ordonanţe, ci rămân supuse reglemen-
tărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi
funcţionării lor“.
În consecinţă, Uniunea Scriitorilor din
România este o organizaţie de scriitori, per-
soană juridică română înfiinţată şi recunos-
cută ca persoană juridică de utilitate publică,
rămânând supusă reglementărilor speciale
care stau la baza înfiinţării şi funcţionării sale
şi care preced OG 26/2000.
Iată cum puterea legislativă, cea executivă
şi cea judecătorească au confirmat, prin di-
verse acte normative sau cu putere de lucru
judecat, legalitatea USR.
O normă cu caracter individual, cum este
Decretul 267/1949, care vizează doar USR,
nu poate fi abrogată decât printr-o prevedere
ulterioară expresă. Nicio lege adoptată în
România din 1949 până în prezent nu a
abrogat în mod expres Decretul de înfiinţare a
USR. În consecinţă, actul de înfiinţare rămâ-
ne perfect valabil. Mai mult de-atât, începând
cu anul 1990, Parlamentul României a adop-
tat o serie de legi care menţionează în mod
expres USR sau Alianţa Naţională a Uniunilor
de Creatori (ANUC), din care USR face par-
te, ca beneficiare ale unor drepturi.
În mai multe rânduri, Guvernul Români-
ei, prin Hotărâri de Guvern ori prin acte
emise de Ministerul Justiţiei, Ministerul Fi-
nanţelor sau Ministerul Culturii, a confirmat
legalitatea USR, ca organizaţie de creatori cu
utilitate publică.
În ceea ce priveşte diversele contestări în
Justiţie, există zeci de decizii judecătoreşti
definitive în favoarea USR. Nu există nicio
hotărâre în procedură contencioasă, deci care
să se bucure de autoritate de lucru judecat, a
vreunei instanţe care să pună la îndoială te-
meinicia legalităţii USR. În plus, legalitatea
USR a fost argumentul pentru care Ministrul
Public a respins toate plângerile penale în-
dreptate împotriva noastră.
Ca să nu mai amintesc că centenarul USR
(deloc desfiinţat) a fost onorat, în anul 2008,
prin distincţii oferite de Cancelaria Ordinelor
din subordinea Preşedintelui României. Iar
la sărbătoarea cu pricina au participat Preşe-
dintele României şi Premierul.
Să nu uităm: legalitatea USR şi statutul
său de utilitate publică au permis obţinerea
unor drepturi importante pentru scriitorii
din România.
După cum urmează: instituirea timbrului
literar, acordarea unor drepturi de asigurări
sociale, instituirea indemnizaţiilor de merit,
finanţarea revistelor literare, alocarea, prin
concesiune, a unor active imobiliare etc. La
acestea se adaugă finanţarea, prin interme-
diul administraţiei centrale şi locale, a nume-
roase evenimente culturale în întreaga ţară.
Ce s-ar fi întâmplat dacă ştirile privind
desfiinţarea USR ar fi fost adevărate şi, vorba
lui Creangă, bucuria detractorilor n-ar fi fost
proastă?
Să nu ne jucăm cu vorbele. Ipoteza desfiin-
ţării USR ar conduce la anularea tuturor
drepturilor pe care le-am amintit mai sus. În
situaţia în care insultele, defăimările, clevetiri-
le şi denaturările îndreptate împotriva Uniunii
Scriitorilor şi-ar fi atins ţinta, breasla noastră
nu ar mai fi avut nicio modalitate să-şi conti-
nue activitatea la standardele de până acum.
Iluzia pe care şi-o fac cei ce ne agresează că se
vor buluci să se aşeze în locul actualei condu-
ceri e deşartă. Ideea că USR nu există dacă o
conduc unii şi există dacă o conduc alţii (adică
ei) e doar o nălucire. Dacă USR n-ar exista
pentru unii, n-ar mai exista nici pentru ceilalţi.
Şi degeaba s-ar căzni să-şi facă o altă Uniune,
aceea ar fi o asociaţie ca oricare alta, fără acces
la drepturile de care am vorbit. Beneficiul tu-
turor acestor drepturi ar dispărea. Pentru a
căpăta utilitate publică, potrivit legii, o asocia-
ţie trebuie să fie reprezentativă, să aibă un pa-
trimoniu, să aibă o activitate meritorie cel pu-
ţin trei ani. Ca să nu mai vorbim că statutul de
utilitate publică se obţine printr-o Hotărâre de
Guvern şi nu scriind năzbâtii pe Facebook.
Cred că vă e limpede: agresiunile acestea
desfăşurate prin intermediul unor intermina-
bile procese, prin tentativa de a capta bunăvo-
inţa (ca să nu-i spunem rea-voinţa) unor oa-
meni politici sau chiar partide de a ne hărţui
cu tot felul de intervenţii potrivnice ori prin
campanii publice de defăimare nu sunt în-
dreptate doar împotriva conducerii USR, ci
împotriva tuturor membrilor USR. Consider
că, dincolo de reuşitele noastre, dintre care
unele dureros de costisitoare financiar, de a le
zădărnici iniţiativele netrebnice, o modalitate
de a-i descuraja este şi atitudinea fermă, soli-
dară a breslei în a le dezavua acţiunile.
Căci gestul acestor scriitori de a jubila la
gândul că drepturile dobândite prin lege de
confraţii lor n-ar mai exista este de o josnicie
care în istoria literaturii române, cu toate
disputele ei pătimaşe, nu are egal.
„
VARUJAN VOSGANIAN,
Prim-vicepreşedintele USR

După un an de pandemie
S E FACE anul de la premiera absolută, din
martie 2020, a carantinării ţării. Nu-i
vorbă, a intrat atunci în carantină cam toată
populaţia globului, pentru că, oricît de per-
formant a fost şi este sistemul medical dintr-o
ţară sau alta, nici unul nu era pregătit pentru
dezastrul adus de pandemia Covid-19. Cu
atît mai mult nu era pregătit sistemul medical
românesc, în care nu s-a grăbit nimeni, în ul-
timii treizeci de ani, să investească. A fost şi
este o experienţă nemaitrăită, un întreg glob
terestru oprit – sub ameninţarea maladiei şi-a
morţii. Costurile acestei catastrofe istorice,
de care ne-am fi lipsit bucuroşi, nu pot fi cal-
culate, în nici un domeniu. • Pandemia a
scos la iveală erori de structură ale economiei
din statele cele mai dezvoltate, fie că vorbim
despre ţări ale Uniunii Europene, fie că vor-
bim despre ţări de pe alte continente: şi an-
ume, faptul că, în goana după profit, statele
lumii au renunţat şi la industriile strategice,
lăsîndu-se pe seama producţiei din China.
Aşa că, de un an, curg declaraţiile despre re-
orientarea politicii economice. • Nu chiar la
fel este cazul României, fireşte, o ţară
originală şi cu voinţa de a fi originală în
toate, care, după 1990, şi-a abandonat pas cu
pas însăşi pretenţia că ar produce ceva, in-
diferent ce – iar drept urmare, de la frunze de
pătrunjel la banalul vaccin antigripal, la noi
mai totul este din import. Singurul produs
românesc de export pare a fi omul, populaţia:
atunci cînd nu este exportată ca mînă de lu-
cru de vreo firmă oarecare, populaţia se
autoexportă benevol. Ce spun oare demo-
grafii despre următoarele fenomene cumula-
tive: migraţia populaţiei, de obicei a celei ti-
nere, în afara graniţelor ţării; scăderea
natalităţii din România, încununată de un
spor natural mereu negativ? Pot ei oare cal-
cula cît timp... ne-a mai rămas? • Spectacolul
grandios care se desfăşoară în România din
decembrie 2020 încoace, constînd în certuri
pentru ministere, prefecturi etc., apoi în
acuzaţii la scenă deschisă între partidele
coaliţiei etc., ţine loc de activitate. Nici
operaţiunea naţională „vaccinarea“ n-a scăpat
de lupta pentru putere. Semn că acolo sus, în
sferele puterii, avem nu oameni de stat, ci
politicieni care-şi văd de ale lor: deci de-alte
ţinte decît interesul populaţiei, adică al pa-
triei. Şi asta, în timp ce pandemia îşi
desfăşoară valurile –
acum al treilea... • Cel
mai uimitor fapt în
toată această ne-
norocire globală este
protestul organizat
contra restricţiilor.
Oamenii manifestă –
contra măsurilor de
protecţie. Iar Biserica
ortodoxă declară că
orice poate fi închis,
mai puţin bisericile.
Oamenii scandează
Marta Petreu
„Li-ber-ta-te“, insultînd sensul profund şi
nobil pe care îl are această valoare umană. A
confunda măsurile de protecţie şi prevenţie
faţă de o boală mortală cu privarea de liber-
tate este grav. Şi nejustificat. • Şi s-a făcut
martie, adică luna în care numeroşii misogi-
ni din România – atît de mulţi, încît, dacă
le-ar veni ideea să se organizeze într-un par-
tid, le-ar ieşi unul de masă – renunţă pentru
cîteva ore, de 1 şi 8 martie, la misoginism, şi,
într-o subită transfigurare, devin de-a drep-
tul onctuoşi cu doamnele. Motiv suficient ca
luna asta să-mi displacă din prima pînă-n ul-
tima zi. • Ştirea că ex-preşedintele Nicolas
Sarkozy al Franţei a fost condamnat la închi-
soare, cu doi ani suspendare şi unul exe-
cutare, pentru încercarea de-a corupe un
magistrat, precum şi ştirile despre numeroa-
sele procese de corupţie intentate la noi unor
foşti demnitari ne constrîng să presupunem
că politica şi corupţia merg, într-o proporţie
ameţitoare, mînă în mînă. • Şi-n timp ce
comisia internaţională care a investigat
sursele pandemiei a ajuns la concluzia că nu-
mai şi numai liliecii sînt de vină, pandemia
însăşi înaintează după regulile ei de nimeni
ştiute. Vorba paleoantropologului francez
Pascal Picq: „Ne-am crezut în vîrful scării
animale? Un coronavirus ne-a repus cu pi-
cioarele pe pămînt. Criza mondială Covid-19
este un test major“. Unul pe care liliecii l-au
trecut cu bine. Omenirea, cu, pînă acum,
peste 2. 600 000 de morţi şi, de asemenea
pînă acum, cu peste 115 000 000 îmbolnăviri
medical înregistrate. România a trecut de
830 000 de îmbolnăviri medical înregistrate
şi de 21 000 de morţi. • Oricum, datorită
acestui eveniment istoric catastrofal, savanţii
au început să ia în calcul posibilitatea ca pe
viitor să fie vaccinaţi nu oamenii, ci animalele
sălbatice, cu vaccinuri contagioase, care, si-
multan, să producă imunitate la viruşii mor-
tali pentru om. O idee cît se poate de
interesantă, care a fost experimentată de
Franţa (ca utopiile, pe o insulă), în anii 1980-
1990, asupra unei populaţii de vulpi. Sînt
examinate riscurile, nu mici, ale lansării în
felul acesta în natură a unor viruşi inofensivi,
dar care prin mutaţii impredictibile pot de-
veni mortali pentru oameni. • O misiune
spaţială americană a depus, lin, pe Marte un
astromobil de cercetare, care va face fel de fel
Editorial
de analize pe cea de-a patra planetă a siste-
mului nostru solar. Nu e primul laborator
uman trimis şi respectiv ajuns pe Marte pen-
tru cercetări ştiinţifice, ba chiar şi selfie-uri –
a mai fost măcar robotul „Curiosity“, care
acum vreo cîţiva ani a fost reprogramat de-
acasă să se fotografieze singur şi să trimită
imaginile la NASA. Cam în aceleaşi zile cînd
atromobilul „Perseverance“ ajunge pe Marte,
am conştientizat şi noi, românii, o
performanţă tehnică şi organizatorică de-a
noastră: nu avem destule scări şi saltele pen-
tru a salva victimele incendiilor la înălţime. A
fost nevoie să moară o femeie pentru a ne da
seama de asta. Fostul regim a făcut blocuri,
dar a neglijat să doteze România şi cu mijloa-
cele de salvare din ele. Ce-a urmat din 1990
încoace nu se mai numără: prin reflexul de
dezvinovăţire, la noi orice fenomen este ex-
plicat prin greaua moştenire din trecut. •
Altfel, specia umană a mai obţinut o
performanţă: masa obiectelor create de om a
depăşit masa fiinţelor vii de pe Terra. După
calculele cele mai noi, în încă 20 de ani, deci
în 2040, masa obiectelor artificiale va fi de
trei ori mai mare. Cursa specie umane contra
planetei pe care s-a născut şi pe care trăieşte a
generat în felul acesta o nouă eră geologico-
istorică, numită antropocen; şi, exact ca
înălţarea Turnului Babel, se întemeiază pe
premisa că, din partea omului, Terra îndură
şi trebuie să îndure orice. • În laboratorul
din Gran Sasso (Italia), doi italieni geniali,
un fizician şi un cosmolog, au reconstituit
condiţiile iniţiale de existenţă ale Universu-
lui; este vorba despre cantitatea de materie
din secunda 1 (unu) de după big bang, adică
de-atunci de cînd timpul a început să existe;
măsurînd cantitatea de materie pe metru cub
(21, 01 kg / m cub), savanţii au confirmat
încă o dată modelul standard (al facerii lu-
mii). Prin experimentul lor, cei doi savanţi au
adus un plus de cunoaştere cu privire la 5 la
sută din ceea ce, ca materie şi energie, com-
pune şi conţine Universul. Mai rămîne de
lămurit doar un fleac de 95 la sută din
compoziţia lui, adică energia neagră şi mate-
ria neagră, pe care nimeni nu a reuşit încă să
le identifice, darămite să le şi cerceteze. • În
schimb, se ştie (aproape) totul despre sfîrşitul
lumii, care negreşit va avea loc peste 10 la
puterea 1100 de ani (numărul 10 urmat de o
mie o sută de zerouri)
şi se va petrece în-
tr-unul din cinci feluri
posibile – toate întris-
tătoare. În vreme ce
Eugen Ionescu numea,
pentru om, cîteva zeci
de feluri de a muri, as-
trofizicienii sînt siguri
• Calea Lactee
că Universul nu poate
muri decît într-unul
din cele cinci feluri cal-
culate de ei.
„
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 3
 Româna, deşertică?
(Anca Măniuţiu)
Î N STRĂINĂTATE, româna
se bucură de o conside-
raţie specială, de un interes
ştiinţific cu totul aparte. E
suficient să dau exemplul
recent al Marii Britanii,
unde, în centrele universi-
tare Oxford şi Cambridge,
se propun numeroase sesi-
uni ştiinţifice destinate
limbii române; se ţin cursuri de limba româ-
nă; se propun teze de doctorat şi teme de cer-
cetare destinate studiului românei; se editea-
ză cărţi, de largi dimensiuni, destinate
descrierii limbii române, elaborate de cercetă-
tori români (vezi The Grammar of Romanian,
Oxford University Press, 2013, 650 p., The
Syntax of Old Romanian, Oxford University
Press, 2016, 690 p., The Oxford History of Ro-
manian Morphology, Oxford University Press,
2021, 526 p.); se publică volume tematice
destinate limbii române (vezi Diachronic Va-
riation in Romanian, Cambridge Scholars
Publishing, 2015); se redactează capitole
consistente asupra limbii române şi a dialecte-
lor ei sud-dunărene în marile sinteze ştiinţifi-
ce romanice ale momentului (vezi Martin
Maiden, „Romanian, Istro-Romanian, Me-
gleno-Romanian, and Aromanian“, în
Ledgeway, Maiden (eds), The Oxford Guide to
the Romance Languages. Oxford University
Press, 2016) etc.
De unde vine acest interes special pen-
tru studiul limbii române? Putem vorbi
chiar de fascinaţia pe care româna o exerci-
tă asupra cercetătorilor străini, romanişti şi
neromanişti. Există trăsături speciale ale
românei care îi asigură, în rândul cercetă-
torilor, o poziţie privilegiată, iar, sub unele
aspecte, o poziţie ştiinţific unică. Mari ro-
manişti ai perioadei actuale, precum Adam
Ledgeway (şeful romanisticii de la Cam-
bridge) şi Martin Maiden (şeful romanisti-
cii de la Oxford) vorbesc, primul, de „mi-
nunile limbii române“ (Ledgeway 2016),
iar al doilea de româna – „un bulgăre de
aur“, metaforă utilizată frecvent de lingvist
pentru caracterizarea românei.
Dar nu sunt singurii lingvişti străini
fascinaţi de română (sunt cei mai recenţi!).
În cartea cercetătorilor Mioara Avram şi
Marius Sala, Faceţi cunoştinţă cu limba ro-
mână (Avram, Sala 2001), sunt adunate
toate caracterizările speciale ale limbii ro-
4 • APOSTROF
Cercetătorii străini
despre
limba română
Gabriela Pană Dindelegan
mâne venite din partea cercetătorilor stră-
ini, dintre care epitete precum „miraculos“,
„extraordinar“, „special“, „fascinant“, „ine-
dit“ sunt curente.
Amintesc o caracterizare a românei
aparţinând romanistului şi românistului
Alf Lombard (1954): „Orice cercetare
comparativă care nu ţine seama de latinita-
tea din est a românei […] te face să te gân-
deşti la o masă căreia meşterul s-ar fi mul-
ţumit să-i pună trei picioare în loc de patru,
lăsând al patrulea colţ al mesei fără sprijin,
într-un echilibru puţin sigur“.
„Niciun cercetător serios al limbilor ro-
manice (spune Adam Ledgeway, în Prefaţa la
cartea De la latină la limbile romanice, Ledge-
way 2017) nu-şi poate permite să ignore rele-
vanţa datelor din dacoromână. Mi-am dat
seama, spune romanistul, cât de semnificati-
ve pot fi datele româneşti, care nu numai că
forţează lingvistul să reevalueze dimensiunea
variaţiei tipologice din limbile romanice, dar
au un rol central în formularea şi testarea teo-
riilor actuale despre structura limbilor, despre
variaţie şi schimbările lingvistice“.
Aduc în discuţie şi caracterizarea profe-
sorului Martin Maiden (2016): „Româna
este o limbă romanică şi aparţine acestei
familii. Sub acest sens, este familiară şi ac-
cesibilă. Şi totuşi, ea a dezvoltat caracteristici
cu totul speciale, care ne pot conduce la pre-
supuneri esenţiale despre teoria limbii,
despre structura limbajului. Pentru ling-
vişti, atracţia constă tocmai în juxtapunerea
specială dintre familiar (cunoscut, predicti-
bil) şi special (inedit, impredictibil).
În afară de aceste trăsături de structură,
există şi alte caracteristici ale românei care o
fac cu totul „specială“, explicând şi o dina-
mică aparte a acestei limbi. Dintre ele mă
voi referi la două, care, într-un anume fel,
sunt legate între ele.
Româna este caracterizată prin ospitalita-
te (Mioara Avram 2001), ceea ce înseamnă
capacitatea şi facilitatea limbii române de a
prelua, integra şi adapta în sistemul şi în
uzul limbii elemente neromâneşti. În ciuda
caracteristicilor flexionare bogate ale româ-
nei, cu inventar numeros de forme şi mare
varietate de mărci, cu mărci enclitice şi pro-
clitice, cu flexiune sintetică şi analitică, vor-
bitorii nu par deloc „blocaţi“ în acceptarea
împrumutului celui mai inedit ca structură
fonetică şi ca trăsături flexionare, indiferent
de tipul de utilizare: în limbajele de speciali-
tate, dar şi în utilizarea cotidiană, formală şi
informală. Dar, în acelaşi timp, nu este vor-
ba de o ospitalitate fără limite, ci de o ospita-
litate constrângătoare, caracterizare care
atrage atenţia asupra forţei românei de a
„autohtoniza“ împrumuturile, ataşându-le
„haine morfologice“ vechi româneşti. Încă
în Prefaţa la Gramatica din 1828, Ion Heli-
ade Rădulescu spunea că: „Vorbele străine
trebuie să se înfăţişeze în haine româneşti şi
cu mască de rumân“. „Deschiderea“ faţă de
neologism, caracterizând întreaga perioadă
modernă a limbii, este o formă de manifes-
tare a creativităţii lexicale a românei. Iar
procedeele de „autohtonizare“ pe care ro-
mâna le-a dezvoltat, constând în utilizarea
anumitor elemente flexionare şi cu rolul
special de „autohtonizare“, explică specificul
românesc al acestei trăsături.
Româna, în toată perioada ei modernă,
a acceptat împrumuturi de origine france-
ză, dar le-a integrat ataşându-le o desinenţă
de plural specific românească „-uri“: airbu-
suri, alibiuri, ambienturi, acquis-uri, atuuri,
buticuri, clou-uri, degradeuri, expozeuri, ha-
louri, parti-pris-uri, racursiuri, rateuri, tabu-
uri, tête-à-tête-uri etc.
Româna a acceptat şi acceptă, în conti-
nuare, împrumuturi de origine engleză, dar
şi acestea sunt constrânse să primească
acelaşi tipar flexionar în „-uri“: bodyuri, bo-
nusuri, boarduri, branduri, briefinguri,
brunch-uri, by-passuri, carduri, copyrighturi,
derbyuri, dressinguri, dumpinguri, e-mailuri,
exit-polluri, fast-fooduri, garden-partyuri etc.
Româna a acceptat şi acceptă, în conti-
nuare, multe verbe neologice, pe care însă
le integrează, ataşându-le terminaţii (sufixe
şi desinenţe) autohtone, în special „-ează“:
antamează, bricolează, kidnapează, smecia-
ză, upgradează, clickează, downladează,
forwardează etc.
A doua trăsătură specială a românei are
în vedere gradul înalt de sinonimie, altfel
spus, capacitatea românei de a accepta forme
paralele, fiecare cu explicaţia ei istorică, for-
me regăsibile în diverse compartimente ale
limbii (în lexic, în formarea cuvintelor, în
gramatică). Prezenţa sinonimiei dă o mare
bogăţie acestei limbi, asigurând vorbitorilor,
pe de o parte, posibilitatea alegerii cu func-
ţie stilistică şi pragmatică dintre mai multe
variante, iar, pe de altă parte, posibilitatea
nuanţării lexicale a formelor sinonimice. Ia-
tă câteva exemple din domenii diferite:
• Româna a păstrat şi varianta neologică în
„-ţiune“, şi varianta în „-ţie“, într-un raport de
variaţie liberă (abstracţie/abstracţiune, dicţie/dic-
ţiune, glaciaţie/glaciaţiune), dar şi într-un raport
de concurenţă, impunându-se, în final, fie „-ţi-
une“, fie „-ţie“ (astăzi, s-au impus numai acţiu-
ne, infracţiune, joncţiune, menţiune, naţiune sau,
dimpotrivă, s-au impus conotaţie, detenţie, evolu-
ţie, lustraţie, situaţie etc.) „Creativitatea“ vorbito-
rului român constă şi în capacitatea de a păstra
ambele variante, dar cu diferenţiere lexicală şi/
sau de registru (vezi porţie – porţiune, secţie – sec-
ţiune, staţie – staţiune, profesie – profesiune etc.)
Æ

Naţionalismul, ultimul
refugiu al comunismului
N AŢIONALIŞTII SLOVACI
care votaseră împo-
triva preşedinţiei lui
Václav Havel nu au res-
pins un individ, pur şi
simplu, ci o alegere mo-
rală, metafizică. Ei au de-
monstrat că fiinţele umane sunt predispuse
la comportamente iraţionale din motive
simple precum mândrie, egoism sau ambi-
ţie.
Havel şi alţi intelectuali critici ai fostu-
lui Bloc sovietic căutaseră să facă din politi-
că un tărâm al onestităţii şi obiectivităţii.
Apoi, brusc, ei descopereau că restauraţia
trecutului este încă posibilă: dacă nu sub
forma unor respingătoare practici comu-
niste, atunci măcar sub forma repudierii
valorilor morale transcendente proclamate
şi practicate de către foştii disidenţi.
Respingerea valorilor morale transcen-
dente a contaminat apoi politica din Unga-
ria. Când l-am cunoscut prima oară pe
Gáspár Miklós Tamás la New York, în 1986,
acesta era un filosof disident implicat în aşa-
numita opoziţie samizdat (literatura autopu-
blicată, considerată sediţioasă de către regi-
mul János Kádár). Auzisem multe despre el
la începutul anilor ’80, atunci când emigrase
din România în Ungaria. Era prea indepen-
dent, prea neliniştit pentru a supravieţui în
climatul din ce în ce mai sufocant al dictatu-
rii paranoide a lui Nicolae Ceauşescu.
În 1986, am vorbit cu Tamás despre
perspectivele unei rupturi paşnice cu comu-
nismul. Mi-a spus atunci despre planurile
din Ungaria privind o mişcare politică dedi-
Æ tice de contact (manifestate, de exemplu, prin
• Româna are şi viitor cu auxiliarul „a
vrea“ (vrea + infinitiv), dar şi altul cu auxi-
liarul „a avea“ (a avea + conjunctiv) sau cu
particula invariabilă „o“ (voi cânta – am să
cânt – o să cânt), cu variaţii regionale, dar şi
de valoare modală între forme.
• Româna are şi vocative în „e“ , şi vo-
cative în „-ule“, şi forme de vocativ sincreti-
ce cu nominativul (Prietene! Prietenule!
Prieten drag!) etc.
Şi se pot da nenumărate alte exemple de
forme paralele sinonimice, ca să nu mai vor-
bim de sinonimia posibilă între cuvinte apar-
ţinând straturilor etimologice diferite: stratul
lexical moştenit, cel slav şi slavon, cel greco-
turcesc, cel neologic francez sau englez, cu
manifestări multiple ale acestor paralelisme:
sinonimie totală vs parţială, cu diferenţieri
stilistice, pragmatice şi lexicale între forme.
Examinând numai acest din urmă feno-
men, natura „specială“ a românei este dată de
modul de manifestare a fenomenelor lingvis-
Vladimir Tismăneanu
cată apărării drepturilor omului. Mai târziu,
după căderea comunismului, „TGM“ a de-
venit ideolog al Alianţei Democraţilor Li-
beri şi membru al parlamentului. Acompa-
niat de discursurile sale distrugătoare de
tabuuri, fragilul filosof ajunsese o ţintă pre-
ferată atât de foştii comunişti, cât şi de re-
născuţii naţionalişti. Îmi aduc aminte că
atunci când am vizitat Budapesta, în iunie
1990, Tamás mi-a arătat un obscen graffitti,
pictat pe pereţii casei în care locuia cu mama
sa de către nişte golani fascişti: „Gáspár
Tamás, Israel te aşteaptă“. Deşi Tamás se
afla încă în conducerea partidului, entuzias-
mul său a luat-o la vale. L-am revăzut apoi la
Washington şi am vorbit pe larg despre sur-
prizele tranziţiei postcomuniste.
Atunci când l-am întrebat dacă crede că
dreapta naţionalistă are vreo şansă de a
prelua puterea în Ungaria (şi, din acest
motiv, în orice altă ţară central-europeană),
a răspuns cu o notă de melancolie: „Dragă
prietene, ei sunt deja la putere“.
În septembrie 1992, György Bence, cu-
noscutul filosof şi fost disident, dădea voce
unor îngrijorări similare. Nu avea de unde să
ştie atunci că fostul său discipol, Viktor
Orbán, va deveni întruparea nefericită a pre-
simţirilor. Dar, la începutul anilor ’90, Bence
deplângea dispariţia prematură a unor tabu-
uri anterior acceptate privind expresiile făţişe
ale antisemitismului şi rasismului.
La noi, a existat cazul lui Dan Petrescu
(n. 1949). Scriitor înzestrat, Petrescu îl de-
nunţase pe Ceauşescu în presa din Occi-
dent în timp ce rămăsese în România. Du-
pă Revoluţia din decembrie 1989, Petrescu
prezenţa în mare măsură a sinonimiei). În
română, fenomenele sinonimice apar într-o
lumină mult mai complexă şi mai diversifica-
tă decât în alte limbi romanice.
Avem o limbă de o mare frumuseţe şi
bogaţie, cu caracteristici cu totul aparte,
relevate (după cum am văzut) de mulţi
cercetători străini, dar şi de cărţile noastre
de lingvistică. Nu este însă suficient să acla-
măm trăsăturile speciale ale românei şi
forţa ei de revigorare şi de creativitate. Efi-
cienţa în utilizarea unei limbi pleacă de la
cunoaşterea ei cât mai profundă, de la înţe-
legerea trăsăturilor ei sistematice şi de uz.
Principala pârghie de intervenţie priveş-
te adâncirea procesului educaţional în ge-
neral şi a educaţiei lingvistice în special. În
procesul educaţiei lingvistice, trebuie să
crească rolul şcolii şi al facultăţilor de profil
filologic, al căror obiectiv esenţial trebuie
să-l constituie formarea unei atitudini nor-
mative la şcolari şi studenţi, atitudine meni-
Sub lupa memoriei
a devenit ministru adjunct la cultură şi a
crezut că vremea ticăloşilor apusese. S-a
înşelat. Noii lideri ai României s-au dove-
dit a fi marionetele Securităţii, aşa că a de-
misionat. A mărturisit apoi că nu fusese
într-atât de dezamăgit de liderii României,
de vreme ce mafioţii comunişti se purtau
potrivit naturii lor, cât de incredibila fasci-
naţie pentru noroi a populaţiei. A continu-
at prin a fi directorul unei edituri şi a privit
contemplativ la spectacolul dezolant al po-
liticii româneşti: histrionism, demagogie,
intrigi, precum şi o incredibilă resurgenţă a
emoţiilor tribaliste în discursul public.
„Poate că e prea devreme pentru demo-
craţie aici“, îmi spunea Petrescu cu amară
ironie în apartamentul său, acolo unde l-am
vizitat, pe el şi soţia sa Tereza, în iunie 1990.
Tereza Petrescu este sora regretatului Ioan
Petru Culianu, profesorul de la Universita-
tea din Chicago care a fost ucis în mai 1991.
Culianu, un critic extrem de caustic al tenta-
ţiilor fasciste din România, a fost ucis de
către un agresor necunoscut într-o toaletă
de la Divinity School. Asemeni Revoluţiei
române din 1989, şi această crimă rămâne
până astăzi învăluită într-un gros şi tenebros
mister. Poate că nu toţi îşi aduc aminte, dar
Culianu scrisese împotriva extremismului
naţionalist şi acuzase noul regim de la Bucu-
reşti că ar fi o încrucişare de fascism şi stali-
nism. De altfel, despre acest mariaj toxic în-
tre extrema dreaptă şi extrema stângă a
vorbit şi Adam Michnik atunci când consi-
dera că naţionalismul reprezintă ultimul re-
fugiu al comunismului...
„
tă să conştientizeze existenţa normelor lite-
rare şi să facă accesibilă înţelegerea
funcţionării complexe a acestora. Trebuie
să crească, de asemenea, rolul mass-media,
al instituţiilor de cultură atât prin modelele
impecabile de limbă pe care le impun, cât şi
prin orientarea interesului faţă de cultivarea
limbii, propunând emisiuni şi dezbateri
publice asupra funcţionării limbii actuale.
Se impune deci să ne întoarcem atenţia
cât mai des asupra farmecului şi a individu-
alităţii românei, prin cercetări lingvistice
serioase, prin promovarea interesului pen-
tru studiul limbii române în şcoală şi prin
operaţia constantă de „cultivare“ şi proteja-
re a limbii.
„
GABRIELA PANĂ DINDELEGAN este
Profesor emerit la Universitatea din
Bucureşti; Cercetător I la Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“;
m.c. al Academiei Române
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 5
 Jurnal de cărţi
Cele 10 poezii
franţuzeşti ale clasicistului
1991. La un an
şi-un pic
după revoluţia care a pus
capăt regimului comu-
nist, junele profesor Li-
viu Franga petrece o ju-
mătate de an în Franţa, la
Montpellier, ca invitat al
Universităţii „Paul
Valéry“.
Născut în 1955, absolvent de Limbi
clasice la Bucureşti, promoţia 1979, preda-
se latina pînă în 1986 în şcoli şi licee din
Capitală, după care, foarte bun în speciali-
zările sale rare, preia seminare ca suplinitor
la Universitate şi ocupă în 1987 un post
stabil prin concurs. Are la revoluţie 34 de
ani (împliniţi în zilele revoltei naţionale,
căci e născut pe 20 decembrie!), are mari
elanuri, are proiecte, are idealuri de liberta-
te şi de expansiune profesională. Clasicistul
trăieşte din plin euforia evenimentelor şi...
traduce frenetic din Aristofan, cu gîndul la
o transpunere integrală a operei marelui
comediograf grec în româneşte! Va relata
peste decenii atmosfera de-atunci, la relua-
rea proiectului, într-o ataşantă mărturisire
inclusă în primul volum al visatei ediţii
aristofaneşti, Acharnienii/ Acharnes (texte
în greaca veche şi-n româneşte, traducere
de Liviu Franga, studiu introductiv de
Theodor Georgescu, Editura Eikon, 2019).
Are 35 de ani în timpul stagiului de la
Montpellier. Predă, explorează spaţiul fran-
cez, stabileşte contacte profesionale, tradu-
ce şi-acolo din Aristofan şi din alţi autori
şi... scrie 10 poezii în limba locului. Le
păstrează pentru el, nu încearcă să le publi-
ce.
Îşi va continua cariera la Catedra de
Limbi clasice, va urca toate treptele profe-
sorale, va ajunge decan al întregii Facultăţi
de limbi şi literaturi străine a Universităţii
din Bucureşti şi e astăzi senior asociat. De-
a lungul anilor va semna – fireşte – nume-
roase studii de specialitate, mai ales despre
literatura şi limba latină, dar şi articole de
reflecţie intelectuală sau de atitudine etico-
politică, strînse în volumele Clasic printre
moderni (Editura Princeps Edit, 2008),
Scrisori din mica mea latinitate (Editura
Muzeul Literaturii Române, 2010) şi Ianus
(Contemporary Literature Press, on-line,
2014), precum şi... literatură „propriu-zi-
să“, genuină sau livrescă: romanele Eu, Ci-
cero. Cartea lui Erich (Editura Albatros,
2004), Jurnal din anii ’70 (Editura Tiparg,
2011) şi Teatru scris. Măgarul de aur după
romanul lui Apuleius şi Ruben & Dionis du-
pă Sărmanul Dionis (Editura Eikon, 2016).
Pe această din urmă linie a recuperărilor de
experienţe de viaţă şi livreşti, ca şi de texte
multă vreme lăsate să zacă în sertare, Liviu
6 • APOSTROF
Ion Bogdan Lefter
Franga scoate acum la iveală cele 10 poeme
franţuzeşti de-acum trei decenii, într-un
interesant montaj de texte: Îngerul orb/
L’ange aveugle (Editura Arhipelag XXI,
2020).
Poemele apar în carte în trei versiuni:
cele iniţiale, din 1991, probabil reluate în
anii următori, căci cîteva dintre ele sînt da-
tate 1993, 1994, 1995 (ar fi fost utile clari-
ficări într-o notă asupra ediţiei...), autotra-
ducerile autorului, e de presupus că recente,
şi o „traducere imaginară pe calculator“
realizată prin serviciul public Google Trans-
late al giganticului „motor de căutare“ în
Internet, cu asistenţa Eugeniei Ţarălungă,
poetă, redactoriţă la Editura Muzeului
Naţional al Literaturii Române din Bucu-
reşti şi... ingineriţă chimistă la bază, deci
cu o perspectivă umanisto-ştiinţifică asu-
pra vieţii şi a literaturii. Şi mai sînt şi scur-
tele texte însoţitoare: un eseu în stil foarte
patetic-liric semnat de un coleg clasicist
francez, Arnaud Zucker, de la Universitatea
din Nisa, căruia Liviu Franga îi şi dedică
primul poem din carte, note de lectură ale
poetului Şerban Foarţă şi un comentariu al
Lidiei Cotea, profesoară de literatură fran-
ceză tot la Universitatea din Bucureşti, dar
şi cu studii clasice ca specialitate secundară,
poate fostă studentă a lui Liviu Franga. La
final – un poem dedicat de Zucker „À Li-
viu“, tradus empatic de către destinatar şi
mecanic de către „interpretul“ Google.
Ecouri ale unei îndepărtate experienţe
de viaţă, recuperate acum în mai multe
„straturi“ textuale. „Autotraducerile“ au
furnizat în istoria literaturii interesante
versiuni paralele, inclusiv la noi, de pildă în
cazuri precum Bolintineanu, vezi Florile
Bosforului/ Brises d’Orient, ori, în zilele
noastre, Matei Vişniec, care a fost şi tradus
de alţii, dar şi-a transpus şi singur piese
româneşti în franceză sau franţuzeşti în
română, cu modulaţii. De amintit în con-
text extraordinara carte a lui Mihai Dinu
Un alt Bolintineanu. Gînduri despre natura
poeziei (Editura Spandugino, 2010, 2011),
cu trei versiuni, cele două ale paşoptistului
şi-ncă una a teoreticianului contemporan,
poate şi experienţele poetice francofone şi
plurilingve ale unor Foarţă sau Oskar Pas-
tior, cel dintîi fiind – aşadar – cu bun rezon
invitat să gloseze aici. Şi cum să refuze
ocazia de-a jongla cu numele clasicistului şi
cu ideea de idiom universal sau de limbă
„francă“, „frîncă“ şi cum i se va mai fi spus
pe vremuri la noi francezei, textul timişo-
reanului purtînd titlul (pe care l-am fi ghi-
cit dacă ni s-ar fi dat premizele şi ni s-ar fi
cerut să imaginăm soluţia „foarţiană“!)
Lingua franca a lui Liviu Franga!
Ansamblul e şi interesant, şi amuzant.
Reveriile neomodernizante iniţiale, com-
plex decontextualizate, trimit la un singur
sistem de referinţă, livresc, mitologic, ne-
bulos-simbolic: zboruri şi aripi, zei şi du-
huri, ciclopi, Hercule/ Heracle, Daphne şi
îngeri, bineînţeles, între care cel titular,
„orb“, din ultimul text, dilatat în douăspre-
zece strofe. Acompaniat de versiunile ro-
mâneşti, una umană şi cealaltă computeris-
tică, inevitabil comică, setul stimulează
jocul comparaţiilor vers cu vers între versi-
uni, imprimînd lecturii un ritm alert, cu
pigmenţii involuntar-„suprarealişti“ ai ma-
lentendu-urilor din variantele „automate“.
Drept mostră – prima strofă din primul
poem: „rayon voilé qui tombes souris/ à moi
triangle d’or lointain/ lez yeux fermé le front
fleuri/ et ton souris serein“ (p. 25); „ascunsă
rază cazi surîs/ triunghi de aur mie depăr-
tat/ ochi închişi de flori încununat/ seninul
tău surîs“ (p. 26); „rază care învăluită mor-
minte mouse-ul/ m-a îndepărtat de aur tri-
unghi/ ochii închişi floare faţa/ mouse-ului
şi senină“ (p. 27). Grave-incantatorii pri-
mele două versiuni, comică „înţelegerea“
mecanică a „căderii“ drept „mormînt“ ori a
„surîsului“ drept „mouse“, „şoarece“ de
computer! Ar fi fost deconcertantă dacă
n-ar fi fost asumată explicit, ca-n supratitlul
poemelor şi la Cuprins. Repet: n-ar fi stri-
cat deloc o explicaţie directă. Din textul lui
Şerban Foarţă se deduce chiar că cele 10 +
10 + 10 texte în versuri i-au fost iniţial
transmise fără cheia „traducerii imaginare
pe calculator“, pe care a... dedus-o pe cont
propriu, informaţia fiindu-i furnizată mai
tîrziu: marele poet şi prestidigitator verbal
şi-a dat seama că versiunile terţe au fost
obţinute „fie la modul psitacistic, fie lăsînd
impresia că e vorba de o traducere automa-
tă, făcută, parcă, de computer“ (!), după
care, în paranteză: „(Aflu abia acum, adică
post eventum, că ar fi vorba realmente de o
traducere automată, – făcînd din «claveci-
nul bine temperat» al poeticii lui Liviu
Franga o partitură atonal-rebarbativă.)“ (p.
15) – cu umor latinizant şi continuînd cu
hazliile catalogări drept „traducţie «papa-
galiceasc㻓 (Ibid.) şi „traduceri «dispera-
te»“ (p. 16), în prelungirea calamburului
„(d)esperanto lingvistic“ (p. 15)...
Ca să vezi unde se poate ajunge pornind
de la cele 10 poeme visător-patetic-franţu-
zeşti ale unui clasicist pus pe recuperări şi
recontextualizări literar-existenţiale la anul
„globalizat“ – „internetizat“ 2021 (pe dea-
supra şi „pandemic“)!
„
Poeme
de IOAN MOLDOVAN
terorişti cu înlocuitori
Vorbesc şi scriu după cum îmi dictează
Terorişti modificaţi genetic anunţă grindină aproape peste tot ca să mă ţină departe de ora când îmi va şopti: fiule,
Avionul traversează silenţios toate vârstele dormi liniştit, lasă, nu te teme
Bondarii de vară printre romaniţe stau la o răscruce de drumuri mi-e mintea trează la toate amănuntele
dintr-un cătun dat uitării celei oarbe şi şi la extreme
Cam astea le văd cum stau întins pe spate odată la 12 ani

Bine. Acum e momentul să văd altceva: neamuri, prieteni, duşmani Teglaş sau monstrul de sub pat
nuntaşi refuzaţi de toate nunţile – nimeni nu mă întreabă ce boli am
Toţi sunt scrişi cu un scris malign Stă acolo şi se tânguie
Speluncile de altădată sunt leit-motivul melopeii sale –
Cu un gest extracomunicant fiul mă apasă pe fontanelă Are la el instrumentele potrivite pentru orice ocazie
Ca un străin scoate pe lume E stăpânul oaselor mele
plângeri în preafrumoasa seară a rândunicilor întâi făcute mai apoi desfăcute de înşelătoarea sa jale
Acolo sub pat în vreo odaie pustie
se întinde peste blana de râs
scriu ca să nu uit scrisul Ar vrea să mă viseze
şi să mă termine cu un simplu surâs
Scriu ca să nu uit scrisul Ştiu bine că de-Acolo urcă fumul fumat
Citesc ca să nu uit Spre-Acolo cade cenuşa fostului împărat
Citesc ca să-mi amintesc Ştiu bine că urgent trebuie scâncind să mă mut iar
Îmi amintesc ca să scriu într-o altă chirie
Totul e casă Dar ce mă îngrijorează profund e că
O casă împărţită în două nu mai pot ridica un sac o ladă o pălărie
În jumătate locuieşte femeia voluptoasă cu care să-l îmbunez
În cealaltă stau eu îmbătrânit pentru ultima sa apropiată razie
Niciodată nu ne-am întâlnit aici pe pierduta noastră potecă
Pe-afară doar gălbenuşuri de ouă ce ne duce-mpreună spre Poarta Leilor fără cap

La mulţi ani!
Numai tu, vorbire, mergi înainte din amorţitul Peloponez
Eu voi veni, de voi veni, în urmă
Rupe urzicile
Împrăştie sare scrum pe masă
Urinează pe zăpezile grozave
Scurmă în zăpadă Mă voi ridica, voi lua laveta uzată, îl voi şterge
Să dai de colţii negri Mă pregătesc pentru alte petreceri
De căţelul zăpezii
Unul singur Sunt până-n gât în ţara bătrână
De ajuns pentru toată viaţa neatentă a ceea ce n-aş vrea să recunosc
Aici singurătatea e stăpână
plus un miros recuperat de mosc
provizoriu
Aici, ameţeala de-a fi e la fel
Sunt în totalitate citibil pentru că scriu doar citate cu clătinarea matinală a unui adolescent
Oricum, sunt în plan Or, eu sunt un guru tembel
Dovada: încă plătesc rate cu gura strigând: eşti dement?

Sunt şi eu rezultatul provizoriu al unei decompoziţii – ştiu, ştiu Stau într-o culă albă şi orbitoare
Aflu mereu deja-spusul într-o hulă de sălbăticii

Nu mai e de faţă celălalt mort ca să mă cenzureze Mâine în zori vine Ebenistul – iată o propoziţie optimistă
Aşa am ajuns să meşteresc un ceasornic pe care doar vorbind-o singur
şi nu mai ştiu să-l opresc o simt eu că ea există
într-o nişă sub care creşte chistul
Aş vrea să dorm, ca să fiu mai corect unei melancolii inconsistente. În rest, ziua
Să se poată citi p’orm textul infect al Doamnei Principale cu ornice indolente şi cu orfanii scuturându-se
Să i se vadă toate toxinele ca într-un dans african
din creştet până în poale să scape cumva de capetele lor de abia
golite de var de mai an
Dânsa scrie numai cu creioane bine ascuţite Acum îl voi chema pe fiul cel mare – iată o propoziţie
Cu mină neagră viguroasă adâncă promiţătoare. Apoi, îl voi chema
Mă haşurează şi pe fiul cel mic şi voi afla poate şi eu detaliile
Revine la o literă, la alta, împarte, desparte Poate-n grădinile lor suspendate au înflorit în sfârşit daliile
Le dichiseşte, le desăvârşeşte pe fondul muzical
ca să înţeleagă şi prostu’ satului al premiilor de consolare.

Tot timpul beată de melancolie căzută pe gânduri – „

Mereu ale altora

Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 7


Istorii şi infamii
Iulian Boldea
D ISCURSUL
GRAFIC
AUTOBIO-
– gen margi-
nal, a cărui expresivitate
se află la limita dintre fic-
ţional şi nonficţional, se
defineşte printr-o liberta-
te relativă în reprezenta-
rea fizionomiei trecutu-
lui. Valorificând resursele
autospecularităţii, me-
morialistica denotă o reprezentare bipola-
ră: înregistrează reacţiile eului în regimul
sincerităţii, consemnând, în acelaşi timp,
manifestări exterioare ale istoriei, siluete
contemporane, gesturi, întâmplări, scene la
care autorul a fost martor şi participant. De
aici polimorfismul genului, dificil de înca-
drat, discursul autobiografic absorbind, în
textura sa, amprenta subiectivităţii eului ce
se exprimă într-o dicţiune personală, dar şi
imperativele referenţialului. Din această
stilistică duală a văzutului şi a nevăzutului,
a textului şi a subtextului, a realului imedi-
at şi a afectivităţii repliate în interioritate
rezultă specificul discursului autobiografic,
cu margini fragile, cu limite fluctuante, de-
finit de o poetică a fragmentarului, a alea-
toriului, a relativităţii şi nuanţărilor seman-
tice. Lovinescu, practicant strălucit al
autobiograficului, îi percepe cu claritate li-
mitele, căci, „suprapusă strict pe realitate,
memorialistica se configurează, aşadar, pe
fapte şi experienţe fatal reduse şi ca număr
şi ca importanţă“. Mizând pe genul biogra-
fic, într-un context al accentuării interesu-
lui publicului cititor cu privire la receptarea
acestui tip de opere, Editura Humanitas a
publicat în ultimii ani cărţi de pregnantă
anvergură documentară şi umană (Nicolae
Iorga, Jurnalul ultimilor ani, Mihail Sebas-
tian, Jurnal, Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de
ani în Siberia, Annie Bentoiu, Timpul ce ni
s-a dat, Elisabeta Rizea, Povestea Elisabetei
Rizea din Nucşoara, Alexandru Mironescu,
Admirabila tăcere, Victor Ieronim Stoichi-
ţă, Despărţirea de Bucureşti, Nicu Negrici,
Amintiri din război, Petre Stoica, Amintirile
unui fost corector, Petre Solomon, Un perso-
naj care-mi poartă numele etc.).
O carte exemplară în sens recuperato-
riu, documentar şi moral este Istorii nescrise,
infamii neprescrise, de Eugeniu Bucheru
(Editura Humanitas, 2020). Cu subtitlul
Amintiri despre război, captivitatea în URSS
şi viaţa în comunism, cartea are o introduce-
re semnată de Constantin Ardeleanu şi este
îngrijită de Valentina Sandu-Dediu. Învă-
ţătorul Eugeniu Bucheru, ofiţer pe frontul
de Est, îşi scrie memoriile în anii ’80, în
aşa-zisul deceniu satanic, de radicalizare a
comunismului românesc sub Ceauşescu.
Paginile memorialistice au, explicit şi im-
8 • APOSTROF
plicit, un mesaj anticomunist pronunţat,
Eugeniu Bucheru considerând acel regim
de tristă amintire „un sistem poliţienesc
brutal care-ţi striveşte sufletul, îţi îngră-
deşte sau reprimă mişcările, îţi impune
umilinţa, o viaţă searbădă şi fără orizont“.
Sunt evocate „trei tărâmuri ale morţii“:
luptele din Crimeea şi Kuban, prizoniera-
tul în URSS, revenirea în ţară şi existenţa
în perioada comunistă. Dramatice, zgudui-
toare, descrise în regimul unei tulburătoare
autenticităţi, luptele la care a luat parte lo-
cotenentul rezervist Eugeniu Bucheru în
Kuban (Peninsula Taman) conturează un
tablou coşmaresc, de infern („Viroaga era
plină de cadavre care începuseră să se des-
compună, împrăştiind un miros greţos.
Măşti antigaz, lopeţi Linnemann, merin-
de, arme şi raniţe erau aruncate peste tot.
Oricât de gravă ar fi fost situaţia noastră –
şi era – aveam datoria să nu ne clintim de
pe poziţie.“) Locotenentul Bucheru este
luat prizonier de sovietici în aprilie 1944,
trăind experienţe traumatizante, greu de
descris („Săptămâna în care am căzut pri-
zonier a fost o săptămână a patimilor, nu
numai pentru că se întâmplase să fie săptă-
mâna dinaintea Paştilor, ci şi pentru că
atunci am cunoscut toată gama suferinţelor
şi umilinţei.“)
Imagini ale damnării, ale suferinţei şi
ale absurdului existenţial se întretaie în
carte cu secvenţe ale speranţei, cum este
aceea în care un bătrân rus le adresează
prizonierilor cuvinte încurajatoare („Fiţi
tari, nu vă pierdeţi nădejdea. O să vă ţină
într-un lagăr câţiva ani, cinci, şase sau chiar
mai mult, dar până la urmă trebuie să vă
dea drumul.“) Îmbarcarea, condiţiile inu-
mane de transport, alimentaţia precară,
intermitentă instaurează un regim de exter-
minare, prin care se pun la încercare limite-
le rezistenţei fizice şi morale ale prizonieri-
lor. Deplorabile sunt demisiile morale,
trădările, abandonul şi necinstea unor co-
legi care se raliază regimului comunist so-
vietic, inclusiv în cadrul faimoasei divizii
„Tudor Vladimirescu“ („Dacă ceva din noi
trebuie să supravieţuiască în conştiinţa ur-
maşilor, nu poate fi decât simţământul de
adâncă repulsie pentru cei care s-au vândut
pentru un blid de linte. Vânzarea le-a fost
de folos, adevărat. Au revenit în patria co-
munistă cu state de serviciu excelente, pe
care nu le-ar fi obţinut aici în baza merite-
lor reale. Au deţinut şi poate mai deţin încă
posturi importante, unelte oarbe în slujba
unei puteri înstăpânite cu forţa.“) Dincolo
de suferinţe, de trădări, de umilinţe şi de
dramatica ruptură de cei dragi, paginile
cărţii consemnează firave soluţii compen-
satorii ce îi oferă autorului iluzia unei sal-
vări („În anii de captivitate care au urmat,
am ajuns la concluzia că, spre a compensa
numeroasele mizerii ale vieţii, cerul ne-a
dăruit două lucruri: speranţa şi somnul.“)
Corespondenţa cu cei de acasă, în condiţii
dificile (se puteau scrie doar cărţi poştale,
cu câteva propoziţii) e, de asemenea, sursă
a unei fragile speranţe ce întreţine supra-
vieţuirea prizonierului, rândurile sosite de
acasă transformându-se într-un adevărat
„elixir“ („E lesne de închipuit febrilitatea
cu care era aşteptată corespondenţa, câtă
fericire putea aduce un asemenea mesaj
transmis pe o fiţuică mizerabilă de hârtie
cenuşie, abia mai mare ca o carte de vizită,
dar provenind din patrie, de la fiinţele cele
mai apropiate.“)
Nu lipsesc, din acest univers dantesc, al
ororii umane din lagăre (Monastîrka şi
Oranki), unele episoade ce întreţin un sen-
timent al empatiei şi solidarităţii, în condi-
ţiile în care prizonierii par a-şi fi pierdut
orice urmă de demnitate şi de umanitate.
Memorabile sunt momentele în care dem-
nitatea răscumpără fiziologicul degradat,
acordându-se atenţie nobleţei umane, ce
supravieţuieşte în ipostaze degradante, în
suferinţe şi torturi de neîndurat. Întoarce-
rea acasă, contactul cu noile realităţi ale
lumii comuniste reprezintă un şoc pentru
memorialist, mai ales în privinţa profilului
oamenilor, desfiguraţi de ideologia comu-
nistă, de frică, de alienare: „Cea dintâi im-
presie pe care am avut-o a fost că nimic nu
mai arăta ca la plecare [...] Transformarea
cea mai adâncă o suferise omul. Pe acesta
cu adevărat nu-l mai recunoşteai [...] Acum
privirile oamenilor căutau pieziş, parcă te
pândeau. Nu vedeai decât figuri încrunta-
te“.
Paginile memorialistice din volumul Is-
torii nescrise, infamii neprescrise redau, în
culori apăsătoare, o realitate sumbră, dra-
matică, inventariind cazuri-limită, destine
tragice, descifrând metamorfozele umanu-
lui în condiţii de exterminare. E o carte-
document, o lecţie subtextuală despre li-
bertate şi despre abolirea ei, despre
demnitatea umană şi despre desfigurările
umanului, o carte scrisă într-un stil sobru,
aparent neutru, din care nu lipseşte, totuşi,
amprenta empatică a interogaţiilor şi neli-
niştilor cu privire la avatarurile condiţiei
umane. Refuzul uitării, sancţiunea etică,
rostul recuperatoriu şi elanul transgresării
limitelor – sunt calităţile acestei cărţi ce
redă arhitectura unor făpturi surpate de
suferinţă şi de torturi, conferind demnitate
unor gesturi şi atitudini în aparenţă inerte,
lipsite de relief.
„

Istorie
România la Centenar:
perspectiva lui
Oliver Jens Schmitt
Cristian Vasile
P ASIUNEA ISTORICULUI
austriac de origine elve-
ţiană Oliver Jens Schmitt
pentru România şi zona
sud-est europeană a înce-
put prin 1994, atunci
când se regăsea într-un
cămin studenţesc vienez
alături de vorbitori ai
limbilor din spaţiul geo-
grafic sus-amintit (între ei, nu puţini ro-
mâni). În cazul său, este remarcabilă mobi-
litatea intelectuală, însoţită de capacitatea
de a migra cu multă competenţă academică
de la un subiect de istorie medievală (alba-
neză) – biografia lui Skanderbeg – la o te-
mă de istorie contemporană (autohtonă):
biografia „Căpitanului“ Corneliu Zelea
Codreanu, apărută şi în română în 2017.
Un an mai târziu, la finele lui februarie
2018, profesorul de istorie sud-est euro-
peană de la Universitatea din Viena a fost
invitat să susţină o prelegere la Ateneul Ro-
mân în cadrul seriei de conferinţe „Despre
lumea în care trăim“ (eveniment ce marca
inclusiv apropierea Centenarului de la Ma-
rea Unire). Oliver Schmitt a vorbit atunci
despre bilanţul unui secol de istorie româ-
nească având ca punct de reper momentul
1918 şi fiind provocat cu întrebări de Mari-
an Voicu, jurnalist la TVR. În toamna lui
2018, textul conferinţei sale – considerabil
adăugit – a şi apărut sub formă de volum:
Oliver Jens Schmitt, România în 100 de
ani. Bilanţul unui veac de istorie. Urmat de
un dialog cu Marian Voicu, traducere din
germană de Wilhelm Tauwinkl, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2018, 134p.
Cartea este mai mult decât un volum
mic pe o temă mare, constituindu-se şi
într-un soi de ghid pentru pregătirea unei
discuţii intelectuale, a unei dezbateri istori-
ografice despre momentele dramatice ale
trecutului recent. Bilanţul făcut de Oliver
Schmitt a fost cumva pregătit şi modelat de
studiile şi cercetările sale întreprinse de-a
lungul deceniilor şi circumscrise unor im-
portante subiecte de istorie românească: pe
lângă biografia liderului legionar, a coor-
donat, între altele, volume despre istoria
Mişcării Legionare şi despre politicile agra-
re din România interbelică: Armin Hei-
nen/Oliver Jens Schmitt (editori), Insze-
nierte Gegenmacht von rechts. Die „Legion
Erzengel Michael“ in Rumänien 1918-1938
(München, 2013); Sorin Radu/Oliver Jens
Schmitt (editori), Politics and Peasants in
Interwar Romania: Perceptions, Mentalities,
Propaganda (Cambridge, 2017).
Încă din aceste studii şi cărţi, autorul a
semnalat rolul clerului în susţinerea lui
Corneliu Zelea Codreanu, a Mişcării Legi-
onare şi, în general, a naţionalismului etno-
cratic. Acest aspect se regăseşte şi în volu-
mul bilanţier. În plus, Schmitt este intrigat
de faptul că, în spaţiul public, inclusiv pro-
fesionişti ai istoriografiei mai degrabă cele-
brează şi nu discută în mod critic relaţia
dintre stat şi naţiune ca unitate indisolubi-
lă. Iar acest fenomen încă nu ar fi atât de
pernicios dacă nu s-ar adăuga şi preluarea
unui maniheism din trecut (inclusiv din
interbelic), acela al existenţei unei opoziţii
interne şi a unui duşman din afară, entităţi
„malefice“, care justifică glorificarea fără
rezerve a statului, indiferent de natura (dis-
cutabilă) a regimului politic. Discuţia des-
pre perioada interbelică ocupă un loc cen-
tral în volumul datorat lui Schmitt, mai
ales că autorul are de luptat cu o percepţie
colectivă adânc înrădăcinată, îndeosebi la
nivelul elitelor intelectuale, a unei epoci de
aur servind ca termen de comparaţie pen-
tru a scoate în evidenţă decăderea accentu-
ată din timpurile comunismului. Pe scurt,
interbelicul a fost văzut de către mulţi for-
matori de opinie de după 1989 ca o perioa-
dă cu care România ar trebui să reia conti-
nuitatea (p. 21), inclusiv datorită unor
prezumate standarde democratice şi libera-
le care s-ar fi regăsit în anii 1920 şi 1930.
Cu riscul de a se exprima prea brutal,
Schmitt contrazice această perspectivă,
scoţând în evidenţă carenţele grave ale sis-
temului politic şi constituţional interbelic
aflat de prea multe ori sub imperiul stării
de asediu, al cenzurii şi centralismului ex-
cesiv. S-a mai adăugat omogenizarea (naţi-
onală) cu corolarul ei (nefast, prin exacer-
bare şi exclusivism): clasificarea de către
stat a cetăţenilor după criterii etnice şi reli-
gioase în condiţiile în care România de
după 1918 semăna mai degrabă cu un stat
multinaţional (doar 72% dintre locuitori
erau etnici români, şi nu toţi de confesiune
ortodoxă – p. 21).
Privind retrospectiv, Schmitt constată
că istoria României din ultima sută de ani
este şi istoria dispariţiei sau a diminuării
dramatice a mai multor minorităţi naţiona-
le (evreii, germanii etc.). Aparent parado-
xal, sub comunism s-a obţinut omogeniza-
rea etnică, adică s-a împlinit ceea ce
legionarismul/ultranaţionalismul interbelic
preconiza. Activismul violent social-revolu-
ţionar şi naţionalist proletar al legionarilor
şi-a găsit continuitatea în comunism (p.
31). Concluzia autorului este că cel mai
probabil „comuniştii au continuat moşte-
nirea legionară în mai mare măsură decât
ar bănui astăzi mulţi dintre români“ (p.
36).
O altă dimensiune importantă a lucrării
este abordarea unor aspecte neglijate sau
ocultate în mod deliberat în literatura isto-
rică autohtonă. Doar două exemple: lovitu-
ra de stat regală din februarie 1938, însoţi-
tă de validarea primită chiar din partea
patriarhului ortodox Miron Cristea care,
acceptând funcţia de prim-ministru, a legi-
timat abolirea democraţiei (chiar aşa im-
perfectă cum era) (p. 23). În fine, „cedarea
Basarabiei, a Bucovinei de nord şi a ţinutu-
lui Herţa a fost trecută sub tăcere în 2010,
o expoziţie la Arhivele Naţionale fiind sin-
gura acţiune publică vizibilă care a pus o
întrebare dureroasă: ce fel de stat şi ce fel de
elită predă, fără luptă, milioane de cetăţeni
în mâinile Uniunii Sovietice a lui Stalin...“
(p. 23). În 1940 s-a vădit lipsa de încredere
şi de responsabilitate a elitelor, iar Schmitt
aduce şi argumente pentru a-şi susţine afir-
maţiile.
Frazele-cheie ale cărţii vizează continu-
itatea ideatic-ideologică dincolo de regi-
muri politice diferite. Schmitt identifică un
„fir roşu“: „forma dominantă, autoritar-
totalitară, a statului a avut, în fapt, o supra-
structură ideologică de o continuitate re-
marcabilă: etno-naţionalismul ortodox“ (p.
33). Merită reţinută şi afirmaţia că legiona-
rismul „a influenţat extrem de puternic
dictatura regală şi pe cea militară. Dictatu-
ra regală era, în multe privinţe, un stat legi-
onar fără legionari în fruntea statului: mili-
tarizare, omogenizare naţională,
instrumentalizarea Bisericii, politică eco-
nomică intervenţionistă şi iliberalism soci-
al“ (p. 36). Discursul naţionalist s-a carac-
terizat şi prin ridicarea în slăvi a statului,
un stat reprezentat în ultima sută de ani de
instituţii precum serviciile secrete, Biserica
majoritară, Armată, Academie (p. 37). Aici
istoricul remarcă şi continuitatea structura-
lă (nu de personal) dintre Siguranţă şi Se-
curitate, precum şi folosirea serviciilor se-
crete ca mijloc central al exercitării puterii.
A existat percepţia că Oliver Jens Schmitt
„atacă“ nejustificat Biserica şi câţiva intelec-
tuali proeminenţi; în aceste condiţii, mai
mulţi istorici s-au simţit datori să intervină
pentru a rectifica perspectiva oferită de
profesorul vienez. Nu mă alătur acestor
critici, dar îmi îngădui să aduc câteva nuan-
ţe. Autorul susţine că „[Biserica Ortodoxă
Română] a asuprit Bisericile protestante
tradiţionale şi le-a reprimat pe cele neopro-
testante, considerate în ansamblu, de către
BOR, adversari care «s-au îndepărtat de la
adevărata Biserică“ (p. 46). Mai degrabă
statul – prin organele poliţieneşti – a repri-
mat cultele neoprotestante având câteodată
largul concurs, nefast, al unor ierarhi şi
preoţi ortodocşi. Schmitt ar fi înlăturat
poate multe critici dacă ar fi delimitat mai
clar între ierarhia ecleziastică şi clerul infe-
rior ortodox; mai mulţi preoţi au fost în
interbelic membri ai PNŢ şi PNL, iar sub
comunism au populat în număr mare siste-
mul concentraţionar. La fel, o simplă notă
despre sfârşitul tragic al lui Gh. Brătianu ar
fi anulat brutalitatea prezentării lui doar ca
„omul de legătură cu Hitler“ (p. 53).
„
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 9

Paradisul (ne)regăsit
Ştefan Bolea
C U UN TITLU desprins
parcă din Tenet, ulti-
ma producţie a lui Chris-
topher Nolan, volumul
lui Liviu Ornea, Viitorul
anterior (Bucureşti: Ne-
mira, 2020) reprezintă o
incursiune în memoria-
listica ficţională, în care
personajul principal în-
cearcă să „oprească clipa“ pentru a se „re-
poziţiona“ în funcţie de trecutul său. Cos-
min Ciotloş, prezentându-l pe autor pe
coperta a IV-a, remarca: „Pretextul autobi-
ografic al povestirilor lui Liviu Ornea nu
trebuie să înşele: nu nostalgia e personajul
lor principal. […] Ce urmăreşte el aici nu e
atât viaţa unui om care, ajuns sexagenar, îşi
recheamă dulce tinerii săi ani, cât însuşi pro-
cesul convulsionat al recuperării trecutului“
(s.a.). Accentul nu ar cădea, deci, pe gloria
paradisului pierdut, ci pe procesul său de re-
cuperare. Deşi este o linie validă de argu-
mentare/interpretare, mi se pare că tocmai
La voie humaine
Proză
„C ’ÉTAIT UN TEMPS déraisonnable,/ On
avait mis les morts à table,/ On faisait
des châteaux de sable,/ On prenait les loups pour
des chiens“. Fredonez prost, te cred, doar mi-
ai spus-o de-atîtea ori, ce pot să fac? N-am
voce, ori poate n-am ureche – ceva sigur
n-am eu –, dar n-are importanţă. Versurile,
doar ele contează. Ca să vezi, mai mare ru-
şinea, aşa francofil convins cum mă ştii şi
topit după muzica franţuzească, aia despre
care tu zici că nici nu-i muzică, da, habar nu
aveam despre melodia asta a lui Ferré. Vor-
ba vine, melodie: cîntec, că melodie nu prea
are. Nici n-am ascultat tot Ferré, recunosc,
ştii că sînt mai ales cu Brel şi Brassens. Dă-
dusem peste versuri – fără să ştiu că sînt şi
cîntate – într-o povestire a lui Tabucchi pe
care o citisem demult, ţin minte că mă şoca-
seră. I-auzi cum sună: „C’était un temps
déraisonnable,/ On avait mis les morts à table“
– bun, e Aragon, a fost comunist, ştiu, nu
dă bine, pe deasupra şi titlul cîntecului e
imposibil, Est-ainsi que les hommes vivent?,
dar asta nu mai e vina lui Aragon. Aşa bine,
pentru că Ferré a luat o parte din poemul
Bierstube Magie allemande şi i-a pus titlul
ăsta. Nu l-ai citit? Aa, merită, să ştii. Hai, că
10 • APOSTROF
nostalgia este personajul principal al volu-
mului, fiind principalul factor de distorsio-
nare a trecutului recuperat. De aceea, ies
bine, aproape perfect, primele trei povestiri
ale volumului, mai depărtate de prezentul
naratorului: „Opt ore“, „Biuta“, „Daniela“.
Trecutul recent sau relativ mai apropiat de
punctul de referinţă al povestitorului este
transpus într-o proză mai lipsită de nerv şi
mai diluată.
Eli Bădică, coordonatoarea colecţiei
n’autor în care a apărut Viitorul anterior,
compară volumul cu Moartea lui Ivan Ilici.
Trimiterea nu este foarte precisă: dacă în
nuvela pre-existenţialistă, moartea iminen-
tă constituia mecanismul declanşator al
conştiinţei (moartea era „trezirea“), decli-
cul din proza lui Ornea este mai degrabă
tranziţia de la maturitate la bătrâneţe (de
aceea cartea ar putea deveni o sursă impor-
tantă pentru studiile de ageing). Mai mult,
bătrâneţea nu-i trezeşte personajului lui
Ornea o bessere Bewußtsein, o conştiinţă mai
bună schopenhaueriană, ci şi mult resenti-
ment, chiar furie şi disperare, ceea ce îl face
simpatic şi modern. „Degeaba citise Cicero
şi alte mormane de cărţi pline de înţelep-
ciune, menite să te-nveţe cum să îmbătrâ-
neşti senin şi cu folos. Era supărat, furios şi
nu vedea nimic bun în bătrâneţea lui decre-
Liviu Ornea
tu citeşti în franceză, dacă vrei îţi împrumut
eu volumul. Apropo, m-am amuzat odată
să caut în fişierul de la B.C.U. titluri care
conţin cuvintele „om“ şi „oameni“. E fabu-
los! Am şi notat, am o listă lungă, e undeva
printre hîrtii, pe birou... găseşti de toate,
uite cîteva mostre: „Omul cu mîrţoaga“,
„Omul care-a văzut moartea“, „Oameni şi
şobolani“, dar şi „Şoareci şi oameni“ – e
psihanalizabil, nimeni nu scrie despre oa-
meni şi urşi sau tigri –, „Omul dezrădăci-
nat“, „Oameni şi javre“ (exact, Gheran!),
„Oameni şi jivine“ (asta-i Lucia Demetrius,
aşa-i că nu ştiai?), „Omul descompus“... nu,
nu, mai am, sînt şi mai poetice: „Omul in-
vizibil“, „Oameni şi umbre“, „Oameni din
Dublin“, „Oameni de lut“, „Omul fără în-
suşiri“, „Omul din subterană“, „Omul re-
voltat“, „Omul care aduce ploaia“, „Oameni
cari au fost“, „Oameni de hîrtie“, „Oameni,
ani, viaţă“, „Omul cu ochi suri“, „Omul,
după 33 de ani, scapă“ – tot ce vrei, di tutti
colori. Başca filmele. Bine, bine, mă opresc.
Dar te-ai gîndit vreodată că n-au trecut
decît vreo cincizeci de ani între „Omul – ce
mîndru sună acest cuvînt!“ şi „Mai e acesta
un om?“ Totuşi, zi şi tu, versurile sînt bune,
pită, la dracu’ cu toţi imbecilii care exaltau
vârsta a treia! Când auzea că ăştia tot în-
cearcă să prelungească viaţa, îşi ieşea din
minţi“ (p. 115).
Una din cele mele mai reuşite povestiri
ale cărţii, „Biuta“, constă în rememorarea
unui exerciţiu de tir din armată. Personajul
principal strănută în timp ce apasă involun-
tar trăgaciul, iar glonţul, ratând complet
ţinta, se duce peste biută. După ce este
apostrofat violent de comandantul de plu-
ton şi de comandantul companiei, urmează
imprecaţiile antisemite ale colonelului.
„Să-mi tragi tu un glonţ peste biută! Boule!
Să-mi faci de râs regimentul! Pe celelalte cum
de-ai putut să le bagi în ţintă, băga-te-aş în
mă-ta să te bag! Auzi, băi soldatule, ştii pro-
verbul ăla românesc? […] Hai, hai, chiar dacă
eşti evreu.// Brânză bună-n burduf de câine.
Ăsta era proverbul pe care şi el, chiar evreu
fiind, ar fi trebuit să-l ştie“ (pp. 15-6).
Exerciţiul de la poligon are loc în octom-
brie, iar soarele din Balanţă şi culorile
toamnei îi dau personajului o stare de me-
lancolie şi de limpezime deopotrivă. „A
fost […] prima dată când a simţit aproape
fizic, visceral […] coexistenţa, întrepătrun-
derea frumosului şi a urâtului, a binelui şi a
răului şi a înţeles că, oricât s-ar strădui ei
să-l aneantizeze, să-l umilească, să-l chinu-
iască, exista o zonă intimă de puritate la
care ei n-aveau acces, care îi rămânea în în-
tregime lui, în ea stând, de fapt, salvarea“
(p. 13). O frază care aminteşte şi de Ameri-
can Beauty, şi de Fragii sălbatici. În Viitorul
anterior, peste melancolie/nostalgie trece
aripa uşor maniacală a unei ieremiade.
„
proaspete încă, parcă-s de-acum. Cum care?
Ale lui Aragon, nu despre ele vorbeam? Mi-i
şi imaginez, he, he, pe mortălăii ăia la masă,
schelete la costum şi cravată, ca într-un ta-
blou al lui Delvaux, sau, mai rău, cărnuri
descompuse cu figuri emaciate, mînuind
elegant tacîmurile. Ei, sinistru,
ţi-ai pierdut tu umorul. Păi, vezi tu ceva
normal, rezonabil, cum zicea ăsta, în jurul
nostru? Zău, fii cinstită, recunoaşte! Ferré
însă o cîntă prost, din păcate, ţi se rupe ini-
ma – o dizează, o interpretează, dar n-o
cîntă. E pe albumul „Les Chansons
d’Aragon chantées par Léo Ferré“, din ’61,
am găsit însă o interpretare mult mai bună
a unei canadience, Renée Claude. N-o ştii?
E mult mai bună, te rog să mă crezi, merită
s-o cauţi, asta chiar are voce. Nu, dragă, fii
liniştită, n-am de gînd să-ţi fac „iarăşi“ un
expozeu despre muzica franceză – dar ai şi
tu grijă, nu mă lăsa să mă lansez în Brassens,
te rog, că nu mă mai pot opri –, oricum, nu
de-asta te-am sunat. Ei, vorbesc mult, da,
parcă n-ai ştii, ăsta-s eu, vorbesc, vorbesc.
Chestia e că mi-e îngrozitor de frică. Nu
ştiu cum am ajuns la Ferré care, te rog să
mă crezi, de fapt, ştii foarte bine, nici nu-mi
place grozav, mi se pare poseur, mai degrabă
poet şi actor cabotin, dar nu cîntăreţ. Deşi,
trebuie să recunosc, are cîteva melodii foar-
te bune, şi eu ştiu ce zic, la asta mă pricep,
sînt cîteva foarte bune, „Avec le temps“ mai
ales – lacrimogenă, melo, sirop, fie cum vrei
tu, dar tot te furnică, şi finalul ăla, „avec le
temps on n’aime plus“, cum îl spune tipul,
acel „plus“ scuipat printre buze, plesnit, e
formidabil, îi plăcea şi lui Leo, am vorbit
mult despre el, îl găseşti pe YouTube, chiar
în concert, cu pletele alea albe. Da, bine, mă
adun, mă adun, îi las naibii pe ăştia cu mu-
zica lor, cu toate că... De fapt, dracu’ ştie
dacă e mai bine să mă adun sau să bat cîm-
pii-n lung şi-n lat, cu sau fără graţie, nici nu
contează. Pentru că dacă mă adun, atunci
mi se face frică. Mă rog, frică mi-e întruna,
dar dacă mă adun, cum zici tu, atunci îmi
aduc aminte cît de frică mi-e şi simt spaima
asta aproape fizic, mă strînge gheară de gît,
mă sufocă – frica, da, spaima, panica, groa-
za, oroarea, cum vrei tu să-i spui mai fru-
mos. Aşa, cînd îmi las mintea, cîtă mai e şi
ea, să hălăduie, să zburde prin bălării, o mai
uit. Nici nu ştiu de ce anume îmi e mai fri-
că, de cutremur sau de chestia ailaltă. Ştii,
am citit că frica ar fi o „emoţie autoprotec-
toare“ – exact aşa! –, „cu rol esenţial în su-
pravieţuire“. Vezi să nu! Poţi să-mi spui de
ce anume mă tot autoprotejez eu? Sau poate
aia despre care-am citit o fi frica bună iar
eu, depresiv şi anxios cum mă ştii de-o via-
ţă, o am pe-aia rea. Să fie la ei acasă! Ulti-
mul cutremur l-am prins în Italia, în 2017,
era trei noaptea, s-a mişcat patul cu mine,
s-a deplasat mult, nu aşa, s-a zgîlţîit camera,
a fost şi o replică dură, dar în oraşul în care
eram n-a căzut nimic, am avut baftă. Nu
le-am scăpat nici pe cele de la noi, din ’77
încoace le-am prins pe toate, unul n-am ra-
tat. Păi, se putea? Sînt nopţi întregi în care
stau treaz, mă tot întorc de pe o parte pe
alta – ştii că nu pot să dorm decît pe-o par-
te, şi niciodată nu-mi iese pe stînga; tot în-
cerc, dar degeaba! Stînga nu mai e bună nici
la dormit, că bine zici. O fi de la inimă, par-
că poţi să ştii? Pe de-o parte (pe stînga, da),
sufăr că nu pot să dorm, pe de altă parte mă
bucur că mai întind de trezie şi nu risc să
mă prindă dormind. Îmi zic: ce-ar fi să vină
chiar atunci cutremurul şi eu să fiu în pija-
ma sau, şi mai rău, dacă e vara, gol puşcă şi
transpirat. Ce-aş face? Pentru că de venit,
sigur vine el odată, aşa zic toţi ăştia care se
pricep – măcar de-ar veni mai repede, să ter-
minăm şi cu asta. Cum scap? Iar apoi mi-e
ruşine că mă gîndesc întîi la mine şi abia
după aceea la ceilalţi, dar ăsta-i adevărul,
mă terorizează eventualitatea de a mă prin-
de cutremurul în pijama sau, culmea gro-
tescului!, pe budă şi ştiu că dac-ar fi să fie,
atunci n-aş fi în stare de nimic eroic, n-aş
sări să-i scot pe alţii, nici nu mi-ar trece prin
cap, aş crăpa meschin, încercînd să scap eu,
eu, chircit, nici nu ştiu cum să spun, gîndă-
ceşte – uite, îmi place cuvîntul, acum l-am
inventat –, gîndăceşte, adică ruşinos de bi-
cisnic. Pînă şi frica asta e ridicolă şi ruşinoa-
să, dacă-i spun cuiva, rîde de mine şi cu cu-
ru’. Ovrei fricos, exact cum se aşteaptă ei de
la noi. În ’77, eram la opt, s-a clătinat blocul
ăla de zece etaje, o singură scară, nici nu se
prea făceau mai înalte pe-atunci, dar n-a că-
zut, am ieşit în faţa blocului cu tata, apoi
m-am dus singur din Chibrit pînă în Balta
Albă, să văd ce-i cu bunicii – ţi-am mai po-
vestit, oi fi uitat –, am mers pe jos, am mai
prins cîte-o maşină 34 – aia care ajungea
pînă la poşta Vitan, au scos-o de mult –, am
înlemnit la grozăvia de la Casata, nici nu
cred că mai văzusem vreun bloc dărîmat
pînă atunci, am şi urcat în el după cîteva
zile, mă rog, în ce mai rămăsese din el, ca
să-l ajut pe profu’ de fizică să strîngă ce mai
era de strîns – cum nu mă crezi?, aşa a fost,
cum să uit aşa ceva? Bunicii dormeau tun,
habar n-au avut de nimic, dar eu n-am mai
vrut să dorm acasă, ne-am mutat la nişte
prieteni de-alor mei, undeva lîngă Operetă.
Mi-a trecut după vreo trei zile. Mă rog, un
fel de-a spune. Mă ţin, sigur că mă ţin, nu
urlu pe stradă, nu te teme. Dar parcă-i din
ce în ce mai rău, şi cu tot ce se scrie. Chestia
cealaltă? Ei, care, doar am mai vorbit de-
atîtea ori. Ştii, am citit în tinereţe un roman
al lui Bashevis Singer, în engleză îi zicea
„Dangling man“, nu ştiu cum s-ar traduce
mai bine, un fel de „Tipul care nu se poate
hotărî“, dar înţelegi tu ce vrea, e despre un
tip care trăieşte la New York şi e gazetar la
un ziar de limbă idiş, intelectual cu proble-
me, contorsionat, sigur, cum altfel?, şi toată
viaţa lui se învîrte numai în mediul evreiesc,
de parc-ar fi mutat ghetoul din Varşovia la
New York şi altceva n-ar mai exista în oraşul
ăla decît ovreii noştri. Într-un fel, cam asta
şi făcuse, pentru că, în război, tînăr de tot,
trăise ascuns undeva la ţară, în casa slujnicei
familiei lui; asta, femeie analfabetă, tînără şi
ea, de vîrsta lui, avusese grijă de el toţi anii
ăia. Ei, şi după ce se termină războiul, el se
însoară cu ea – se simte dator şi chiar e, nu?
– şi-o ia cu el în America şi ea, în felul ei
supus, tăcut, îl iubeşte, n-am alt cuvînt, şi
chiar învaţă ce trebuie să facă o soţie evrei-
că, cum se pune masa vineri seara, cum să-
şi acopere capul, ce se spune, şi alte alea.
Dar n-au despre ce vorbi, sau aşa crede, aşa
simte el, lumile lor par complet diferite,
poate chiar sînt. Ei, şi el are vreo două
amante – evreice, sigur, tot scăpate din răz-
boi, tot din Europa, una parcă trecută şi
prin lagăr, am mai uitat, l-am citit demult,
fiecare cu paranoia, cu coşmarurile şi cu
obsesiile ei, vai de mama lor!, iar el pendu-
lează, se împarte între femeile astea nenoro-
cite, cu suflete şi corpuri chinuite, violate –
îţi dai seama ce pot simţi oamenii ăştia cînd
fac dragoste: tortură, nu bucurie. Nu, n-ar
merge Woody Allen, cred că nici ca regizor
n-ar merge, ăsta are alt tip de umor, aş pune
pariu că n-a făcut nimic după Singer, bănu-
iesc că nici nu-i place. Cartea asta e populată
de morţi vii, exact aşa, morţii la masă, ăştia
sînt. Ei, şi el mereu se gîndeşte că, pînă la
urmă, dacă vin iar nemţii sau alţii, cine-or
veni, pentru că, vezi tu?, undeva, foarte
adînc, în sinea lui, el se teme sau, de fapt,
cum să zic?, ştie, e sigur, simte că nu s-a
terminat, pentru că asta nu se termină nici-
odată, sper că eşti convinsă, o să mai fie, nu
ştie el cum şi nici eu nu ştiu, de unde să
ştiu?, parc-aş vrea să ştiu!, dar sigur o să mai
fie, şi-atunci îşi imaginează că nevastă-sa,
poloneza aia limitată şi credincioasă, ar pu-
tea zidi intrarea într-una dintre camerele
apartamentului lor newyorkez şi ar putea
masca o trecere secretă prin care l-ar hrăni
şi îngriji aşa cum mai făcuse şi în Polonia,
în război, şi poate c-ar scăpa din nou. Asta
e tot, la sfîrşit – cam tezist, dar poate nu-i
rău nici tezismul uneori – rămîne cu polo-
neza, aşa cum se cade, aşa cum e moral, nu?
Mă rog, atît de moral cît mai poate fi cineva
după ce-a trecut prin război, şi refugiu, şi
lagăre. Doar i-ai citit pe Levi, pe Borowski
şi pe toţi ceilalţi. Poate că am citit prea
• Liviu Ornea
mult, cum zici tu, şi de-aia mi-e acum frică,
ai şi tu dreptate. Păi, ce să fie raţional la fri-
că? Sau, dimpotrivă, poate că e singura re-
acţie raţională. Dar se transmite, se ia, ştii?
Ce zici? Sigur că sînt nebun, abia acum afli?
Bineînţeles, tocmai asta e nebunia, că nu
am de ce şi tot... Dar nebunia şi mai mare e
că eu sînt terorizat de ceva ce n-am trăit
decît din poveşti. Ce să fac? „Sînt suflet în
sufletul neamului meu.“ Sigur, aşa e cum
zici, mie nu mi-a făcut nimeni nimic. Încă.
Puşchea pe limbă! Unde să plec? Zi-mi tu
unde să plec şi plec. Mîine plec. Serios. Dar
nu-i peste tot la fel? C’est un temps déraison-
nable, ma chère, comme dit l’ami Aragon. Şi,
hai să fim serioşi, dacă n-am plecat eu cînd
eram tînăr... Ăia exact asta aşteptau de la
noi, să plecăm. De ce să fi plecat? Ca să fie
ei fericiţi? Ei, shrink, psihi. Am eu bani să-i
dau lui? Şi chiar dac-aş avea, de ce să-i dau?
Ce să-mi facă, ce să-mi spună ăla? Ştie el
ceva ce nu ştiu eu? Lasă, te am pe tine, tu
eşti shrinkul meu. Psihi mu. Te sun pe tine
cînd m-apucă, n-am răbdare să scriu, să
compun mesaje, scrisori – eu nu-s Herzog,
şi-mi face aşa bine să te-aud... Hai, nu-nchi-
de, te rog, ne me quittes pas. Stai liniştită, că
nu-ncep să cînt. Apropo, ştii poza aia for-
midabilă – da, mă repet, şi ce dacă mă re-
pet?, de unde Dumnezeu vrei să mai scot
ceva nou de-acum? – poza cu Brel, Ferré şi
Brassens în jurul unei mese pline cu micro-
foane, ei toţi fumînd îndesat, ca-n vremuri-
le bune? Am cumpărat-o odată, de la Paris,
o ţin pe birou, sub sticlă. Am deja reuma-
tism, ai uitat? Oricum nu mai contează. Da,
da, bine, ştiu că ne-am despărţit de vreo
douăzeci de ani – mult mai mulţi, deja,
decît am stat împreună. Oricum, de ce te-oi
fi simţind tu obligată să mi-o reaminteşti
de fiecare dată cînd te sun? Iar de ce ne-am
despărţit, numai tu ştii. Cum nu ne potri-
veam? Citiserăm aceleaşi cărţi, văzuserăm
aceleaşi filme, ne plăceau aceiaşi pictori! Ca
să nu mai zic de jofre. Ce bază mai bună
pentru o căsnicie decît jofrele, Cehov şi
Fellini? Şi, de fapt, ca să fim foarte exacţi,
doar eşti filoloagă, nici nu ne-am despărţit,
doar tu te-ai despărţit de mine, ceea ce e cu
totul altceva, sînt sigur că sesizezi diferenţa.
Da, da, ştiu, n-ai mai suportat. Nu m-ai
mai suportat. Mai più. Ei, eu tot aici sînt,
oarecum de nedespărţit, cum ar veni. Fidel.
Ca Teleghin, da. Şi pe cine-ai vrea tu să
sun? Parcă n-ai ştii... „Sînt singur şi mă du-
ce-un gînd“. Cît e? Serios, chiar atît de tîr-
ziu s-a făcut? Bine, bine, iartă-mă, iartă-mă,
hai, nu te supăra, te rog... hai, gata, te las să
dormi, văd eu ce fac, mai iau unul, da, hai,
pa, noapte bună.
„
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 11

Critică literară
Nicolae Steinhardt
într-o nouă lectură
Ion Pop
D UPĂ MONOGRAFIA
referinţă dedicată în
urmă cu un deceniu de
de
George Ardeleanu operei
lui N. Steinhardt (N.
Steinhardt şi paradoxurile
libertăţii, Humanitas,
2009), mai tânărul cerce-
tător Adrian Mureşan
(născut în 1982, cu studii
filologice clujene, autor deja al mai multor
cărţi de studii şi eseuri de istorie literară),
propune un masiv tom dedicat aceluiaşi au-
tor, sub titlul Vârstele subversiunii. N. Stein-
hardt şi deconstrucţia utopiilor, Ed. OMG,
2020). Aparent intimidat la început, cum
mărturisea într-un loc, de performanţa in-
terpretativă a profesorului universitar de la
Bucureşti, el îşi anunţa totuşi imediat şi
proiectul de lectură extinsă, aprofundată, a
operei (ce fusese citită de criticul predece-
sor cu precădere în dimensiunile ei biogra-
fice, ideologice, teologice, şi-l situa în prim
plan pe omul Steinhardt), propunându-şi
acum o analiză atentă, cvasiexhaustivă, a
operei: adică a amplei suite de scrieri de fac-
tură eseistică, degajate de constrângerile şi
convenţiile criticii literare în sensul ei strict,
de lectură specializată, aplicată unor texte
studiate sub unghiul valorii estetice şi soli-
citând, ca atare, evaluarea. Se vede însă
chiar din titlul noului demers că în joc şi
într-o poziţie centrală rămâne tot ideea de
libertate, cu un accent mai apăsat de data
aceasta pe modalităţile (strategiile) de con-
fruntare cu, şi de înfruntare a constrângeri-
lor regimului totalitar. Or, din acest punct
de vedere, scrisul şi datele biografiei inte-
lectuale ale lui N. Steinhardt oferă o sub-
stanţă dintre cele mai generoase. Orice citi-
tor atent poate observa că tema obsedantă a
reflecţiilor scriitorului este condiţia omului
agresat, pândit în permanenţă de ochiul în-
gheţat al organelor de represiune, şi că un
obiectiv major este pentru el căutarea ex-
presiei eliberatoare, a replicii care să ţină
trează conştiinţa semenilor supuşi acelo-
raşi abuzuri şi prigoniri, întemeiată de o
conştiinţă etică de o exemplară consec-
venţă.
12 • APOSTROF
Formula cultivată predilect de autorul
cercetat fiind aceea a eseului, liber prin defi-
niţie de exigenţele lecturii critice strâns
dependente de obiect şi uzând de o meto-
dologie a lecturii cu reguli codificate, soli-
citând, cum spuneam, şi o cumpănită eva-
luare estetică, se dovedeşte a fi ideală
pentru comentator. Acesta îşi ordonează de
la început foarte atent glosele, anunţând că
îl va analiza succesiv pe „eseistul subversiv“
ca opozant anticomunist, pe criticul cultu-
ral, într-o relaţie nuanţată cu critica literară
propriu-zisă, pe „europenistul, cosmopoli-
tul, comparatistul spontan“, fără a neglija
„feţele literarităţii“ operei sale – cu stilul
parodic al debutului din 1934, cu memori-
alistica, încercările de proză, „formula ro-
manescă a Jurnalului fericirii“. Prima mare
secvenţă a lucrării, Un supra-personaj: sub-
versiunea, este structurată pe firul cronolo-
gic al publicării volumelor Între viaţă şi
cărţi (redebutul scriitorului, din 1976), In-
certitudini literare (1980), Critică la persoa-
na întîi (1983), Escale în timp şi spaţiu
(1987), Prin alţii spre sine (1988) – adică
scrierile antume. Pentru fiecare cititorul
găseşte câte o sintagmă expresivă ce con-
centrează ideea ordonatoare – „lifturi care
coboară în subsol“, „subversiunea ca meta-
discurs: ghid practic“, „fenomenologia de-
nunţului“, „teatralitate şi vestimentaţii ar-
gotice, iunstrumente ale sfidării“, „Nu te
prinde lor tovarăş“... Abaterea atenţiei de la
discursul subversiv prin coborârea în notele
de subsol a unor remarci critice la adresa
sistemului dictatorial, multiplele devieri
spre memorialistică ale comentariului „lite-
rar“, nelipsit de accente ironic-ludice, petele
de culoare stilistică menite să disimuleze
acelaşi fond contestatar – sunt analizate cu
o atenţie pătrunzătoare, ce surprinde la ni-
vel de anasmblu au în detaliu nota de sub-
versivitate abil disimulată – act exemplar de
„rezistenţă prin cultură“. Pe tot acest par-
curs se articulează şi o definiţie, progresiv
concretizată faptic şi nuanţată, a eseului
practicat într-o formulă foarte personală de
N. Steinhardt. Pentru textele sale eseistice,
opera de la care pleacă comentatorul este
adesea doar un pretext pentru foarte rami-
ficate şi calculat-stufoase comentarii, în-
mulţind referinţele livreşti din largi arii
culturale, recurgând la divagaţii memoria-
listice, confesiuni autobiografice, – canali-
zate, toate, în fond, spre critica regimului
opresiv. Toate aceste inteligente tactici de
învăluire sunt bine puse în lumină de auto-
rul tomului de faţă, care are grijă să facă
mereu raportările necesare la evoluţia în
timp a operei, la contextul socio-politic şi
cultural al momentului. N. Steinhardt este,
astfel, situat în tradiţia interbelică a eseisti-
cii româneşti de factură impresionistă, re-
fractară, în genere, disciplinei metodologi-
ce şi teoretice doctrinare, cu prelungiri
până în anii ’60-’70 ai secolului trecut.
Receptarea empatică a acestui mod de a
scrie e analizată şi în contextul mai nou al
slăbirii atenţiei pentru formele „tari“ ale
interpretării literaturii, cu orientare spre
manifestările „secundarului“, marginalu-
lui, interferenţelor cu extraesteticul, intere-
sului pentru biografic şi „autenticitatea“
trăirii. Eseistul de şcoală interbelică poate
fi citit cu o sensibilitate împrospătată pe
acest fundal, iar critica sa mai curând „cul-
turală“ decât literară e adusă spre aria de
interese şi de sensibilitate a cititorului con-
temporan. Contează mult în această situare
argumentele formaţiei eseistului, de factură
decis-existenţialistă (un reper major al refe-
rinţelor sale este „omul revoltat“ al lui
Camus, iar în plan teologic opera altei
convertite la creştinism, Simone Weil).
Sunt explicate pe aceste baze şi rezervele lui
N. Steinhardt faţă de impersonalitatea şi
tehnicismul scientist al structuralismului,
faţă de „noul roman“ francez, de „textualis-
mul“ practicat de unii scriitori mai tineri
români. Lectura existenţială a literaturii
contează enorm pentru acest critic de iden-
tificare, atent totuşi la echilibrul raportului
dintre subiectivitatea interpretului şi reali-
tatea operei, fără a fi neglijată nici „intenţia
auctorială“.
Caracterizat în primul rând drept „critic
cultural“, eseistului îi sunt nuanţat motiva-
te (în a doua mare secvenţă a cercetării,
Arta îndepărtării. Criticul cultural) „defec-
ţiunile spiritului critic“, deopotrivă prin
„culturalismul interbelic“ şi „trauma post-
belică“, dar sunt abordate aici şi raporturile
şi deschiderile multiple cu şi spre tradiţiile
criticii româneşti (Maiorescu, Lovinescu)
de la care se poate revendica „neomoder-
nistul“ Steinhardt, mult diversificatul ori-
zont cultural pe care se proiectează medita-
ţiile sale asupra unor probleme de estetică,
etică şi filosofie, într-un cuvânt caracterul
pluridisciplinar al cercetărilor unei perso-
nalităţi de mare suprafaţă intelectuală,
pentru care fenomenul creator e nutrit de
afluenţii cei mai variaţi. Consistentă e şi
partea a treia a cărţii, în care se conturează
figura „europenistului“ şi „cosmopolitu-
lui“, a intelectualului pro-occidental, filo-
francez, admirator de literatură engleză, –
un ansamblu de unde şi reverberaţii
fecunde pentru întreaga sa operă. Scrisă cu
evidentă empatie şi chiar admiraţie, cartea
lui Adrian Mureşan nu este, totuşi, una
superficial-apologetică. Analizând exigent
tot ce a scris eseistul, criticul de acum nu
omite slăbiciunile unor glose, aplecarea
asupra unor scrieri minore, superficialita-
tea aprecierilor grăbite, amplele divagaţii
de la subiect, limbajul manevrat uneori ca
spectacol în sine... Substanţa autentică a
scrisului steinhardtian e în altă parte, per-
sonalitatea sa impune prin majoritatea ese-
urilor de înaltă ţinută ideatică, prin mobili-
tatea spiritului asociativ, inteligenţa
superioară a lecturilor, deviate adesea, cum
am văzut, spre mesaje al căror patos etic
este abia disimulat sub învelişurile stilistice
abil stratificate.
Ampla şi substanţiala investigaţie criti-
că a lui Adrian Mureşan ar merita, într-un
alt spaţiu, lecturi mai detaliate, care ar înre-
gistra la nivelul fiecărei secvenţe a discursu-
lui critic acribia documentării, articularea
solidă a ansamblului, fineţea comentariilor
de detaliu ideatic şi stilistic. Autorul acestei
cărţi impunătoare nu doar ca număr de
pagini – peste 450, în format mare – ci şi,
mai ales, prin foarte fructuoasele şi inteli-
gentele strategii de analiză puse în serviciul
ideii centrale, coagulante, a „subversiunii“
întreprinse de neconcesivul critic al utopii-
lor totalitare, face acum proba capacităţilor
sale de cititor avizat al literaturii, situată
consecvent în contexte socio-culturale edi-
ficatoare. Remarcabilă este şi latura stilisti-
că a discursului său critic, grav şi dezinvolt
totodată, echilibrat ca ton, exigent în eva-
luări. Perspectiva sa asupra protagonistului
acestui spectacol interpretativ e deplin
convingătoare şi certifică cu argumente
solide statura intelectuală a omului şi scrii-
torului Nicolae Steinhardt, aşezat pe raftul
rezistent al literaturii române din secolul
XX. Promisiunea de a reveni asupra acestei
opere cu o aplecare specială asupra exem-
plarulul Jurnal al fericirii putem fi siguri că
va fi îndeplinită cu aceeaşi seriozitate şi cu
talentul critic pe care-l atestă cercetarea re-
cent tipărită.
„ Camera este un decupaj care reconstitu-
Proză
Hasdeu XVI
Ştefan Bolea
D UPĂ CE a studiat ma-
tematica la Cluj, So-
rin-Mihai Grad şi-a susţi-
nut masteratul, doctoratul
şi abilitarea la Facultatea
Tehnică din Chemnitz.
În prezent, el activează ca
investigator principal al
unui proiect de cercetare
în cadrul Facultăţii de
Matematică a Universităţii din Viena. De
asemenea, este cofondator şi editor al revis-
tei electronice EgoPHobia. Grad a publicat
două volume de poezie, Surogat (Herg Be-
net, 2010) şi Outsider (Aius, 2016), bine
primite de critica literară, în care dezvoltă
un stil liric personal, aflat undeva între re-
volta existenţialistă şi disonanţele post-
grunge. Poetul-matematician debutează ca
romancier cu volumul Camera 66(6), apă-
rut în colecţia Postmodern a editurii Crux în
2018.
Sorin-Mihai Grad construieşte un po-
em prozastic dedicat faimosului cămin 16
Hasdeu, care apare şi în alte romane stu-
denţeşti a căror acţiune se petrece la cum-
păna dintre milenii: de pildă, Pizdeţ (2002)
de Alexandru Vakulovski sau Jurnalul rău-
lui (2011) de Lucian Mareş. Faţă de perso-
najele celorlalţi doi prozatori, cei şase eroi
ai lui Grad (Nae, Sigi, Cartofu, Hake, Epi
şi Klu) sunt mai cuminţi, aparent lipsiţi de
fibră tragică, dar posedaţi de un „spirit al
contradicţiei“, care face dialogurile spu-
moase. Dar personajul principal al cărţii –
iar aici Grad se dovedeşte un regizor abil şi
inventiv – este însuşi cadrul: „Camera în
care ne-am irosit tinereţile studenţeşti se
numea oficial 66, însă pe uşă cineva adăuga-
se (6) şi nimeni nu avea bunăvoinţa de a se
simţi deranjat de noua realitate, chiar dacă
mai glumeau unii şi alţii c-am locui în iad“.
Această „privire de sus“ stoică poate
explica preferinţa autorului spre comedie şi
satiră, sper o disoluţie a individualităţii pe
palierul generalităţii. Pentru că nu persona-
jul principal (Nae) contează, nu micile sale
experienţe, gafe şi acte ratate, ci, dimpotri-
vă, cadrul, contextul, epoca. Din acest
punct de vedere, romanul e mai apropiat de
film sau de teatru (dialog copios, descrieri
infime, studiu psihologic absent, acţiune
diminuată). Grad se dovedeşte şi ca roman-
cier, şi ca poet, adeptul unei filosofii post-
grunge, atipic şi ironic, mutând discuţia
într-un teritoriu propriu. Ca structură na-
rativă, romanul se mişcă într-un soi de haos
rizomatic, neavând borne clare, nici o intri-
gă bine definită. Triumful dialogului poate
foarte bine să ascundă o lume în care ni-
meni nu ştie să asculte, un verbiaj la care nu
poţi să răspunzi decât prin pauzele lui
Beckett. Triumful comediei poate, la fel, să
ascundă o lume în care traumele sunt elu-
date şi sunt împinse dincolo de bariera re-
fulării.
ie epoca, iar aceasta este şi valoarea, şi im-
portanţa ei. Filme precum Magnolia, Fight
Club, American Beauty, Being John Malkovi-
ch, The Talented Mr. Ripley (toate din 1999)
par topite în substanţa Camerei, în ambi-
guitatea personajelor, care sunt în formare
şi care experimentează o epocă a intermedi-
arului: între un anumit tip de raportare
socială, nemijlocită şi altul, alienat şi alterat,
care va exploda sub presiunea revoluţiei in-
ternetului. Iar dacă romanul rezistă ca ma-
nifest al acelei epoci, acest lucru se întâmplă
pentru că poate fi un soi de oglindă a
„contra-culturii“ Nu Metal a anului 1999,
amintind de albumele Significant Other
(Limb Bizkit), Dysfunction (Staind), Issues
(Korn), Californication (Red Hot Chili
Peppers), There is Nothing Left to Lose (Foo
Fighters), Enema of the State (Blink 182)
ş.a. Privind retrospectiv la cele două dece-
nii care au trecut de la acţiunea din Camera
şi luând în considerare prezentarea roma-
nului de pe coperta a patra, trebuie spus că
nu numai jocurile de cuvinte spirituale ies
în evidenţă (dialogurile par certurile unor
tricksteri!), ci mai ales enorma, necenzurata
„incorectitudine politică“ a personajelor, a
epocii, de fapt. Probabil că producătorii de
la Netflix s-ar speria, dacă li s-ar propune
scenariul Camerei. Un motiv în plus pentru
a citi această carte şi de a-i recunoaşte va-
loarea documentară.
„ „grădina e frumoasă precum maica dom-
Poezie
Întâmplãrile poetice
ale banalului
Constantin Cubleşan
S UGESTIV ŞI REFERENŢI-
AL pentru coordonata
programatică a creaţiei
lui Ioan Radu Văcărescu
este genericul recentului
său volum de versuri, Pes-
car de cuvinte (Editura
Junimea, Iaşi, 2019, Co-
lecţia Cantos), cu trimitere evidentă la mi-
sionarismul celui mai de seamă dintre dis-
cipolii Mântuitorului, pe care acesta l-a
încredinţat a fi pescar de oameni. Poetul sibi-
an îşi vede astfel, la rându-i, desigur într-un
alt fel, întregul demers liric aşezat sub sem-
nul unui anume tip de chemare, de vocaţie,
acela în care cuvintele, reprezentând tocmai
alcătuirea versurilor, să mărturisească de-
plin asupra farmecului fiinţării lumii şi
universului ei actual, în ipostaza pe care o
percepe şi pe care o revelează creator, dând
sens poetic tuturor faptelor ei comune
(„paginile întâmplărilor pe care le reme-
morezi/ ca dintr-un ceaslov ferecat în ar-
gint“).
E o poezie ce se hrăneşte din melancolia
cu care autorul priveşte în juru-i, reconsti-
tuind momente dintr-un cotidian, la drept
vorbind banal („imagini negrăit de sim-
ple“), căruia îi dă sens emoţional („vreme
moale de amintiri“) printr-o ridicare a
acestuia la metaforica unui sublim de pură
afectivitate („Încă o dimineaţă de iarnă cu
vânt/ cald de la vest şi luna/ ca un hublou
roşcat în văzduh/ doar un nor zăboveşte
înspre răsărit/ ca o triremă pe marea revăr-
sată la fereastră/ pe pervaz s-au adunat po-
rumbeii/ ca nişte pescăruşi pe faleza roasă
de briză/ aduşi de foame şi alungaţi/ de
uliul care de aseară se roteşte împrejur//
pisica mea/ cu faţa jumătate albă jumătate
neagră/ stă ca un sfinx de abanos pe colţul
garajului/ sub crengile cireşului pe care se-
aşază/ stoluri de sticleţi/ zbenguindu-se pe
ramurile pustii şi amare (…) încă o dimi-
neaţă de iarnă a-mpărăţiei/ întunecate şi li-
niştite/ încă o dimineaţă de iarnă fără tine“
– în alb şi negru).
Discursul e rememorator, poetul re-
compunând, cu penelul notaţiei, atitudini
de calmă reverie, de fiecare dată într-un
punct repertoriat al oraşului natal („stau
singur la masa de la marginea terasei/ la
casa friede“, sau „rătăcesc pe străzile pustii
ale sibiului“ etc), simţindu-se confortabil
în ambianţa provinciei istorice a Transil-
vaniei („provincia noastră exilată la margi-
nea imperiului“), de care se simte legat
prin firele unei biografii intelectuale, aşa
cum făceau şi cerchiştii odinioară („stau pe
terasă/ citesc/ nevinovăţia e atributul ceru-
lui“ – despre nevinovăţie). Se retrage,
aproape întotdeauna, într-o singurătate
oarecum provocată, în care îşi poetizează
stările şi atitudinile, mereu contemplative:
nului/ brăduţii şi mestecenii de la rio del
sadu/ plantaţi acum unsprezece ani/ nu
sunt din lumea aceasta“ (acasă viaţa e un
miracol). Stări de reculegere în intimitate,
când imaginea, uşor estompată a fiinţei
iubite apare discret („Tu erai departe un-
deva la sud/ dincolo de zidurile bătrânului
nostru oraş/ eu vegheam un foc de vreas-
curi/ umede în roua dimineţii (…) lângă
jarul aproape stins/ Io, ostaşul Ioan de la
Jelna/ care atunci am învăţat/ să te iubesc/
cuprins de jale şi lihnit de tine“ – Io, oştea-
nul Ioan de Jelna); atmosfera e învăluită în
candori erotice („ pentru că am visat-o/
stăteam cu ea întins pe pat de nori lânoşi/
ca-n reclamele cu dumnezeu şi sfântul pe-
tru/ oglindindu-ne gesturile letargice/
într-un nor de ploaie/ mângâindu-i um-
brele părului lung/ precum aburul unui
astru rătăcit la orizont/ netezimea coapse-
lor/ uitările sufletului/ atingerea sângelui/
fericit că aerul poate fi îmbrăţişat/ ca şi
cum ai lua în braţe un sfânt de gheaţă si-
defie// am văzut-o/ de cele mai multe ori
însă aici/ în camera mea/ era geamul feres-
trei suflat cu o respiraţie argintie“ (respira-
ţia îngerului).
Are o plăcere aproape nestăpânită de a
comunica, la drept vorbind de a-şi împăr-
tăşi trăirile într-un discurs lejer, de marca-
tă oralitate („aproape de sporovăială“, zice
Al. Cistelecan), denunţându-şi hamletian,
însă cu insinuantă ironie, formula poetică
Æ
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 13
Æ în mod public. Simbol incomod al conşti-
(„vorbe şi ciorbe şi vorbe/ cuvinte peste
cuvinte peste cuvinte“ (tva), ritualic reve-
nind, într-o anecdotică a relatărilor, la un
ceremonial al diurnului prezenţei sale cita-
dine, aproape baladesc: „aşteptam întot-
deauna pe podul din parc/ aşezat pe balus-
trada de lemn desupra văii aurii/ şi ea
venea de sus printre tei şi arini/ parcă
plutind spre valea domoală într-o ceaţă
uşoară/ ne aşezam pe bancă dincolo de
pârâu/ şi puneam capul pe sânul ei stâng/
îi auzeam inima cum bate/ ca un ceasornic
un pic imprecis/ niciodată mai puţin de
nouăzeci de gonguri pe minut// într-o
amiază de menardus a plouat cu găleata/
fulgerele cădeau unul după altul/ undeva
la marginea parcului/ şi când a venit am
alergat/ şi ne-am îmbrăţişat sub un tei
uriaş/ iar când s-a liniştit i-am ascultat
inima/ cu urechea lipită de iia albă cu flori
albastre/ udă leoarcă/ era speriată ca un
înger cu umerii înfriguraţi/ şi ornicul bă-
tea cu două sute pe minut/ mai târziu la fel
îi bătea în fiecare seară/ când ne întindeam
unul lângă altul/ pe salteaua aşezată direct
pe podea/ şi puneam urechea cu grijă sub
sân/ şi palma stângă pe burta sferică/ pre-
cum un pătrar de lună/ şi lângă inima ei
bătea la fel de repede/ altă inimă/ cât un
mugure undeva în dreptul buricului//
acum stau şi aştept/ precum înţeleptul pe
malul râului întomnat/ lalelele galbene din
grădină/ sunt încărcate de zăpada mieilor/
şi îi aud inima cum bate-ntr-o rână/ sub
soarele proaspăt de aprilie/ cu două sute
de picuri pe minut/ de pe coroanele aurii
aplecate-n ţărână“ (puls).
E o atmosferă de candoare desăvârşită
în toate evocările acestea, de un rafinament
rar al sensibilităţilor emoţionale, caligrafia-
te cu elegantă simplitate a verbului. Ioan
Radu Văcărescu se ilustrează astfel ca un
poet al tandreţilor şi al reveriilor diafane.
Nu poate surprinde, aşadar, prezenţa unui
pleen al vârstei pe care, prea devreme, şi-o
denunţă cu premoniţie („amintirile m-au
copleşit astăzi, cred că-i un semn,/ de altfel
de înţeles, al bătrâneţii ce s-apropie“ – Inte-
rogarea poetului…). Sub semnul acesteia,
meditează, reflectă autoanalitic, în ciclul
interogărilor. Dialogurile poetului („pesca-
rului bătrân“), metaforice desigur, cu „fe-
meia sa“, cu „muza sa“, cu tatăl, cu „o prie-
tenă de departe“ ş.a., sunt, de fapt, reflecţii
asupra propriei condiţii de „trecător/ supus
veşnicei cugetări“, într-un moment în care
îşi simte apăsătoare singurătatea obsesivă:
„sunt un om singur la marginea lumii (…)
un om bătrân veghind firul undiţei/ întins
în leagănul de apă al mării (…) aici valurile
cresc şi scad în briza înteţită dintr-o dată/
liniştită ca la un semn/ poate chiar acela pe
care atâta l-am aşteptat/ un om cu barba
cenuşie/ într-o barcă veche aplecată sub
vânt/ veghind firul undiţei întins/ în valu-
rile lumii celei vii/ ca o iubire târzie abia
bănuită/ ca o dantelărie de frunze toamna/
în coroanele mestecenilor“ (interogarea pes-
carului bătrân de către o prietenă de departe
– ars dictandi).
Aparente notaţii despre propria prezen-
ţă în „oraşul natal“, poemele lui Ioan Radu
Văcărescu sunt, în demonstraţia lor, poe-
mele unei melancolii funciare din care se
decantează lirismul vibrant al unui mărtu-
risitor al percepţiei profunde a frumuseţii
banalului existenţial.
„ mai lungă disidenţă – 10 ani, dintre care 8
14 • APOSTROF
Monografie
Eroi mari cu străzi mici.
Cazul Doina Cornea
Alice Valeria Micu
Î NTR-O PERIOADĂ de în-
florire a neomarxismu-
lui, a preceptelor noii or-
dini mondiale şi
corectitudinii politice,
gestul editurii Şcoala Ar-
deleană de a reedita volu-
mul lui Cornel Jurju,
Doina Cornea. Dincolo de
zid este unul de mare ţi-
nută. Individualitate, autenticitate şi opoziţie
în comunism este subtitlul cărţii apărute în
2020 sub egida Fundaţiei Doina Cornea, în
colecţia Cărţi-Eveniment. Volumul se bu-
cură de un generos Cuvânt înainte al Ru-
xandrei Cesereanu: „Micromonografia
mentalitară şi istorică pe care o izbuteşte
Cornel Jurju (ce prefaţează dialogul său cu
doamna Doina Cornea) este exemplară,
percutantă, iscusită. Nu în ultimul rând,
alcătuieşte, probabil, cel mai profund por-
tret etapizat, care i-a fost creionat până
acum cunoscutei opozante din Cluj“ (p. 6).
Chiar dacă sunt neasumate, reticenţa
românilor faţă de spiritul critic şi lipsa de
solidaritate au făcut ca disidenţa autohtonă
să fie una sporadică, neorganizată şi, în
consecinţă, trecută cu uşurinţă dacă nu în
uitare, cel puţin în umbră. Este şi cazul di-
sidentei Doina Cornea, a cărei poveste re-
găsită e transcrisă şi analizată de Cornel
Jurju într-un volum al demnităţii, dar şi al
umilinţelor, al curajului, dar şi al fricii, al
memoriei vii, al adevărului, al speranţei,
dar şi al manipulării, al ruşinii, al deznădej-
dii. De-a lungul celor două laturi ce com-
pun volumul – analiza minuţioasă realizată
de Cornel Jurju şi transcrierea interviului
realizat de acesta cu Doina Cornea în
1998-1999 – impresionează nu atât mon-
struozitatea unui aparat represiv militari-
zat, ci diabolica alianţă a civililor ce asimi-
laseră cu uşurinţă politica plecării capului.
Lecţia verticalităţii dată de Doina Cornea e
privită de Cornel Jurju din multiple per-
spective, valorizând amănuntul biografic,
calitatea intelectuală, integritatea morală şi
perseverenţa eroinei de pe strada Alba Iu-
lia.
„Prin ambele părţi, mărturia-document
şi capitolele introductive, lucrarea este, în-
tâi de toate, un pretext de reîntâlnire cu un
destin exemplar (prin curaj, consecvenţă,
putere de sacrificiu etc.), dar uitat undeva
într-un „sertar“ al memoriei/conştiinţei
româneşti. Un sertar pe care îmi doresc,
măcar, să-l întredeschid în beneficiul celor
care, sper, vor găsi timp pentru această
carte“ (p. 13) spune Cornel Jurju, asumân-
du-şi vina de a fi lăsat mult timp între înre-
gistrarea dialogului şi transcrierea şi publi-
carea acestor mărturii. Demersul său
devine, astfel, un instrument al memoriei
individuale cu care se poate salva o istorie,
o conştiinţă.
În 45 de ani de comunism românesc,
Doina Cornea reprezintă, indubitabil, cea
inţei individuale, detestată de regimul tota-
litar şi la fel de nepotrivită precum un
mărţişor incandescent pe o statuie de pia-
tră, Doina Cornea se prezintă în paginile
acestei cărţi ca o excepţie de la regulă, o
specialistă în disidenţa solitară, refuzând
exilul.
„În ultimul timp, cred că şi dacă m-ar fi
omorât tot n-aş fi plecat pentru că te întă-
reşti făcând zi de zi un mic exerciţiu spiri-
tual de demnitate (...). Dar asta ţine de mi-
cul exerciţiu pe care-l faci. Eu nu sunt,
n-am nimic deosebit. Sunt un om ca toţi
oamenii. Şi atunci, făcând zi de zi un mic
exerciţiu de rezistenţă, eu m-am îmbogăţit
şi întărit spiritual. Eu citeam nişte cărţi şi
cu gândul să găsesc argumente, la sfârşit,
împotriva comunismului, a materialismu-
lui. M-am înarmat pentru asta şi mă şi
exersam. Fiecare puteam face asta. Toţi am
fost la fel de laşi, la fel de fricoşi. Eu am fost
la fel ca şi ceilalţi, exact aşa de fricoasă, de
laşă, poate mai mare. Dar, eu am încercat
să fac exerciţii şi alţii nu. Au zis că e degea-
ba. Aşa spun românii la toate...“ (p. 195-
196).
Cu fiecare pagină întâlnim mulţimea
anonimilor care i-au îngreunat Doinei
Cornea lupta cu sistemul, dar şi numele
celor care, trecând peste dictatura fricii,
i-au fost alături sistematic sau sporadic, în
primul rând Leontin Iuhas şi Ariadna
Combes, fiul şi fiica Doinei Cornea, ce au
fost părtaşi luptei, dar şi personalităţi pre-
cum Ana Hompot sau Mircea Zaciu.
Secvenţe emoţionante din această carte,
cu valenţe cinematografice, ar putea con-
stitui reperele unui scenariu, dar într-o
utopică lume guvernată de conştiinţă şi
morală. Am rămas cu o certitudine din
această carte: în orice dictatură, sunt mai
mulţi Da decât Nu, însă un singur Nu e
dens şi are puteri infinit mai mari decât
miile de oportuniste aplauze, hrănite de
spaima, laşitatea şi indiferenţa celor mulţi
faţă de viitorul pe care nu vor apuca să-l
mai trăiască.
Strada Doina Cornea e una mică. La fel
şi strada Ion Raţiu.
„

Ioan P. Culianu
ars combinatoria*
1. Trei observaţii metodologice
În prezent, este un loc comun că Ioan P.
Culianu a trecut printr-o turnură metodo-
logică radicală chiar în ultimii ani din viaţă,
probabil începând din 1986. În anumite
cazuri, această perioadă este numită „ulti-
mul Culianu“1. Motivele oferite de cercetă-
tori acestei turnuri diferă: conform lui
Matei Călinescu, ea este o rebeliune împo-
triva metodei de cercetare şi a imaginii lui
Mircea Eliade2, în timp ce Horia-Roman
Patapievici a optat pentru o descoperire
fulgerătoare, un salt intelectual cenzurat de
o putere transcendentă3. Problemele aces-
tor explicaţii constau în faptul că ele se re-
feră la chestiuni imponderabile, şi anume la
descoperirea unei lumi intelectuale la care
nu avem acces, iar motivaţia suprimării in-
dividului care face saltul nu este limpede.
Mai mult, aceste explicaţii nu se ocupă de
specificitatea noii abordări, aşa cum a fost
ea formulată de însuşi Culianu. Prima din-
tre ele este, în opinia mea, prea simplă, re-
zumând o poveste complexă la o formă de
complex psihologic4, a doua e prea teologi-
* Aceasta este ultima parte a unei serii de prelegeri
privind ars combinatoria, ţinute la Institutul Cante-
mir de la Universitatea Oxford în 2011 la invitaţia
lui Sorin Antohi.
1 V., de pildă, Horia-Roman Patapievici, Ultimul
Culianu, (Bucureşti: Humanitas, 2010), unde
sunt îmbinate eseuri scrise – unele din ele – încă
din 1994. V., de asemenea, eseul său tradus în en-
gleză ca „IPC: a Mathesis Universalis“, Religion,
Fiction, and History, Essays in Memory of Ioan Petru
Culianu, ed. Sorin Antohi, (Bucureşti: Nemira,
2001), vol. 2, pp. 416-457. Prefer o altă moda-
litate de exprimare, pentru că „ultimul“ în acest
context are o conotaţie deopotrivă teologică şi te-
leologică, trimiţând mai precis la o persoană care
a intrat într-o zonă periculoasă, în care ar putea
dezvălui prea multe şi va fi în curând eliminată. V.
Ultimul Culianu, pp. 21-28.
2 Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu si Mircea
Eliade, Amintiri, lecturi, reflecţii (Iaşi: Polirom,
2002), pp. 101, 107. În opinia mea, diferenţele
dintre Eliade şi Culianu sunt evidente încă înainte
de moartea primului, referitor, de pildă, la cultura
română. V. „Sorin Antohi în dialog cu Moshe
Idel“, Ceea ce ne uneşte (Iaşi: Polirom, 2006), pp.
193-194. V. şi Andrei Oişteanu, Religie, politică
si mit, Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru
Culianu (Iaşi: Polirom, 2014), a doua ediţie, pp.
241-244, 348-390.
3 Ultimul Culianu, pp. 21-28.
4 A se compara cu mult mai sofisticata şi documentata
perspectivă a lui Dan Petrescu din „Ioan Petru
Culianu şi Mircea Eliade: prin labirintul unei relaţii
dinamice“, în Ioan Petru Culianu, Omul şi opera, ed.
Sorin Antohi (Iaşi: Polirom, 2003), pp. 410-458.
IOAN P. CULIANU
şi
Moshe Idel
• Culianu şi Eliade
că şi foarte complexă. Cu toate acestea, ni-
ciuna dintre ele, în pofida faptului că sunt
articulate de doi dintre cei mai importanţi
intelectuali români ai generaţiei noastre,
nu se bazează pe o lectură a formulărilor
specifice găsite în ultimele scrieri ale lui
Culianu, un lucru pe care sper să-l fac suc-
cint mai jos. Am ales o abordare filologic-
istorică, încercând să elucidez câteva puncte
din textele legate de turnura din perspecti-
va lui Culianu, fără să mă refer la gândirea
sa în general5. Acesta este un demers mult
mai modest, dar, sperăm noi, mult mai în-
temeiat pe fapte care pot fi probate în dau-
5 Pentru analize mai cuprinzătoare şi mai perspicace
ale gândirii lui Culianu, v. Sorin Antohi,
„Introducere, Ioan Petru Culianu: biografie şi
exegeză“, în Ioan Petru Culianu, Omul şi opera,
ed. Sorin Antohi, pp. 5-40, idem, „Laboratorul
lui Culianu“, introducere la Ioan Petru Culianu,
Jocurile minţii, Istoria ideilor, teoria culturii,
epistemologie, ed. Mona Antohi şi Sorin Antohi, a
doua ediţie, (Iaşi: Polirom, 2019), pp. 9-81, idem,
„L’imaginaire de la Renaissance et les origines de
l’esprit moderne, Le modèle Ioan Petru Culianu“,
în Religion, Fiction, and History, Essays in Memory
of Ioan Petru Culianu, ed. Antohi, pp. 326-346,
Roberta Moretti, „Ioan P. Culianu, storico delle
idee: esempli di metodologia ermeneutica“,
ibidem, pp. 484-500, Eduard Iricinschi, „Where
the Author Dwells: Searching for a Definition
of Religion in the Introductions to Culianu’s
Books“, ibidem, pp. 484-500, idem, „Erezie şi
metodă în studiile religioase: definiţia religiei în
scrierile lui Ioan Petru Culianu“, în ed. Antohi,
Ioan Petru Culianu, Omul şi opera, pp. 577-617,
idem, „«Când erudiţia explodează în joc», deceniu
liniştit al Olandezului Ioan Culianu“, prefaţă la
Ioan Petru Culianu, Iter in Silvis, II Gnoză şi magie,
(Iaşi: Polirom, 2013), pp. 7-34, sau Patapievici,
Ultimul Culianu.
DOSAR
na speculaţiilor fascinante.
Turnura conceptuală a lui Culianu
poate fi descrisă ca deplasarea de la abor-
darea istoric-filologică a fenomenelor reli-
gioase variate, aşa cum apare în scrierile
lui precedente, la o abordare mai formalis-
tă care explică dezvoltările din religie, şi,
de fapt, din gândirea umană, în genere,
nu ca evoluând istoric, aşadar necondiţio-
nate de factori istorici, ci ca o actualizare a
potenţialului aflat de la timpuriul început
în câteva elemente relaţionate, care, com-
binate în moduri diferite, produc rezultate
diferite.
Jocul minţii imagi-
nat de Culianu trans-
cende importanţa istori-
ei ca factor modelator al
evenimentelor. Istoria
este cel mult spaţiul ne-
utru în care au loc com-
binaţiile variate ale con-
ceptelor. Acest lucru
este vădit în eseul său
programatic tipărit în Incognita sub titlul
„Sistem şi istorie“. El vorbeşte din ce în
ce mai mult despre sisteme mentale, care
sunt închise şi de schimbările care au loc
în interiorul lor6. Istoria se dovedeşte a
fi, în scrierile sale târzii, un subiect cu
adevărat poros, care se schimbă în func-
ţie de spiritul istoricului7. Într-una din
Æ
6 „System and History“, Incognita: International
Journal for Cognitive Studies in the Humanities, I,
1: (1990), pp. 6–17.
7 Ibidem.
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 15
Æ ală, care i-a permis lui Culianu să migreze în
povestirile sale scurte tipărite în 1990,
istoria nu este un bloc solid, statornic al
evenimentelor trecute, ci ea poate inter-
veni în prezent, iar prezentul e schimbat
de această intervenţie8.
În pofida faptului că admit aceste tur-
nuri, aş vrea să mă refer la trei observaţii
metodologice principale în care gândirea
lui Culianu a fost investigată de cercetători
până acum.
A] Înainte de toate, aş vrea să discut
despre expresiile care apar în multe din
analizele dedicate lui Culianu: „ultimul
Culianu“ şi „jocul minţii“. „Ultimul Culia-
nu“ este un epitet temporal care descrie
schimbarea dramatică din abordarea sa,
definită ca accentuare a centralizării jocu-
lui minţii. Cu toate că este corectă din
punct de vedere istoric, aş vrea să ofer, to-
tuşi, o altă distincţie: ceea ce numim „ulti-
mul Culianu“ ar putea fi descris mai bine
prin sintagma „Culianu în Chicago“ sau
„Culianu american“, pentru că 1986 este
anul în care s-a mutat la Universitatea din
Chicago, pe de o parte, şi cel al morţii lui
Eliade în acest loc, pe de alta. Aceste două
schimbări au fost decisive în opinia mea în
facilitarea apariţiei unui nou tip de gândire,
dar numai într-o manieră marginală. Sau,
altfel spus, mutarea în Chicago l-a încurajat
în multiple moduri, în special să îndrăz-
nească să articuleze unele din gândurile pe
care le-a avut în perioada pe care o numesc
„Culianu european“ înainte să devină „Cu-
lianu american“. Un motiv în plus şi, în
opinia mea, extrem de important pentru a-l
numi „american“ este adoptarea unei abor-
dări cognitive, o zonă de studii dezvoltată
predominant în SUA, în timpul vieţii sale.
Mai mult, aş vrea să accentuez apariţia
unei puternici încrederi în sine după perioada
de greutăţi, suferinţe şi mobilităţi din punc-
tul de vedere al poziţiilor academice din Eu-
ropa. Această nouă încredere poate fi cu
uşurinţă observată din tonul sarcastic al eseu-
rilor sale skoptophilia, în care critica maniera
răsturnării politice din România ca o conspi-
raţie a serviciilor secrete, pe de o parte, şi din
planurile sale de a-şi vizita familia în Româ-
nia pentru prima dată după plecare, pe de al-
ta. Se simţea mai sigur în America ca nicioda-
tă, cu atât mai mult dacă luăm în considerare
multiplele publicaţii pe care a putut să le fini-
seze într-o perioadă scurtă la edituri america-
ne de prestigiu. De asemenea, relaţia strânsă
cu Hillary Suzanne Wiesner – doctorandă în
filosofie islamică la Harvard – şi colaborarea
lor ar trebui luată în considerare în acest con-
text, ca parte a succesului de integrare gradu-
ală în societatea şi cultura americană. S-ar
putea spune că divorţul de prima sa soţie,
care locuia în Olanda şi logodna sa cu Hillary
reprezintă, bineînţeles simbolic, turnura sa
geografic-mentală. Trebuie remarcat că sigu-
ranţa de sine e indubitabil legată de sporirea
creativităţii.
Aşadar, în locul sintagmei „ultimul Culi-
anu“, aş sugera că denumirea „Culianu ame-
rican“ este mai adecvată pentru înţelegerea
turnurii cruciale din activităţile sale. De ase-
menea, dispariţia lui Eliade din arena acade-
mică a generat o formă de libertate intelectu-
8 „The Late Repentance of Horemheb“ [Căinţa târzie
a lui Horemheb], Erato /Harvard Book Review, 15-16,
(1990), pp. 6-7, împreună cu Hillary S. Wiesner.
Pentru elucidare: cu toate că această povestire îmi
este dedicată mie şi chiar apar la început, nu i-am
dezvăluit, însă, lui Culianu niciun mister despre jocul
enigmatic al istoriei, aşa cum se arată aici.
16 • APOSTROF
direcţii noi. 1986 ar putea fi, astfel, considerat
anul renaşterii sale intelectuale.
Cu toate că sper că am prezentat sufici-
enţi factori pentru a-l zugrăvi pe noul sau pe
americanul Culianu, aş vrea să adaug impre-
siile mele personale, care provin din întâlni-
rea cu el: cu toate că era foarte european în
comportamentul său, credea, totuşi, că de-
păşise stadiul şi faza europene. Fiind eu în-
sumi în situaţia unei persoane dintr-un me-
diu similar, care şi-a părăsit locul naşterii
(nu departe de al său), am fost foarte sensibil
la tonul său sigur pe sine, cu toate că era
exprimat într-o manieră delicată, din con-
versaţiile noastre. Altfel spus, pentru a înţe-
lege apariţia teoriei sale a rolului central al
jocurilor minţii, e folositor să înţelegem mai
întâi mentalitatea sa din această perioadă.
B] A doua observaţie metodologică im-
portantă se referă la materialul folosit de
cercetătorii care descriu turnura sa. Acesta
constă în introduceri ale cărţilor şi articole-
lor sale americane şi în propunerile pe care
le-a trimis editurilor americane, pe care
plănuia să le publice şi să le editeze în cei
câţiva ani de la trimitere. Fără doar şi poa-
te, avem de-a face cu relatări fundamentale
care includ manifeste programatice pentru
înţelegerea cuprinzătoare a umanisticii şi a
ştiinţelor deopotrivă. Sentimentul unui salt
intelectual e vizibil în fiecare text, adăugân-
du-se la siguranţa, pe care am menţionat-o
deja în paragraful anterior. Fără a nega
importanţa acelor eseuri, aş sugera că o in-
vestigare a celorlalte tipuri de material scris
după 1986 ar contribui la o înţelegere supe-
rioară a formulărilor sale din acele introdu-
ceri: materialul literar pe care l-a scris, căr-
ţile pe care a ales să le recenzeze şi, desigur,
conţinutul lor. La fel ca în cazul gândirii lui
Mircea Eliade, propun să citim academica
împreună cu litteraria and personalia9, o
abordare care pare absentă în comentariile
noi referitoare la Culianu. Importanţa ma-
terialului care face parte din personalia a
fost susţinută mai devreme în insistenţa
mea referitoare la siguranţa sa în cadrul
noilor sale proiecte. Iar la litteraria voi re-
veni mai târziu în cadrul acestui eseu.
Totuşi, ceea ce e sensibil mai dificil con-
stă în urmărirea posibilului impact al întâl-
nirilor lui Culianu cu o seamă de cercetă-
tori şi editori, în Chicago şi aiurea, şi al
reacţiilor la cursurile şi conferinţele sale. În
propunerile şi noile sale tendinţe, vedem
doar vârful icebergului. Parte vibrantă din-
tr-o reţea academică complexă constituită
din diverse instituţii, conferinţe, edituri
sau comitete avansate, este dificil să sepa-
răm în totalitate un individ şi să-l tratăm în
„splendidă izolare“. Când vorbim de im-
portanţa jocului minţii, nu este dezirabil să
ignorăm ce reiese că se întâmpla în mintea
sa în exact aceeaşi perioadă, cu toate că a
fost exprimat în diverse genuri discursive.
Acest tip de lectură, pe care o numesc late-
rală, este strâns legată de istorie, mai exact
de istoria specifică a lui Culianu.
C] Şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă,
o observaţie metodologică prin excelenţă
decisivă: fără a nega noutatea unui Culianu
american, ar trebui să existe un efort supli-
mentar în trasarea continuităţilor dintre
noile viziuni şi cea mai veche, care se regă-
seşte în cercetarea sa academică anterioară
9 M. Idel, Mircea Eliade: From Magic to Myth (New
York: Peter Lang, 2014), pp. 21-23. La personalia
includ faptele discutate în paragraful A de mai sus.
DOSAR
şi în scrierile literare pre-1986. Încercând să
se evidenţieze explozia creativă a „ultimu-
lui“ Culianu, posibilele continuităţi au fost
neglijate sau, cel puţin, atenuate în cerceta-
rea disponibilă. Un salt intelectual este ra-
reori o rupere totală cu fundalul trecutului,
iar aceasta mi se pare situaţia şi în cazul
scrierilor târzii ale lui Culianu. Fără înţele-
gerea modului prin care cineva se deplasea-
ză din cadrul vechilor teorii, dar amplifi-
cându-le în acelaşi timp, e greu să apreciezi
mecanismul apariţiei noului.
Fără doar şi poate, în spaţiul acesta li-
mitat, n-o să pot să confrunt aceste chesti-
uni în toată complexitatea lor. Cu toate
acestea, o să încerc să ilustrez câteva din
argumentele de mai sus prin abordarea
unui aspect esenţial al gândirii lui Culianu
american, accentuarea importanţei ars com-
binatoria în manifestările ei variate.
2. „Amintiri despre viitor:
maşina de calcul a lui
Raymond Lullus ca sistem al
memoriei magice“
Punctul meu de începere va fi propune-
rea de patru pagini tipărite pentru o întrea-
gă carte intitulată „Amintiri despre viitor10:
maşina de calcul a lui Raymundus Lullus
ca sistem al memoriei magice“11, ale cărei
diferite versiuni au fost formulate cel mai
devreme la începutul anului 1991. N-a mai
reuşit să scrie acest volum. După cum sper
că sunt familiarizat cu anumite surse care
i-au alimentat propunerea, aş vrea să furni-
zez o înţelegere mai bună a proiectului său,
mai ales pentru că textul propunerii a fost
publicat numai în traducerea română. Din
câte ştiu, acest text a fost analizat doar de
Sorin Antohi12 şi de Horia-Roman Patapie-
vici, dar în altă direcţie decât aceea pe care
vreau s-o propun aici13.
Teza mea este că în acea propunere, di-
ferite tipuri de interes ale lui Culianu au
ajuns la un numitor comun, dar mai ales la
abordarea sa nouă şi multilaterală a gândi-
rii umane ca ars combinatoria. O să încerc
să compar anumite fraze din propunerea sa
cu sursele la care se referă, să atrag atenţia
asupra unei paralele cu una din povestirile
scurte pe care le scria în aceeaşi perioadă, să
propun o lectură integrativă a ambelor şi să
dau mai multe detalii despre tipul mai ge-
neral de proiect temerar în cadrul căruia
trebuie interpretată ideea sa.14 Fireşte,
aceasta nu este o încercare de a scrie cartea
sa nescrisă.
10 Sorin Antohi mi-a atras atenţia asupra titlului cărţii
legendare a lui Erich von Däniken, Erinnerungen
an die Zukunft, (1968), tradusă în română ca
Amintiri despre viitor în 1970, tr. Gh. Doru – S.
Stanciu, (Bucureşti: Editura Politică, 1970).
11 Nu am putut pune mâna pe variantă engleză a
textului, pe care nici Sorin Antohi, nici Tereza
Culianu-Petrescu n-au reuşit s-o (re)găsească în
arhivele lor. Folosesc traducerea românească a lui
S. Antohi, publicată pentru prima dată în 2002 în
Ioan Petru Culianu, Jocurile minţii, Istoria ideilor,
teoria culturii, epistemologie, ed. Mona Antohi şi Sorin
Antohi, a doua ediţie, (Iaşi: Polirom, 2019), pp. 365-
371, (la care mă refer mai jos ca la Jocurile minţii).
12 Jocurile minţii, pp. 70-72.
13 Ultimul Culianu, pp. 195-202.
14 Pentru o formulare mai generală a câtorva din
următoarele argumente ale mele, v. prefaţa mea
la Nicu Gavriluţă, Culianu, Jocul minţii şi lumile
multidimensionale (Iaşi: Polirom, 2000), pp. 15-
16, şi anexa de la p. 162.

Înainte de toate, aşa cum aflăm din
propunerea menţionată mai sus, Amintiri
despre viitor trebuia să devină o carte cu
totul diferită dedicată artei memoriei.
Modelele sale se referă, inter alia, la Arta
memoriei de Frances A. Yates şi la Logica şi
arta memoriei de Paolo Rossi. Astfel, inte-
resele sale se reîntorc la preocuparea sa
specială legată de Renaştere, în special la
chestiunea gândirii lui Giordano Bruno,
cercetată în perioada sa românească. Cu
toate acestea, în propunerea sa, memoria
nu ţine de „locurile memoriei“, de „teatre-
le memoriei“ sau de „statuile memoriei“,
în termenii lui Giordano Bruno, aşa cum
e cazul formelor antice greceşti ale artei
memoriei şi a reverberaţiilor renascentiste,
ci de memoria bazată pe un construct sta-
tic special, care este instrumentul de ata-
şare a unor elemente variate ce trebuie
memorate.15 Focalizarea se face acum pe
un alt tip de dispozitiv, care constă din
două sau mai multe cercuri concentrice în
mişcare, sau ceea ce desemnează el prin
„maşină“, mai exact un aparat circular pe
care au fost inscripţionate literele alfabe-
tului şi care generează prin mişcarea sa
toate combinaţiile literelor.
Această „maşină“ a lui Raymundus
Lullus şi a surselor sale este proiectată
pentru a facilita calcularea tuturor com-
binaţiilor posibile a două litere, care au
fost descifrate, prin urmare, în concor-
danţă cu conţinutul unor tabele care
conţineau semnificaţiile conceptuale a
fiecărei litere. În ambele cazuri, miezul
activităţii omeneşti se referă la procesele
mentale, mai exact la decodarea combina-
ţiilor celor două litere ca referinţă a celor
două concepte, ce se găsesc pe un tabel
aranjat alfabetic, în timp ce afinităţile lor
au fost desemnate prin procesul formal al
combinării literelor într-o manieră mai
degrabă precisă. Aceasta numesc eu func-
ţie cognitivă. Cercetătorii au stabilit că
este invenţia de sfârşit de secol al XIII-lea
sau început de secol al XIV-lea a autoru-
lui catalan Raymundus Lullus, a cărui
intenţie era să extragă toate adevărurile
15 V. Frances A. Yates, The Art of Memory, (London:
Routledge and Kegan Paul, 1966).
• Culianu
teologice prin intermediul acestei teh-
nici.16
Într-un articol tipărit în 198817, la care
se referă Culianu în propunerea sa18, atră-
geam atenţia la o paralelă iudaică, ce se
găseşte într-un comentariu cabalistic legat
de rugăciune, care era disponibil atunci
doar în manuscris19, ce în mod plauzibil îl
precedă pe Lullus şi care a fost redactat în
Catalunia.20 Deja Giovanni Pico della Mi-
randola atrăsese atenţia asupra similarităţii
dintre Lullus şi Cabala şi încercam să-i
confirm intuiţia. Până acum, existenţa unei
traduceri latine a comentariului asupra ru-
găciunii aparţinându-i lui Flavius Mithri-
dates, cunoscută de Pico, arată dincolo de
orice dubiu că tânărul conte de Mirandola
a fost perspicace, fiind familiarizat cu sursa
16 V., de pildă, Umberto Eco, The Search for the
Perfect Language, tr. James Fentress (Oxford:
Blackwell, 1995), pp. 53-69.
17 Moshe Idel, „Ramon Lull and Ecstatic Kabbalah“,
Journal of the Warburg and Courtauld Institutes, vol.
51 (1988), pp. 170-174. Asupra acestei tehnici
în surse iudaice, v. şi Adam Afterman, „Letter
permutation techniques, Kavannah and prayer in
Jewish Mysticism“, Journal for the study of Religions
and Ideologies 6, 18 (2007), pp. 52-78, Harvey
J. Hames, The Art of Conversion: Christianity
and Kabbalah in the Thirteenth Century (Leiden:
Brill, 2000), pp. 217-222, Andreas Kilcher,
Die Sprachtheorie der Kabbala, als Aesthetisches
Paradigma (J.M. Stuttgart, Weimar: Metzler,
1998), pp. 152-175, idem, „Kombinatorik als
meditations- und mnemotechnisches Verfahren in
der Kabbala und im Lullismus“, în ed. Gerhard
Kurz, Meditation und Erinnerung in der Frühen
Neuzeit (Göttingen: Vanderhoeck und Ruprecht,
2000), pp. 99-119, şi în special Elke Morlok,
Rabbi Joseph Gikatilla’s Hermeneutics (Tübingen:
Mohr, 2010), pp. 36-134. Brill, Leiden, 2000),
pp. 217-222, Andreas Kilcher, Die Sprachtheorie
der Kabbala, als Aesthetisches Paradigma.
18 Jocurile minţii, p. 366.
19 Publicat de două ori de atunci: Saverio
Campanini, „Yehuda ben Nissim ibn Malka,
Perush ha-Tefelot“, în Giulio Busi, Catalogue of the
Kabbalistic Manuscripts in the Library of the Jewish
Community of Mantua (Firenze, 2001), pp. 221-
257 şi Adam Afterman, The Intention of Prayers in
Early Ecstatic Kabbalah: a study and critical edition
of an anonymous commentary to the prayers (Los
Angeles: Cherub Press, 2004) (ebraică).
20 Identitatea autorului este disputată de către
cercetători. V. nota anterioară.
DOSAR
lui Lullus.21 Ca să fiu limpede: în sursele
iudaice, catalane sau latine, nu există nicio
referinţă la maniera gândirii binare, ci doar
la oarecum simpla aplicare a sensurilor gă-
site în tabel conform rezultatelor mişcării
unui cerc, care produce combinaţiile a do-
uă sau mai multe litere. Nici nu poate fi
considerată o discuţie referitoare la magie
în niciun fel. Acelaşi Lullus a scris mai târ-
ziu un tratat asupra artei memoriei, în care
leagă ars combinatoria de ars memorandi. 22
Cu siguranţă, Culianu cunoştea multe
despre Lullus şi arta sa de ani buni. Or, de
exemplu, el scria în Eros şi magie în Renaşte-
re. 1484, publicată în 1984, următoarele:
„deşi am început, demult, studiul Artei
combinatorii a lui Raymundus Lullus şi al
comentariilor ei ... carac-
terul incomplet al cerce-
tărilor noastre ne obligă
să dăm prioritate comen-
tariilor lui F.A. Yates ... şi
E. Gombrich“23. Acest
comentariu este impor-
tant pentru că în 1991,
Culianu avea impresia că
ştia destul despre arta lui
Lullus astfel încât să propună o carte pe
acest subiect. 24 E tocmai partea despre ceea
ce am numit mai sus noua siguranţă a ame-
ricanului Culianu: pare că publicarea în
franceză în 1984 e una, pentru că le confesa
cărturarilor europeni că nu ştia anumite
lucruri, în timp ce publicarea în America
din 1991/2 era cu totul alta. Or, este evi-
dent că ceea ce propunea nu era chiar o
noutate absolută, ci una care avea deja o
istorie lungă, care îi era – măcar parţial –
cunoscută.
Să mă întorc la a doua observaţie meto-
dologică: propunerea pe care a trimis-o nu
este singura sursă din care am putea afla
despre preocuparea sa privind ars combina-
toria. Într-o scurtă povestire intitulată
„Limba creaţiei“, scrisă în colaborare cu
Hillary S. Wiesner, publicată în revista
Exquisite Corpse, trimisă la tipar exact în
acelaşi timp când scria propunerea25, vor-
beşte pe larg despre felul miraculos şi des-
pre soarta ulterioară a maşinii, care conţine
echipamentul de combinaţii prin interme-
diul cercurilor, generând limbajul creaţiei,
dar aducând ghinion posesorilor. Culianu
atribuie în povestire transmisiunea conti-
nuă a secretului combinaţiilor, inclusiv al
celor 231 de căi ale două din literele alfabe-
tului ebraic, aşa cum se găsesc ele în anu-
mite versiuni din Sefer Yetzirah, până în
timpurile moderne. La fel ca în propunere,
Culianu atribuie şi aici tehnica privind
combinaţia literelor, care poate fi găsită în
Æ
21 V. Saverio Campanini, „Una fonte trascurata sul
rapporto tra qabbalah e combinatoria lulliana in
Pico della Mirandola: il Commento alle preghiere
di Yehudah ibn Malka“, Studia Lulliana, 55
(2015), pp. 83-127.
22 Publicat pentru prima dată de Paolo Rossi, Logic
and the Art of Memory, the Quest for a Universal
Language, tr. Stephen Clucas, (Chicago, London:
University of Chicago Press, 2000), pp. 195-205.
23 Citez din traducerea românească publicată ca
Eros şi magie în Renaştere. 1484, tr. D. Petrescu
(Bucureşti: Nemira, 1999), a doua ediţie,
revizuită şi completă, p. 395 n. 8. Nu înţeleg de
ce este menţionat Gombrich în acest context. V.
ibidem, p. 396 n. 25.
24 Această notă a fost eliminată din ediţia engleză
scurtată a acestei cărţi, publicată ca Eros and
Magic in the Renaissance, tr. M. Cook, (Chicago,
London: Chicago University Press, 1987).
25 Vol. 9, nr. 1-4, (ianuarie-aprilie 1991), pp. 12-13.
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 17
Æ Am menţionat toate aceste detalii şi
Lullus, cărţii Sefer Yetzirah, un text pe care
îl descrie în cele două versiuni ca „nobilul
înaintaş al Cabalei“. În ambele cazuri, Ca-
bala a fost introdusă ca un ingredient sem-
nificativ al istoriei ars combinatoria.
Mai mult, în ambele cazuri, se face refe-
rire la dimensiunea universală a maşinii,
mai precis la existenţa unei sfere cosmice,
care se mişcă şi creează prin mişcarea sa.
Cu toate acestea, în timp ce în propunere
menţionează impactul cărţii ebraice asupra
lui Lullus pe baza articolului meu menţio-
nat anterior, în „Limba creaţiei“, Culianu
menţionează aspectele cosmice din cartea
autorului ebraic din secolul XII, Rabbi Ye-
hudah ha-Levi, în termeni pe care-i preia
cuvânt cu cuvânt din cartea mea despre
Golem.26 Astfel, în două texte diferite scri-
se exact în aceeaşi perioadă, el a folosit două
perspective diferite din două studii publi-
cate de mine recent, pentru a genera o vizi-
une mult mai cuprinzătoare, una care leagă
sfera cosmică care generează tot ce poate fi
găsit în această lume cu cercurile ca dispo-
zitiv pentru generarea celor 231 permutări
ale fiecărei două litere din alfabetul ebraic.
Accentuarea acestei conexiuni nu se gă-
seşte în discuţiile mele şi constituie contri-
buţia originală a lui Culianu. El a speculat
că face parte din ceea ce numeşte o teorie
unificatoare a universului. Aici găsim for-
mulat nucleul propunerii lui Culianu: el
credea că găsise un indiciu pentru înţelege-
rea proceselor care au loc pe mai multe ni-
veluri, datorită posedării mecanismului
combinaţiei şi al permutaţiei, care este
contribuţia sa specifică, partea esenţială a
ceea ce este considerat ultimul Culianu.
În pofida acestui aspect, se poate dove-
di că interesul său pentru ars combinatoria
din surse ebraice exista cu ceva timp în ur-
mă. Într-o recenzie a cărţii mele despre
Golem, intitulată „Golemul provenit din
alfabet“, publicată în italiană după ce a fost
tradusă din engleză în decembrie 1990, el
legase deja chestiunea sursei ebraice a lui
Lullus de motivul Golemului şi al sferelor
cosmice27.
La aceste chestiuni trebuie adăugat că
în 1991, în ultimul număr din Incognita
editat de Culianu, unul din studenţii săi,
Nathaniel Deutsch, scrisese o altă recenzie
a cărţii legate de Golem28 şi, în acelaşi nu-
măr, un capitol, care nu îşi găsise locul în
cartea despre Golem a fost publicat cu titlul
„Un antropoid astral-magic pneumatic din
secolul al XIV-lea până în Renaştere“29. În
sfârşit, dar nu în cele din urmă, preocupa-
rea pentru ars combinatoria, inclusiv subiec-
tul Golemului, apare în romanul Pendulul
lui Foucault de Umberto Eco, recenzat, de
asemenea, de Culianu.30
26 Golem; Jewish magical and mystical traditions on the
artificial anthropoid, (Albany: State University of
New York Press, 1990), p. 87: „Această supoziţie
coincide cu interpretarea la Sefer Yetzirah a
unui contemporan şi prieten al lui ibn Ezra, R.
Yehudah ha-Levi. În cartea sa, Sefer ha-Kuzari,
dezvoltă ideea unicităţii limbii ebraice şi compară
combinaţiile de litere, aşa cum sunt ele indicate în
Sefer Yetzirah, cu apariţia diversităţii din univers
prin mişcările sferei“. Culianu a indicat explicit în
„Limba creaţiei“ sursa acestei afirmaţii.
27 „Il Golem nasce dall’Alfabeto“, Liber, anno 2, n. 4,
(1990), p. 11.
28 Incognita, II (1991), pp. 108-111.
29 Ibidem, pp. 9-31.
30 V. Ioan Petru Culianu, Păcatul împotriva spiritului
(Iaşi: Polirom, 2005), a doua ediţie, pp. 152-158,
şi v. ibidem, pp. 148-49.
18 • APOSTROF
discuţii pentru a arăta că, departe de a fi
rezultatul unei iluminări subite, trans-isto-
rice, propunerea lui Culianu ar trebui citită
în contextele sale imediate, compuse atât
din subiectele la care lucra în aceeaşi peri-
oadă, cât şi din dezvoltări conexe. Aşadar,
de pildă, nu ştiu dacă Culianu a avut ocazia
să viziteze expoziţia dedicată Golemului,
organizată de Muzeul Evreiesc din New
York, cea mai mare pe această temă, din
anii 1988-89, a cărei pregătire mi-a retrezit
interesul pentru acest subiect şi a provocat
primele publicaţii care au precedat scrierii
cărţii mele.31 În orice caz, unul din marii
artişti prezenţi la această expoziţie, Prof.
Abraham Pinchas de la École des Beaux
Arts din Paris, a devenit unul din redacto-
rii Incognita.
Or, cercetarea serioasă a perspectivelor
care ignoră importanţa esenţială a istoriei
sau a celui mai evident tablou intelectual al
autorului, care nu poate fi în sine anistoric,
dacă persistă în eroare, ratează aspecte inte-
resante ale subiectului investigaţiei. Inse-
rând materiale magice şi mistice iudaice în
istoria ars combinatoria, Culianu s-a reîntors
la o veche pasiune pe care nu şi-a satisfăcut-o
în scurta sa viaţă, interesul legat de Caba-
la32. Aşa cum a spus-o în una din discuţiile
noastre, nu putea să şi-o satisfacă pentru
că, în conformitate cu un tip de ordine mai
cuprinzător în care credea, nu era posibil ca
două persoane provenite din aceeaşi regiu-
ne geografică, şi anume din Moldova, să
trateze acelaşi subiect în acelaşi timp. Când
am auzit-o de pe buzele lui, am fost cu
adevărat şocat, pentru că mi-era greu să
cred în atare tipuri de ordine cosmică, dar
faptul că I.P. Culianu o făcea într-o manie-
ră atât de teoretică ţine de abordarea su-
biectului pe care am discutat-o mai devre-
me: credinţa că există ceva mai cuprinzător
care organizează şi unifică diferite forme
ale realităţii, mai exact o ordine ontologică
continuu recreată de un joc al minţii.
E interesant de remarcat că această
abordare magică nu era foarte diferită de
universul magic al tânărului Eliade.33 Cu
toate acestea, în cazul lui Eliade, magia a
fost diminuată în operele lui ulterioare, în
care miturile joacă rolul principal. Totuşi,
Culianu a continuat să fie fascinat de ima-
ginea magicianului din Renaştere şi în
31 V. Golem! Danger, Deliverance and Art, ed. Emily
D. Bilski, (New York: Jewish Museum, 1988),
cu eseul meu, „The Golem in Jewish Magic and
Mysticism“, pp. 15-35, şi „Golem, an Historical
Overview“, pp. 10-14, semnat de Emily Bilski şi
de mine. E de prisos să spun că pentru scrierea
acelor studii, m-am bazat pe material acumulat
în anii ce au trecut de la susţinerea tezei mele
de doctorat, în care acest subiect a fost atins
tangenţial. V. „R. Abraham Abulafia’s Works
and Doctrine“ (Ierusalim: Universitatea Ebraică
1976), pp. 130-133 (Ebraică).
32 Pentru o apariţie timpurie a subiectelor cabaliste,
v. romanul său din 1987, Jocul de smarald, scris în
colaborare cu Hillary S. Wiesner, tr. Agop Bezerian
(Iaşi: Polirom, 2005), pp. 192, 234-237. Subiecte
cabaliste apar în variate studii, fără legătură cu ars
combinatoria, ca, de pildă, în The Tree of Gnosis,
Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern
Times, tr. de autor şi de H.S. Wiesner, (San
Francisco: HarperCollins1992), pp. 37, 43, 89
n.16, 108, 260. Era interesat de iudaismul antic,
care este menţionat în multe din articolele sale, v.,
de pildă, Culianu, Iter in Silvis, II, pp. 352-366 şi a
făcut parte din grupul de cărturari, care considera
că elemente ale iudaismului antic au influenţat
gnosticismul.
33 A se compara cu descrierea tânărului Eliade din
Idel, Mircea Eliade, pp. 4-9.
DOSAR
scrierile sale târzii. E de prisos să spun, din
nou, că, în cazul lui Culianu, importanţa
magiei legată de combinaţiile de litere şi de
Golem îmbină preocuparea sa mult mai tim-
purie legate de magie în Renaştere într-un
mod nou, care, cu originalitatea sa, aparţi-
ne proiectului temerar al lui Culianu. Cu
toate că europeanul Culianu era deja preo-
cupat de unele din cele mai importante per-
sonaje pe care le menţionează în propunere,
pe care le-a combinat cu varii materiale iu-
daice, toate acestea sunt pietre dintr-un
nou edificiu formulat de el, care transcende
conţinutul elementelor de construcţie.
Cu toate că are legătură cu studiile pri-
vind „înţelepciunea combinării literelor“,
aşa cum se referă cabaliştii la acest tip de
activitate, sunt înclinat să disting felurile
variate ale potrivirii acestei „arte“ la necesi-
tatea diverselor şcoli cabaliste, în loc de a
vedea-o ca hotărâtoare pentru destinul Ca-
balei. Pentru că diversele dezvoltări ale
şcolilor cabaliste pot fi înţelese drept con-
fluenţe a unei varietăţi de factori, folosirea
cabaliştilor a ars combinatoria e inclusă
într-o diversitate de sisteme teosofice şi fi-
losofice mai mari, deseori, însă, destul de
fluide. Fără exagerare, aş spune că în texte-
le cabaliste, există un termen special pentru
ars combinatoria, şi anume Hokhmat Tzeruf
ha-’Otiyyot, cel care desemnează ştiinţa
pentru combinarea sau permutarea literelor
şi care nu depinde cronologic şi lingvistic
de conceptul lui Lullus.34 Nu există niciun
acord între tehnicile variate folosite de gân-
ditori iudaici variaţi şi cabalişti incluşi sub
acest termen generic. De asemenea, siste-
mul lui Lullus era prea complex pentru a fi
înţeles de contemporanii săi, cărturari la
Universitatea din Paris, şi, din acest motiv,
el a scris, la începutul secolului al XIV-lea,
compendiul Ars Brevis.
3. O apoteoză a
ars combinatoria
Aş vrea să încadrez adoptarea lui Culia-
nu a ars combinatoria în contextul istoric
mai larg. Acest tip de gândire poate fi văzut
ca alternativa şi, uneori, ca o critică a tipu-
lui aristotelic de logică şi, prin extensie, a
tipului grecesc de gândire. Unele din aceste
opere ar fi putut să-i fi fost cunoscute lui
Culianu.
Într-una din operele sale târzii, după ce
enumeră titlurile unor cărţi care constituie
Organon-ul lui Aristotel, misticul evreu din
secolul al XIII-lea, Abraham Abulafia, sus-
ţine că le-a studiat în profunzime, dar
menţionează existenţa unei înţelepciuni
superioare, „calea cunoaşterii permutării
literelor, care este superioară lui [Aristotel],
esenţa sa fiind explicată în comentariile
privind Sefer Yetzirah“35. Calea cabalistă,
care este esenţială pentru Cabala extatică
proprie lui Abulafia, e privită ca fiind supe-
rioară logicii aristotelice, pentru că prima
este ştiinţa „logicii interne [şi] superioare“,
în timp ce ultima este un „aspect extern şi
34 Această expresie ebraică poate fi documentată încă
din secolul al XI-lea.
35 Sheva‘ Netivot ha-Torah publicată de Adoph
Jellinek, Philosophie und Kabbala, Erstes Heft
(Leipzig, 1854), p. 14. Referitor la cele
douăsprezece comentarii la Sefer Yetzirah studiate
de Abulafia, v. M. Idel, R. Menahem Recanati, the
Kabbalist (Jerusalem, Tel Aviv: Schocken Books,
1999), vol. I pp. 33-35 (Ebraică).
inferior“ comparată cu logica cabalistă. 36
Expresia higayon penimi ‘elyon este, după
cât ştiu eu, unică în literatura iudaică în
ansamblul său. Singura aproximare se gă-
seşte într-un tratat anonim aparţinând, de
asemenea, şcolii lui Abulafia, intitulat Ner
’Elohim, în care cabalistul extatic recurge la
termenul higayon ne‘elam – logica ocultă –
pentru a reprezenta forma unui tip intern
de recitare, care poate fi înţeles ca făcând
legătura între oral şi mental.37 O chestiune
de enormă importanţă istorică, care nu
poate fi tratată aici este aparenta similarita-
te între perspectiva lui Abulafia asupra lo-
gicii ca fundamentată în permutări şi teorii
ale combinaţiilor literelor descrise ca „eti-
mologie superioară“ în anumite scrieri ara-
be de la 1000, care ar putea contribui şi la
apariţia ars combinatoria a lui Lullus. 38
În Diseminarea sa, Derrida a combinat
perspectiva lui Abulafia asupra logicii combi-
natorii cabaliste cu definiţia lui Stéphane
Mallarmé a rolului poeziei, când scria, într-o
referinţă explicită la Cabala: „Ştiinţa com-
binării literelor e ştiinţa logicii interioare
superioare, ea cooperează pentru a oferi o
explicaţie orfică pământului“.39 Nu poate fi
niciun dubiu că perspectiva lui Abulafia a
ajuns la Derrida prin versiunea franceză a
cărţii lui Scholem, Tendinţe majore ale mis-
ticismului evreiesc40. Scholem tradusese un
fragment din textul lui Abulafia, astfel în-
cât a ajuns la un public mai larg, inclusiv la
Derrida. Filosoful francez a recurs la per-
spectiva lui Abulafia, ca parte a criticii sale
a gândirii greceşti, iar aceasta pare o tradi-
ţie, la rându-i.41
Gândind laolaltă discuţia lui Umberto
Eco privind combinaţiile literelor şi din ope-
rele lui academice, şi din cele literare, filoso-
fia lui Derrida şi chestiunile menţionate mai
sus, ar fi ciudat să presupunem că I.P. Culi-
anu nu ar fi fost familiarizat cu acest val de
interes, evident în câteva din cărţile scrise
puţin înainte de propunerea sa. Sau, altfel
spus: tehnicile lingvistice de permutare a li-
terelor ca parte a viziunii mai înalte a activi-
tăţii umane au fost fundamentate în cultura
europeană, uneori drept critică a culturii
greceşti. Criticile europene ale abordărilor
intelectuale dominante din a doua parte a
secolului al XX-lea, enunţate de autori cu-
noscuţi lui Culianu, precum Hans Peter
36 Sheva‘ Netivot ha-Torah, ibidem, pp. 14-15;
Gershom Scholem, „The Name of God and the
Linguistic of the Kabbala“, Diogenes, vol. 80
(1972), p. 190, Moshe Idel, Language, Torah
and Hermeneutics, tr. Menachem Kalus (Albany:
SUNY Press, 1989), p. XVI. Am motive
întemeiate să presupun că era familiarizat cu cartea
mea.
37 Ms. Munich, Bayerische Staatsbibliothek Heb.
10, fol. 136b.
38 See Henry Corbin, Histoire de la Philosophie
Islamique (Paris: Gallimard, 1964), pp. 206-207.
39 La Dissemination, (Paris: Le Seuil, 1972), p. 344.
40 See Les grands courants de la mystique juive, tr.
M.M. Davy (Payot, Paris, 1950), p. 390, nota
50, pentru aceeaşi traducere preluată cuvânt cu
cuvânt de Derrida. V. şi formularea lui George
Steiner, After Babel (New York: Oxford University
Press, 1975), pp. 60-61. Asupra limbii orfice, v.
importantele remarci ale Susanei Handelman,
Fragments of Redemption (Bloomington: Indiana
University Press, 1991), pp. 33-35. Umberto
Eco se referă la tehnicile lui Lullus de combinare
a literelor în descrierea metodei lui Mallarmé de
a combina paginile. V. The Open Work, tr. Anna
Cancogni (Harvard University Press, 1989), pp.
1-23.
41 V. Idel, Golem, pp. 182-184, dar şi Couliano, „Il
Golem nasce dall’Alfabeto“.
Duerr şi Paul K.
Feyerabend,42 au des-
chis calea pentru di-
feritele forme prin
care putem umple
acest vacuum creat de
critica lor. Culianu a
grefat diversele teorii
ale ars combinatoria
pe acest presupus va-
cuum.
4. Câteva
remarci
concluzive
Descoperirea unei
presupuse introspec-
ţii universale, pe care
Culianu a socotit că
o descoperise, mai
precis jocul minţii,
este interesantă şi
dintr-un alt punct de
vedere. Şi Mircea
Eliade a fost convins
că descoperise natu- • Ioan P. Culianu şi logodnica sa, Hillary Wiesner
ra adevărată a religiei
arhaice şi o importantă parte din scrierile lucită şi să recunosc în faţa sa că m-am
sale a fost o diseminare a acestei viziuni înşelat, oferindu-mi ceea ce el ar numi o
sau, pentru a spune acest lucru în termeni „căinţă târzie“. În pofida faptului că l-am
la care Culianu făcuse deja aluzie, Eliade cunoscut doar pe „Culianu american“, pen-
devenise un mistagog.43 tru prima dată la începutul anului 1989,
Pericolul care intervine aici rezidă în l-am văzut, totuşi, în lumina unui „Culia-
faptul că din cauza părerii cuiva că posedă nu european“, pe care îl cunoşteam după ce
adevărul absolut, este greu să-şi schimbe am citit câteva din scrierile lui anterioare.
ulterior opinia. Moartea prematură a lui Mi-a luat puţin timp să diger conţinuturile
Culianu nu i-a permis o asemenea transfor- turnurii sale conceptuale în materialul pe
mare, cu toate că un cititor atent a ultime- care l-am examinat şi atunci când l-am în-
lor sale studii va găsi începutul unei turnuri ţeles mai bine – trebuie să mărturisesc că
în siguranţa sa. Propunerea sa, „Amintiri există părţi pe care nici acum nu le înţeleg–
despre viitor“, ar fi constituit prima expu- era prea târziu să discut cu el referitor la ce
nere pe scară largă a acestei abordări com- intenţionase de fapt. Aşa cum se ştie, câteva
binator-cognitive. Totuşi, să ne amintim că din prefeţele sale au fost tipărite după
tot ce avem sunt în principal prefeţe şi in- moartea sa.
troduceri, manifeste fascinante, fără dubiu, Aş spune că, în ciuda faptului că a încer-
dar suficiente pentru a crea aura unei noi cat să făurească o nouă înţelegere a realităţii
revelaţii. În orice caz, cine i-a cunoscut pe prin transcenderea rolului jucat de condiţi-
câţiva din studenţii săi doctorali ar detecta ile istorice, proiectul lui Culianu a devenit,
cu uşurinţă un ataşament neobişnuit pen- cu toate acestea, o parte specială a unui tip
tru profesorul lor admirat. Cu toate aces- specific de istorie: cel al căutării perene a
tea, e evident, în opinia mea, că exista posi- unei mathesis universalis46 de către spiritul
bilitatea de a deveni un mistagog.44 uman, dar efectuate cu instrumentele mai
Admiraţia, chiar veneraţia, o spun fără sofisticate ale studiilor cognitive en vogue în
exagerare, a unora din studenţii săi, pe care unele universităţi din SUA din timpul ge-
i-am cunoscut, era evidentă şi înainte ca neraţiei sale.47
„noul Culianu“ să fie cunoscut mai bine
prin teoriile sale publicate. „
Vorbind de viitorul posibil, trebuie să
mărturisesc că, spre deosebire de Eliade şi
Culianu45, cred în ireversibilitatea timpu- (Traducere din engleză de
lui. Totuşi, m-aş bucura foarte mult ca I.P. ŞTEFAN BOLEA şi ANDREEA BOLEA)
Culianu să aibă, însă, dreptate şi ca timpul
să curgă în mai mult de o singură direcţie
şi să existe cumva, undeva, cândva, posibi-
litatea unei întâlniri cu el. Ar fi o mare bu-
curie să vorbesc cu o asemenea minte stră-
42 V. Antohi, „Laboratorul lui Culianu“, pp. 26-27,
35-38, 54-55. 46 V. Patapievici, „IPC: A Mathesis Universalis“.
47 Pentru o discuţie mai recentă a mathesis universalis,
43 Culianu se referă la Eliade ca mistagog. V.
referinţele pe care le-am dat în cartea mea, Mircea v., de pildă, Gerhard Bechtle, „How to apply
the modern concepts of Mathesis Universalis and
Eliade, pp. 16, 27 n. 94, 95, pp. 50, 227, 248.
Scientia Universalis to ancient philosophy, Aristotle,
44 Acest punct de vedere a fost deja susţinut de Platonisms, Gilbert of Poitiers, and Descartes“, în
Giovanni Casadio în „Ioan Petru Couliano, ou la Platonisms: ancient, modern and postmodern, ed.
contradiction“, Religion, Fiction, and History, ed. Kevin Corrigan şi John D. Turner (Leiden: Brill
Antohi, I, pp. 153-167, şi de Petrescu, „Ioan Petru 2007), pp. 129-154, sau Jean-Claude Dumoncel,
Culianu şi Mircea Eliade“, pp. 410-413. La tradition de la mathesis universalis, Platon,
45 V. „Căinţa târzie a lui Horemheb“. Leibniz, Russell (Paris: Unebévue 2002).
DOSAR Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 19
 Ancheta
U NA DIN cele mai comentate cărþi
ale anului 2020 a fost Jurnalul
lui Mircea Zaciu apărut la editura Li-
mes. Numeroasele cronici care i-au
fost consacrate ne sugerează perenita-
tea unui gen, care, de la Titu Maio-
rescu încoace, a făcut ºcoală în litera-
tura română.
MAGDA CÂRNECI
Confruntarea cu sacralitatea
1. DA, ŢIN un jurnal de
multă vreme: întâi spo-
radic în anii ’80, apoi
constant în anii ’90-
2000, spre a deveni din
nou sporadic de la mijlo-
cul anilor 2010 încoace.
Am început să scriu în el
spontan, fără ambiţii li-
terare sau culturale în minte, din nevoia de
a mă mărturisi cumva şi în lipsa unei mari
şi intime prietenii, sau a unui maestru per-
sonal. Jurnalul meu nu e unul „de creaţie“,
un jurnal literar (deşi are şi notaţii de acest
fel), ci e un jurnal al unor înţelegeri exal-
tante şi al stărilor stranii prin care am tre-
cut adesea, e deci un jurnal „spiritual“. Ştiu
că nu sună bine să spui aşa ceva în lumea de
azi, dar nu pot să-l definesc altfel. L-am
scris ca să fixez la cald şi să nu uit multiple-
le experienţe interioare prin care am trecut
şi care cu timpul mi-ar fi devenit – şi mi-au
devenit uneori – incredibile mie însămi.
Dar e vorba în ele în primul rând de evolu-
ţia mea lăuntrică, aşa cum a fost ea – tulbu-
rată de evenimentele istoriei recente, influ-
enţată de lecturi variate şi contradictorii,
trasă în direcţii opuse de trăitul în Franţa
pentru o vreme, tentată de spiritualisme di-
verse. O evoluţie lăuntrică destul de simp-
tomatică, cred acum, pentru intelectualul
român al ultimelor decenii. Am deja mai
multe volume de jurnal strânse. Din ele,
am mai publicat fragmente pe ici, pe colo
(inclusiv în Apostrof în 2005-2006). Iar din
iulie 2020, public lunar în revista Convor-
biri Literare un aşa-intitulat „Jurnal spiritu-
al“ (pe sărite). Anul 1997 – un an aparte“,
unde apare doar o parte din ceea ce am
consemnat despre acel an extraordinar din
viaţa mea, în care am experimentat „con-
fruntarea cu sacralitatea“. Dar au fost şi alţi
ani extraordinari, consemnaţi în alte jurna-
le, scrise întâi pe hârtie, apoi direct în com-
puter.
2. Î NTRUCÂT MĂRTURISESC apăsat sincerita-
tea jurnalului meu, trebuie să o am în prin-
cipiu şi faţă de jurnalele altora. Ştiu că un
jurnal se poate scrie şi ca o vitrină a propri-
ei creaţii literare, sau ca o punere în scenă,
ca un adjuvant, al propriei personalităţi etc
– dar în orice jurnal găseşti porţiuni de sin-
ceritate din omul profund care se află în
fiecare dintre noi. Jurnalul e un loc în care
toţi ne permitem să fim (puţin sau mult)
20 • APOSTROF
Apostrof vă invită cu drag să
răspundeþi la următoarele întrebări:
1. Þineþi jurnal? De ce?
2. Aveþi încredere în autenticita-
tea/sinceritatea unui jurnal – al altuia,
fireºte?
3. Ajută cumva jurnalul la lămuri-
rea proceselor inconºtiente? Poate fi
Þineþi jurnal?
mai adevăraţi decât persoana socială sau
culturală pe care o jucăm. Pepitele acelea de
autenticitate sunt preţioase, şi pentru ele
merită să parcurgi intimitatea scrisă a unui
om. În plus, jurnalele sunt la fel de diverse
pe cât de diverşi sunt oamenii, de aceea mă
apropii întotdeauna cu curiozitate şi fasci-
naţie de un jurnal ştiind că am să descopăr
acolo seminţe de simţire şi înţelegere pe ca-
re altfel un om nu le arată (aproape) nicio-
dată.
3. DEPINDE DE tipul de jurnal pe care îl ţii
– mai extrovert sau mai introvert, mai fac-
tual sau mai psihologic, mai cultural sau
mai autenticist. În ce mă priveşte, am ales
a doua versiune, am notat în jurnal cu pre-
cădere situaţiile psiho-spirituale prin care
am trecut, provocate sau nu de lecturile
mele şi de trăirile legate de ele, aşa cum
am spus mai înainte. În sensul acesta, se
poate spune că pentru mine jurnalul a fost
– şi este – o formă de autopsihoterapie, în
măsura în care, notând stările prin care
am trecut şi trec, le exteriorizez, deci le
obiectivez într-o anumită măsură, ba chiar
le reific în scris şi mă eliberez astfel de pu-
terea lor profundă. Odată eliberată de
magnetismul lor adesea insidios, pot func-
ţiona normal în lumea exterioară. E felul
în care eu îmi îmblânzesc, îmi dresez in-
conştientul, dar îmi conjur şi îmi apropii
şi supraconştientul (pe care, în general, îl
uităm). Recunosc şi onorez existenţa
amândurora în mine. Altfel, aş funcţiona
numai în porţiunea îngustă a raţionalităţii
aşa-zis obiective, pe cât de factice pe atât
de anoste. De aceea, jurnalul meu e unul
de „aventuri interioare“.
4. NU POT să mă pun în postura de istoric
literar, eu rămân o poetă. Sunt multe jur-
nale interesante în cultura română, dar
pentru mine cel mai fascinant rămâne jur-
nalul lui Mircea Eliade. Mă simt afină cu
psihologia lui îmbibată de cărturărism, cu
obsesia sacrului ascuns în profan, mă re-
găsesc în problematica lui spirituală atât
de românească şi de universală în acelaşi
timp – în aşa măsură încât a fost o epocă
în viaţa mea în care mi s-a părut pur şi
simplu că am fost „scrisă“ de Eliade cu
mult înainte de a mă naşte sau de a deveni
conştientă. M-am recunoscut în multe
fragmente din jurnalul lui şi mai ales în
acesta: „Aceşti intelectuali idealişti repre-
zintă, într-o cultură profană ca a Occiden-
tului sec. XIX – XX, misticismul seculari-
zat. Nu sunt inautentici, nici «facili».
Descind dintr-o tradiţie milenară. Dorin-
ţa misticilor de a reintegra seninătatea,
plenitudinea, lipsa de tensiune a Paradisu-
oare socotit, din acest motiv, o încer-
care de autopsihoterapie?
4. Privind lucrurile din punctul de
vedere al unui istoric literar, care din-
tre jurnalele existente în literatura
română vi se pare cel mai interesant?
Redacţia revistei Apostrof.
lui – a devenit azi dorinţa «idealiştilor» de
a trăi într-o societate egalitară, beatifică şi
fără tensiune“ (Jurnal, Humanitas, 1993,
vol. I, p.471).
SANDA CORDOŞ
Cum înaintezi într-o viaţă?
Dar într-o epocă?
MI S-A PĂRUT mereu că e
dificil să înaintezi în
propria viaţă şi am citit
jurnale (ca şi alte specii
autobiografice) cu do-
rinţa de a afla cum s-au
descurcat alţii, cum au
făcut ei faţă propriei
vieţi, cum au reuşit ei
să-şi prezerve propria umanitate, să rămâ-
nă oameni (într-o junglă? în alt fel de pă-
dure?). În lecturile mele, am înţeles, oare-
cum intuitiv, că unii o fac mistificându-se,
că înaintează prin viaţă sprijinindu-se mai
mult pe iluzii şi pe aspiraţii decât pe în-
tâmplări. La urma urmei, am sfârşit prin
a-mi spune, e şi asta o cale, care poate fi
chiar princiară, doar e cea a lui Don Qui-
jote, nu? (Dar, fireşte, poate fi şi josnică,
atunci când e dictată de dorinţa de răzbu-
nare ori de cine ştie ce frustrări).
Când încerc să desluşesc o epocă, mi se
pare că lectura (nu singură, dar esenţială) a
jurnalelor sale e obligatorie. Ele, prin ade-
vărurile lor subiective, personale şi parţiale,
dar nedictate de nicăieri din afară, ci doar
de propria conştiinţă, realizează, pentru
mine, „urzeala“ în care se ţese (se aşază)
apoi întregul. În ele îmi place să desluşesc
şi profilul istoric, şi o psihologie a creaţiei
(colectivă şi individuală).
Se deduce, cred, că sunt o serioasă şi
consecventă cititoare de jurnale, aşa că am
multe preferinţe şi consider că literatura
română are, în această specie, mai multe
vârfuri. Cum dvs. îmi cereţi să menţionez
doar unul acela e, pentru mine, Jurnal sue-
dez al Gabrielei Melinescu. N-aş spune că
acesta ar fi „cel mai interesant“ (sunt neîn-
crezătoare, în materie de artă, în superlative
exclusiviste), doar că mie el îmi vorbeşte
mai mult. Este foarte bine scris şi poate fi
(este, în cazul meu) un reazem existenţial.
De altfel, cred că literatura nu-şi poate rea-
liza funcţia existenţială dacă nu e bine rea-
lizată artistic (adică, nu se poate artă fără
tehnică, după cum nu poate fi o casă fără
acoperiş, aceea e o ruină în care poate fi
Ancheta
interesant, excentric, memorabil etc. să stai
într-o frumoasă zi de vară, dar nu te poţi
adăposti pe termen lung). Dar aceasta e o
altă discuţie.
În ce mă priveşte, n-am crezut multă
vreme că viaţa mea e atât de specială încât
să merite scrisă. În plus, cred că sunt şi
prea leneşă pentru asta, lipsindu-mi o
disciplină zilnică (sau oricum, periodică),
care e necesară autorului de jurnal. După
ce m-am îmbolnăvit de o boală neurolo-
gică invalidantă, căreia mi-era tot mai
greu să-i fac faţă, m-am dus la un psihia-
tru care a zis că sunt o persoană destul de
echilibrată şi m-a trimis la o psiholoagă.
Aceea m-a căinat că am o viaţă grea şi
mi-a scos din cutie şerveţele pentru repri-
zele mele de plâns (dezechilibrat, mai
trebuie să adaug?). Acolo, mi-am dat sea-
ma că discuţiile cu prietenii mei sunt mai
profunde şi mai constructive. Doar că
prietenii mei au propriile vieţi de trăit.
Aşa că m-am trezit cu mine pe cap, 24 de
ore din 24, cu multe emoţii şi trăiri gene-
rate de boală: confruntarea cu neantul,
sentimentul de vinovăţie, frici, anxietăţi
etc.Am început să scriu în caiete, din
2014, cu speranţa disperată de a mă ajuta
cât de cât (adică făcând un exerciţiu de
autopsihoterapie, cum spuneţi dvs.). Nu
ştiu dacă pot să le numesc jurnale (mai
curând sunt caiete ale bolii şi ale neputin-
ţei), pentru că disciplina de care vorbesc
mai sus a continuat să îmi lipsească. Am
scris, în aceşti ani, însemnări personale,
uneori la luni distanţă. În timp, mi-a fost
tot mai greu fizic să scriu, aşa că din pri-
măvara lui 2020 am încetat s-o mai fac.
Scrisul de mână mi s-a deformat, cred că
unele pagini sunt ilizibile.
GABRIEL COŞOVEANU
1. A M ŢINUT jurnal, cu
intermitenţe, din copilă-
rie, ca reflex al lecturilor,
până spre 1990, ca re-
flex, de data asta, chiar
terapeutic – forme de re-
voltă la minciuna gene-
ralizată de tip comunist,
la flagrante asimetrii so-
ciale şi economice, la frig, la naveta frus-
trantă etc). Când am răzbit spre libertate şi
am început să respirăm altfel, prin reinsta-
urarea democraţiei, activităţile didactice şi
profesionale, în genere, s-au mărit, în detri-
mentul timpului acordat pentru note inti-
me. Însemnările personale, asimilabile
unor fişe de cititor împătimit, formau,
pentru elevul şi studentul din anii ceau-
şişti, o modalitate de acceptare a lumii ca
datum, cu „pretenţia“ bineînţeles, că ni-
meni, terorist bolşevic sau altcineva, vreun
delator ori sicofant, nu se poate instala în
locul conştiinţei tale. Ce vezi, asta eşti, exa-
gerare ontologică, de bună seamă, dar ap-
tă, atunci, să susţină nişte constituenţi
nonflexibili ai fiinţei, imposibil de urmărit
de către Big Brother. Prin urmare, credeam
cu tărie în, de-acum, clasicele fraze ale lui
Mircea Eliade: „Un jurnal intim sporeşte
atenţia. Scriind, vezi mai clar lumea din ju-
rul tău şi îi uiţi mai anevoie culorile. Şi
apoi, câtă bucurie să poţi izola acele «expe-
rienţe indistincte», din care e alcătuită viaţa
oricărui om, să le poţi istovi toate înţelesu-
Ancheta
rile, stăpânindu-le, memorizându-le“ ( Jur-
nal).
2. DESIGUR CĂ privesc suspicios noţiuni
precum autenticitate ori sinceritate. Ele nu
sunt altceva decât operatori utili pentru teo-
ria literară, în absenţa cărora nu poţi defini
convenabil şi rezonabil pactul autobiogra-
fic. Toată literatura, în fond, se întemeiază,
asumat sau, mai degrabă, nu, pe ceea ce
numea Gadamer pretenţie de adevăr. În nu-
mele acestei pretenţii se configurează uni-
versuri paralele, pasibile de a intra în ima-
ginarul public, prin canonul şcolar sau
altcumva, datorită unei condiţii numite,
îndeobşte, talent literar. Cred că „practic,
într-un jurnal intim se poate truca absolut
totul“, cum spune Mircea Mihăieş (în Căr-
ţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea) şi, de
asemenea, că discutăm de o ficţiune care
„nu e un dat al textului, ci o consecinţă a
lui“. Mi se pare că e aproape imposibil să
nu coroborezi reflecţia precedentă cu spu-
sele lui Roland Barthes: „Mă îndoiesc că
Jurnalul ar putea prezenta vreun interes da-
că, în prealabil, lectura operei nu a trezit
curiozitate faţă de omul care a scris-o“ (Ro-
manul scriiturii).
Modernitatea (ca şi postmodernitatea)
va integra jurnalul intim printre speciile
capabile să dobândească statut literar prin
modul de relaţionare în care antrenează
opera: „Modernitatea nu a inventat scriitu-
ra eului. I-a modificat doar regimul“ (Ja-
cques Le Rider, Jurnale intime vieneze).
3. PRIMUL LUCRU care-ţi vine în minte,
atunci când vorbeşti despre căile de alinare
a eului, este, probabil, spusa lui Nietzsche:
„Viaţa e suportabilă doar în termeni este-
tici“. Traducând pedestru, dar clar-didac-
tic, prin scris, suferinţa se transformă în
„suferinţă literară“, maladie, vezi bine, mai
uşor de dus pe picioare (oare?).
Asemenea operei literare, jurnalul devi-
ne o modalitate de cunoaştere şi înţelegere
a lumii, cu diferenţa majoră că, deşi expri-
mă puternic eul, pe care-l face personaj
(care tinde, uşor-uşor, să-şi domine emana-
torul), el tânjeşte după sistemul natural,
după formă, rigoare şi totalitate. Fragmenta-
rismul său visează, de fapt, altceva, la o în-
chegare care să-l scoată din fluiditate, la o
stabilitate care să-i dea o stare de mai bine
creatorului. E şi nu e medicament. Poate în
direcţia placebo. Parcă merge, mai bine, în-
să, cuvântul pharmakon.
4. VOI LUA termenul „interesant“ în sens
pedagogic, respectiv voi selecta ce mi se pa-
re mai instructiv, cu păstrare, evident, a
altitudinii estetice. Că pe lucidul Titu Ma-
iorescu, părinte fondator în domeniul nos-
tru, îl simt cel mai aproape, cred că e de la
sine înţeles, şi mă refer mai ales la intervalul
Theresianum. Altfel, i-aş pune în prim-plan
pe Mircea Eliade, Radu Petrescu, N. Stein-
hardt, Mihail Sebastian. Apoi pe I. D. Sîr-
bu şi pe Mircea Cărtărescu.
Totuşi, mă grăbesc să adaug, fără Jur-
nalul lui Mircea Zaciu s-ar înţelege doar
parţial dinamica literaturii contemporane
şi ar fi păcat să nu cunoaştem diverşi ac-
tanţi de acolo, chit că anumite chipuri şi
măşti încă există, unele sunt notorii şi nu
au cum să agreeze imaginea lor „prinsă“
de diarist. Dar, peste toate, îl situez pe
Livius Ciocârlie, pentru forţa seducătoare
a autoironiei, plus alte subtilităţi, specifice
omului cu educaţie aleasă şi completă.
Când zic asta, presupun un contrast, inde-
zirabil, de altfel, cu destui tineri actuali
care sunt activi în domeniu, dar nu dau
multe parale pe decenţă. Aceea banală, de
bune maniere.
ADRIAN ALUI GHEORGHE
1. DA , ŢIN jurnal, cu in-
termitenţe, ce e drept,
mai mult notaţii, anec-
dote, eboşe. Sunt lungi
perioade din an cînd am
impresia că trăiesc lu-
cruri atît de comune, de
banale, că a le transcrie
este pierdere de vreme,
de sine. În anii ’80, am ţinut un jurnal de
gînduri, idei, combinat cu ceva date de tră-
ire de pe o zi pe alta, sunt cîteva zeci de
caiete, cîndva le voi cerceta şi dacă e ceva de
păstrat, poate o vom face. Mai ales în anii
primei tinereţi jurnalul este un instrument
de auto-analiză, de cercetare a lumii din
jur. Dacă aş avea putere de decizie, aş intro-
duce ca obligatorie (ei, nu obligatorie, dar
măcar opţional!) scrierea de jurnal la vîrsta
anilor de liceu, ar fi o practică care ar dislo-
ca energii din creier, din suflet. Am îndem-
nat pe mai mulţi tineri să scrie jurnal, în
timp, cei care au făcut-o, am observat, au o
mai mare conştiinţă de sine.
2. Î N GENERAL, un jurnal este o re-creare a
realităţii unei zile, a unui moment, poţi să
te exprimi în măsura în care ai imaginaţie
suficientă, ai cultură, în măsura în care vezi
realitatea de sub realitatea aparentă. Jurna-
lul este, indiscutabil, reliefarea unei reali-
tăţi convenabile, a unei faţete convenabile
pentru cel care îl scrie. Nu prea cred în au-
tenticitatea paginilor de jurnal publicate
imediat ce au fost scrise, acolo e un fel de
publicistică rutinieră, cu valenţe literare,
dacă e cazul, din care lipseşte fiorul memo-
riei. Am întîlnit şi jurnale care au fost scrise
ca să eroizeze pe autor, eventual să ascundă
parte din biografia acestuia, să îl plaseze
într-o lumină favorabilă, convenabilă.
3. DA, SUNT cîţiva scriitori, autori de jurna-
le, care scriu cu meticulozitate tot ceea ce
văd, ce spun ei, ce spun alţii, ce mănîncă,
cît costă un produs sau altul, care fac, ast-
fel, un raport al derizoriului. Da, poate fi
considerat jurnalul un act de autopsihotera-
pie, în aceste condiţii, ego-ul personal plu-
teşte peste marea de nimicuri din jur tira-
nizînd-o. În acelaşi timp, este de apreciat
calitatea de martor acribios a jurnalului,
despre o epocă, despre „o lume“, despre o
personalitate, amănuntele fiind sarea şi pi-
perul acelor pagini. Citesc cu interes, de
exemplu, paginile de jurnal ale lui Liviu
Ioan Stoiciu despre epoca de pînă în anul
1989, sunt amănunte acolo despre viaţa în
comunism care pot ajuta pe oricare istoric
să recompună istoria acelei perioade pînă la
detaliu.
4. SUNT MAI multe jurnale din literatura ro-
mână care îmi plac, care au autenticitate,
care au fost scrise sub presiunea istoriei, a
unor contexte speciale, care tind să înlocu-
iască adesea opera celui care le întocmeşte.
Dintre cele „parcurse“, lăsînd deoparte
multe altele importante, jurnalele semnate
de Mihail Sebastian, I. D. Sîrbu şi Aurel
Dumitraşcu îmi par cele mai autentice, au
încorporate şi talentul autorilor, dar şi tra-
gismul istoriei.
Æ
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 21
Æ 4. JURNALUL MONICĂI Lovinescu, fiindcă e
ROBERT ŞERBAN
1. NU MAI ţin jurnal, dar
am făcut-o în urmă cu
un deceniu. Ba chiar am
avut, câţiva ani la rând,
până în vara lui 2018, o
rubrică în revista Ori-
zont, „Jurnal din anii cri-
zei“. Din ea s-a născut o
carte, „Tata, eu glumesc
serios!“, în care am adunat perlele şi scurte-
le, dar plinele de poezie ori haz replici ale
lui fiu-meu, Tudor. De fapt, jurnalul mi-a
fost deturnat de către copil. În loc să scriu
ce mi se întâmpla mie, îl foloseam ca să nu-i
uit cuvintele, replicile, stările lui. Tudor nu
împlinise doi ani şi descoperea lumea, o
rostea, se minuna de ea, o cucerea. Lună
după lună, an după an. Iar asta mi s-a părut
important şi spectaculos. Atenţia mi s-a
aţintit asupra sa, iar jurnalul meu a devenit
al lui.
După apariţia cărţii, în 2018, am
schimbat rubrica din Orizont, cu o alta, de
proză scurtă, şi am renunţat la ideea de
jurnal. De ce? Fiindcă singurul motiv real
pentru care aş scrie aşa ceva ar fi ca el,
jurnalul, să devină, cândva, o carte. (Nu
mă văd, la bătrâneţe – dacă o apuc –, reci-
tindu-mi însemnările şi oftând după vre-
muri de ieri, de azi, de mâine.) Adică, aş
scrie cu un ochi la cititor şi cu gândul la
personajele care, inevitabil, l-ar popula şi
care, majoritatea, ar fi în viaţă. Prin urma-
re, n-ar fi o poveste cu adevărat sinceră, ci
una sortată, în care ar trebui să dau note
prietenilor, cunoscuţilor, rudelor, duşma-
nilor şi, direct sau indirect, mie. În ceea ce
mă priveşte, poate că aş fi cel mai puţin
indulgent, dar la ceilalţi sigur le-aş acorda,
din oficiu, două-trei puncte în plus. Or,
cine ar citi un jurnal literar în care ţi-ai
lăuda confraţii şi le-ai aprecia cărţile? Nu
sunt suficient de crud ca să ţin jurnal, fac
parte din categoria băieţilor buni. Însă la
plăcerea culegătorului de perle copilăreşti
nu am renunţat şi sunt atent la ce şi cum
vorbesc copiii mei. Pagina personală de
Facebook e locul unde ţin la păstrare (şi la
vedere) aceste „perle“. Însă dacă poezia e şi
un jurnal al celui care o scrie, atunci recu-
nosc: ţin.
2. Î NCREDEREA SE câştigă, nu-i aşa? Inclusiv
în cazul jurnalelor, unde se câştigă pe par-
cursul lecturii. Nu mi-e suficient numele
unui autor ca să-l cred – mai ales că nu e
vorba de ficţiune, ci de o realitate, realita-
tea sa –, dar nu-mi trebuie prea multe pa-
gini ca să-l „prind“. Totuşi, cea mai mare
încredere o am în jurnalele nepublicate.
3. DEPINDE CE fel de jurnal este. Dacă e
unul de acţiune, nu prea. Dacă e unul în
care autorul se şi autoscopează, în care dă
seama şi despre el, nu doar despre mediu,
sigur da. Probabil că scriu jurnal cei care au
nevoie constantă – ca să nu zic zi de zi – de
autopsihoterapie. Dar şi histrionii. Multor
scriitori le e suficient că lucrează la o carte,
că scriu o oră, două, zece ore pe zi ficţiune,
eseistică ori critică literară. Tratamentul lor
e chiar acea activitate. Tot scris, dar nu di-
rect pe oglindă. Dar ce săracă şi fără saft ar
fi literatura fără jurnalele scriitorilor, fie că
sunt precum al lui Jules Renard (ce minu-
năţie!), ori ca al lui Mihail Sebastian (ce
frescă!), sau ca al colegului meu de genera-
ţie, Gabriel Timoceanu (ce curaj!).
22 • APOSTROF
mai mult decât un jurnal şi fiindcă Monica
Lovinescu e mai mult decât un scriitor.
RADU CIOBANU
DA, ŢIN şi tot ţin jurnal
de peste o jumătate de
veac, din 1966, cu o sin-
gură întrerupere semnifi-
cativă de vreun an şi ju-
mătate, între 1989 şi
1991, când aproape toată
naţia, hop şi eu, a fost
absorbită şi învălmăşită
în păgubosul turbion postdecembrist.
M-am pornit să-l scriu, jurnalul, stimulat
de viaţa de dascăl navetist, care vede şi aude
zi de zi noian de întâmplări, ziceri, gesturi,
atitudini, revoltătoare sau înveselitoare,
oricum însă, spectaculoase şi solicitante,
care nu mă puteau lăsa indiferent. Cu soţia
mea, şi ea dăscăliţă, ni le povesteam seara,
dar simţeam nevoia să le şi salvez, fără un
scop anume, doar aşa, de-amorul artei.
Cred că se activa pe-atunci virusul scriito-
rului încă neafirmat. Azi aşa, mâine aşa, am
devenit dependent, până la „adânci bătrâ-
neţi“. Dependenţa se explică probabil prin
marele folos pe care mi l-a adus şi mi-l
aduce jurnalul, pe care îl simt ca pe un frate
confesor. Dar cu asta răspund de fapt la în-
trebarea a treia: da, jurnalul este o specie
paraliterară terapeutică şi are numeroase
„funcţii“. Cred că cel mai bine l-a definit
Jaques Le Rider în captivanta sa monogra-
fie, Jurnale vieneze. Constrâns de spaţiu,
amintesc doar trei dintre proprietăţile jur-
nalului identificate de el şi pe care le pot
confirma prin propria experienţă: „[…] un
refugiu unde este gustată plăcerea intimită-
ţii“ ; „[…] compensaţie în perioadele de
sterilitate creatoare“; „Remediu împotriva
vidului gândirii“. Acestea sunt şi motivele
dependenţei. Conştiinţa că am oricând un
refugiu cu virtuţi defulatorii, unde-mi pot
recupera calmul, echilibrul şi tonusul mo-
ral.
Revenind acum la a doua întrebare, aş
zice că încrederea în autenticitatea unui
jurnal ţine de experienţa cititorului. Un
scriitor şi „cititor profesionist“ dobândeşte
un fel de fler, de intuiţie care îi permit să
discearnă imediat autenticitatea de fals,
impostură, autogonflare, cu atât mai
prompt şi exact când cunoaşte şi celelalte
scrieri ale respectivului autor sau când a
avut prilejul să-l cunoască personal. Auten-
ticitatea este cea care garantează importan-
ţa şi valoarea jurnalului, iar autenticitatea
înseamnă sinceritate în expresie spontană.
Exemplul cel mai la îndemână acum îmi
este Jurnal-ul lui Mircea Zaciu.
Cât despre ultima întrebare, îmi este
imposibil să numesc un singur jurnal ca fi-
ind „cel mai“. Asta deoarece un jurnal este
un om. În fundalul textului unui jurnal se
distinge întotdeauna, ca în filigran, statura
unui om, a unui unicat. Iar oamenii sunt
de o diversitate uimitoare şi încântătoare.
După ce am scris o carte, Magia drumului,
apărută recent, care e o suită de comentarii
a câtorva jurnale de călătorie, în care am
căutat să relevez diversitatea speciei Homo
viator, m-am aventurat şi într-o a doua
astfel de alcătuire, Mărturisitori. Prin lu-
mea jurnalelor intime, aflată acum în pregă-
tire tot la Limes. Mi-a făcut o mare plăcere
să descopăr acelaşi interes acut suscitat de
„diarişti“ (ce cuvânt imposibil, dar altul nu-
i...) reprezentând o mare diversitate tipolo-
gică, de la Arabella Yarka sau Matei Căli-
nescu, bunăoară, până la un Ernst Jünger.
Nu doar autori români, deci, deoarece nu
etnia, ci omul e interesant în primul rând.
Aşadar, cum aş putea numi un „cel mai“?
Dar există desigur nişte repere în domeniu.
Pentru mine ele sunt Titu Maiorescu, Se-
bastian, Steinhardt şi I.D. Sârbu, la care se
adaugă acum, prin cele şase volume ale sa-
le, Mircea Zaciu. Cu sentimentul obscur de
a-i fi nedreptăţit pe atâţia alţii...
IOLANDA MALAMEN
1. R ECUNOSC, AM fost
tentată dintotdeauna să
scriu un jurnal, chiar
unul ,,fluviu“, dar asta ar
fi avut nevoie de o certă
energie scripturală şi de
disponibilitatea de-a fi
mereu cu mâna pe ,,ar-
mele“ memoriei, ca să nu
mai vorbesc de necesara disciplină a scrisu-
lui. Trecutul trebuia să supravieţuiască ne-
mutilat de un prezent agresiv.
Privind totuşi prin arhiva personală, am
găsit nişte tentative de jurnal care însumea-
ză doar consemnarea câtorva ani răzleţi.
Revăzând după o aşa lungă despărţire de
ele, acele pagini mi s-au părut totuşi de
nepreţuit în resuscitarea propriei memorii.
2. EXISTĂ JURNALE care şochează prin since-
ritatea lor brutală, există jurnale în care
simţi cumva că autorul caşează abil adevă-
ruri pe un ton manipulator, întru credibili-
tate, există jurnale-terapie, jurnale cu des-
cătuşări umorale, jurnale care edulcorează
cu frenezie, dar şi jurnale în care firescul
devine eveniment, datorită unui puls viu al
vocilor. De cele mai multe ori, cititorul ca-
ută cu nesaţ în aceste ţesături cu aparenţă
livrescă, repere precise, sonuri unice, lu-
cruri de nedezminţit. Într-un cuvânt, sen-
zaţionalul, noutatea.
Oricât de bine intenţionaţi am fi ca citi-
tori, nu putem acredita sută la sută sinceri-
tatea unui jurnal. El poate fi instrumentul
unor realităţi deformate, dar şi tărâmul ce-
ţos al unor coşmaruri exprimate cu duhul
tainei.
Urmaşi direcţi, exegeţi empatici, inter-
vin deseori asupra textelor, înlăturând lu-
cruri pe care cititorul n-ar trebui să le afle.
Exemplele sunt atât de multe, încât ar nece-
sita un spaţiu aparte. Să ne gândim, spre
exemplu, numai la cele 26 de volume de
jurnal lăsate de Virginia Woolf, şi avem
dimensiunea ,,vigilenţei“ asupra lucrurilor
prea personale, ce nu puteau fi publicate
atâta timp cât mulţi dintre subiecţii jurna-
lului erau încă în viaţă. Biografii au şi ei
uneori partea lor de intruziune, uneori be-
nefică, alteori de-a dreptul dăunătoare,
prin omisiunile pe care le eludează cu hăr-
nicie.
3. NU ŞTIU în ce măsură poate să lămureas-
că întru totul un jurnal ,,procesele inconşti-
entului“, dar, odată ce el devine pentru au-
tor, în mecanica scrisului, ,,obiectul“ unei
imperioase mărturisiri, cu siguranţă, va
limpezi şi revela într-un fel sau altul, per-
cepţii, detalii, cutume, dispersări, toate an-
Ancheta
grenând spiritul şi sufletul. Astfel, infor-
maţia nu mai este un marcaj vremelnic, ci
se eternizează în memorie.
Jurnalul este şi o eliberare din toxicita-
tea unei interiorităţi explorată compulsiv,
cu rădăcinile ei acaparatoare.
Formarea spirituală, iubirea, visele, fra-
gilitatea psihică, frica de moarte, fapte me-
morabile, politicul, acuitatea unor legături
umane, vor deversa în scris emoţii, intran-
sigenţe, afinităţi ş.a.m.d.
Se poate spune că jurnalele sunt şi o
formă de autopsihoterapie, doar atunci
când autorul acceptă că eşecul şi împlinirea
glisează, contopite către o voce unică, luci-
dă.
4. ŞANSA PROFESIEI, dar şi aviditatea de-a
empatiza cu textul, m-au făcut să citesc va-
rii jurnale de-a lungul anilor. Unele mi s-au
părut terne, redundante, convenţionale şi
lipsite de acel har al comunicării, altele
m-au angrenat într-un imaginar volubil.
Unele mi s-au părut de o sinceritate gratui-
tă, altele mi-au trezit interesul, scoţându-
mă din monotonia cotidiană. Asupra uno-
ra am meditat îndelung, întorcându-mă
ciclic la ele, pe altele le-am luat ca pe nişte
exorcizări literare şi nimic mai mult.
Sunt şi jurnale pe care le-am neglijat din
prejudecată sau din trufie scriitoricească şi
regret lucrul ăsta.
Îmi pare rău, dar nu pot menţiona doar
un singur jurnal din literatura română. Ar
fi mult prea nesincer. Aş putea în schimb să
numesc cu uşurinţă câteva tulburătoare
jurnale, nu vehiculate zgomotos şi nici gi-
rate insistent, care s-au ,,adăpostit“ defini-
tiv în memoria mea.
ALEXANDRU JURCAN
DACĂ ŢIN jurnal? Mă
consider un rac autentic,
specialist în scormonirea
sinelui, aşa că nu am re-
zistat ispitei. Am avut
nevoie de o confruntare,
plus că aveam senzaţia că
fixez timpul, că mă ordo-
nez. La început, pe vre-
muri, ca elev, notam tot felul de mărunţi-
şuri, mă spovedeam caietului, mai ales când
timiditatea întâlnea obstacole şi jigniri.
Jurnalul devenise un prieten inseparabil.
Consemnările diaristice au instaurat un fel
de disciplină, dar şi o necesitate.
Poţi avea încredere în sinceritatea unui
jurnal? Dacă faptele sunt cosmetizate? Cred
că marile personalităţi preferă adevărul
crud, ca un fel de onoare, asociată cu valoa-
rea celui ce scrie. Oare nu planează uneori
un soi de relativitate? Există viaţa socială,
cea particulară, plus viaţa secretă, gata să
dispară în tenebrele subconştientului. O
idee: una e jurnalul spontan, scris fără gân-
duri de publicare şi altceva e atunci când, în
timp ce scrii, tragi cu ochiul la posibilul
cititor. În acest ultim caz, musai să corijezi/
atenuezi anumite porniri.
Jurnalul m-a ajutat la disecarea sinelui,
la înţelegerea unor procese interioare mai
alambicate. Terapeutica scrisului a funcţio-
nat impecabil în cazul meu. Dacă m-am
„spovedit“ jurnalului, trăiam o eliberare şi
n-aveam nevoie de posibili psihologi. Inti-
mitatea jurnalului conţinea şi naivităţi,
amănunte. Aurel Dumitraşcu scria : „Jur-
Ancheta
nalul vieţii tale anoste se scrie singur,
aproape inutil. Dar este singurul om cu
care poţi sta de vorbă. El este celălalt. El
ţi-a rămas fidel. Nu vor folosi nimănui
aceste însemnări, aceste lungi dueluri
(deseori banale) cu tine însuţi. Dar conti-
nui să vorbeşti cu aceste pagini spre a-ţi
stoiciza convingerea că eşti viu, că nu eşti
singur, că nu rumegă stele reci în sângele
tău“.
Mă regăsesc în „jurnalele“ lui Octavian
Paler. O carte de căpătâi: Autoportret într-o
oglindă spartă, Ed. Albatros, 2004. Deza-
buzare, sinceritate crudă, memoria care re-
stituie doar frânturi, mitologia satului,
fascinaţia mării…
NICOLAE COANDE
Epocă bâlbâită
1-4. CRED CĂ am mai
răspuns la o anchetă des-
pre jurnale iniţiată de
Apostrof la sfârşitul lui
2018, care includea şi
prima întrebare de acum
(numai că atunci era a
treia, prima chestiona
dacă citim jurnale). Aşa-
dar, sunt silit să mă repet oarecum: ţin jur-
nal doar când sunt în străinătate pentru o
vreme mai lungă. Am ţinut astfel de jurna-
le, notaţii, observaţii pentru a-mi putea
aminti mai bine ce făceam pe acolo atunci
când ajuns acasă rememoram, inclusiv în
scris, experienţa din Apus. Aşa a apărut în
2019 „Mansarda Europa“ (Ed. Paralela
45), o carte care a reunit patru jurnale ţinu-
te în rezidenţele pe care le-am avut în Ger-
mania (două), Austria şi Elveţia. Îmi cer
scuze că enumăr astfel, dar vreau să fiu lim-
pede: de aici a ieşit cartea şi doar plecat am
scris astfel de jurnale, note de călătorie, ob-
servaţii de om silit să se adapteze pe alte
meridiane culturale.
În ţară nu ţin jurnal, ar însemna să
practic o autoscopie pe care prefer să o
transfer în poezie sau (când nu vreau să
gândesc) în fapta culturală pe care mă încu-
met să-o fac la teatrul din Craiova: invit
poeţii la Adunarea Poeţilor, conferenţiarii
la Întâlnirile SpectActor, dramaturgii la
Clubul Dramaturgilor şi publicul la tot ce
înseamnă reuniune de artişti craioveni şi
din alte zone. Vedeţi, sunt un băiat oare-
cum ocupat, când să mai ţin jurnal?
În schimb, citesc cu interes în ultima
vreme tot felul de jurnale, intime sau pur şi
simplu evocatoare ale unor vremuri apuse
(dar nu hirsute) şi am simţit că mă intere-
sează nu doar ce simţeau/gândeau oamenii
aceia acum 50-100 de ani, ci şi cum vedeau
ei epoca în care trăiau. Şi epocile lor nu au
fost uşoare – în comparaţie cu ei, noi sun-
tem mult mai liniştiţi, mai lipsiţi de proble-
matizări. Paradoxal, Sorescu, într-o cronică
despre jurnalele lui Maiorescu, vedea altfel
pliurile istoriei şi cutele vremii: „A fost o
climă dulce cu românii, permiţându-le să
realizeze în bune condiţiuni: o eliberare –
de sub otomani, o constituţie, una, alta,
plus o literatură pe care n-o mai putem în-
trece“. De acord, aici, întrutotul. Tot de
aici aflăm amuzaţi că Mitiţă Sturdza e îm-
brâncit de Maiorescu cu apelativul tandru
„Mişelule!“. Ce domni, ce maniere!
Aşadar, o foaie meteorologică (precum
a lecturii) a unor anotimpuri care poate că
nu au apus de tot – cândva se pot întoarce,
mai ştii? Cred că jurnalele sunt mai instruc-
tive decât istoriile, chiar precise, scrise de
istorici sobri. Diaristul e agentul clipei
(unii o ţin aşa zeci de ani!), îmi convine
mai mult subiectivitatea lui inteligentă de-
cât ordonarea jocului de puzzle făcută de
istoricul de meserie. De curând, m-am
apucat de Memoriile unei fete cuminţi, ale
Simonei de Beauvoir (nu le-am citit în anii
’70, eram prea mic, iar mai târziu Simone
mi se părea prea… comunistă, cu tot cu
Sartre al ei) şi m-am întors la jurnalele
Marthei Bibescu (citite în grabă la vremea
când apăreau la Editura Compania). Ce
doamne, ce vremuri! La aceste lecturi,
adaug jurnalul Monicăi Lovinescu, La apa
Vavilonului: esenţial, precis, definitoriu în
descrierea lumii româneşti din Parisul exi-
laţilor şi al refugiaţilor de toate soiurile, sau
al Sandei Stolojan (Nori peste balcoane) şi al
Annei Bentoiu (Timpul ce ni s-a dat). Ală-
turi de ale Jeniei Acterian, ele sunt cele mai
evidente probe că jurnalele feminine din
literatura astfel constituită a românimii
sunt şi cele mai inteligente, mai fine, mai
natural scrise de fiinţe înzestrate cu darul
de a se observa pe ele însele şi lumea în care
trăiesc. Încă amân lectura jurnalelor Mariei
Banuş, dar nu pentru mult timp, sper.
Dintre bărbaţii cultivaţi, îi prefer pe
mărturisitori: N. Steinhardt, fericit ca un
prunc înţelept, Petre Pandrea (maestrul
meu de pe Olteţ, cu stagii de pregătire la
Berlin, limbut şi cultivat), Ion D. Sîrbu
( Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, dar şi
inedite, veţi vedea), Paul Goma (multe pa-
gini, inclusiv epistolare, când să le citeşti pe
toate?), Radu Petrescu, fin, introspectiv,
livresc, cultivat, păcat că a plecat prea repe-
de, Livius Ciocârlie, fin, sceptic şi totuşi
solar în clipele de autenticitate a imersiei în
infraconştientul epocii noastre. Cel mai
versatil, polimorf, ataşant, chiar pedagogic
cum se autocaracteriza ca ardelean vechi,
îmi pare tot Sîrbu, care nu încetează să ne
interogheze şi după plecarea petrecută în
1989. De curând, editorul său devotat,
Toma Velici, a mai scos o carte cu pagini
necunoscute, Ultimele (Ed. Măiastra, Târ-
gu Jiu, 2020). Un jurnal pe viaţă şi pe
moarte aflat sub benedicţiunea acelui de
profundis clamavi ad te Domine („Doamne
ai grijă de numele şi de scrierile mele!... Nu
am ştiut să mă rog, dar am trăit ca o rugă-
ciune“) , care scrie pe patul de spital pagini
de o bărbătească acceptare a finalului, con-
fruntarea teribilă a scriitorului cu sine în-
suşi şi cu lumea, din perioada în care a fost
operat la spitalul din Craiova de cancer în
gât („Gura mi-a devenit o Sahară, fiecare
înghiţitură, un chin“). E acelaşi puternic,
cultivat, natural, neîmpiedicat în gratuităţi
ale spiritului intelectual român, gata să de-
pună mărturie despre vreme sa: „Am trăit
ratat, o epocă ratată, într-o ţară hiperratată.
Am trăit marginal, nu la capătul Europei,
ci la sfârşitul ei“. Este quintesenţa gândirii
unui om care a scris romanul acelei conditi-
on roumaine (cum se subintitula „Adio,
Europa!“) şi care ştie că se află în faţa zidu-
lui negru fără un bilanţ pozitiv: „Mă sting
– ca şi tata, ca şi Blaga, într-o lume totală
confuză şi falsă într-o ţară rătăcită prin
dogmatism, încăpăţânare de sus, şi multă,
enorm de multă prostie afro-asiatică“. Pro-
Æ
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 23
Æ sau mai degrabă simţind, că pot fi atît de
babil că pentru asta sunt scrise jurnalele
(scrisul e un formidabil anestezic al morţii,
Sîrbu dixit), inclusiv pentru îmblânzirea
posterităţii şi pentru lămurirea cu sine în
vederea întâlnirii cu acel Dumnezeu, pen-
tru el, fără chip: „Doamne, dă-mi încă un
an, să pot să-mi scriu cartea rătăcirilor şi
iluminărilor mele!“ (cap. II, De pe patul de
spital, jurnal, 21 noiembrie 1988-10 aprilie
1989). E trist, e supărat, încă luptă cu ne-
credinţa şi recunoaşte, acolo unde nu criti-
că aspru scolasticismul anumitor cărţi de
teologie): „Mă rog ca un căruţaş şchiop“.
Dintre străini, am citit recent cu interes
jurnalele lui John Fowles (Polirom, 2014),
o cale de acces spre înţelegerea epocii de
după război pe axa Grecia-Anglia (am reci-
tit cu altă înţelegere Magicianul) şi a mo-
dului în care s-au copt romanele sale. Mă
pregătesc să citesc W.N.P. Barbelion, Jur-
nalul unui om dezamăgit, respectiv Scrisori
despre Tractatus ale lui Wittgenstein. Aşa-
dar, nu doar jurnale, ci şi corespondenţe (să
nu uit corespondenţa lui Flaubert, de care
m-am reapucat – fabuloasă). Viitorimea,
cred, nu va avea ce să citească după noi,
ăştia – noi scriem mail-uri, când nu suntem
pe FB, Linkedin, Twitter (săracul Trump!),
Parler sau pe Whatts…up! Epocă bâlbâită,
ce vreţi.
MIRCEA MUTHU
1. DA, ŢIN un jurnal de
mai bine de patru dece-
nii – Nisipul din clepsidră.
La început, elev la Liceul
centenar din Dumbră-
veni, dar şi în epoca stu-
denţiei a fost un jurnal
de lectură, apoi a devenit
unul existenţial, cum es-
te şi acum şi care va fi donat unei instituţii
de cultură printr-un act notarial semnat de
ambele părţi. Dacă scrisoarea se naşte, obiş-
nuit, dintr-o stare de urgenţă, autobiografia
înseamnă, pe măsura redactării, o înaintare
cu spatele şi asta deoarece are un caracter
retrospectiv şi bilanţier. Astfel, scrisoarea
dezvăluie, fragmentar şi chiar pasionant,
un Sine discontinuu, cu evoluţie aproxima-
bilă, în vreme ce autobiografia, de fapt o
înaintare cu spatele, aspiră să circumscrie
un Sine ca permanenţă în timp. Părerea mea
este că Jurnalul intim scurtcircuitează, une-
ori pînă la tensiunea de arc voltaic, cele do-
uă ipostaze ale probabilei identităţi a Sine-
lui. E vorba aici de o identitate mai mult
dorită şi, desigur, prezumată. Adevărul es-
te că un Sine conştient de clipa manifestării
sale şi, în acelaşi timp, de anterioritatea pe
care încearcă să o configureze în realitate
nu există. Doar căutarea necontenită, sub
girul dublu, al lui moi-je şi moi-autre ce lea-
gă speciile genului (auto)biografic poate
edifica cel mult o ramă identitară pentru
cititorii care mai suntem. Jurnalul intim
rămîne şi ca un instrument de exorcizare a
traumelor psiho-sociale şi, în aceeaşi măsu-
ră, un examen cu finalităţi terapeutice ori,
la fel profund, ca investigaţie hermeneutică
a propriei persoane pe ecranul social şi pe
care le întîlnim, de pildă, la Pavese în Mese-
ria de a trăi. Acum, la întrebarea „De ce ţin
un Jurnal?“ răspund la fel de simplu: ca să
(mă) înţeleg în ce lume trăiesc dar ştiind,
24 • APOSTROF
izolat încît să percep, dureros adesea, spa-
ţiul dintre trup şi costumul pe care îl port...
2. FIREŞTE, AM încredere în autenticitatea
afirmaţiei, reiterată de Pessoa, că „un spirit
contemplativ, care n-a ieşit niciodată din
satul lui, are la dispoziţie universul întreg“
(Cartea neliniştirii), acesta fiind prin urma-
re exonerat de plata unor poliţe ieftine, aşa
cum le găsim în numeroase jurnale autoh-
tone interbelice sau, mai trist, contempora-
ne.
3. CONFESIV FIIND, adesea pînă la demonta-
rea portativului personal cu numeroase
certificări sociale (un exemplu este, la noi,
Rebreanu) sau, mai ales, cu evenimente
personale tragice, Jurnalul intim scoate în
relief volens-nolens umbra întru totul ome-
nească a celui care l-a scris şi asta pînă acolo
încît, reiterată printre rînduri sau de-a lun-
gul paginilor, aceasta poate atinge, asimp-
totic măcar, precum în Jurnalul lui Tolstoi,
autopsihoterapia chiar fără voie a scriitoru-
lui rus în materie de credinţă religioasă.
4. A R FI, după mine, două: Jurnalul omu-
lui-concept Titu Maiorescu şi Jurnalul feri-
cirii. Manuscrisul de la Rohia al lui N. Stein-
hardt.
PETRIŞOR MILITARU
Despre fascinaţia jurnalului
AM REUŞIT, până acum,
să ţin doar un jurnal
fragmentar. Îţi trebuie
un anumit tip de linişte
şi de limpezime a gându-
rilor pentru a-l ţine con-
stant. şi, poate, şi un fel
de ambiţie. Din punctul
meu de vedere, scrierea
unui jurnal rămâne semnificativă pentru că
este un exerciţiu foarte bun de introspecţie,
de autocunoaştere, de fixare a lucrurilor
care contează (cel puţin pentru moment).
E constructiv să vezi după un timp cum
gândeai „precis“ şi cât de altfel vezi lucruri-
le în prezent. Pentru cel ce vrea să se înţe-
leagă pe sine – măcar cât de cât – jurnalul e
o oglindă necesară, care, în timp, ar trebui
teoretic să se limpezească, să se adâncească
şi să se contureze, în acest fel, noi nivele de
profunzime, unele greu de anticipat.
Îmi place să cred în autenticitatea jurna-
lului. În acelaşi timp, intuitiv, cred că un
cititor avizat poate înţelege şi chiar identifi-
ca jocul măştilor la nivelul scriiturii.
Într-un fel se poate spune că jurnalul este
sincer şi în măsura în care cel-ce-scrie îşi
propune să fie sincer. De pildă, Jurnalul si-
nuciderii al lui Ilarie Voronca (publicat
postum sub îngrijirea lui Vladimir Pană)
este unul dintre cele mai răscolitoare şi
tulburătoare confesiuni de acest tip. Fără
îndoială că pentru autorul volumului Bră-
ţara nopţilor (1929) acest tip de jurnal are
în vedere lămurirea proceselor inconştien-
te, un tip de autopsihoterapie din care, cu o
luciditate dusă la extremă, înţelegem care
au fost resorturile interioare ce au dus la
gestul final de autoanihilare. Deşi tragic,
jurnalul lui Voronca este – paradoxal – de
un rafinament poetic ce nu mi l-aş fi putut
imagina în contextul în care lumea sa afec-
tivă (pe care, după război, tocmai voia să
şi-o reconstruiască) se năruie de la bază sub
propriile priviri. Din perspectiva de istoric
literar, mi se par foarte interesante Jurnal
de copilărie şi adolescenţă al lui Geo Bogza
(Cartea Românească, 1987) şi Născut în
’02. Memorii-file de jurnal-evocări (Miner-
va, 1973) al lui Saşa Pană ce are la bază un
jurnal (cu mult mai voluminos decât selec-
ţia cuprinsă în volumul publicat), rămas
încă inedit, dar care sper că într-o zi va ve-
dea lumina tiparului. Fiind un om care
avea cultul detaliului, după cum mi-a con-
firmat însuşi Vladimir Pană, autorul Prozo-
poemelor nota micile aventuri cotidiene ale
grupului din jurul revistei şi editurii unu,
motiv pentru care amintirile evocate acolo
sunt valoroase atât ca istorie literară, con-
text socio-politic şi istoria mentalităţilor,
cât şi la nivel de creativitate şi inventivitate
avangardistă, mergând până la farse priete-
neşti şi umor negru. În ceea ce priveşte
jurnalul lui Bogza, el mi se pare foarte rele-
vant din perspectiva evoluţiei adolescentu-
lui atât ca psihologie, cât şi ca nivel poetic:
aflăm din jurnal nu numai că el era un Don
Juan de Câmpina (venit din proximitatea
Buştenarilor), ci şi de lecturile sale la zi din
suprarealiştii francezi, de originea unora
dintre poemele ce vor intra în cuprinsul
celebrelor volume Jurnal de sex (1929) şi
Poemul invectivă (1933), de povestea de
dragoste dintre el şi Madda Holda (sora lui
Saşa Pană), de firma de sifoane pe care o
deţinea împreună cu fratele său Ovidiu şi
de multe alte trăznăi cu iz suprarealist. Din
aceeaşi sferă a avangardei m-au captivat
scrierile memorialistice ale poetului Ştefan
Baciu – ca Sub Tâmpa în Honolulu (1973),
Mira (1979), Praful de pe tobă. Memorii
1918-1946 (1980), Un braşovean în arhipe-
lagul Sandwich-Hawaii (1996), Însemnările
unui om fără cancelarie (1996) – ajuns pro-
fesor de literatura hispano-americană la
Universitatea din Honolulu-Hawaii, de
unde publica revista internaţională de poe-
zie Mele. Chiar dacă nu sunt jurnale, aceste
volume de memorii reconstituie o parte
semnificativă din viaţa şi opera unuia din-
tre cei mai prolifici şi originali scriitori ro-
mâni din exil.
În încheiere aş mai face câteva menţi-
uni. Jurnal alchimic al lui Vasile Lovinescu
m-a impresionat prin hermeneutica unor
simboluri şi întâmplări din diferite tradiţii
religioase şi prin stilul său „capricant“ cum
îl numea inspirat Andrei Pleşu. Jurnal ocult
al lui August Strindberg, ţinut pe un inter-
val de 12 ani, pe lângă inevitabilele detalii
ce descriu geneza operelor sale literare, m-a
fascinat prin suprarealismul său „spontan“
(în sensul că nu asta îşi propusese) ce ţine
de felul în care surprinde raportul dintre
anumite personaje şi întâmplări aparent
banale ori vise, coincidenţe şi momente de
scurtă iluminare, pe care, spre stupoarea
cititorului, le asociază, la un moment dat,
cu citate din Biblie, de pildă. Un alt exem-
plu de non-conformism diaristic practică
Max Frisch în Jurnal său care m-a captivat,
printre altele, cu reflecţiile sale despre ma-
rionete, teatru sau arhitectură.
„
Ancheta

Proză
Cronica marţipanului
Paul Farkas
D E ZECI de ani, Radu
Ţuculescu ne-a obiş-
nuit deja cu neobişnuitul.
Şi acest ultim roman, Fe-
meia de marţipan, are
doar un singur numitor
comun cu celelalte roma-
ne scrise de-a lungul ani-
lor – dulcele – atribuit
într-o manieră fizică sau
mai puţin fizică femeilor, eroinelor creiona-
te şi zămislite după calapoadele cele mai
fanteziste ori realiste ale autorului. Însă ro-
manul acesta apărut la finele lui 2020 la
Polirom nu poate fi pus în oglindă cu niciu-
nul din cele precedente, cel puţin pentru a
găsi numitoare comune sau pentru a fi
comparate. Până să ajung la stilul romanu-
lui pot afirma cu suficientă siguranţă că el
este total diferit de celelalte romane scrise
de autor. Este, mai degrabă, un quasi ro-
man poliţist în care personajul principal,
Martin Breda, un tânăr detectiv, a ajuns la
această profesiune cu multă răbdare, pregă-
tire şi chiar pasiune. Martin acceptă aproa-
pe orice tip de muncă doar pentru a câştiga
cât mai multă experienţă de viaţă şi pentru
a cunoaşte o diversitate de fiinţe umane. Şi
unde se poate întâmpla acest lucru dacă nu
într-un WC public? Aşadar, Radu Ţucules-
cu, precum în filmele neo realiste de înce-
put ale lui Fellini, îl prezintă pe Martin
într-un vrednic loc de muncă, WC-ul pu-
blic central de la Cluj. Aici Martin îşi duce
la bun sfârşit fiecare zi de lucru având rolul
de casier. Zilnic întâlneşte o mare diversita-
te de oameni, femei, bărbaţi, tineri, oameni
în vârstă, oameni cu felurite apucături, oa-
meni care-l interpelează adesea cu fel şi fel
de întrebări sau oameni care se interesează
de soarta lui, fiind curioşi sau chiar păsân-
du-le de el. Martin, la rându-i, încearcă să
fie politicos şi eficient, oferind „o hârtie fi-
nă, parfumată şi colorată, în special pentru
femei, la acelaşi preţ. Ne facem reclamă, creşte
faima aşezământului. Se înmulţeşte clientela,
am zis, iar patronul fu încântat“. În restul
orelor când Martin este mai degajat şi mai
liber, citeşte cu sârg, în special Elogiul nebu-
niei scris de Erasmus, o carte „uitată“ acolo
de Maraia. Maraia reuşeşte să-l agaţe pe
Martin iremediabil, însă îl pune la încerca-
re făcându-l să aştepte şapte ani pentru a
împlini marea dragoste. Între timp, ambii
eroi devin profesionişti pasionaţi, Martin,
detectiv iar Maraia, chimistă şi alchimistă
precum afirma autorul într-un recent inter-
viu, interesată în structura şi AND-ul lacri-
milor, demonstrând astfel că orice lacrimă
este unică prin structura ei.
Romanul este împărţit în trei capitole
distincte, aproape muzicale prin compozi-
ţia de andante, allegretto şi allegro vivace,
purtându-ne în timp şi spaţiu cu dinamis-
mul unui roman poliţist în care faptele
uneori trec de-a dreptul în mistic iar misti-
cul vine să sublinieze atât romanticul cât şi
realul întâmplărilor şi crimelor petrecute în
marele oraş de pe malurile Rinului, Basel
cel cosmopolit şi fermecat de Basiliskul
evului mediu (o combinaţie între o şopârlă
otrăvitoare şi un cocoş nebun). Radu Ţu-
culescu ne poartă de pe malurile Someşului
pe cele ale Dunării la Viena, ale Rinului la
Basel, Vâltavei la Praga şi a miriadei de ca-
nale din Amsterdam. Toată această gene-
roasă rută turistică de fapt are menirea de a
trezi cititorului senzaţia şi trăirile marilor
scriitori, compozitori şi pictori care ne-au
precedat, precum Johan Strauss la Viena,
Franz Kafka, Bohumil Hrabal la Praga,
poetul Rainer Brambach la Basel sau mare-
le Rembrandt la Amsterdam. Totul se des-
făşoară alert în acest roman poliţist de 221
de pagini, mai ales în ultimul capitol.
Primul capitol semnificativ intitulat
Să-mi calc umbra!, o expresie inventată de
autor şi atribuită lui Martin în roman, vine
parcă să ne spună cât de ambiţios este per-
sonajul principal, cât de mult doreşte, râv-
neşte să devină un detectiv criminalist. Este
aproape imposibil să păşeşti pe propria-ţi
umbra spune Martin: „Când eram mic, me-
reu încercam să-mi calc umbra. Adesea, era
imposibil... Dar când lumina cădea de sus, nu
pieziş, reuşeam şi eram al naibii de fericit.
Săream pe ea, o călcam în picioare cuprins de-
o bucurie năucă“. Rânduri încărcate de nai-
vitatea şi sinceritatea copilăriei, rânduri de
adevărată proză venite parcă să întărească
ambiţia eroului principal de a realiza şi de a
se realiza, introducându-se expresii multi-
valente precum cea de mai sus.
Un alt aspect al romanului este umorul
debordant al autorului. Nu doar prin creio-
narea unor caractere mai mult sau mai pu-
ţin dubioase cum ar fi Puiu Paşca, Bibi Se-
verescu, Ricky Damba, Cezara, Prinţa şi
altele. Este acest umor pe care autorul îl
produce în mod simbiotic potrivindu-l si-
tuaţiilor şi personajelor pe care le crează.
Apariţia creatorului de modă excentric,
Ricky, cu „ck“ şi „y“ este de-a dreptul hila-
ră: „O voce nazală, cântată. Un tânăr
care-mi zâmbeşte hollywoodian. Îmi arată
dantura sclipitoare din dotarea personală. În
sprânceana dreaptă are înfipte trei ineluşe, în
nara stângă încă unul, în buze două şi poartă
o bluză în toate culorile, de parcă un pictor
şi-a şters pensula pe ea“.
Al doilea capitol, Călătoria, este un fel
de violon d’Ingres pentru autor sub multe
aspecte. Deşi s-ar putea confunda într-o
oarecare măsură cu o călătorie prin marile
şi faimoasele oraşe europene, este doar o
falsă impresie. Radu Ţuculescu este un vi-
sător care reuşeşte să transcende vremurile
şi locurile bătute de atâţi mari gânditori,
filosofi, artişti de renume şi mari scriitori.
Radu reuşeste să „stea de vorbă“ cu Hra-
bal, Rembrandt şi alţii prin cârciumile
preferate ale acestora, adesea în spelunci
foarte puţin apetisante, cu scopul de a con-
versa copios cu aceştia şi de a învăţa de la
marii maeştri, de a împărtăşi cititorului din
era reţelelor de socializare tot ceea ce nu
poate afla de pe aceste site-uri. Radu Ţucu-
lescu, prin intermediul lui Martin şi Mara-
ia, o face cu total altruism scriitoricesc
sperând, poate în mod naiv, precum un
Don Quijote al secolului XXI-lea, că publi-
cul va citi povestiri tipărite şi nu de pe site-
uri. Acest wishful thinking din mintea auto-
rului de a dialoga cu cei mari şi vestiţi se
realizează în mod miraculos în paginile
acestui capitol fiind deja familiarizat cu
proza fermecată pentru copii (vezi Ina şi
ariciul Pit). Acest capitol este şi o călătorie
în care tinerii noştri eroi se apropie spiritu-
al şi se cunosc într-o intimitate morală lip-
sită de hotare. Atracţia dintre ei este fără
limite, iar această profundă înţelegere dă şi
roadele dorite – înţelegerea mai târziu a
manierei în care au fost comise crimele de
la Basel şi, în sfârşit, decriptarea şi rezolva-
rea lor.
Sosirea celor doi la Basel în ultimul ca-
pitol, Crime pe malul Rinului, le oferă două
sau mai multe ocazii de consacrare profesi-
onală, lucru pe care ei îl vor materializa din
plin. Felul în care criminalul îşi executa
victimele era cu totul neobişnuit şi cu atât
mai sinistru păreau păpuşile de marţipan,
hâdoase şi chiar înfricoşătoare, pe care cri-
minalul le lăsa pe trupurile neînsufleţite ale
victimelor sugrumate. Poate din acest mo-
tiv, autorul a impus ritmul alert al întâm-
plărilor, probabil pentru a nu întârzia re-
zolvarea crimelor şi pentru a preîntâmpina
altele.
Tot în acest răstimp, în minusculul
apartament în care erau găzduiţi la Basel,
cei doi tineri, în sfârşit, îşi consumă prima
noapte de dragoste. O dragoste fără preju-
decăţi şi fără oprelişti pe care Maraia o
consideră firească, chiar dacă se întâmplă
după atâta amar de timp. O dragoste pe
care autorul ne-a obişnuit s-o descrie cu
condimentele şi mierea tipică romanelor lui
presărate cu tablouri pline de erotism de
bună calitate literară.
Şi iată că după rezolvarea crimelor,
blândul criminal Benn este arestat spre sa-
tisfacţia poliţiei, iar eroii noştri îşi vor
continua odiseea în tonuri minore de data
aceasta, spre deosebire de Odiseu care, du-
pă mult aşteptata întoarcere la Ithaca unde
petrece doar o singură noapte, îşi va conti-
nua pribegia cu o vâslă pe spinare, pe uscat
de data aceasta.
„
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 25

D ACĂ AR FI să răspund astăzi, după cinci
decenii de la moartea sa, la întrebarea
ce moştenire are Paul Celan la noi, nu aş
putea nominaliza, din păcate, un poet ro-
mân de anvergura lui – poate şi pentru că
pe liricii băştinaşi nu-i prea interesează is-
toria, ei vizează mai curînd anistoricul,
eternitatea – şi nu îmi vine în minte vreu-
nul care să fi intrat în dialog cu dînsul. Si-
gur, există poeţi care „au luat ceva de la el“
– adică au citat, în versurile lor, versuri de
Celan: de exemplu, Mircea Ivănescu, un po-
eta doctus, ori Dan Sociu. Însă aceste îm-
prumuturi, cumva exterioare, rămîn sim-
ple reminiscenţe livreşti. Un caz mai special
(fiindcă mai experimental) este cel al lui
Emilian Galaicu-Păun, care explorează şi
exploatează figura lui Celan. Dar probabil
că nici nu e nevoie de asta, căci am ajuns,
hic et nunc, în situaţia optzecistă imaginată
de Mircea Cărtărescu: „pînă şi tractoriştii îl
ştiu pe de rost pe Paul Celan“… În cultura
română, aşadar, moştenirea celaniană –
destul de bogată, de altfel – este cea a co-
mentariului; cîteva nume: Petre Solomon
(Paul Celan. Dimensiunea românească, Bu-
cureşti: Kriterion, 1987), George Guţu
(Die Lyrik Paul Celans und der geistige
Raum Rumäniens, Bucureşti: Tipografia
Universităţii din Bucureşti, 1990), Bianca
Bican, cadru universitar la Universitatea
„Babeş-Bolyai“ din Cluj, autoarea unei teze
doctorale intitulate Die Rezeption Paul Ce-
lans in Rumänien (Köln/Weimar/Wien:
Böhlau Verlag, 2005), Laura Cheie, de la
Universitatea de Vest din Timişoara, şi Ga-
briel H. Decuble, germanist la Universita-
tea din Bucureşti, cu articole şi intervenţii
celanologice pertinente, precum şi (la ur-
mă, dar nu cel din urmă, dimpotrivă) pro-
fesorul Andrei Corbea de la Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
În anul centenarului naşterii lui Celan,
polihistorul ieşean a publicat trei cărţi im-
portante: ediţia comentată Immanuel
Weißglas, Gottes Mühlen in Berlin (Aachen:
Rimbaud Verlag, 2020) – nu voi insista
asupra acestei restituiri, întrucît a benefici-
at deja în presa autohtonă de o întîmpinare
competentă: Alexandra Pătrău, „«Şi morile
Domnului macină încet...»“, Observator
cultural, nr. 1026, 13-19
august 2020 –, traduce-
rea revizuită a prozei an-
tume celaniene, Meridia-
nul şi alte proze (Iaşi:
Polirom, 2020) – la fel,
cei interesaţi pot citi cu
folos recenzia lui Ion
Pop, „La «meridianul»
Celan“, Apostrof, nr. 8
26 • APOSTROF
O schimbare de
suflu în exegeza
celanianã
George State
(363), 2020 – şi „nu vrea/
cicatrice“. Studii despre
Paul Celan la împlinirea a
100 de ani de la naşterea
poetului (Iaşi: Polirom,
2020), volum ce duce
mai departe cercetările
reunite în Paul Celan şi
„meridianul“ său. Repere
vechi şi noi pe un atlas cen-
tral-european (Iaşi: Polirom, 1998), dar
mai ales, lărgindu-le şi aprofundîndu-le, pe
cele din Paul Celans „unbequemes Zuhause“.
Sein erstes Jahrzehnt in Paris (Aachen: Rim-
baud Verlag, 2017). Esenţializate în cel mai
înalt grad, studiile recente ale lui Corbea ne
arată cum anume – după şi-n toiul unei
suprainflaţii (cvasi)interpretative la nivel
global, care de cele mai multe ori şi-n cel
mai bun caz sistematizează, repetînd pe
diferite tonuri, lucruri afirmate de cîteva,
puţine voci – se mai poate spune astăzi ceva
cu adevărat relevant (i.e. original şi inova-
tor) despre Celan.
Noua culegere se deschide cu versiunea
adusă la zi a unui eseu din 2001, o analiză
clară a primatului hermeneutic al mesajului
venit dinspre autor (Flaschenpost) în raport cu
sensurile descoperite, inventate de cititorul
neavertizat şi neavizat. Este vorba, mai precis,
despre întrebarea dacă opera celaniană poate
fi citită – şi cu ce preţ – făcînd abstracţie de
biografia sa şi de contextul istoric de care este
intim legată. Desigur (şi chiar inevitabil),
poezia lui Celan a fost şi continuă să fie re-
ceptată aşa, deoarece „contextul istoric“ e so-
cotit adesea numai un decor contingent dea-
supra căruia se înalţă, atemporal, poemul,
ignorîndu-se – metodic, principial – tot ceea
ce se află în afara textului, prin urmare şi un
bagaj informaţional care vine dinspre autor şi
apropiaţii lui. Pe scurt, semnificaţiile investi-
te şi încifrate de poet. Este cazul hermeneuti-
cii filozofice a lui Hans-Georg Gadamer,
pentru care sensul e anterior operei şi se dez-
văluie, se actualizează acolo. Cum s-a şi re-
marcat (J. M. Coetzee), această orbire volun-
tară nu duce prea departe: pînă nu o cunoşti
(şi nu admiţi că ar putea fi o cheie în decrip-
tarea unui poem celanian), nu poţi şti dacă o
anumită informaţie extrinsecă are sau nu o
însemnătate secundară. Mai îndreptăţită, ar-
gumentează convingător exegetul român, ar
fi privilegierea datelor istorico-biografice şi
aducerea Evenimentului şi a evenimentelor în
interpretare, aşa cum a procedat hermeneuti-
ca filologică, iniţiată la începutul anilor ’70
de Peter Szondi, în două texte fundamentale,
şi continuată după două decenii de Jean
Bollack. „Dată“ şi „eveniment“ nu într-un
sens metaforic: Celan însuşi susţinea (în prin-
cipalul său text poetologic, discursul Meridi-
anul) că în fiecare poem rămîne consemnat
propriul 20 ianuarie şi că noutatea poeziei
actuale constă în încercarea de a păstra me-
moria unor asemenea date. Acest studiu des-
pre turnura „biografică“ în cercetarea celani-
ană este rezumat de un titlu cum nu se poate
mai potrivit: „Marfă de contrabandă“.
După ce a fost trasat cadrul conceptual,
investigaţiile se vor derula însoţind în linii
mari cronologia. „Diaspora literară cernău-
ţeană de limbă germană la ora 0“ adaugă
noi elemente reconstituirii documentare a
debutului în spaţiul cultural de limbă ger-
mană al lui Celan, care s-a datorat, în bună
parte, strădaniilor epistolare ale lui Alfred
Margul-Sperber. În scrisorile către Otto
Basil, editorul revistei vieneze Plan (unde
au şi apărut, în februarie 1948, şaptespre-
zece poeme ale celui pe care Sperber l-a
numit „poetul peisajului nostru occidental-
oriental pe care l-am aşteptat o jumătate de
viaţă şi care răsplăteşte din plin credinţa
mea în apariţia lui“), acesta pleda – tri-
miţîndu-i lui Basil, în octombrie 1947, un
pachet cu 106 poeme ale tînărului originar
din Bucovina – pentru publicarea lor în
volum: „cea mai importantă carte germană
de poezie a ultimelor decenii, singurul
pandant liric al operei lui Kafka“ (p. 37).
Tot în contextul „lansării“ lui Celan în lite-
ratura germană, Corbea prezintă şi cores-
pondenţa cu Ernst Schönweise, editor al
revistei Das Silberboot de la Salzburg, dar
care, în pofida stăruinţelor lui Sperber, nu
se va concretiza în tipărirea protejatului
său; epistolarul este completat cu două
scrisori către Schönweise (din iunie şi iulie
1947), descoperite în Arhiva Literaturii
Austriece de la Viena şi reproduse în tradu-
cere românească (p. 40-43). Nu în ultimul
rînd pentru că cele douăsprezece studii care
alcătuiesc „nu vrea/ cicatrice“ îşi propun să
ofere, caleidoscopic, un profil psihologic şi
etic al lui Celan, ar mai fi de reţinut aici
paginile dedicate relaţiei dintre foştii colegi
de liceu, camarazi lirici şi rivali Paul
Antschel şi Immanuel Weissglass. Depor-
tarea în Transnistria, în iunie 1942, unde
Leo şi Fritzi Antschel au fost asasinaţi (fiul
lor fusese mobilizat, cu un an înainte, lîngă
Buzău, în detaşamentele de muncă obliga-
torie pentru bărbaţii evrei), în timp ce fa-
milia Weissglass, părinţii şi cei doi băieţi,
au supravieţuit, experienţa „strămutării“ a
fost cezura care i-a separat – înstrăinîndu-i
în cele din urmă – pe cei doi tineri poeţi.
Întoarcerea-acasă a fraţilor Weissglass îm-
preună cu părinţii lor a constituit o moti-
vaţie suplimentară ca Paul Celan să-şi re-
proşeze că nu i-a însoţit şi protejat pe ai săi,
deşi ulterior, probabil şi ca mecanism de
apărare, îi va scrie destul de cinic unui amic
comun, Gustav Chomed – şi nu e singura
judecată nedreaptă despre Weissglass (vezi
p. 62) –, că acestuia şi „alor săi“ nu li s-ar fi
întîmplat „mare lucru“ în Transnistria (p.
64). Refugiaţi după război la Bucureşti, cei
doi încă prieteni au avut strategii diferite:
Weissglass, care viza la rîndul său o carieră
literară „externă“, intenţiona să fie recunos-
cut în străinătate drept un scriitor consa-
crat: astfel, în 1947 a reuşit să publice la
Editura Cartea Românească placheta
Kariera am Bug (la sfîrşitul aceluiaşi an era
programată şi Gottes Mühlen in Berlin, care
însă a apărut abia în 2020, în ediţia critică
menţionată mai sus a filologului din Iaşi, la
Aachen). Celan, mai mobil, dar şi mai abil,
nu pare să fi depus în ţară eforturi de afir-
mare ca poet de limbă germană, ci a circu-
lat în medii intelectuale mai diverse şi mai
vizibile. O dovadă ar fi publicarea în mai
1947, pe prima pagină a săptămînalului
Contemporanul, a poemului „Tangoul mor-
ţii“ (o primă variantă românească semnată
de Petre Solomon a mai tîrziu celebrei
„Todesfuge“), de care se leagă şi gestul lui
Weissglass de a-şi elimina din volumul pre-
gătit pentru tipar (şi care „deodată nu mai
este“, cum a sintetizat Sperber situaţia) un
poem: datat 1944 în versiunea tipărită
într-un tîrziu, în 1970, în Neue Literatur,
„Er“ se aseamănă, nu doar ca atmosferă, cu
„Fuga morţii“. Controversei privind „îm-
prumuturile“, izbucnită după moartea lui
Celan, i-a răspuns, într-o scrisoare din mai
1975 adresată germanistului Gerhart Bau-
mann, însuşi autorul lui „Er“: „Despre
vreo exclusivitate a mea nici nu poate fi
vorba“ (p. 65). În fine, potrivit amintirilor
unei iubite cernăuţene, Edith Horowitz
(după căsătorie Silbermann), ajunsă şi ea
atunci la Bucureşti, o altă nestatornicie s-ar
fi petrecut în decembrie 1947: cînd Celan a
părăsit definitiv România, Weissglass, „cu
rucsacul împachetat“, îl aştepta, „dar Paul a
găsit o cale de a trece ilegal graniţa fără el,
cale pe care a utilizat-o; fără companie
evadarea era mai uşoară“ (p. 60).
Completînd două cercetări mai vechi
antologate în Paul Celan şi „meridianul“
său din 1998 – „Celan «înainte de Celan»“
şi „Paul Celan şi limba română. Un bilanţ“
–, articolul „«Trei poeme» de Paul Celan“
valorifică o apariţie de interes cel puţin
documentar: pe lîngă cele şaisprezece poe-
zii şi poeme în proză scrise în limba româ-
nă în perioada petrecută la Bucureşti între
1945 şi 1947, în arhiva lui Petre Solomon,
amic devotat al poetului „nostru“, s-au
păstrat şi trei versiuni româneşti inedite ale
unor poezii celaniene cunoscute în varianta
lor germană. Grupate sub titlul comun Trei
poeme de PAUL CELAN: Ospăţul, Taina
ferigelor, Singura lumină, ele au fost repro-
duse de curînd (inclusiv ca facsimile) în
Paul Celan, Opera poetică (II), Iaşi: Poli-
rom, 2019, p. 500-505. Dincolo de reface-
rea meticuloasă a prezumtivului traseu pe
care l-au străbătut aceste texte, sînt de
menţionat cîteva observaţii legitime din fi-
nalul expunerii: că lirica celaniană propriu-
zis românească pusă în circulaţie treptat,
după moartea lui Celan, de Solomon,
„Tangoul morţii“ apărut în 1947 în Con-
temporanul şi cele trei (auto)traduceri des-
coperite recent sînt unitare deopotrivă în
literă şi în spirit (p. 75); că reţeaua şi reţeta
sa imagistico-metaforică urmează linia
Rainer Maria Rilke
(neoromantism) –
• Celan
Georg Trakl (expresi-
onism), iar nu pe cea a
suprarealismului la
care se încăpăţînează
să-l anexeze unii co-
mentatori (p. 78); că
ar merita mai degrabă
iniţiată o dezbatere
despre afinitatea tînă-
rului Celan cu poezia
franceză a lui Benja-
min Fondane şi Ilarie
Voronca, precum şi
cu aceea a foştilor co-
laboratori ai revistei
moderniste Albatros,
cu care – spre deose-
bire de cercurile su-
prarealiste bucureşte-
ne de la sfîrşitul anilor
’40 – a avut contact
(p. 79).
Apelînd atît la o
serie de documente
care fie nu au fost
consultate deloc, fie
nu au fost valorificate
la întregul lor poten-
ţial explicativ, cît şi la
mărturii orale, înre-
gistrate de autor în
1999, ale unor apro-
piaţi ai poetului din
anii parizieni (Yves
Bonnefoy, Isac Chiva,
Guy Flandre şi Serge
Moscovici), studiul
„Cum a devenit «apatridul» Paul Antschel tă şi chiar accentuată de limba „ucigaşă“.
cetăţean al Republicii Franceze“ reconsti- Eseul „Rîsul poeţilor“ porneşte, pe ur-
tuie minuţios tribulaţiile lui Celan (şi ale mele lui Helmut Böttiger, de la un episod
cererii sale de naturalizare, depuse la înce- puţin luat în seamă, un scurt interviu ra-
putul lui ianuarie 1951 la comisariatul de diofonic din iunie 1954 care-i prefaţa reci-
poliţie de la Sorbona) pînă la obţinerea tarea unor poeme, şi ne conduce mai de-
naţionalităţii franceze. Procesul birocratic parte în subteranele vieţii psihice a lui
a fost lent şi apăsător pentru solicitant. Cu Celan. Supunîndu-se de bunăvoie canonu-
toate că petentul a trecut sub tăcere, spre a lui postromantic al unui vizionarism incan-
nu-şi compromite dosarul, ocupaţiile bu- tatoriu, cel proaspăt pătruns în literele
cureştene (traducător de limba rusă pentru vest-germane, care-i venera din adolescenţă
organul comunist Scânteia şi pentru revista pe Rilke şi Trakl, iar la acea vreme avea
Asociaţiei de Prietenie Româno-Sovietice deja lecturi simpatetice din scrierile lui
Veac Nou, încadrarea la Editura Cartea Ru- Martin Heidegger, se străduia – cel puţin
să, ce deţinea un rol-cheie în sistemul de în deceniul cinci – să întruchipeze pe de-
propagandă al Partidului Comunist Ro- plin imaginea unui poeta vates, spre o mai
mân, recenzent de presă sovietică), iar după comodă asimilare într-un mediu cultural
doi ani şi-a actualizat informaţiile legate de încă tributar vechiului cult al sacerdotului
schimbările survenite între timp (căsătorie, care, prin Cuvînt, îşi iniţiază semenii, tîl-
familia soţiei, adrese, studii, venituri), se cuindu-le semnele, în arcanele ultime ale
pare că rezoluţia oficială favorabilă, primită Fiinţei. Această „în-rolare“ (inclusiv în
în iunie 1955, a fost influenţată de inter- spaţiul public) a stîrnit, fireşte, şi reacţii
venţia profesorului René Dujarric de la sarcastice: Günter Grass, de pildă, descria
Rivière, bacteriolog de seamă şi director ca „penibilă“ prima lor întîlnire, căci poe-
adjunct al Institutului Pasteur, tatăl unei tul lui Mohn und Gedächtnis (1952) părea
bune prietene a soţiei sale. Totuşi, stă scris că „oficiază o slujbă chiar şi atunci cînd se
într-o notă internă a Subdirecţiei naturali- spăla pe mîini“ (p. 315, n. 11). Iar Gershom
zărilor, „n-a părut posibilă francizarea pa- Schocken, într-o scrisoare din ianuarie
tronimului în Celan, pseudonimul său lite- 1970, îi reproşa că ar fi intrat în literatura
rar“ (p. 100). Chestiunea obţinerii germană „wie ein Halb-Verdeckter“ (semi-
cetăţeniei franceze a fost deosebit de im- camuflat), adaptîndu-se tiparului ei hölder-
portantă pentru poet: după cum evidenţia linian vetust (p. 106). În emisiunea radio
Corbea-Hoisie în Paul Celans „unbequemes pomenită, înainte de a citi „Tovarăşul de
Zuhause“, existenţa „burgheză“ de la Paris, drum“ (poem bîntuit de uciderea mamei),
pentru consolidarea căreia s-a zbătut din autorul a invocat basmul lui Andersen care
clipa în care a ajuns acolo, a oferit o rezol- i-a inspirat titlul, completînd: „Poemul
vare tensiunii dintre dorinţa sa de a fi ac- pleacă de aici şi îşi urmează propriile dru-
ceptat şi recunoscut ca scriitor german şi muri“ (p. 102). Cînd gazda a adăugat că
cea de a rămîne credincios unei evreităţi prin lumea „de basm“ se străvede Realul,
avînd ca semn distinctiv suferinţa pricinui- Æ
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 27
Æ păstrate cu sfinţenie „peste ani şi spaţii“ (p.
platoşa solemnităţii orfice s-a fisurat: Ce-
lan a-nceput să chicotească. Judicios, Cor-
bea explică resorturile acestei izbucniri:
constrîngerea unui model liric dominant la
care adera voluntar, cu alte cuvinte nu doar
pentru că îi cunoştea efectul legitimant în
cîmpul literar germanofon unde se voia „re-
cunoscut“ ca poet, ci pentru că se ‘formase’
prin el ca intelectual şi poet, echivala, iată,
cu neputinţa de a vorbi în totală libertate
despre sursele imediate, în realitatea teribilă
trăită de el însuşi, a propriului său „lirism“!
De unde acel rîs nervos, probabil cîtuşi de
puţin eliberator. (p. 102-103)
Aşa cum au subliniat exegeţi reputaţi ca
Jean Bollack, în multe dintre textele scrise
în anii ’60 – înscenînd o luptă cu sine în-
suşi, observîndu-şi abandonurile şi făcîn-
du-şi autocritica – Celan a sublimat proto-
tipul poetului inspirat, într-o confruntare
dialogică permanentă dintre un Eu istoric
(Ich) şi un Tu poetic (Du), în care însă, nu
o dată, fără să mai răzbată pînă la cititor,
poemul se-ntîmpla exclusiv în capul lui.
Revenind, pluralul din titlul textului o
are în vedere şi pe Ingeborg Bachmann.
Nu voi lua în discuţie epistolarul publicat
în 2008 (versiunea românească: Ingeborg
Bachmann – Paul Celan, Timp al inimii.
Corespondenţă, ed. Bertrand Badiou, Hans
Höller, Andrea Stoll şi Barbara Wie-
demann, trad. Iulia Dondorici, Bucureşti:
Art, 2010) şi nici „corespondenţele poeti-
ce“ (aluzii, citate şi referinţe reciproce în
scrierile lor), ci voi menţiona numai că şi
Bachmann, după „miracolul celor şase săp-
tămîni vieneze petrecute împreună în
1948“ (p. 108), şi-a descoperit rolul: „cel al
literatei de succes, admirată şi invidiată, cu
o tumultoasă prezenţă mondenă“ (p. 110).
Ca antidot pentru impasul de după despăr-
ţire, evaluat de ea, retrospectiv, drept „dis-
trugător“, şi asimetria instalată între foştii
iubiţi – „din motive necunoscute şi demo-
nice ne furăm aerul unul altuia“, îi va spune
dînsa lui Hans Weigel (p. 111) –, partitura
celei rănite emoţional şi moral va da glas,
remarcă biografa Ina Hartwig, unei femi-
nităţi aflate la antipodul tipului „gospodi-
nei germane“ şi care se distingea (în carieră,
dar şi în viaţa sentimentală) printr-o auto-
nomie cîştigată cu greu şi de aceea „iritan-
tă“ pentru mulţi contemporani. În 1964,
după ruptura de Max Frisch şi cataclismul
sufletesc ce i-a urmat, Bachmann l-a cunos-
cut pe Adolf Opel (jurnalist austriac ale
cărui amintiri despre călătoriile lor la Pra-
ga, în Grecia şi în Egipt, apărute în 1996,
au fost respinse de critica „oficială“ din ra-
ţiuni pudibode); acestuia îi va mărturisi
despre o clipă decisivă cînd, în pustiu,
odată cu „triumful mut al sexului asupra
vechilor ipocrizii ale vorbelor“, cînd „mo-
rala perimată este înghiţită de un şuvoi de
sinceritate“, se aude „hohotul de rîs în
noapte“ (p. 114).
Din sîrguincioasa activitate erotică a lui
Celan, tot mai amplu documentată în ulti-
mul timp, articolul „Femei“ alege două
contribuţii diferite între ele: prima este a
prietenei cernăuţene Edith Horowitz-Sil-
bermann, ce reuneşte (postum) nu doar
amintirile despre el şi corespondenţa purta-
tă după emigrarea soţilor Silbermann, în
1963, în Germania, ci şi 22 de poeme ma-
nuscrise dăruite de tînărul Paul Antschel şi
28 • APOSTROF
119); cealaltă carte a fost scrisă de Brigitta
Eisenreich, care, aflînd că Arhiva Celan de
la Marbach conţine şi o mapă cu scrisorile
şi poeziile ei de atunci, s-a decis să reme-
moreze lunga lor relaţie secretă de dragoste
(s-au cunoscut în 1952 şi s-au despărţit la
începutul lui 1963, după prima lui interna-
re într-o clinică psihiatrică). Diferenţa din-
tre cele două (scrieri şi persoane) este sur-
prinsă cu acuitate: dacă
Edith Silbermann a luptat decenii întregi
pentru recunoaşterea ‘feliei’ ce-i revenea din
destinul uman şi poetic al lui Paul Celan
[...], devotamentul dezinteresat al Brigittei
Eisenreich (care ulterior, căsătorită, şi-a
construit viaţa şi cariera departe de Celan)
a continuat [...] pînă la a include în pro-
pria-i carte notiţele pline de amărăciune şi
desperare ale Gisèlei [Celan-Lestrange] din
perioada cînd aflase de relaţia dintre cei doi.
(p. 124)
Studiul „«es/ harzt, will nicht/ vernar-
ben»“ discută prezenţa lui Heinrich Heine
în opera celaniană. Cercetător şi traducător
al unor scrieri importante de Theodor W.
Adorno, profesorul ieşean îşi începe inves-
tigaţia pomenind replica poetului – „sim-
plificatoare în iritarea ei“: „domnul prof.
Adorno, [...] despre care am crezut că era
evreu“ (p. 126) – de după lectura eseului
„Die Wunde Heine“ din 1956, reacţie ce
l-a aşezat pe filozof printre detractorii „bu-
nului Heine“ (cum l-a numit într-o scrisoa-
re din septembrie 1962 către Sperber), cu
care Celan se identifica tot mai mult în pe-
rioada dintre 1959, cînd şi-a procurat Noten
zur Literatur de Adorno, unde figurează
textul despre „rana Heine“, şi intervalul
1961-1962, cînd a elaborat poemul „Eine
Gauner- und Ganovenweise“, cu mottoul
heinian ştiut. Dintre afirmaţiile lui Ador-
no, se poate bănui că una l-a agasat îndeo-
sebi pe poet: „Doar cel căruia limbajul îi
este de fapt străin îl mînuieşte ca pe un in-
strument“, deoarece o va fi privit ca pe
aceea a lui Günter Blöcker, dintr-o recenzie
la Sprachgitter (1959), de care a făcut mult
caz: „Celan dispune de o mai mare liberta-
te în raport cu limba germană decît cei mai
mulţi dintre colegii săi poeţi. Faptul ţine
probabil de originea sa“ (p. 130). Nu voi
insista asupra chestiunii că „Blöcker [...]
susţinea de fapt contrariul a ceea ce declara
Adorno“ (p. 131). Alegaţiile celor doi l-au
făcut pe Celan să se reîntoarcă la Karl
Kraus (despre care, într-o scrisoare din ia-
nuarie 1965 către soţia sa, a formulat ur-
mătorul verdict: „un homme douteux, une
œuvre douteuse“), autorul unui pamflet
îndreptat împotriva lui Heine, în care acest
evreu recent convertit la catolicism scria că
poetul lui Buch der Lieder – iar insinuarea
antisemită era cît se poate de transparentă
în epocă – „îşi însuşise o expresie poetică
(şi în ultimă instanţă o limbă) străină lui şi
«naturii» sale, mai curînd dedată «comer-
ţului»“ (p. 130). Dincolo însă de asemenea
poziţionări severe, exemplul lui Heine ac-
centua problema „atît de dureroasă a asimi-
lării evreului în cultura germană, legată de
concesii şi dependenţe de tot felul“ (p.
134). În rezumat, gîndindu-l pe Heine
„consecvent pînă la capăt“, cum a notat
Corbea parafrazînd o interogaţie din Meri-
dianul referitoare la Mallarmé, „rana Ce-
lan“, una care nu vrea cicatrizare, dă în vi-
leag, asumîndu-şi „stigmatul evreiesc al
marginalităţii“ (p. 135), că doar acel Mau-
scheln de jidov – în contrast cu limba necor-
cită impusă „kontemporan şi legal“, sub
ameninţarea spînzurătorilor, de un Deasu-
pra –, numai un cîntec de potlogari şi pun-
gaşi („gesungen von Pawel Lwowitsch
Tselan, Russkij poët in partibus nemets-
kich infidelium“), care şi el, asemenea unui
copac, „stă-mpotrivă la/ ciumă“, contra-
cuvîntul, cu alte cuvinte, opunîndu-se tra-
diţionalului „cuvînt-zurzur, cuvînt-satîr“ şi
abhorînd astfel lirismul, „vorbeşte-adevăr“.
„Bivolii «româneşti» ai lui Celan“ consti-
tuie o analiză magistrală a multiplelor surse
din care se încheagă un text enigmatic, „Co-
agula“, inclus (împreună cu pandantul „Sol-
ve“) în volumul Atemwende din 1967. Ca
multe dintre creaţiile sale, e un poem deru-
tant, căci greu de interpretat univoc: peste
haloul sacru al compusului „das Hörner-
licht“ („lumina de coarne“) – „puterea sim-
bolică a Cornului davidic al Mîntuirii din
Biblie şi totodată a Cornului abundenţei
Amaltheei din mitologia greacă“ (p. 139) –
se strecoară aluziile profane: Rosa (alchemi-
ca) ascunde numele Mariei, Maica Domnu-
lui, cea care – precum violata slujnică Rosa
dintr-o povestire kafkiană – „ar putea vesti
[...] speranţa venirii unui Fiu menit a salva
lumea“ (ibid.), însă, în egală măsură, îl dez-
văluie pe cel al Rosei Luxemburg, întrucît
„rumänische Büffel“ se referă la o întîmplare
zărită de la fereastra celulei şi povestită de
conducătoarea spartachiştilor într-o epistolă
trimisă din închisoare Sophiei Liebknecht
în decembrie 1917, despre nişte bivoli aduşi
din România ca trofee de război şi biciuiţi
fără milă de gardieni: „Bietul meu bivol,
bietul şi iubitul meu frate, ne aflăm amîndoi
aici, nevolnici şi bicisnici, laolaltă în durere,
neputinţă, dorinţă de libertate“ (p. 140). Tot
acest conglomerat a fost descris laconic de
Celan într-o scrisoare din noiembrie 1967
adresată lui Solomon: „les bisons roumains
aperçus par Rosa Luxembourg à travers les
barreaux de sa prison convergent avec les
trois mots du Médecin de campagne de Kafka
– et avec ce nom: Rosa. Je coagule, j’essaie
de faire coaguler“ (p. 138). Lectura genetică
întreprinsă de Corbea, specialist în proble-
matica bucovineană, adaugă travaliului filo-
logic asupra textelor celaniene o ignorată
„reminiscenţă cernăuţeană“. Primele schiţe
„alchimice“ s-au coagulat în 1962 în jurul
unei proiectate elegii valesiene/pariziene (în
dialog cu cele duineze ale lui Rilke), iar aco-
lo apare un nume propriu, Fallik:
David Fallik [...] candidatul evreu la ba-
calaureatul din anul 1926 care a condus la
revolta de la Cernăuţi împotriva arbitrariu-
lui comisiei de examinare [...] ce i-a respins
programatic pe candidaţii neromâni [...] în
prima zi a procesului deschis de autorităţi
împotriva acestuia, [...] a fost împuşcat şi
ucis de un legionar, acesta fiind achitat mai
tîrziu, în ciuda asasinatului dovedit, căci pe-
trecut în public [...]. Evreii tineri din Cer-
năuţi au văzut însă în David Fallik nu doar
victima, ci şi simbolul unei rezistenţe în-
dreptăţite [...]. Invocarea numelui lui David
Fallik devine astfel pentru Celan o întoarcere
‘meridianică’ înspre rădăcini. (p. 144-147)
Deşi e un simptom al „fixării carpatice“
evocate epistolar în acei ani, figura lui
Fallik nu a supravieţuit în versiunea publi-
Æ
 Calendar

Bartolomeu Anania
100 de ani de la naştere (n. 18.03.1921)

Psalmul 136. Al lui David

La râurile Babilonului,
acolo am şezut şi am plâns
când ne-am adus aminte de Sion.
În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat noi harpele noastre.

Că, acolo, cei ce ne robiseră ne-au cerut cuvinte de cântare,

iar cei ce ne târâseră ne-au cerut un cânt:
„Cântaţi-ne una din cântările Sionului!“
Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?...
De te voi uita, Ierusalime, uitată să-mi fie mâna dreaptă!;
Lipească-mi-se limba de gâtlej dacă nu-mi voi aduce aminte de tine,
Dacă nu voi pune Ierusalimul mai presus de orice altceva, ca început
al veseliei meşe!
Adu-Ţi aminte, Doamne, de fiii Edomului în ziua Ierusalimului,
Cei ce ziceau: „Goliţi-l, goliţi-l până’n temelii!“

O, fiică a Babilonului, tu, ticăloaso,

fericit va fi cel ce-ţi va plăti prin plata cu care tu ne-ai răsplătit,
fericit va fi cel ce-i va apuca pe pruncii tăi şi-i va izbi de piatră!

(Biblia, în traducerea diortosită a lui Bartolomeu Anania)

Æ „prime echivalente germane ale unor cuvinte
cată a poemului, ci numai, în chip de
anamneză, imaginea comunistei născute în
Polonia, a cărei rană („Rana ta,/ Rosa, şi
ea“), resimţită ca una proprie, este „rana
deschisă a confruntării cu o ‘cultură’ (ger-
mană) a intoleranţei, ce n-a suportat alteri-
tatea verticalităţii şi a sfîrşit prin a o înlătu-
ra cu nesfîrşită cruzime“ (p. 148).
Articolul „Semnele şi vocile cărţilor“ se
apleacă asupra „urmelor“ româneşti din bibli-
oteca lui Paul Celan. Însumînd peste 6.000
de titluri, „de la filozofie la botanică şi de la
teorie lingvistică la poezie franceză, germană
sau engleză“ (p. 157), aceasta a intrat dintru
început în atenţia exegeţilor, deoarece subli-
nierile şi însemnările marginale au oferit so-
luţii atît pentru interpretarea textelor, cît şi
pentru stabilirea genezei lor. Cele numai 41
de titluri grupate în categoria „literatură ro-
mână“ sînt un indiciu „pentru precaritatea
crescîndă la care, după emigrarea «ilegală» la
Viena şi apoi la Paris, s-a redus contactul lui
Celan cu cultura română şi lumea româneas-
că în general“ (p. 159). Cu acribie, Corbea
expune şi explică traseul prezenţelor româ-
neşti – reale (întîlniri şi corespondenţă) sau
doar scripturale (dedicaţii ale unor autori pe
propriile lor cărţi) – în viaţa poetului,
afirmînd, după examinarea marcajelor textu-
ale, că trei dintre acestea „conţin dovada că
poetul nu a renunţat la ideea mai veche de a
traduce în germană poezie românească“ (p.
173): 7 poeme de Leonid Dimov, apărut în
1968, „nu l-a lăsat cîtuşi de puţin indiferent“,
iar „placheta Oul şi sfera (1967) de Nichita
Stănescu a confirmat efectul stimulativ [...]
rezultat de pe urma lecturii mai tinerilor po-
eţi români“, acolo existînd schiţele unor
şi versuri“ (p. 174). „Mult mai departe a mers
intenţia lui Celan de a traduce poezie româ-
nească în cazul volumului Disciplina harfei al
vechii sale prietene Nina Cassian“ (ibid.), care
i l-a oferit personal în septembrie 1965, în
timpul primei sale vizite la Paris, şi din care a
transpus, într-o versiune cvasidefinitivă, pa-
tru poeme. Concluzia se impune de la sine:
„Nu ne mai rămîne decît dezideratul ca o vi-
itoare ediţie a volumelor de traduceri celanie-
ne să preia între puţinele sale tălmăciri din
limba română şi pe cele patru din lirica Ninei
Cassian“ (p. 176).
Capitolul intitulat „Benjamin, Adorno,
Heidegger“ adună laolaltă ceea ce indică
subtitlul: conspecte pentru un Forschungs-
bericht. Prima secţiune, mai amplă, este
consacrată afinităţii – concept ce „ar cores-
punde cel mai adecvat cadrului tipologic în
care o comparaţie [...] ar putea fi întreprin-
să“ (p. 180) – dintre Paul Celan şi Walter
Benjamin. Fără a intra în detaliile acestei
prezentări erudite (în siajul rezultatelor la
care au ajuns cercetători importanţi cum
sînt Christine Ivanović sau Winfried
Menninghaus), voi aminti cîteva chestiuni
generale. Scrierile celui invocat în discursul
Meridianul, dar şi într-un poem din 1968
(rămas între manuscrise pînă în 1997, cînd
s-au editat poeziile din fondul postum:
Gedichte aus dem Nachlaß) au trezit intere-
sul lui Celan „cu mult înainte de voga lui
Benjamin în Germania anilor ’60“ (p. 179).
Poetul „pare înclinat să preia doar ceea ce
se potrivea priorităţilor sale imediate, încît
receptarea [...] s-a petrecut foarte parţial şi
fragmentar“ (p. 185), preferîndu-l pe „filo-
zoful «marcat de mistica iudaică» în dauna
celui profesînd «materialismul dialectic»“
(p. 184). În tot cazul, o serie de poeme din
iulie 1968, scrise imediat după recitirea
unor eseuri benjaminiene, au iniţiat „un
‘dialog’ unic în întinderea sa şi aproape la
‘vedere’ cu autorul Iluminărilor: textele lui
Benjamin îi servesc ca rezervor din care
preia elemente ‘eterogene’ liricii sale, pe
care şi le însuşeşte contopindu-le cu pro-
priul discurs poetic“ (p. 186). Al doilea
conspect pleacă de la constatarea că relaţia
complexă dintre Adorno şi cel numit de
acesta (într-o scrisoare din martie 1965
către Jacob Taubes) „cea mai puternică
forţă lirică din sfera limbii germane de as-
tăzi“ (p. 189) nu a fost tratată decît margi-
nal. O lucrare din 2014 a lui Kim Teubner
îşi propune să înlăture deficitul, însă „cre-
dinţa univocă despre imposibilitatea unei
«întîlniri» între Celan şi Adorno [...] face ca
argumentaţia autorului să alunece în dog-
matism“ (p. 190). Ultima parte este o re-
cenzie a cărţii lui Hadrien France-Lanord,
Paul Celan et Martin Heidegger. Le sens
d’un dialogue (Paris: Fayard, 2004), care se
înscrie într-un „curent exegetic ce pare a nu
fi epuizat încă resursele unei lecturi prin
lentila heideggeriană atît a poeziei, cît şi a
poeticii lui Celan“ (p. 191). Şi eu cred că
volumul lui France-Lanord este unreliable
şi recomand mai degrabă investigaţia echi-
librată a lui James K. Lyon, Paul Celan &
Martin Heidegger. An Unresolved Conversa-
tion 1951-1970 (Baltimore: The Johns
Hopkins University Press, 2006), ce evi-
denţiază atitudinea ambivalentă a poetului
faţă de opera şi figura „Celui de la munte“
(Bollack). Oricum, în această speţă Corbea
Æ

Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 29


• Andrei Corbea
Æ răspuns plauzibil la această dilemă ar fi înţe-
şi-a dat măsura în urmă cu mai bine de
două decenii, în eseul „Celan în coliba lui
Heidegger“ cu care se încheia Paul Celan şi
„meridianul“ său.
„În aşteptarea «favorului limbii»“ este
un studiu traductologic esenţial pentru toţi
cei preocupaţi de problematica dificilă a
transpunerii lui Celan; mai exact, a trans-pu-
nerii într-un alt idiom a mesajului său poetic
şi politic totodată, existenţial şi – prin împle-
titura întinsă şi încîlcită a referinţelor in-
tertextuale – livresc. Profesorul Corbea
porneşte de la o recenzie nimicitoare din
1971 a lui Henri Meschonnic, cu un titlu
grăitor: „On appele cela traduire Celan“ („Şi
asta se cheamă traducere a lui Celan“), prile-
juită de apariţia, în acelaşi an, a volumului
Strette, o primă antologie în limba franceză
din opera celaniană (versuri şi proze), care
le-a reproşat celor trei traducători (André du
Bouchet, Jean Daive şi Jean-Pierre Burgart)
incapacitatea „de a fi perceput dimensiunea
profundă a situării vocii poetice a lui Celan
într-un mod istoriceşte definibil al trăirii
limbajului – «son vivre le langage»“ (p. 198).
Anistorismul ce decurge din confuzia con-
diţiei istoricităţii cu una metafizică, urmare
a unei receptări inadecvate, „încă dominante
în Franţa anilor ’70, care ignora cu desăvîr-
şire dimensiunea ‘iudaică’ a crezului său po-
etic“, a dus la consecinţa că „poeziei i se
substituia o «poetizare» insuportabilă lui
Celan“ (ibid.). Însă şi asumarea unei exigence
d’exactitude, remarcă just Corbea, poate
conduce la „o perturbare inversă a relaţiei cu
originalul“: „Nu cumva acea mereu invocată
«datorie faţă de cuvînt în sensul său literal şi
faţă de aura verbului original», mai ales cînd
în joc sînt texte ale canonului poetic «înalt»,
ajunge să producă doar traduceri «docu-
mentare» sau simple calcuri?“ (p. 199) Un
În atenţia colaboratorilor
Textele pentru revista noastră pot fi trimise
pe adresa de e-mail <revista.apostrof@gmail.com>.
În respectul limbii române pe care o slujim,
luăm în considerare pentru publicare numai
texte scrise cu diacritice. Pentru orice întrebări,
vă rugăm să folosiţi numai e-mail-ul de mai sus.
30 • APOSTROF
legerea transpunerii drept creaţie legitimă,
egală originalului. În cuvintele lui Meschon-
nic: „Cu cît se implică mai mult traducăto-
rul, ca subiect, în traducere, cu atît mai mult
actul traducerii poate continua, paradoxal,
textul de la care pleacă“ (p. 200). Este mani-
era în care a procedat traducătorul Celan, al
cărui impetus poetic „nu cunoaşte nicio dife-
renţă esenţială între «producţia» unui poem
«original» şi traducerea unui text «străin»“
(p. 201). Klaus Voswinkel a propus, radical,
o perspectivă contrară, considerînd poemele
celaniene drept tălmăciri: „ele traduc limba-
jul altora în propriu-i limbaj, ba chiar în
propria-i înstrăinare“ (ibid.), iar pentru Leo-
nard Olschner poezia produsă şi cea tradusă
de Celan sînt „strîns înrudite, ba chiar inse-
parabile“ (p. 202).
Partea secundă a cercetării constă din
trei „aplicaţii“: o prezentare a tehnicii tra-
ductive a lui Celan, dedusă din adnotările
şi corecturile unor poeme de-ale sale tăl-
măcite în franceză, în anii ’50, de Denise
Naville şi Jean Pierre Wilhelm (păstrate în
Arhiva de la Marbach, cele două grupaje au
fost revizuite şi pregătite pentru tipar de
poet); cîteva note preliminare, de mare
subtilitate, la traducerea sa din Gespräch im
Gebirge (Dialog în munte), singurul text
„narativ“ publicat de Celan; în sfîrşit, un
post-scriptum în care, aplecîndu-se asupra
versiunii mele a poemului „Einmal“ („O
dată“), cu care se încheie volumul Atemwen-
de (Schimbare de suflu) din 1967, şi admiţînd
ca justificată concepţia despre primatul se-
manticii în traducerea lui Celan, observă
totuşi că, deşi consecvent, am optat adesea,
în echivalarea textelor sale tîrzii, „pentru o
soluţie inaptă a cuprinde întregul fond-for-
mă al expresiei celaniene“ (p. 220). Evident,
savantul are dreptate: transpunerea nu doar
Unica responsabilitate a revistei APOSTROF
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor.
Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text
îi aparţine, în exclusivitate, autorului.
Vă rugăm să trimiteţi orice fel de tipărituri numai
ca scrisoare (nu colete poştale) şi numai pe adresa:
C.P. 1095, Of. P. 1 Cluj; Cluj-Napoca
conservă un conţinut afectiv şi de reflecţie,
ci – în pofida oricărei presupuse solidarităţi
şi identificări cu autorul tradus – modifică
şi distruge. Însuşindu-mi preceptul poetei
şi traducătoarei Martine Broda („celaniser
le français“), intenţia mea a fost de a celani-
za limba română. Desigur, nu eu sînt cel
chemat să aprecieze efectele acestor (reale
sau închipuite) mutaţii.
Capitolul final, „«Poezia: [...] o schim-
bare de suflu»“, strînge-mpreună – într-o
proză cursivă şi expresivă, eliberată de con-
strîngerile aparatului critic – toate firele
desfăşurate, pedant, pînă acum. Prin adec-
varea la subiect, sînt printre cele mai bune
pagini despre Celan pe care le-am citit din
întreaga exegeză consultată. E greu de sin-
tetizat acest adevărat masterclass, el însuşi
sinteza a mai bine de 30 de ani de lecturi şi
meditaţii celaniene, şi de aceea voi sublinia
cîteva idei forte: că opera lui Celan se sus-
trage fixării într-un concept unitar de gen,
diferenţa dintre poezie şi proză neputînd fi
determinată cu precizie; că limbajului cela-
nian tortocheat şi torturat îi este caracteris-
tic motivul inversiunii – „Ingeborg Bach-
mann sugera undeva că aplecarea lui Celan
spre paradox ar fi fost determinată de un
sindrom posttraumatic“ (p. 229); că în liri-
ca din ultimul său deceniu de viaţă, poetul
„expune la modul amplu (program sinteti-
zat în fraza din L’Éphémère: «La poésie ne
s’impose plus, elle s’expose») o procesuali-
tate omoloagă «negării negaţiei», ce priveş-
te deopotrivă poezia şi fiinţa celui ce se
identifică cu ea“ (p. 230) – „Je suis la poé-
sie“, le-a declarat unor prieteni în august
1964; că „obscuritatea limbajului său coin-
cide, aşadar, cu obscuritatea istoriei în care
i-a fost dat să trăiască, iar «închiderea»
operei într-o asemenea obscuritate o fereşte
de capcanele vinovate ale limbajului comun
şi, nu mai puţin, de grotescul «poetizării»
şi ornării acestuia“ (p. 233), căci „de la un
moment dat încolo, poetul a resimţit tot
mai mult o reticenţă funciară în a «numi»
fărădelegea în aceleaşi coordonate sintacti-
ce şi semantice în care s-au formulat ordi-
nele şi instrucţiunile spre săvîrşirea ei“ (p.
237) – cum memorabil a spus Peter Szon-
di: „Limba lui Celan nu vorbeşte despre
ceva, ci despre ea însăşi“ (p. 263); că el „şi-a
înţeles aderenţa la evreitate nu în chip «te-
matic», ci într-unul «pneumatic»“ (p. 255);
că „după Auschwitz, Celan a fost unul
dintre puţinii poeţi care [...] au inspirat re-
zistenţa şi împotrivirea ca resurse substan-
ţiale ale Noului“ (p. 267).
În concluzie, cititorul român are la dis-
poziţie acum, prin intermediul Editurii
Polirom, nu doar esenţialul scrierilor lui
Paul Celan (Opera poetică, 2 vol., 2019;
Meridianul şi alte proze, 2020), ci şi – odată
cu „nu vrea/ cicatrice“ a lui Andrei Corbea
– instrucţiunile de folosire.
„
APOSTROF
În atenţia autorilor
Revista Apostrof
 Revista APOSTROF
se poate cumpãra
în urmãtoarele
puncte de difuzare:
Reţeaua centrului de difuzare a presei
INMEDIO
din marile centre comerciale din ţară.
Librãria de Artã GAUDEAMUS
Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3.
Librãria BOOK STORY
Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 8.
Circulara Uniunii
Scriitorilor din România
Conform prevederi-
lor Statutului, Uniunea
Scriitorilor din România
nu este responsabilã
pentru politica editorialã
a publicaþiei ºi nici pen-
tru conþinutul materia-
lelor publicate.
Comitetul Director
al Uniunii Scriitorilor
5 iunie 2003
• PRIMIM DIN PARTEA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
Mic îndrumar privind fiinţarea USR
• EDITORIAL
După un an de pandemie
• PUNCTE DE REPER
Cercetătorii străini despre
limba română
• SUB LUPA MEMORIEI
Naţionalismul, ultimul
refugiu al comunismului
• JURNAL DE CĂRŢI
Cele 10 poezii franţuzeşti
ale clasicistului
• POEME
• CRONICĂ LITERARĂ
Istorii şi infamii
Paradisul (ne)regăsit
• CU OCHIUL LIBER
România la Centenar: perspectiva
lui Oliver Jens Schmitt Cristian Vasile
Nicolae Steinhardt
într-o nouă lectură
Talon de abonare începând cu
___________________ REDACÞIA:
MARTA PETREU
abonament trei luni (3 numere) – 15 lei
abonament şase luni (6 numere) – 30 lei
(redactor-ºef)
ION VARTIC
abonament un an (12 numere) – 60 lei
ALICE-VALERIA MICU
Nume _______________________________
ŞTEFAN BOLEA
Prenume _____________________________
RADU CONSTANTINESCU
str. __________________________________
LÁSZLÓ FOGARASI
nr. ____ bl. ____ sc. ____ et. ____ ap. _____
sector ______ localitate __________________ EDIT FOGARASI
cod poştal _____________ judeţ __________
Vignetele revistei reprezintã
telefon_______________________________ variaþiuni grafice de Mihai Barbu
dupã desene de Franz Kafka.
EDITOR:
‰ Uniunea Scriitorilor
Cãtre cititorii revistei Apostrof din România
Vã puteþi abona la revista Apostrof direct Preþul abonamentului, pentru persoane
REVISTĂ FINANŢATĂ
CU SPRIJINUL:
la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã fizice ºi biblioteci din România, este de:
plãtiþi contravaloarea abonamentului, • 15 lei pentru 3 luni,
prin: • 30 lei pentru 6 luni,
• 60 lei pentru un an.
1. mandat poºtal, pe adresa:
Uniunea Scriitorilor din România Preþul abonamentului include taxele
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, poºtale de expediere.
cod poştal: 010071 Preþul abonamentului pentru cititorii din
strãinãtate este de:
2. virament bancar, pe adresa: • 12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
Uniunea Scriitorilor din România • 24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, • 48 euro sau 60 USD pentru un an. MINISTERUL CULTURII
Certificat de înregistrare fiscală (CIF):
2786991 Preþul abonamentului include taxele
Cont bancar: poºtale de expediere par avion.
RO65RNCB0082000508720001
Deschis la: Banca Comercială Română, ADRESA REDACÞIEI:
Sucursala Unirea, Bd. Regina Elisabeta Cluj-Napoca
nr. 5 sector 3, Bucureşti Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail:
revista.apostrof@gmail.com
Cuprins www.revista-apostrof.ro
Pentru corespondenţă:
Haşdeu XVI Ştefan Bolea 13 Revista Apostrof, CP 1095, OP 1,
2 Întâmplãrile poetice Cluj-Napoca, 400750
ale banalului Constantin Cubleşan 13
Manuscrisele primite la redacþie
Eroi mari cu străzi mici.
Marta Petreu 3 Cazul Doina Cornea Alice Valeria Micu 14
nu se înapoiazã.
Cronica marţipanului Paul Farkas 25
ISSN 1220-3122
• PROZĂ Revista este înregistratã la
OSIM cu nr. 2R023733/14.12.2014.
Gabriela Pană Dindelegan 4 La voie humaine Liviu Ornea 10
• DOSAR: IOAN P. CULIANU Revista APOSTROF este membrã
a Asociaþiei Revistelor,
Ioan P. Culianu şi Imprimeriilor ºi Editurilor
Vladimir Tismăneanu 5 ars combinatoria Moshe Idel 15 Literare (ARIEL), asociaþie cu
• ANCHETA „APOSTROF“. ÞINEÞI JURNAL? statut juridic, recunoscutã
de Ministerul Culturii.
Magda Cârneci; Sanda Cordoş;
Ion Bogdan Lefter 6 Gabriel Coşoveanu; Adrian Alui Gheorghe; Tiparul:
Centrul de Presã Reformat
Robert Şerban; Radu Ciobanu;
Iolanda Malamen; Alexandru Jurcan
Ioan Moldovan 7 Unica responsabilitate
Nicolae Coande; Mircea Muthu;
Petrişor Militaru 20 a revistei APOSTROF
este de a găzdui opiniile,
Iulian Boldea 8 • BIBLIOTECI ÎN AER LIBER oricît de diverse,
Ştefan Bolea 10
ale colaboratorilor.
O schimbare de suflu
Responsabilitatea pentru
în exegeza celanianã George State 26
conţinutul fiecărui text
• CALENDAR îi aparţine,
în exclusivitate, autorului.
9 Bartolomeu Anania – 100 de ani de la naştere /
APOSTROF
Psalmul 136. Al lui David 29
Ion Pop 12
Anul XXXII, nr. 3 (370), 2021 • 31