Întâi și întâi trebuie să afirm răspicat că Alina Ramona Ene nu este poetă. Ea este ...poezie.

I-am
spus, zâmbind, ”Caliope”, iar acum îmi dau seama că stăteam față în față cu muza, care mă privea,
surâzătoare, prin ochii visători ai Ramonei. Cine alta, decât muza însăși, ar putea să își propună să mute
munții și să schimbe relieful în numele poeziei, dacă nu chiar Poezia în persoană, chiar dacă face aceste
promisiuni cu buze delicate de Afrodită și încordându-și mușchii de cariatidă?! Și cine alta ar alerga să
strângă laolaltă toate muzele din urbe și să le impulsioneze să își reverse harul și frumusețea asupra
tuturor ”muritorilor”?

Mă amuză și mă încântă deopotrivă cum această femeie-furtună își scutură noaptea din plete și
își aglomerează armonicele în voce ca să conducă armate de simțuri și să rostogolească cele mai
prozaice pietre de Sisif, în timp ce sufletul ei este un...canar, o bucațică de soare cântător, capabil să
mângâie și să vindece cu leacurile prinse în cuvinte.

Olimpiana s-a desconspirat când, cu omenești rostiri, a adus poveștile mării în inimile noastre,
așa cum numai un trăitor al acelei împărății acvatice o poate face. Și ne-a convins deplin că acele
”Cuvinte vindecă”, dacă sunt înscrise în ”Codul vieții” .

Poeta, muza, sirena, zeița, Ramona-poezia, sunt ipostaze în care ne invită să o privim, să o
descifrăm și ni se deschide precum o carte de învățătură meșteșugită a tămăduitorilor:

” Am învățat că detașarea de oameni și apropierea de natură și Dumnezeu /reprezintă imboldul

de a merge mai departe....”

„...Am învățat să fiu un simbol și să închin naturii versuri...”

Nu vom găsi în versurile-sentiment ale poetei nici îngrădire prozodică, nici semantică
alambicată, pentru că expresia ei este simplitatea și naturalețea, iar ritmul rostirii este cântecul apelor
curgătoare, foșnetul pădurilor, limpede, fluent, un perpetuu dinamic pastel, un tablou viu ce respiră.
Poezia ei este, mereu, în 3 D, poate chiar în 4 și 5 D, fără să necesite ochelari speciali pentru percepție,
deoarece senzațiile îți sunt deja descifrate, dăruite cu generozitate și abundență.

”... Mă bucur de liniștea naturii și inima/Mi-e cânt de Mierlă!/Din pântec îmi cresc povești și
melodii/Ce stau să se născocească în crângul verde,/Să se preschimbe în vers și simfonii /În pădurea și
mijlocul naturii...”

Relația ei cu natura este pecetluită de o înțelegere celestă a Firii și de aici totul este de-codificat:

”...Mă las înconjurată de natură, când/ Mă schimb în ADN și în structură /Mi-am recompus ființa
din verde și candoare /E timpul în care viața mea se schimbă în savoare!” ,

iar revelația este este, de fapt, fundamentul întregii sale arhitecturi lirice:

”... Poezia e Dumnezeu /Și Dumnezeu e Poezie! /Căutând în natură izvorul poeziei mele /M-am apropiat
de însemnătatea mea pe pământ...”