Cuvânt către creştinii ortodocşi despre cele 9 fericiri

Preot Ioan

O predicǎ trebuie sǎ-i linişteascǎ pe cei tulburaţi şi sǎ-i tulbure pe cei liniştiţi.

Predica de pe Munte a făcut toate acestea şi chiar mai mult. A fost o predică desăvârşită din toate punctele de
vedere. Nu este de mirare că noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui (Matei 7:28).

Hristos nu vindeca numai trupurile oamenilor, ci şi sufletele lor, prin cuvintele Sale. Mântuitorul vorbea în
special Apostolilor, dar şi celorlalţi oameni. Prin cuvintele Sale El ne vorbeşte şi nouă, celor de azi. Şi cum
omul dintotdeauna este însetat de fericire şi nu ştie preabine unde să o afle, Mântuitorul cu aceasta a început
Predica Sa.

Fericirile sunt nouă sentinţe scurte cu care Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi începe Predica de la Munte şi pe
care Sfântul Ioan Gură de Aur le aseamănă cu poruncile Decalogului. Această predică a fost rostită pe
Muntele Kurun Hattin (Coarnele Hattinului), care, de atunci încoace, se cheamă Muntele Fericirilor. Acest
munte, înalt de 560 m, este situat cam la 7 km nord-vest de ora şul Tiberias, lângă ţărmul vestic al Mării
Tiberiadei.

Fericirile se cântă în partea de început a Sfintei Liturghii, duminica şi ele alcătuiesc o adevărată scară a
desăvârşirii. Prin ele se precizează atât caracterul acestei Împărăţii, cât şi însuşirile pe care trebuie să le aibă
cetăţenii acestei Împărăţii. Domnul nu le-a dat sub formă de porunci, ci în chip de fericiri, pentru a
corespunde spiritului liber al moralei creştine. Ar fi banal să vă întreb dacă vreţi să fiţi fericiţi, pentru că toţi
oamenii îşi doresc aceasta. Luând parte la Sfânta Liturghie aţi auzit de multe ori Fericirile Domnului Iisus
Hristos. Pe lângă cele zece porunci, Mântuitorul a mai dat creştinilor alte nouă îndemnuri, prin care se
împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă în chip de opriri sau porunci, ci în
chip de fericiri, fiindcă ele se potrivesc deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos. Pe de altă parte,
cele nouă Fericiri sunt atât de potrivite cu năzuinţele sufletului creştinului, încât, numai auzindu-le, suntem
îndemnaţi de sufletul nostru să le îndeplinim. În acest înţeles Sfântul Apostol Iacov numeşte legea Noului
Testament: Legea cea desăvârşită a libertăţii (Iacov 1:25). Faptul că Mântuitorul înfăţişează laolaltă fericirea
şi desǎvârşirea arată că acestea sunt strâns legate. Într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar
cel ce cucereşte desăvârşirea morală dobândeşte prin aceasta şi fericirea. De aceea, în fiecare fericire trebuie să
deosebim mai întâi învăţătura sau îndemnul şi apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii. Pe scurt, prin Fericiri se
înţeleg cele nouă căi pe care creştinul trebuie să meargă pentru a ajunge la fericirea veşnică, sau cele nouă virtuţi
prin care putem dobândi fericirea. La cele 9 fericiri Sfinţii Părinţi spuneau că am mai putea adăuga şi pe cea de-
a zecea care parcă le cuprinde pe toate: Fericit este în viaţă cel care îi face pe ceilalţi fericiţi.

● În ce constă fericirea şi mulţumirea omenească? La această întrebare ne răspunde în mod direct şi indirect
Sfânta Scriptură. Să ne oprim la un singur personaj, împăratul David. DAVID a fost împărat şi nu a zis că
scaunul împărătesc este scaunul fericirii. David a fost conducător de oşti şi viteaz, întinzând hotarele regatului
său dincolo de Iordan şi până în Egipt şi nu a spus că în starea de conducător stă fericirea. Toate plăcerile lumeşti
le-a încercat David, dar în niciuna din ele n-a văzut fericirea. David a strâns bogăţii multe, dar nu a zis că în
bogăţie stă fericirea omului. David a fost puternic, ucigând cu mâinile lui leul şi ursul, dar n-a spus că fericirea
stă în putere. În concluzie, David arată în ce stă fericirea, la începutul Psaltirii sale:

„Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi încalea păcătoşilor n-a umblat“ (Psalm 1:1).

● Stoicii spun: Retrageţi-vă în voi înşivă; acolo veţi găsi odihna. Şi nu este adevărat.
● Alţii spun: Ieşiţi în afară; căutaţi-vă fericirea în distracţii. Şi nu este adevărat. De acolo vin bolile.
● Blaise Pascal spunea: oamenii neputând scăpa de moarte şi vrând să fie fericiţi, au decis să nu se mai
gândească la ea. Astăzi ea este chiar ascunsă, tăinuită. Fericirea nu este în noi, nici în afara noastră,
fericirea este în Dumnezeu. Numai iubind pe Dumnezeu vom fi fericiţi.

FERICIREA ARE UN SINGUR NUME: IISUS HRISTOS.

Poate necunoscut sau neînţeles de prea mulţi oameni. Un Nume pe care Sfinţii l-au catalogat a fi... drag, scump,
dulce etc. Este fericirea în sine aşa cum nu a fost şi nu va mai putea fi vreodată. Este tot ceea ce îşi poate dori
omul. Mai mult nimeni nu poate cere şi absolut nimeni nu poate primi. Este TOT!
- Dacă inima omenească este însetată de veşnicie, atunci El este veşnicia.
- Dacă inima omenească este însetată de Adevăr, atunci Hristos este Adevărul cel mai curat şi mai pur.
- Dacă sufletul omului suspină după lumină, atunci la El va găsi Lumina cea care îl va îmbrăţişa şi îl va
mângâia o veşnicie.

● Şi dacă, pur şi simplu, omul vrea doar să fie fericit, atunci nu are decât să-I ceară lui Hristos să se apropie, să
vină, să-L primească şi să-I ofere în dar tot ceea ce de la începutulu veacurilor a pregătit pentru el. Şi Hristos îi
va oferi omului fericirea fără să-i ceară ceva în schimb, căci omul este nevolnici şi mult prea neputincios. Îi va
oferi fericirea fără să-l tragă la răspundere pentru ce a făcut până să-l întâlnească, cǎci fiinţa omului este atât de
îmbibatǎ de pǎcate încât adeseori el nu ştie ce este mai bun şi ce este mai rǎu pentru el....

● Omul vrea să fie fericit. Chiar şi când aleargă în direcţia opusă lui Hristos, de fapt tot pe El îl caută. Tot pe El
îl strigă, tot de El îi este dor. Fericirea este sensul vieţii lui. O clipă de durere şi o măsură de neaşteptată suferinţă
îl întunecă, îl dezamagesc şi îl fac vecin cu neantul. Dacă omul urăşte ceva cu adevărat pe lumea aceasta, atunci
doar suferinţa proprie o urăşte. Inima lui este făcută să se umple cu bucurie şi cu lumină. INIMA LUI ESTE O
CǍMARǍ ÎN CARE TREBUIE SǍ INTRE IISUS HRISTOS. Şi în acel moment, inima gustă fericirea şi nu
mai caută nimic. Nu o mai interesează nimic din ceea ce o interesa până atunci. INIMA OMULUI ESTE
FERICITǍ. Iubeşte şi este iubită. Are Împărăţia lui Dumnezeu în ea şi uită pământul. ARE RAIUL ÎN EA ŞI
UITǍ PǍCATUL. ARE PE HRISTOS CU SINE ŞI SE UITǍ PE SINE...

● Oare câţi dintre noi ne dăm seama că sufletul nostru este ca un copil, care scânceşte şi suspină după
ceva, sau mai bine zis, după Cineva? Zi şi noapte. Vrea mereu ceva şi nu este niciodată mulţumit. Vrea o
bucurie aparte, pe care noi o căutăm în lume şi tot nu o găsim. IAR SUFLETUL RǍMÂNE TRIST,
UNEORI O VIAŢǍ ÎNTREAGǍ.

● Unii, poate că cei mai mulţi, o luăm pe drumuri greşite. E drept că pe ele scrie FERICIRE, dar nu este ceea ce
vrea sufletul nostru. EL ÎL VREA PE HRISTOS. IUBIREA ŞI IERTAREA LUI. El, sufletul îl vrea pe
Hristos, dar noi îi dăm altceva. Mereu altceva. Sufletul nostru plânge un timp şi apoi amorţeşte. Tace, iar noi
uităm că mai există. PENTRU CǍ NOI ÎI DǍM DOAR FERICIREA CARE BUCURǍ TRUPUL... Îi dăm o
hrană mincinoasă, care nu-l satură şi nu-l bucură...

● PLǍCEREA TRUPEASCǍ NU DǍ NIMIC SUFLETULUI.

Noi credem că dă şi ne aruncăm în tot mai multă plăcere a trupului. Oricare ar fi această plăcere: alcool, desfrâu,
jocuri de noroc, droguri, ţigări... trupul devine copilaşul care scânceşte şi suspină după tot mai multă fericire şi
tot mai multă mângâiere. IAR SUFLETUL SE VEDE UITAT. Iar dacă el, adică sufletul nu-L are pe Hristos,
nu mai vrea nimic. Tace şi uită. Se ascunde în noi şi se pierde în gândurile noastre. NU NE REPROŞEAZǍ
NIMIC. NU NE SUPǍRǍ CU NIMIC.

● Ne hrănim cu NEFERICIRE un timp, o viaţă, deşi FERICIREA este mereu în umbra noastră, mereu gata
să intre în noi, să ne invadeze cu lumină şi adevăr. Hristos este singurul care ştie cum se creşte, cu se mângâie,
cum se hrăneşte şi cum se bucură un suflet. ESTE TATǍ ŞI MAMǍ ÎN ACELAŞI TIMP. Are pentru noi
bucurii pe care nici nu le bănuim. Iisus Hristos este cel care ne dă sens vieţii noastre şi mântuire sufletelor
noastre. TREBUIE DOAR SǍ VREM.

● Aşa cum un copilaş, atunci când îşi vede mama nu se mai uită la nimic şi la nimeni doar ca să ajungă în braţele
ei. Nu contează că se împiedică şi că nu ştie să meargă. Căci ştie instinctiv că acolo este hrana şi mângâierea lui.
Acolo îi va fi cald şi bine. Şi oricât s-ar fi jucat, oricât ar fi alergat, tot de braţele materne îi este dor. Aşa şi
sufletul... VREA LA HRISTOS! Instinctul spiritual îi spune clipă de clipă că acolo este locul lui.

● Iisus Hristos nu este un mit. Nu este o idee. Nu este un simplu om care a tr ăit acum 2000 de ani şi ne-a învăţat
să fim mai buni sau, din contră cum zic unii să trăim în patimi care ne umplu de neputinţe. EL ESTE FIUL LUI
DUMNEZEU. ESTE DUMNEZEU ADEVǍRAT ŞI OM ADEVǍRAT. Este Persoana care poartă în sine
toată FERICIREA, toată LUMINA şi toată BUCURIA unei veşnicii. De dinainte de om şi o veşnicie după el.
Este Cel ce S-a apropiat de om ca să se dăruiască pe Sine. Exact ceea ce îi trebuie omului. Însă cum acesta, poate
că prea des, rătăceşte spre fericiri inexistente, El a spus şi continuă să-i spună omului CE ESTE FERICIREA.
Din respect şi din iubire faţă de om, Dumnezeu nu-l bruschează şi nu-l trage de mânecă pe om şi nici nu-l leagă
de Sine.
DOAR ARUNCǍ RAZE DE IUBIRE PESTE OCHII SUFLETULUI NOSTRU ŞI NE INVITǍ SǍ FIM
LIBERI. Să acceptăm că în afară de El nu avem nici măcar o şansă să fim fericiţi. VEŞNIC FERICIŢI! AŞA
CUM ŞI EL ESTE! Ne roagă să ne uităm o clipă în ochii Lui şi tot o clipă să uităm de noi înşine şi de ceea cea
am considerat a fi fericire.

● Iisus Hristos ne invită să gustăm din iubirea Lui. INVITAŢIE TǍCUTǍ ŞI UŞOARǍ. O invitaţie pe care
scrie exact numele fiecăruia dintre noi. Nu se mânie dacă n-o deschidem şi nu ne condamnă dacă primim
invitaţiile altora, FǍRǍ NUME ŞI FǍRǍ EXPEDIATOR. Ne invită să uităm măcar o clipă din viaţa noastră
de ceea ce ne bucura până atunci şi să-L luăm în serios. Trebuie să ascultăm scâncetul sufletului nostru.

● PENTRU A NU AVEA PRICINǍ DE RǍTǍCIRE, HRISTOS NE-A SPUS ABSOLUT TOT DESPRE
FERICIRE.
N-a ascuns nimic. Nu a păstrat nimic pentru Sine. Cel ce avea să meargă cu Sfânta Cruce în spate tocmai pentru
ca omul să fie fericit ia arătat omului unde stă fericirea.

● Omul se minte, în timp ce Domnul nu ne poate minţi. Şi continuă să repete până la sfârşitul veacurilor CELE
9 FERICIRI. Cele nouă modalităţi de a gusta fericirea lui Hristos. Nu există alte posibilităţi şi nici alte drumuri
nu duc la El. OMUL TOT VREA SǍ OCOLEASCǍ ŞI S-O IA PE SCURTǍTURǍ. Dar Hristos nu poate
oferi mai mult decât a oferit deja. Nu Se poate anula pe Sine doar pentru că omul vrea mereu a 10-a fericire:
CEA CARNALǍ, A TRUPULUI. Trupul lui Hristos a fost pe Sfânta Cruce şi acum este în Sfintele Altare, ca
un Leac, un Medicament care să ne întărească măcar pe unul dintre cele nouă drumuri spre Fericire. Ceasurile de
fericire au aripi, pe când cele de suferinţă n-au nici aripi, şi adesea nici picioare.

Amin şi Aleluia
Un călugăr scrisese pe peretele dinspre răsărit al chiliei sale următoarele cuvinte: AMIN şi ALELUIA. Un om,
mergând pentru sfat la acest călugăr şi văzând cele două cuvinte, l-a întrebat: Părinte, ce înseamnă aceste
cuvinte şi de ce le-ai scris pe perete? Fiule, aceste două cuvinte cuprind în ele toată taina fericirii. AMIN
înseamnă aşa să fie, iar ALELUIA înseamnă slavă lui Dumnezeu.
Cum pe faţa pelerinului încă se citea uimirea a adăugat părintele:
Când spunem AMIN, ne predăm voii lui Dumnezeu, căci zicem; aşa să fie Doamne, cum voieşti Tu!
Când spunem ALELUIA, zicem de fapt: slavă Ţie, Doamne, pentru tot ce-mi dai!
Prin acceptarea tuturor lucrurilor ce ni le trimite Dumnezeu ne arătăm smerenia şi ascultarea, iar prin
mulţumirea pentru toate cele îngăduite de Dumnezeu, spre bucurie sau întristare, ne arătăm încrederea în
Creatorul nostru. Acesta este secretul mântuirii, în ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, prin preotul
duhovnic şi în supunerea voinţei noastre, cu mulţumire, la voia şi mila Lui.

1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor

Unii se grăbesc să susţină că, prin aceste vorbe, Hristos i-ar ferici pe nebuni, pe cei alienaţi psihic. Nici vorbă!
Hristos nu a vorbit în limba română, limbă în care expresia a fi sărac cu duhul are o conotaţie ironică. Hristos a
vorbit limba aramaică. Adică a fericit pe cei ce au rămas cu duhul lor, cu sufletele lor. Altceva nu le-a mai
rămas. Trăiesc în lume ca şi când nu ar fi aici. Pe uşa unei Biserici, un preot a pus următoarele întrebări ca să le
dea de gândit credincioşilor: Este un singur Dumnezeu. Dacă eu sunt în vrăjmăşie cu El, cine mă va putea
scăpa din mâna lui? Un singur suflet am. Dacă-l voi pierde, ce-mi va rămâne?
Chemarea noastră este, aşadar, viaţa veşnică: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu! (Matei 6:33), a zis
Iisus. Pentru că cei-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va pierde? (Matei
16:26). Vrea Hristos să ne dea raiul pentru veşnicie, iar o floare din rai - după cum i-a descoperit îngerul
Domnului, Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos - este mai scumpă decât toate avuţiile acestei lumi văzut,
iar noi stăm să ne târguim, când este vorba de mântuirea noastră şi de negrăita fericire a vieţii veşnice.
Împărăţia cerurilor este a celor care nu au uitat că au suflet. UNIC ŞI VEŞNIC. Ce este sufletul? Răspuns:
Sufletul este o substanţă reală, imaterială, raţională, vie şi nemuritoare. Sufletul este comoara lor. Este rostul
lor. Exact ca şi o mamă însărcinată, care nu-şi uită nici o clipă copilul din pântece. Este totul pentru ea. Ea
există numai pentru acel copil. Aşa stau lucrurile cu sufletul. Să vrem să-l simţim, să-l lăsăm să fie totul
pentru noi. Să nu-l îngropăm în rutina noastră zilnică şi să nu învăţăm treptat a ne uita sufletul.
Cine îşi uitǎ sufletul şi pe dumnezeu îl uitǎ! Nu se poate altfel! Şi de aici intervine sărăcia de care aminteşte
Domnul. Nu trebuie decât să ne închipuim un bătrân părăsit la o margine de drum, flămând şi fără
adăpost, aflat la mila oricui. Aşa şi cu cel sărac cu sufletul.

● Am spus că Hristos nu ne-a îndopat cu idealisme şi cu false speranţe. Oricare dintre cele 9 fericire este de
fapt un dublu mesaj: vei fi fericit dacǎ împlineşti ceva care acum îţi va aduce în mod sigur suferinţǎ. O
cruce ca şi a mântuitorului pentru o înviere împreunǎ cu el....

A trăi pentru sufletul tău chiar presupune multă suferinţă. Suntem trimişi la marginea acestei lumi şi acolo ne
hrănim doar din resturile ei de bucurie şi de frumuseţe. De aceea se spune că viaţa aceasta este o vale a
plângerii, că un necaz ne lasă şi două ne ia în primire. Nu cerem şi nu aşteptăm nimic. Avem un singur ideal:
mântuirea sufletelor noastre. Foarte important este sǎ nu pierdem trenul mântuirii. Nu există nimic mai
important. Este nu doar pe primul loc în viaţa noastră, ci chiar am putea spune pe singurul loc. Este la mijloc
însǎşi veşnicia fiecǎruia dintre noi. Căci spune Hristos, ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar
sufletul său şi-l va pierde. Sau ce va putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Lumea este doar o zi.
Poate şi mâine. Dar sufletele noastre sunt nemuritoare.

● Trebuie să învăţăm să renunţăm la multe de dragul sufletelor noastre. Hristos nu a spus: Fericiţi cei ce mă
caută... Ci a pus sufletul nostru pe primul plan. Să avem grijă de el şi ne vom mântui. Să-l ascultăm, să-l apărăm,
să nu-l rănim, să nu-l uităm. Sufletul este biletul nostru pentru veşnicie. Să nu-l rătăcim printre lucrurile acestei
lumi trecătoare. Să nu-l îngropăm în griji şi în nimicuri care nu lasă nimic în urma lor. Şi de aici se naşte
suferinţa....

● Să renunţăm la ceea ce alţii au din plin: distracţii facile, plăceri trupeşti, goana după vânt... Iar aceasta
provoacǎ durere. Să ne rupem de ceilalţi.
Cu toate că sufletul este nemuritor, totuşi oamenii îşi dau sufletul pierzării pentru plăcerile ticăloase ale
acestei lumi.
Cum se poate - întreba cineva - cǎ toţi creştinii cred în judecatǎ, în iad şi în veşnicie, şi, totuşi trǎiesc fǎrǎ a
se teme de ele?
Vom fi desigur judecaţi şi batjocoriţi de cei cu credinţă de suprafaţă. Vom fi daţi la o parte şi categorisiţi în
termenii cei mai duri de cei care se ascund de Dumnezeu. Într-o lume în care sufletul nu mai reprezintă nimic,
mult prea greu este să ne ridicăm şi să ne dăm la o parte pentru a avea grijă de propriul suflet! Înseamnǎ a fi
altfel! A ieşi în evidenţǎ! Adicǎ a suferi. Şi unde mai pui că răsplata de la Hristos nu vine acum şi aici, căci El
a spus foarte clar că Împărăţia cerurilor va fi a celui sărac cu duhul. Acum doar sărăcia cu sufletul. Eu şi sufletul
meu. Atât! Eu şi sufletul meu în mijlocul unei lumi ca o furtună de plăceri şi de fericiri prezente.

● Hristos n-a putut să ne cheme la El decât pe drumul pe care venit la noi. Poate că nu înţelegem nimic din
suferinţa lui. Poate că ne-a impresionat pe moment filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos. Dar atât.
Suferinţa o înţelegem doar când intră în noi, când ne invadează şi ne umple de neputinţă şi de chinuitoare
întrebări: De ce? Chiar trebuie? Cât va mai dura? Dar dacă nu sunt pe drumul cel bun? Trebuie să credem că
Hristos nu ne-a minţit, fiindcă El este Viu şi Nemincinos. Să credem că El este lângă cei săraci cu duhul şi că a
pregătit fericirea unei Împărăţii a cerurilor.

2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia

Toţi aşa-zişii întemeietori de religii au venit cu cele mai alese promisiuni de fericire şi bunăstare înaintea celor
care vroiau să-i asculte. Fericirea era mereu o promisiune absolută şi obligatoriu trebuia să depăşească aşteptările
auditoriului. Deşi nu este un simplu întemeietor de religie, Hristos adevăratul Dumnezeu Se deosebeşte de toţi
ceilalţi fie şi măcar prin esenţialul oricărei religii: problema fericirii omului. A muritorului de rând. Pentru că
Hristos răstoarnă orice normă de gândire şi spulberă orice aşteptare. Şi vine de spune că fericit va fi cel care
plânge! Nimeni nu a mai spus aşa ceva până atunci. Fericirea stă, oare în lacrimi? Cum poate înţelege această
făptură atât de neputincioasă şi de doritoare de fericire aşa cum este omul?
Întrebarea, însă, este următoarea: la ce fel de lacrimi face referire Hristos? O fericire a lacrimilor, cu greu de
înţeles pentru cei care nu mai plâng pentru sufletele lor.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce voi face păcatelor mele? A zis lui bătrânul: Cel ce voieşte să se
izbăvească de păcate, prin plâns se izbăveşte, căci plânsul este calea pe care ne-a dat-o Scriptura şi Sfinţii
noştri Părinţi, zicând: Plângeţi, că altă cale nu este, fără numai aceasta (Pateric pag. 25).
Plânsul are lucrare îndoită: lucrează şi păzeşte (Pateric p. 26).

Auzind Avva Pimen că a adormit Avva Arsenie cel Mare, lăcrimând, a zis: Fericit eşti avva Arsenie, că te-ai
plâns pe tine în lumea aceasta. Că acela care se plânge pe sineşi aici, atunci acolo se va plânge veşnic. Deci
ori de voie aici, ori acolo în munci, este cu neputinţǎ a nu plânge (Pateric pag. 29). Cu cât este mai sporit
cineva în sfinţenie, cu atât mai adâncă este înţelegerea păcătoşeniei sale. Dimpotrivă, cu cât este cineva mai
căzut, cu atât mai slabă este înţelegerea păcătoşeniei sale, iar majorităţii oamenilor această înţelegere lipseşte cu
totul. De aceea marea parte a oamenilor nu înţeleg lucrarea de nevoinţă a pocăinţei şi nu simt nevoia de a se
îndeletnici cu o astfel de lucrare. Deci potrivit neputinţei înţelegerii pocǎtoşeniei proprii, suntem în înşelare!
Cei vechi spuneau: Precum umbra noastră pururea o avem cu noi, ori încotro mergem, aşa se cade nouă să
avem umilinţa şi plângerea pururea cu noi, ori încotro vom merge şi oriunde vom fi (Pateric pag.10). Şi
neplăcută înaintea lui Dumnezeu este rugăciunea în care nu ne simţim păcătoşi. Oare nu putem lǎuda cu o
astfel de rugǎciune??? De vreme ce nu putem, trebuie să recunoaştem că rugăciunea noastră este nedesăvârşită
în faţa lui Dumnezeu! Aceasta este înşelarea, în general vorbind, de care suferă întreaga omenire şi noi înşine!
Meritǎ observat cǎ cultele religioase şi toţi creştinii superficiali, sunt lipsiţi pe de-a-ntregul de acest
simţǎmânt de pǎcǎtoşenie. Este un semn limpede că sunt în înşelare!

Lucrul cel mai scump din lume

Se spune că Dumnezeu a zis unui dintre îngerii Săi: Mergi pepământ şi adu-Mi lucrul cel mai scump din lume!
Îngerul a zburat pe pămân şi a străbătut munţi şi văi, mări şi râuri, în căutarea lucrului celui mai scump din lume.
În sfârşit, după câţiva ani îngerul a ajuns pe un câmp de bătălie şi a zărit un viteaz ostaş murind din pricina
rănilor primite pe când îşi apăra ţara. Îngerul a luat o picătură de sânge, a dus-o la scaunul lui Dumnezeu şi a
spus:
Doamne, negreşit acesta este lucrul cel mai scump din lume.

Dumnezeu a spus: Cu adevărat, îngere, scump este înaintea ochilor Mei, dar nu acesta este lcurul cel mai
scump din lume.
Astfel îngerul s-a întors pe pământ şi, după ce a umblat mulţi ani, a ajuns la un spital unde o soră zăcea aşteptând
să moară de o boală cumplită de care se molipsise îngrijindu-i pe alţii. Când ultima suflare a ieşit din trupul ei
fără viaţă, îngerul i-a dus sufletul la scaunul de judecată zicând: Doamne, Dumnezeule, negreşit acesta este
lucrul cel mai scump din lume. Dumnezeu a zâmbit şi a zis îngerului: Cu adevărat, îngere, jertfa pentru alţii
este foarte scumpă înaintea ochilor Mei, dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume.
Îngerul s-a întors pe pământ şi a umblat încă mulţi ani. S-a întâmplat ca într-o zi, îngerul să zărească un om
cumplit la înfăţişare, călărind printr-o pădure întunecoasă. Se ducea la coliba duşmanului său să-l nimicească.
Apropiindu-se de casa duşmanului, ferestrele erau luminate, iar membrii familiei, negândindu-se la nimic rău, îşi
vedeau de treburile lor.
Răufăcătorul s-a apropiat şi a privit pe fereastră. A văzut-o pe soţia duşmanului său cum punea copilul în pat şi-l
învăţa să se roage, spunându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările Lui. Privind scena,
răufăcătorul a uitat de ce venise. Şi-a amintit de copilăria sa - cum mama sa îl punea în pat şi-l învăţa să se roage
lui Dumnezeu. Inima lui s-a înmuiat şi o lacrimă i s-a scurs pe obraz. Îngerul a prins lacrima şi a zburat la
Dumnezeu, zicând:
Doamne, negreşit acesta este lucrul cel mai scump din lume - lacrima de pocăinţă.
Dumnezeu a surâs către înger şi a zis: Cu adevărat, îngere, Mi-ai adus lucrul cel mai scump din lume -
lacrima de pocăinţă, care deschide porţile cerului.
Nefericiţi sunt cei ce nu mai plâng atunci când copiii lor nu mai ştiu ce-i curat şi frumos, ce este credinţa în
Dumnezeu, ce este moralitatea. Nefericiţi cei ce nu mai plâng când nedreptatea şi minciuna au pus stăpânire pe
toţi cei din jur. Nefericiţi sunt cei ce nu mai plâng atunci când Hristos nu mai este Calea, adevǎrul şi viaţa lor.
Astăzi cel mai periclitat lucru din lume este familia. Fiii nu mai sunt fii ai ascultării. Este adevărat ca nici părinţii
nu mai sunt ce trebuie. Tatăl nu mai este tatăl puterii. Ce spun taţii noştri moderni de astăzi? Lasă, domnule, eu
sunt prieten cu fiul meu! Mă duc cu el la discotecă, mă duc cu el la cârciumă. Aceasta poate fi relaţie de tată? În
momentul acela se va ridica fiul şi va spune: Tu nu eşti tatăl meu! Tu eşti cel mult un prieten. Prieten la cărţi
de joc, la băutură, nu prietenie sfântă, în locuri sfinte.

Mărul acru face mere acre

Când tăiem un pom i se usucă ramurile. Când însă îl udăm la rădăcină, ramurile sunt verzi. La fel şi părinţii.
Când tatăl şi mama, care sunt rădăcina copiilor, ţin post, se roagă, fac milostenie, merg duminica la Sfânta
Biserică Ortodoxă şi fac fapte bune, Dumnezeu îi păzeşte pe copiii lor. Încă când părinţii păcătuiesc, Dumnezeu
îngăduie să le moară copiii şi-i aruncă împreună în iad. Un măr face mere acre. Cine este de vină mărul sau
merele? Desigur că mărul. De aceea, noi părinţii, care suntem mărul trebuie să ducem o viaţa virtuoasă, ca să se
ne bucurăm că merele sunt dulci (Sfântul Cosma al Etoliei).

Osteneala mamei
În osteneala mamei stă prezentul şi viitorul naţiei.... Cineva a întrebat un preot: Ce ne lipseşte să dăm unui
om o educaţie corectă? Iar preotul a răspuns: MAMA! Că dincolo de ce dă societatea unui om, sământa primă
este pusă în suflet de mamă.
Un copil a întrebat pe mama lui: Mamă, unde locuieşte Hristos? Iar mama lui i-a zis: „Domnul Iisus Hristos
locuieşte în Cer şi-n inimile noastre!; Dar cum putem să-L aducem în inimile noastre?
- Prin Taina Sfintei Împărtăşanii!; Atunci, dacă noi î-L aduc în inimă, inima mea e un mic cer, mamă? - Da,
aşa este copilul meu!

La o închisoare era un criminal condamnat pe viaţă. Mâinile şi picioarele îi erau în lanţuri, căci era considerat
foarte periculos. Maşina poliţiei a adus noi condamnaţi. Între ei era şi fiul criminalului, condamnat şi el pe viaţă
pentru crimă. Şi el avea mâinile şi picioarele în lanţuri. Aşa s-au întâlnit tatăl şi fiul. Tristă întâlnire! Fiul şi-a
ridicat mâinile înlănţuite spre tatăl şi l-a întrebat: Pentru asta m-ai adus pe lume? Bătrânul s-a roşit la faţă şi a
lăsat să-i cadă capul pe piept. Nu a răspuns niciun cuvânt.

Un tânăr s-a hotărât să se căsătorească şi a promis viitoarei sale soţii, la dorinţa ei, că va alunga din casă pe
bătrânul său tată. Într-o zi l-a condus pe bătrân afară din sat, spunându-i să se ducă unde va voi, căci la el nu mai
are ce căuta. Ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi şi i-a zis fiului său: - Vezi, acolo sus pe deal piatra aceea
mare? Până acolo am condus şi eu pe tatăl meu, lăsându-l în voia sorţii. Condu-mă deci şi tu până acolo. -
Dumnezeule, strigă fiul, ce aud? Tu, tată, ai făcut părinţilor tăi această nedreptate pe care voiam să ţi-o fac şi
eu ţie acum? Oare şi copiii mei vor face cu mine la fel? Vino înapoi şi de acum înainte cea mai bună cameră
din toată casa va fi a ta şi te voi îngriji cu credinţă până la moarte.

În multe cazuri, copiii fac ce văd rău la părinţi. De aceea să ne gândim toţi care suntem părinţi: pe ce cale merg
paşii noştri? Aceasta este o întrebare esenţială pentru fiecare familie. De răspunsul coresc depind multe lucruri
pe care copiii le imită. Sfântul Apostol Pavel a călcat pe urmele Mântuitorului şi a putut spune: De aceea vă rog
să călcaţi pe urmele mele. Deci vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos (1 Corinteni 4:16;
11:1).
Cine merge pe urmele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este unul care urmează binele şi poate lăsa
în urmă un exemplu pentru ceilalţi.

3. Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul

Blândeţea este o trăsătură divină. Este unul din atributele lui Dumnezeu. Este firul conducător al întregii sale
activităţi a lui Iisus Hristos printre oameni. Blând cu miile de oameni care-l urmau, blând cu cei care erau
nerecunoscători, blând cu cei care refuzau să-L primească şi blând cu cei care L-au ţintuit pe o Cruce. De ce?
Pentru că blândeţea este în mod indisolubil legată de iertare. Iar Hristos ştia bine că vom avea destule prilejuri
să iertăm. Ştia bine că în lumea aceasta avem să ne ducem zilele: aceeaşi lume care şi pe El L-a rănit şi care nu
va pregeta să rănească şi pe cei care vor vrea să meargă după El.
Ce este blândeţea? ESTE NERǍZBUNARE! Este compătimire. Este acea milă nesfârşită în faţa neştiinţei şi
neputinţei umane. Este dragostea faţă de cel ce greşeşte tocmai pentru că nu-şi dă seama cât greşeşte şi faţă de
cine greşeşte. A fi blând înseamnǎ a lǎsa mereu loc lui dumnezeu între tine şi cel ce greşeşte. Un loc în care
oricând să se poată naşte iertarea şi îndreptarea.
Dacă iubeşti fără a aştepta ceva, vei şti să fii blând. Cǎci mânia este semn de dezordine şi de întunecare
sufleteascǎ!
Nu ne cere Domnul o renunţare la lume, ne cere o renunţare la tot ceea ce ucide omenescul din noi. Nu ne cere
fuga de celălalt, nici rănirea şi nici uciderea lui. Ne cere să-l iertăm şi să-l îmbrăţişăm! Ne cere să învăţăm să-l
acceptăm pe celălalt exact aşa cum este: bun sau rău, urât sau frumos, criminal sau sfânt, ipocrit sau drept,
egoist sau filantrop. Să-l acceptăm fără a-l răni. Să-l iertăm chiar şi dacă nu ne-a greşit! Să fim blânzi, chiar
dacă noi suntem cei care zicem că nu merită să fim blânzi.
Hristos nu a pus condiţii crucii sale! Dacă mă primiţi şi credeţi în Mine, accept să mă răstignesc pentru voi,
dacă nu vă las şi mă duc de unde am venit.
Din blândeţe, pe Cruce fiind, Hristos nu a cerut socoteală tâlharului care se pocăia, ci i-a deschis raiul. Şi tot
blândeţea L-a împins să intre în casele păcătoşilor, vameşilor şi fariseilor, pentru a scoate de acolo Sfinţi şi
buni propovăduitori ai cuvântului Său. Dar şi blândeţea provoacă suferinţă, de vreme ce Domnul a folosit
viitorul atunci când a promis fericire celor ce sunt blânzi.
Blândeţea este una din cele mai mari suferinţe. Căci nu este lucru uşor a ierta, a îndura, a întoarce obrazul şi a
te strădui din răsputeri să nu te superi, să nu te mânii. Dar Hristos nu ne cere imposibilul. Dacă El a putut fi
blând cu cei care-L urau, atunci şi noi avem o şansă la o astfel de blândeţe. Dacă pe El L-au urât, şi pe noi ne vor
urâ, dacă pe El L-au batjocorit, şi pe noi ne vor batjocori, dacă pe El L-au acuzat cu cele mai infame şi josnice
vorbe, nici noi nu vom avea parte de altceva.

Şi tot blândeţea rămâne cea mai bună

Cum să creştem copiii? Ca metodă tot blândeţea rămâne cea mai bună, pentru că folosind asprimea, copilul te
ascultă de frică şi prinde numai în piele învăţătura ta. Dar dacă te porţi blând cu el: Copilul tatii, copilul mamii,
uite aşa... el te ascultă şi te va asculta şi după moartea ta, pentru că le rămân în minte: Uite Doamne ce spunea
mama şi tata! Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândeţea. Dar asta nu
înseamnă să nu le împletim, să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea
el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai un exemplu de viaţă.

Schiţă de portret
Omul blând şi iubitor este calm şi se stăpâneşte chiar şi atunci când este provocat de alţii. În mintea lui sunt
prezente cuvintele Mântuitorului: „Învăţaţi-vă de la Mine (Iisus Hristos) că sunt blând şi smerit cu inima şi
veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11:29).
Fiziologic vorbind, când se mânie omul, sângele îi năvăleşte în cap şi îi blochează centrii de control. În această
situaţie omul dă drumul furiei şi spune cuvinte necugetate, grele, ucigătoare. Mai mult decât atât, omul mânios,
îi dă prilej diavolului să pună stăpânire pe fiinţa sa. Aşadar nu blochează doar centrii biologici de control, ci îi
este blocat şi discernământul spiritual. Domnul Hristos ne spune că oricine se mânie pe fratele său vrednic va
fi de osândă (Matei 5:22). Un părinte spunea: nu gândi nimic rău. Gândurile rele sunt ca avioanele, care
zboară pe deasupra, ne tulbură liniştea şi se duc.

Blândeţea naşte blândeţe

Pe drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după
animal. Câinele s-a ferit şi, ce să vezi?, a sărit apoi mai tare la om, gata-gata să-l muşte. Speriat rău, omul a
apucat să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo şi câinele lătra de mama focului. Chiar în
acel timp a trecut pe acolo un alt om. Văzându-l, câinele a sărit la el, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, omul a
scos o bucată de pâine din traistă şi a întins-o câinelui. Imediat, acesta a încetat să mai latre, s-a apropiat
uşor-uşor şi dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine din mâna acestuia şi a început să o
mănânce. Apoi s-a aşezat lângă el, dând din coadă. Vezi, omule, i-a spus acesta celui din spatele gardului,
blândeţea naşte blândeţe.

Evagrie Ponticul

Pentru Evagrie Ponticul blândeţea contează înainte de toate. Ea este cheia adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu.
Pe Moise şi pe David îi caracteriza blândeţea, nemaivorbind de Iisus Hristos. „Iisus este Stăpân în ţara aceasta
de aproape 2000 de ani. El a modelat, prin Sfântă Biserica Sa, sufletul românesc. Sufletul blând şi omenos al
românului s-a născut şi a crescut în Bisericuţele de lemn răspândite pe plaiuri mioritice. Ateii încearcă să-L
alunge pe Hristos din ţară şi din suflete“. „Prin blândeţe se nimiceşte stăpânitorul acestei lumi“
(Sfântul Ignatie Teoforul).
Despre Sfântul Ioan cel Milostiv se spune în sinaxar că: „Era blând, smerit şi bun iar milostenia lui era ca
un râu ce curge neîncetat cu îndestulare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că fiecare se face de bună voia lui
blând sau rău. Măreţia zguduitoare a lui Hristos s-a văzut pe vârful Golgotei. Dumnezeu ca un miel de jertfă a
suferit durerile răstignirii cu blândeţe şi fără să se plângă. A îndurat toate cu dorinţa de a-i îmblânzi şi pe oameni.

4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura

În mijlocul unor oameni mereu flămânzi şi însetaţi din cu totul alte pricini, este cam greu să înţelegem cum
stau lucrurile cu foamea şi cu setea de dreptate. Într-o societate care consumă cantităţi uriaşe de alimente şi
lichide, greu este a vorbi despre foamea şi setea sufletului. SETEA DE DREPTATE... într-o lume în care
domneşte nedreptatea şi în care până şi Dumnezeu este acuzat de nedreptate.
Femeile îşi avortează pruncii, iar pe cei vii îi chinuie prin nepăsare dând vina pe Dumnezeu. Milioane de oameni
înfometaţi din Africa, ospicii pline de alienaţi care s-au născut aşa din cauza păcatelor părinteşti, oameni cu boli
incurabile... totul este pus pe seama lui Dumnezeu. Şi tot omul acela care îndrăzneşte să-i ceară să facă
dreptate atunci când viaţa lui este un nesfârşit lanţ de nedreptăţi şi fărădelegi.
Drept a fost Dumnezeu atunci când a iertat pe vameşi şi pe desfrânate. Dar la fel de drept a fost şi atunci când a
înfierat pe farisei, a luat biciul în mână pentru a curăţa Templul cel numai pentru rugăciune şi pentru milă. Drept
a fost când S-a lăsat sărutat pe obraz de Iuda în speranţa întoarcerii lui şi drept a fost şi când a cerut socoteală
celui care L-a lovit peste obraz. A fost drept când a alungat diavolii din omul demonizat din Gherghesa şi drept a
fost când i-a lăsat pe diavoli să rămână în fariseii cei murdari, ipocriţi şi mult prea mândri.
Dumnezeu este drept. Dar mai presus de toate este Iubire. Iar iubirea ştie să respecte libertatea celuilalt, orice
ar Presupunea aceasta. Iar domnul respectă libertatea omului.
Respectǎ nedreptatea omului, cu preţul unei Imense suferinţe.
Aşa că lumea se împarte în două: flǎmânzi şi însetaţi De dreptate şi flǎmânzi şi însetaţi de
Nedreptate. Alegerea ne aparţine !!!
Iisus Hristos atenţionează că foamea şi setea de dreptate nu pot fi potolite acum şi aici. Căci ar însemna să
atenteze la libertatea mamelor care vor să avorteze, la libertatea celor ce se împietresc în nepăsare şi lăcomie, la
libertatea celor ce lovesc, mint, urăsc, Desfrânează.... Şi Iisus Hristos nu poate atenta la Libertatea nici unuia
dintre noi.... Dar poate sătura de dreptate doar pe cei ce mor. Şi pe mulţi dintre Noi această dreptatea divină ne
va condamna, cǎci am Condamnat, ne va rǎni cǎci am rǎnit, ne va Alunga cǎci am alungat. Aici ne rămâne
să flămânzim de dreptate. Dar o foame reală care chinuie inima şi apasă sufletul. Dreptatea este toiagul
împărăţiei lui Dumnezeu: Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul
împărăţiei Tale (Evrei 1:8), temelia păcii dintre oameni şi dintre popoare, legea care dă fiecăruia cele cuvenite
vieţii şi muncii lui. Unde este dreptate este pace, este frăţie şi bună înţelegere. Unde lipseşte dreptatea, acolo se
tulbură şi se răstoarnă toate rânduielile. De aceea în Vechiul Testament se spune că dreptatea înalţă un popor, iar
păcatul este ocara norodului (Pildele lui Solomon cap. 10). Iar Mântuitorul ne îndeamnă: Căutaţi mai întâi
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6:33).
Teodoret al Cyrului zice: Prima venire a lui Hristos a fost cu multă milă, în timp ce a Doua Venire va fi cu
multă dreptate. Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos, ca să
ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (2 Corinteni 5:10).

Nădejdea celor drepţi nu se va pierde

Există milioane de stele pe cer, stele de toate culorile: albe, argintii, verzi, aurii, roşii, albastre. Într-o zi,
neliniştite, ele s-au apropiat de Dumnezeu şi i-au propus: Doamne, ne-ar plăcea să trăim pe pământ, să trăim
alături de oameni. Aşa să fie, a răspuns Dumnezeu, dar o să vă las pe toate mici, cum vă vedeţi de departe, ca
să puteţi coborî pe pământ. Se zice că, în acea noapte, a fost o ploaie fantastică de stele. Câteva s-au înghesuit pe
turlele Bisericilor, altele au plecat să se joace şi să alerge cu licuricii pe pământ, altele sau amestecat printre
jucăriile copiilor. Atunci pământul era splendid luminat. Dar cu vremea, stelele s-au hotărât să-i părăsească pe
oameni şi să se întoarcă în cer, lăsând pământul întunecat şi trist.
De ce v-aţi întors?, le-a întrebat Dumnezeu, pe măsură ce ajungeau înapoi în cer.
Doamne, a fost imposibil să rămânem pe pământ, acolo este multă mizerie, multă violenţă, sunt prea multe
nedreptăţi. Domnul le-a spus: Bineînţeles! Voi sunteţi de aici, din cer. Pământul este locul celor trecătoare, al
celor ce cad, al celor ce rătăcesc, al celor ce mor. Nimic nu este perfect. Pe când cerul este locul veşniciei, al
perfecţiunii. După ce au ajuns în cer, Dumnezeu le-a numărat şi le-a zis: Lipseşte o stea. Unde o fi? Un înger
care era în apropiere i-a răspuns: Este o stea care a reuşit să rămână printre oameni. Ea a descoperit că locul ei
este exact acolo unde există imperfecţiune, unde există limite, unde există nedreptate, unde lucrurile nu merg
bine, unde e durere. Ce stea este asta?, a întrebat Dumnezeu.
Este Nădejdea, Doamne.

Istorioară despre dreptate şi strâmbătate

S-au întâlnit odată dreptatea şi strâmbătatea. Dreptatea era micuţă, slabă, sfrijită, palidă, iar strâmbătatea era
înaltă, grasă, frumoasă, roşie în obraji. A întrebat-o strâmbătatea pe dreptate: ce-i cu tine, de ce eşti aşa de
slabă. Păi n-am bani nici de mâncare fiindcă toţi mă alungă, nimeni nu vrea să aibă de-a face cu mine, nimeni
nu mă recunoaşte. Atunci strâmbătatea a invitat-o pe cunoştinţa ei dreptatea la un restaurant de lux să
prânzească împreună. Strâmbătatea s-a oferit să plătească ea toată consumaţia. A comandat strâmbătatea
mâncăruri multe, alese şi foarte scumpe. Dreptatea a mâncat şi ea dar cu reţinere, cam sfioasă gândindu-se la
nota de plată. După ce au mâncat strâmbătatea a chemat ospătarul
să-i aducă nota de plată. A plecat ospătarul şi după scurt timp a venit cu nota de plată pe o tavă şi a lăsat-o în
faţa strâmbătăţii. Mai târziu când a venit ospătarul să ia banii pentru consumaţie, strâmbătatea i-a spus: Te rog
să-mi aduci restul! Care rest, a întrebat ospătarul pentru că nu mi-aţi dat nici un ban, doar v-am lăsat nota de
plată pe masă. Strâmbătatea i-a dat două palme peste obraji, ospătarului şi i-a spus: Nu ţi-e ruşine să te
comporţi aşa cu mine? Iscându-se scandal în restaurant a apărut şi patronul restaurantului care a întrebat ce s-
a întâmplat. Atunci strâmbătatea i-a spus: I-am plătit consumaţia şi nu vrea să-mi dea restul. Se preface că a
uitat. Strâmbătatea s-a sculat de la masă şi a plecat furioasă din restaurant. Ospătarul a întrebat: Tu unde erai
dreptate, n-ai fost la acestă masă, n-ai văzut ce s-a întâmplat, de ce nu ai intervenit? Iar dreptatea a zis: Ba da,
am fost aici dar nu m-am putut amesteca de ruşine, fiindcă am mâncat fără să plătesc.
5. Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui

Mila este şi ea o fiica a iubirii. Mila ca şi coborâre la celălalt. O afundare în adâncurile fiinţei celui de lângă tine.
Exact ca şi în acele mult prea puţine cazuri în care, cândva, se mai găsea câte unul să coboare în subteranele
Bucureştiului, la acei nefericiţi, la aurolacii şi vagabonzii capitalei.

Din milă, din iubire şi din speranţă mai poate un suflet umai să se intereseze de cel care ar trebui să fie exact
lângă tine, dar nu este... Mila nu este acea sumă de bani sau acea legătură de haine pe care, din când în când doar
unii dintre noi o mai dau unor fiinţe ce nu au nume şi cărora nu avem nimic a le spune. Dacă ar fi fost aşa
Domnul Hristos ar fi spus: Fericiţi cei ce dau bani şi haine săracilor... La fel, nicăieri nu ni se spune că Iisus
Hristos ar fi dat bani cuiva, deşi ştim că banii pentru milostenii erau la Iuda. Şi că a fericit pe văduva care a dat
pentru Templu ultimii ei doi bănuţi. Dar, tot El este Cel care a spus: milǎ voiesc, iar nu jertfǎ! A da bani este
ceva. Dar a da o parte din atenţia ta, o picătură din iubirea ta şi o părticică din sufletul tău celui care are nevoie
este totul. Domnul Iisus Hristos nu a venit la noi să ne înveţe să dăm de pomană. Aceasta o putea face mult mai
simplu sau am fi putut-o învăţa de la Budha sau de la Mahomed. Ne-ar fi fost destul. Dar să nu uităm că doar
creştinismul este religia în care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului, în timp ce în celelalte religii omul îl
caută pe Dumnezeu. Deci şi mila are conotaţii speciale. Căci, mai întâi de toate chiar lui Dumnezeu I-a fost milă,
încât a lăsat cerurile şi S-a aşezat pe Cruce pentru creatura Sa. Mila este acel foc interior care nu te lasă să să ai
linişte atât timp cât cel de lângă tine suferă pe nedrept, chinuit, bolnav sau are nevoie de un cuvânt curat şi bun.
Mila te scoate din bârlogul sufletului tău pentru a avea un rost în această lume, şi implicit în veşnicie. Mila te
obligă să ierţi pe oricine, mai puţin pe tine însuţi. Pentru că cel care greşeşte încă n-a gustat din mila lui Hristos
şi din mila ta; atunci când va fi gustat, se va îndrepta şi se va mântui. Mila te face să-i vezi pe cei de lângă tine ca
pe nişte săraci. Unii sunt săraci material iar alţii săraci spiritual. Şi apoi trebuie să ne arătăm a fi ultimii săracii
dintre săracii lumii pentru a nu ne mândri: Iar eu sunt sărac şi sărman, Dumnezeule, ajută-mă! (Psalm 69).
A avea milă înseamnă a purta inima lui Hristos care este Multmilostiv. Este mult milostiv Dumnezeu, altfel cum
s-ar putea explica că n-a pierit lumea în care mizeria şi imoralitatea au atins cote maxime. Să-l rugăm pe
Dumnezeu să ne dea trei comori pe care să le păzim cu străşnicie: cea dintâi se cheamă blândeţea, a doua se
cheamă dreapta socoteală, iar cea de-a treia smerenia.

Iertarea jignirilor hrăneşte mila

Vreţi să ştiţi ce mare bine este uitarea jignirilor şi ce plăcut este aceasta Domnului, mai presus de toate? El
pedepseşte chiar pe cei care se bucură de dreapta pedeapsă. Aşadar, nu se cade să călcăm în picioare nici pe
cei pedepsiţi de Dumnezeu şi nici pe cei care ne-au jignit! Se arată aici duhul milei, ceea ce îi place lui
Dumnezeu mai mult ca orice. Nimic nu hrǎneşte mai bine mila, ca iertarea jignirilor (Sfântul Ioan Gură de
Aur).

Avva Agathon şi îngerul Domnului

Avva Agathon a venit o dată să vândă câteva lucruri şi a dat peste un schilod la marginea drumului. Schilodul l-a
întrebat: Unde mergi? Avva i-a răspuns: În oraş ca să vând marfă! Acela a zis: Fă-ţi milă şi ia-mă cu tine.
Avva Agathon l-a luat în spinare şi l-a cărat până în oraş. Acela a zis: Unde-ţi vinzi marfa, acolo să mă pui jos.
Şi a făcut întocmai. După ce vindea câte un coş schilodul întreba: Cu cât l-ai dat? Şi Avva Agathon spune cu
cât. Atunci schilodul îi cerea: Cumpără-mi o plăcintă! Şi Avva îi cumpăra. Apoi mai vindea un coş.
Şi acela întreba: Cu cât l-ai dat? Şi-i spunea: Cu atât. Cumpără-mi cutare. Şi Avva îi cumpăra. După ce şi-a
vândut toată marfa şi vroia să plece, schilodul i-a spus: Mai milostiveşte-te o dată şi du-mă de unde m-ai luat.
Şi luându-l în spinare, l-a dus la locul de unde-l luase. La sfârşit i-a zis: Binecuvântat eşti, Agathon, de
Dumnezeu în cer şi pe pământ! Dar când şi-a ridicat Avva ochii n-a mai văzut pe nimeni. Fusese un înger al
Domnului, care venise anume să-l pună la încercare (Patericul sau Apoftegmele părinţilor din pustiu, Editura
Polirom, Bucureşti, 2005).
6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu

Există două feluri de curăţiri: exterioară şi interioară. Pe cea exterioară, majoritatea dintre noi o păzim cu
străşnicie şi o garnisim cu tot felul de parfumuri şi deodorante. O grijă nelimitată faţă de acest trup cu mâncăruri
cât mai ecologice. Dar Hristos ne spune că altceva este esenţial pentru fiinţa umană.
O inimă curată este acea inimă în care încape şi Hristos dar şi aproapele. Mai puţin propriul egoism. Este o inimă
în care nu se mai găseşte nimic din ceea ce murdăreşte chipul lui Hristos, aflat în fiecare dintre noi. Copii şi
Sfinţii îl văd pe Dumnezeu încă de pe acum; cei care au început să păcătuiască Îl vor vedea... cu condiţia de a se
întoarce la curăţia inimii lor. Hristos ne spune că cei curaţi cu inima Îl vor vedea pe Dumnezeu. Cândva. Fără să
specifice, anume când. Însă acum ce pot vedea ei? Ce le rezervă prezentul? În cel ce bea până uită de sine, ei
văd un om care suferă enorm şi nu ştie că suferinţa se poate îndrepta şi sfinţi cu totul altfel. În fata cea murdară
şi căzută într-un desfrâu lasciv şi obscen, ei văd o fiinţă care vrea doar să iubească şi să fie iubită, o fiinţă care
n-a cunoscut iertarea şi mila lui Hristos.
În cel ce tace şi plânge la marginea drumului, văd un om părăsit de oameni, un om care a fost uitat de ceilalţi,
dar nu şi de Dumnezeu, Cel care Îl poate cerceta prin ei. În cel care răneşte, loveşte sau urăşte pe cineva, ei văd
un suflet chinuit de prea multe boli care îl determină să fie aşa; căci cel ce are un suflet chinuit, va chinui şi pe
cei din jur. Cam aşa văd cei curaţi cu inima...Văd mereu doar inimile celor din jur. Şi absolut în orice
inimă, fie ea cât de decăzută şi de desfrânată, stă ascuns şi acoperit chipul lui Dumnezeu. Oricând, pentru cei
cu inima curată, desfrânatele pot deveni sfinte, criminalii pot cuceri înaintea noastră raiul, iar cei răi şi urâţi pot
căpăta o lumină de Sus care să ierte tot şi să îmbrăţişeze tot. Depinde cum priveşti: cu ochii lui hristos sau
prin ochelarii strâmţi şi spǎlǎciţi ai acestei lumi. Exact ca şi în poveştile noastre în care porcul este un fiu de
împărat, iar balaurul poate deveni un şoricel pe care să-l mănânce prima pisică ce ne iese în cale. Totul este în
inima noastră. Acolo este poarta spre rai sau spre iad. Noi singuri decidem ce uşă să ne deschidă Hristos
Domnul! Păcatul începe tot din inimă... din păcate. Acolo se nasc şi colcăie gândurile, poftele şi imaginaţia
noastră cea mult prea murdară. Cel desfrânat ajunge în cele mai josnice patimi pentru că mai întâi a fost
desfrânat în inima sa: acolo şi-a pierdut mai întâi fecioria. Şi-a imaginat zile şi nopţi în şir cum se păcătuieşte,
cum se câştigă plăceri trupeşti, cu cine ar putea greşi... Ca un vis ce are loc mereu în inima noastră, care devine
un nelimitat platou pe care noi filmăm cele mai murdare şi mai decăzute filme. Şi într-un final le punem în
practică. Luam un film murdar de pe net, adăugăm chipul fiinţei ce am văzut-o poate întâmplător şi începem să
împletim tot felul de vise. Lăsând, desigur, pe diavol să fie regizorul principal! Şi
uita aşa inima noastră nu mai poate fi curată. Nu mai ştie cum, căci a uitat. Totul se reduce la o fugă disperată
după plăcere: în inimă şi în realitate, niciodată ajunsă şi niciodată destulă.
Inima curată este cea de copil, care nu ştie că are trup decât atunci când îi este foame şi este răpus de oboseală.
În rest totul este curat pentru el. Ca şi pentru Hristos! Vede peste tot ce este curat şi frumos. Pentru el, lumea este
plină de copii. Iar aceşti copii au inimi gata să iubească şi să fie pline de bucurie şi de lumină. Inima ne va
Trimite în rai sau în iad. La sfârşit, Hristos va privi în inima fiecăruia dintre noi. Dacă Se va recunoaşte acolo,
aşa ca într-o oglindă, ne va ţine mereu în îmbrăţiş elarea, în gearea şi în iubirea lui. Dacă nu, vom pleca
singuri... Într-o lume în care visele murdare se vor spulbera şi îşi vor arăta şubrezenia şi inexistenţa.

Tronul iubirii este inima omului

Nimeni nu-l are pe Hristos, dacă Îl are doar pe buzele sale. Precum nimeni nu Îl are pe Hristos, care îl are
doar pe hârtie (în certificatul de Botez). Şi nimeni, care Îl are doar pe perete. Nimeni nu Îl are pe Hristos, care
Îl are doar într-un muzeu al trecutului. Cu adevărat Îl are pe Hristos acel om care Îl are pe Hristos în inima lui.
Căci Hristos este iubire, iar tronul iubirii este inima omului. Dacă în inima ta Se află Hristos, atunci cu
adevărat El îţi este ţie Domn. Dar dacă El se află doar pe buzele tale, sau pe hârtie, sau pe perete, sau într-un
muzeu al trecutului vieţii tale - atunci, chiar dacă tu Îl numeşti Dumnezeu - pentru tine El nu rămâne decât un fel
de jucărie. Fii atent, omule, că nimeni nu se poate juca cu Dumnezeu fără să rămână nepedepsit.
Inima este un organ relativ mic, dar Dumnezeu Se poate sălăşlui în el. Când Dumnezeu Se sălăşluieşte în el,
atunci inima este plină, plină cu îmbelşugare, şi nimic altceva nu mai poate să încapă în ea.
Chiar dacă toată lumea s-ar sălăşlui în ea, dar Dumnezeu nu S-ar afla acolo, atunci cu adevărat tot pustie ar fi.
De aceea, să-L lăsăm pe Hristos, Cel Care a înviat din morţi şi Domnul Cel pururea viu – să toarne credinţă în
inimile noastre, astfel încât să le umple pe ele, şi să le umple cu îmbelşugare. Căci El nu poate veni să se
sălăşluiască în inimile noastre decât prin credinţă. Dacă nu ai credinţă, atunci Hristos rămâne doar pe buze, pe
hârtie, pe perete şi într-un muzeu al trecutului. Şi ce folos poţi avea din asta? Ce folos poţi afla din aceea că ţii pe
Hristos pe buze, iar în inimă ţii moartea? Dacă în inimă ţii lumea, nu pe Hristos, atunci moartea o ţii în inimă, iar
viaţa doar pe buze. Apa nu ajută la nimic dacă rămâne doar pe buzele celui însetat. Lasă-L pe Hristos să
pătrundă şi să Se sălăşluiască în inima ta, iar tu vei rămâne adevăr şi vei simţi pururi o dulceaţă negrăită. Cât de
frumos este îndemnul Sfântului Teofan Zăvorâtul: Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu.

Inima este izvorul credinţei şi al mântuirii

Sfântul Evanghelist Luca ne îndeamnă să ne agonisim comori în ceruri pentru că „unde este comoara voastră,
acolo va fi şi inima voastră (Luca 12:33). Inima este izvorul credinţei şi al mântuirii: Că de vei mărturisi cu
gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede cu inima ta că Dumnezeu, L-a înviat din morţi, te vei mântui.
Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Romani 10:9-10). Dar tot
în Biblie se vorbeşte şi despre inimi învârtoşate care pricep greu sau refuză să priceapă şi de asemenea se
vorbeşte de inimi viclene puse în slujba vicleanului diavol.

În inima omului stă scrisă legea conştiinţei morale

Din Epistola către Romani se poate vedea clar că legea conştiinţei stă scrisă în inima omului: Când păgânii care
nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege. Ceea ce arată fapta legii scrisă în
inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără“ (Romani 2:14-
15).
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că noţiunea de renaştere spirituală este legată de simbolul inimii. Inimile în
tainiţele lor sunt ca o unică fecioară, care strigă: Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea.
Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta (Psalm 56:10). Pline de adânci înţelesuri sunt referirile la inimă străpunsă,
inimă curată, sau inimă desăvârşită.
Diadoh al Foticeii spune că cel curăţit de patimi ajunge la curăţirea inimii şi simţirea inimii. Despre
conştiinţă,
Părintele Paisie Olaru spune: Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le ne smereşte.

7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema

Ce este pacea aceasta despre care vorbeşte Iisus Hristos? Pacea europeană pe care mai marii acestei lumi o
pregătesc condamnând la suferinţă şi la moarte chiar şi popoare întregi? Nu prea aş crede! Trebuie să fie mai
mult decât atât! Dacă vom învăţa cândva să nu mai căutăm nimic din ceea ce ne hrăneşte egoismul şu micimea
proprie, atunci cred că vom şti ce este această pace. Căci, într-un sens restrâns, de unde pornesc războaiele
acestei lumi? De la o ceartă mizeră între doi oameni şi până la invadarea şi distrugerea unui popor de către altul,
care se bazează tot pe egoim, pe ură şi pe o urâtă schizofrenie morală. Cine este omul de lângă mine? Iubitul şi
alesul lui Dumnezeu! Nici mai mult, nici mai puţin! Chiar dacă eu nu vreau să-l accept, chiar dacă eu vreau
să-l distrug şi simt cu toată fiinţa mea că îl urăsc şi chiar dacă el mi-a greşit, chiar dacă el mi-a atins orgoliul
şi personalitatea, ei bine, cu toate acestea, el este iubit de Iisus Hristos, el îi aparţine doar lui
Iisus Hristos! Chiar nu am nici un drept asupra lui. Am doar o singură datorie: ACEEA DE A-L IERTA ŞI
A-L IUBI. Mai mult nu ţine de mine, fie că mi se pare că altfel trebuie să stea lucrurile.
Pacea mea este condiţionată de aproapele meu. El mi-o poate lua sau mi-o poate asigura. Cum mă raportez eu la
cel de lângă mine? Iert? Atunci voi fi iertat! În accept şi îl iubesc aşa cum este? Atunci voi fi acceptat şi iubit
aşa cum sunt. Şi va fi pace. Va fi bine.
Eu mă voi îndrepta şi mǎ voi sfinţi prin iubirea lui, iar el se va îndrepta şi se va sfinţi prin iubirea mea. Să
învăţăm să ne vedem ca cei mai nesuferiţi dintre oameni şi aşa vom putea să suferim mai uşor pe cel de lângă
noi. Să învăţăm să avem răbdare cu el, iar Dumnezeu va avea răbdare cu noi. Nimic nu este uşor! Dar într-o
lume a războiului şi a furtunilor sufleteşti, se cade să căutăm pacea sufletului. Altfel nu vom rezista şi ne vom
sinucide spiritual cu toţii după ce vom fi ucis pe aproapele nostru prin indiferenţa, minciuna, ura şi făţărnicia
noastră.
Hristos a dăruit mereu din pacea Sa. A dăruit pace celei măcinate de păcate grele şi i-a ridicat inima în raiul Lui
încă din această viaţă. A împăcat conştiinţe chinuite şi le-a umplut de mila şi de iubirea Sa. A umplut de linişte
sufletele Sfinţilor Apostoli, cele chinuite de deznădejde şi de îndoială. Primele sale cuvinte au fost acestea: pace
vouǎ! Adică, linişte, bucurie şi mângâiere. Totul este acum de la Hristos. Trebuie să nu mai avem nici un motiv
pentru care să ne fie frică, să fim trişti sau lipsiţi de credinţă. Bucuria, Lumina şi Adevărul sunt ale Lui. Nici să
murim nu trebuie să ne fie frică. Copiii şi Sfinţii mor în pace. Chiar în bucurie. Pentru că liniştea conştiinţei era
destulă în ei. Ştiau că au iubit şi că sunt iubiţi. Ştiau că au iertat şi sunt iertaţi. Au făcu şi au lăsat pace în urma
lor. Adică au făcut voia lui Hristos.
Fiul meu, tu orişiunde
Şi oricând putea-vei face
Fă de-a pururi numai pace
Pacea lumii fiul meu,
E-n război cu Dumnezeu
Că pe toţi acei ce pacea
Vor iubi şi-o vor lucra
Tu atunci cu El ai pace
Spus-a Domnul că de-a pururi
Fii lui se vor chema
Lumea dacă nu te place
Tu să cauţi iubitul meu
Să te-mpaci cu Dumnezeu
Căci apoi de s-ar scula
Toată lumea contra ta
Nu te poate vătăma.
Să ne închipuim un cerc. Cercul este simbolul perfecţiunii, iar în cazul de faţă reprezintă pacea cu
Dumnezeu. În interiorul cercului sunt înscrise aspectele păcii, care condiţionează pacea cu Dumnezeu. Iată
care sunt cele patru valenţe ale păcii: Pacea cu Dumnezeu atotcuprinzătoare, pacea cu tine însuţi, cu cei
dimprejur şi pacea între popoare. Dacă nu suntem în pace cu noi înşine nu suntem în pace nici cu semenii şi cu
atât mai puţin cu Dumnezeu. Dacă nu suntem în pace cu semenii, nu suntem în pace nici cu noi şi cu atât mai
puţin cu Dumnezeu. Dacă nu suntem în pace cu Dumnezeu sub nici o formă nu putem fi în pace nici cu semenii
şi nici cu noi înşine. Dacă nu e pace între popoare, nu este pace nici cu Dumnezeu. Citisem în revista Ştiinţă şi
Tehnică, publicată în ţară, despre un fapt miraculos. În Oceanul Pacific, în zona Insulelor Filipine, apăruse
o mână mare, puternică şi care ţinea în ea chipul unei femei. Această mână imensă a apărut timp de trei zile.
Observatorii, printre care şi cei sovietici, în uimirea lor sondau în jurul ei, în adâncul oceanului să descoperă cine
o provoacă. Nu s-a putut descoperi nimic artificial. În revistă erau interpretări diferite: ale unor experţi în ştiinţă,
psihologi, observatori diferiţi.
Însă mare lucru nu spunea nimeni. Am luat şi eu cuvântul şi mi-am permis să dau o explicaţie acestui fapt
misterios: omenirea e alarmată de pericolul unui război nuclear. Se impune, din partea oamenilor competenţi, în
sarcina cărora cade răspunderea, să găsească soluţii de a aduce speranţa pentru înlăturarea pericolului şi pentru
stabilirea păcii în lume. Dumnezu ridică şi El mâna şi zice: Am şi Eu ceva de spus. Prin ridicarea mâinii, ne dă
răspunsul. Mâna mea este puternică. În mâna Mea este pacea. Eu sunt Oceanul Păcii. Vorbea din Oceanul
Pacific. În mână ţinea chipul unei femei asiatice. Femeia reprezintă viaţa. În mâna Mea este viaţa voastră. Nu
vă temeţi! Nu au mai avut loc alte comentarii, vocile din surdină spuneau că este o interpretare interesantă. Aşa
ne explicăm, fără nici o îndoială, că Dumnezeu e cu noi, El este în viaţa noastră: Eu sunt cu voi şi nimeni
împotriva voastră.
● Unde-i credinţă, acolo-i dragoste,
● Unde-i dragoste, acolo-i pace,
● Unde-i pace, acolo-i binecuvântare,
● Unde-i binecuvântare, acolo-i Dumnezeu,
● Unde-i Dumnezeu, acolo nu lipseşte nimic.
8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor
Încă o fericire care contrariază! Hristos, de fapt a spus că nu a venit să aducă pace pe pământ. Deşi fericirea
anterioară vorbea despre pace! Ce ar trebui să înţelegem? Că până şi Hristos se contrazice pe Sine Însuşi? A spus
că a venit să aducă sabie: dezbinare între tată şi fiu, între mamă şi fiică. Totodată dăruieşte pacea Sa Sfinţilor
Apostoli şi fericeşte pe făcătorii de pace.... Vorbim cumva de două feluri de pace? Care nu au absolut nimic în
comun? De ce s-a ajuns la o astfel de dificilă situaţie, ca Domnul să aibă o pace, iar omul o alta?
Despre pacea lui Hristos am vorbit. Iar pacea lumii se înţelege că este una aparentă şi mincinoasă de vreme ce nu
Îi place lui Hristos. Trebuie doar să ne uităm bine în jurul nostru! Cine sunt cei care au o pace lumească?
Ipocriţii, mincinoşii, desfrânaţii, farsorii, hoţii şi trădătorii. Au o viaţă de invidiat. Nimic nu le lipseşte, nicio
grijă nu-i apasă şi nicio cută nu le umbreşte fruntea. Totul este pentru ei o perfecţiune înăuntrul căreia nici măcar
Dumnezeu nu mai poate încăpea. Dar abia aici intervine cheia problemei în sine! Perfecţiunea lor cea găunoasă
şi trecătoare intră, la un moment dat, în coliziune cu pacea lui Dumnezeu.
Aşa, de exemplu, s-a întâmplat cu Sfântul Ioan Botezătorul şi Irod, cel care s-a căsătorit cu soţia fratelui său.
Pacea lui Irod se loveşte de pacea Sfântului Ioan, adică de pacea lui Hristos. Ce urmează? Spune în mod clar
această Fericire: prigoana! Şi cum Hristos nu ne-a ascuns adevărul, este clar că nu avem nicio şansă!
Pacea lumii provoacă suferinţă şi prigoană. Cui? Celor care au exact ceea ce lipseşte lumii: iubire, lumină,
adevăr, dreptate şi puritate. Aşa putem înţelege de ce a afirmat Domnul că nu a venit să aducă pace, ci sabie.
Tatăl va avea o pace lumească şi va prigoni pe fiica sa, care, printr-o minune a cunoscut Iubirea şi Bucuria
cerească. Sfânta Filofteia, Sfânta Hristina şi Sfânta Varvara sunt date la moarte chiar de taţii lor. Nu puţine
au fost cazurile în Rusia sovietică în care copiii declarau NKVD-ului (securităţii ruse) cum că şi-au văzut
părinţii rugându-se sau făcând pe ascuns semnul Sfintei Cruci. Istoria se va repeta. Hristos i-a fericit pe cei
prigoniţi şi le-a dăruit mai mult decât celor ce merg la El pe drumul celorlalte Fericiri. Doar celor prigoni ţi le dă
ceva aici şi acum! Dacă pentru ceilalţi vorbeşte de fiecare dată de o răsplată viitoare, în ceruri, pentru cei
prigoniţi spune clar că a lor este, aici şi acum, împărăţia cerurilor. Doar în cazul lor foloseşte pentru bucurie şi
iubire timpul prezent! De ce? Poate pentru că ştia că prigoana este o Cruce enorm de grea şi că nu are drum de
întoarcere? A înţeles că suferinţa de a fi lovit, batjocorit, ironizat sau mai mult, torturat şi ucis pentru El
reprezintă supremul semn de răbdare, de iertare şi de credinţă în Dumnezeu. Sfântului Ioan Botezătorul i s-a tăiat
capul. Hristos a suferit cea mai cruntă prigoană: acuzat de nebunie şi de demonizare, lovit, scuipat, rănit şi
crucificat... Iar după El, milioane de martiri vor face fel.Nu vor avea de ales tocmai pentru că au ştiut că aşa este
drept. Că nu se poate altfel. Că nu au altă cale!

Nu huliţi spunând că Dumnezeu este drept

Iată că această afirmaţie a Sfântului Isaac Sirul: Nu huliţi spunând că Dumnezeu este drept, ni se pare la
prima vedere stranie, revoltătoare şi de neînţeles. Dacă intră cu noi la judecată dreaptă, osândiţi vom fi până la
unul: Să nu intri la judecată cu robul tău că nimeni din cei vii nu este drept înaintea Ta (Psalm 142:2). Din
fericire pentru noi, Dumnezeu nu judecă numai după dreptate, ci şi după milă, dragoste şi îndurare - adică după
nedreptate. De aceea se spune Dumnezeu fură la cântar, adică intervine întru ajutorarea noastră spre a ne
mântui sufletele. Aşa încât spusa Sfântului Isaac Sirul ne este numai izvor de fericită nădejde a mântuirii.

Zile viclene
Mulţime de oameni au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud. Astăzi, parcă mai mult ca oricând se împlinesc
profeticele cuvinte din Sfânta Scriptură: Cine e nedrept să mai nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se
spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă (Apocalipsa
22:11).
Vremuri stricate, zile viclene, cel ce se mântuieşte pe sine, mare se va numi, iar cel ce se va mântui pe sine şi pe
alţii îi va călăuzi către mântuire, între cei mai mari se va chema.

Istorioară despre dreptatea lui Dumnezeu

În Vieţile Sfinţilor Părinţi, ni se istoriseşte că a fost un sihastru care făcuse penitenţă mult timp şi avea o boală
foarte grea, de care nu se putea vindeca. De aceea a început să se tânguiască tare către Dumnezeu. Şi a venit un
înger în chip de om şi i-a spus: Vino cu mine pentru că Dumnezeu vrea să-ţi arate din dreptăţile Sale ascunse.
Şi l-a dus la o casă, unde într-un dulap se afla o mare sumă de bani, pe care îngerul i-a luat. L-a dus apoi la o altă
casă unde a lăsat toţi banii aceia înaintea uşii. Şi apoi l-a dus la o casă unde a omorât un copil care era în leagăn.
Văzând sihastrul aceasta, a vrut să plece, deoarece credea că acest înger este un diavol. Atunci îngerul îi spuse:
Stai încetişor că-ţi voi da socoteală de cele ce am făcut. Raţiunea pentru care am furat banii a fost aceasta:
Cel de la care am luat banii vânduse tot ce avea pentru a da aceşti bani unui asasin ca să răzbune pe tatăl său
care fusese omorât. Şi dacă s-ar fi întâmplat aceasta tot ţinutul ar fi fost în mare tulburare şi luptă. Astfel
pentru a îndepărta acest rău şi pentru a face pe acela să se întoarcă şi să facă bine, i-am luat banii. Acela
văzând că i s-au furat banii şi că a rămas sărac, va intra într-o mănăstire şi-şi va mântui sufletul.
Raţiunea pentru care am lăsat banii înaintea uşii altei case, a fost aceasta: cel ce locuia în casa aceea
pierduse tot ce avea pe lume într-o corabie, care naufragiase pe mare. Din cauza deznădejdii voia să se ducă
să se spânzure şi tocmai atunci, când voia să iasă afară din casă şi să facă aceasta, eu i-am lăsat banii. El
ieşind afară, a găsit banii şi din această cauză şi-a recăpătat nădejdea.
Motivul pentru care am ucis copilul, a fost acesta: înainte de a-l avea, tatăl lui făcea tot felul de milostenii şi
lucruri bune. Dar de când avea copilul, nu făcea decât camătă şi toate relele de pe lume. De aceea i-am
înjunghiat copilul ca să-l întorc la Dumnezeu şi să facă bine. Astfel că nici nu te mira de boala pe care o ai,
pentru că dacă n-ai fi avut-o, nu te-ai fi întors la slujirea lui Dumneze. Să înţelegi că Dumnezeu nu îngăduie
nimic fără o anumită cauză, dar oamenii nu pot cunoaşte acestea pentru că Dumnezeu nu le îngăduie. Dar el
lasă întotdeauna ca dintre rele să se întâmple cel mai mic. Şi îndată ce îngerul i-a spus aceasta a şi dispărut
dinaintea lui. Iar sihastrul auzind acestea, a vrut să probeze dacă era adevărat. S-a întors şi a constatat că tot ceea
ce spusese îngerul era adevărat. Şi îndată s-a reîntors în sihăstria sa, pocăindu-se mult pentru ce făcuse.

Regele Sedechia şi dreptatea lui Dumnezeu

Sedechia, regele lui Iuda, a căutat milă prin proorocul Ieremia, cerându-i acestuia să se roage lui Dumnezeu
pentru popor (cf. Ieremia 21:2), şi cu toate acestea a fost nimicit împreună cu regatul său. Ieremia a primit
poruncă de la Dumnezeu să nu se roage pentru ei, deoarece îl dăduse pe Sedechia împreună cu regatul său pe
mâna înfricoşătorului tiran Nabucudonosor, regele Babilonului. Aceasta este pricina pentru care Ieremia nu s-a
rugat pentru ei. Oraşul a fost cucerit şi jefuit; au trecut prin ascuţişul sabiei de la cel mai mic până la cel mai
bătrân. Toată familia lui Sedechia a fost măcelărită sub ochii acestuia; lui i-au scos ochii, apoi l-au pus în lanţuri
şi l-au dus ca rob în Babilon. Dumnezeu Şi-a vărsat supărarea şi urgia asupra lui Sedechia, fiindcă el şi poporul
său au nesocotit şi au luat în batjocură cuvintele proorocului Ieremia, şi-au învârtoşat inimile, refuzând să se
întoarcă către Domnul (cf. Ieremia 52:7-11). Desigur că este înfricoşător, dar este şi drept. Este firesc ca cel ce-L
părăseşte pe Dumnezeu să fie şi el, la rândul lui, părăsit de El. Este drept ca cel ce dă la o parte harul chemării lui
Dumnezeu să fie şi el dat la o parte de Dumnezeu. Este drept ca Dumnezeu să-Şi întoarcă faţa de la cei ce-L
părăsesc şi sunt indiferenţi faţă de El. Sfântul Grigorie de Nyssa remarcă faptul că: în acest fel dreapta judecată
a lui Dumnezeu e în funcţie de dispoziţiile noastre; acele trăiri dinlăuntrul nostru, pe acestea ni le răsplăteşte
dreptatea, făcând judecată în funcţie de ele.

9. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind
din pricina numelui Meu

A noua Fericire pare a fi doar o accentuare a celei anterioare.

Doar anumite nuanţa sunt subliniate aici. Aici Hristos ne spune exact ce ne aşteaptă. Nu are nimic de ascuns
celor care Îl vor urma. Prigoana ori este în toată legea, ori nu este deloc! Nici Hristos nu ne minte şi nici lumea
nu are timp să se joace cu cei care nu i se supun. Ori, ori! Dintre cei doisprezece Sfinţi Apostoli, numai unul a
murit la bătrâneţe şi aceasta numai pentru că Hristos l-a iubit enorm de mult pentru curăţia lui sufletească.
Ceilalţi unsprezece Sfinţi Apostoli mor decapitaţi, răstigniţi sau torturaţi. Se vede bine că nimeni nu se joacă:
toţi îşi iau rolurile în serios. Sfinţii Apostoli nu se dau înapoi în faţa morţii, iar lumea nu crede de cuviinţă că
trebui să îi ierte. Unii mor, alţii omoară. Unii sunt prigoniţi, alţii prigonesc. Hristos, Sus, îi primeşte pe cei pe
care lumea îi trimite de la ea de jos. Dar numai atât! Deci trebuie să înţelegem că Domnul îi primeşte doar pe cei
pe care lumea nu-i mai primeşte??? Ori e caldă, ori e rece? Ori cu lumea, ori cu Hristos. Chiar nu există o a treia
alternativă. Nimeni nu are nimic de precupeţit. Nimeni nu se târguieşte! Lumea are tot, dar absolut tot cuvântul
rău şi toată minciuna, iar cei prigoniţi dau şi ei tot: credinţǎ, iertare, rǎbdare... Ocara nu are margini şi nu are
limită în timp. Mereu până la sfârşit. Care sfârşit? Ori sfârşitul celui prigonit, ori sfârşitul lumii. În înşelare este
cel ce şi-a închipuit că ceea ce a adus Hristos, creştinismul, este o religie uşoară, plăcută şi garnisită cu bucurii!
Creştinismul este durere! Creştinismul este, lacrimǎ, ranǎ şi chin! Creştinismul este o golgotǎ, care
dureazǎ cât o viaţǎ de om! Dacă cineva crede că nu-i aşa, atunci acel om chiar nu L-a înţeles deloc pe Hristos şi
drumul Lui. A fi creştin înseamnă a fi prigonit. Poate că nu zi de zi, poate că nu clipă de clipă. Dar măcar din
când în când. Atât ca să se mai separe apaele din această lume. Cât să se mai aleagă grâul de neghină. Creştinul
este o fiinţă care nu poate face nici-un pact cu lumea aceasta, care mereu are ceva de spus şi care nu a învăţat să-i
fie frică şi, implicit să tacă. Dar care, în acelaşi timp, este prigonit entru că poate ierta şi poate iubi, pentru că ştie
să renunţe şi chiar să uite de sine. Lumea se chinuie văzând în adevăratul creştin ceea ce ei îi lipseşte. Şi, decât
să se schimbe pe sine, preferă să-i prigonească pe cei care nu sunt ca ea.... De ce îngăduie Hristos toate aceastea?
Pentru libertatea lumii şi pentru sfinţirea noastră. El nu a vrut să se întâmple aşa! Nu-i place în niciun caz să ne
vadă suferind sau să îi vadă pe Sfinţii Lui cum sunt torturaţi şi daţi la moarte. Însă lumea a ales să fie aşa. Numai
ea a decis că toţi cei care vor să Îl urmeze pe Hristos trebuie să sufere. Aşa a decis să facă şi cu Hristos. Iar El a
acceptat întru totul decizia lumii de a-l condamna la răstignire. Dar voia lumii se împlineşte numai un timp. Cât
ţine lumea! Apoi Hristos are voia Lui, căreia nimic nu-i poate sta împotrivă. Şi căreia i se va supune toată lumea.
Dreptatea Sfinţilor va ieşi biruitoare, deşi acum lumea biruieşte. Dacă totul s-ar termina în pragul morţii, atunci
lumea ar avea dreptate, iar fericirile ar fi doar un basm pentru copii sau o scuză lamentabilă pentru cei slabi şi
neputincioşi în faţa voii acesti lumi. Dar Hristos este, totuşi, dincolo de moarte. Şi tocmai El este Fericirea...
► Am primit Botezul, atunci să primem şi crucea. Răbdare! Răbdare, dar nu până la prăşit, ci până la sfârşit.
Iată o dovadă că aşa trebuie să răbdăm: De câte ori i-a schimbat Laban simbria lui Iacov?
De zece ori (Facerea 31:7). Şi totuşi Iacov a răbdat toate nedreptăţile socrului său Laban, până la sfârşit şi
Dumnezeu l-a binecuvântat.
► Ne-au înjurat şi ne-au jignit. Acesta este un semn bun, să nu ne pierdem! Este tina cea vindecătoare! Fără
aceasta, poate că aţi fi zburat pe nori cu aripile mândriei. Deci Domnul Care ne iubeşte, a îngăduit să cadă
asupra noastră acest noroi, ca să ne smeriţi.
► Insultele, să le îndurăm la început prin tăcere, apoi prin mustrarea de sine, iar apoi prin rugăciunea pentru
cei care ne-au insultat. Cel mai bine ne putem deprinde cu răbdarea insultelor atunci când suntem convinşi că
răbdăm pentru păcatele pe care le-am săvârşit. Nu uita să trimiţi daruri celor care te ocărăsc şi să te rogi:
Mântuieşte-mă, Doamne, şi mă miluieşte şi pentru sfintele lor rugăciuni, dăruieşte-mi smerenie şi răbdare.
Răbdarea neînsoţită de dragoste se va transforma în ură îndârjită.
► Necinstea este pentru cinste, hula este spre laudă, ocara pentru virtute, iar toată ispita şi nenorocirea pentru
răsplata cea mare. Aşadar, când celǎlalt vorbeşte rǎu despre tine, rǎzbunǎ-te pe el prin încuviinţare şi
laude. De voieşti să fii cu adevărat smerit, doreşte-ţi cu ardoare să fii ocărât, să fii prigonit, aşa cum îşi doreşte
cel flămând mâncarea.

În întuneric se văd stelele

Soren Kirkegaard spune povestea unui om care călătorea noaptea într-o diligenţă, prin mijlocul unei păduri.
Drumul era luminat de două felinare puternice. Deodată o rafală puternică de vânt le-a stins şi întunericul a
devenit de nepătruns. Abia atunci călătorul a observat stelele care străluceau liniştit pe cerul nopţii. Trebuie să
fie întuneric, pentru a vedea stelele. Pentru cei care îşi pun dădejdea în Dumnezeu, suferinţa poate deveni calea
pe care propriile lor lumini sunt stinse, iar ei sunt îndrumaţi de lumina lui Dumnezeu.

Doi călugări
Doi călugări locuiau într-un loc şi s-a dus la dânşii un bătrân ca să le încerce răbdarea. A luat un toiag şi a
început a sfărâma legumele cultivate de ei. Ei n-au zis nimic până ce le-a sfărâmat aproape toate.
După ce a mai rămas doar o rădăcină, i-au zis bătrânului: „Părinte, de oieşti, las-o pe aceasta s-o fierbem şi să
gustăm împreună“. Atunci bătrânul a pus metanie zicând: „Pentru răbdarea şi nerăutatea voastră Se odihneşte
Duhul Sfânt peste voi“. De aceea spune Sfântul Efrem Sirul: „La Dumnezeu, mai de preţ decât orice
rugăciune şi jertfă sunt necazurile răbdate din ricina Sa şi din dragoste pentru El“.
Cele cinci cununi

Sfântul Ambrozie de la Mănăstirea Optina spunea că sunt cinci feluri de cununi:

1. Cununa dobândită prin îndurarea cu răbdare a încercărilor, care este cea mai mărită şi mai vrednică de
cinste;
2. Cununa pentru feciorie;
3. Cununa pentru viaţa ascetică;
4. Cununa pentru călăuzirea duhovnicească a altora;
5. Cununa pentru boala purtată fără de cârtire.

Acelaşi Sfânt Ambrozie ne îndeamnă să răbdăm insuccesele cu bucurie: Nu este totdeauna folositor şi nu
trebuie să ne mâhnim atunci când avem insuccese. Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentrufaptul că eşecurile
întâlnite ne smeresc şi oarecum involuntar ne fac să alergăm la El şi să-I cerem cu smerenie ajutorul şi
mijlocirea. Iar când vom proceda astfel, atunci se va împlini cu noi cuvântul Sfântului psalmist David: L-am
pomenit pe Domnul şi m-am veselit... Indiferent cum merg treburile dumneavoastră să nu treceţi pe lângă
cuvântul Sfintei Scripturi care zice: Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre (Luca 21:19) şi Cel
ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 10:22). N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie,
zice Domnul. Sfântul Ioan Scărarul tâlcuind aceste cuvinte, spune: să-i deosebesc pe cei iubitori de Dumnezeu
de cei iubitori de lume, şi pe cei iubitori de smerenie de cei iubitori de slavă deşartă. Sfântul Iacov scrie că omul
care nu este încercat este neiscusit. În paremiile Cuvioşilor se citeşte: Ca aurul în cuptor i-a încercat pe ei.
Încercările sunt neplăcute, însă folositoare. Şi nici nu avem cum să ne ferim de ele, potrivit celor spuse: În lume
necazuri veţi avea. Aşadar, în toată lumea nu vei găsi un loc fără suferinţă. Peste tot vei ajunge la aceeaşi
concluzie, că trebuie să rabzi. Alt mijloc de izbăvire nu exisă.

Răbdarea îl duce pe om în rai

Trebuie să le îndurăm pe toate cu răbdare. Fericiţi sunt cei ce aşteaptă cu răbdare, căci le vor creşte aripi ca ale
vulturului, după cum prooroceşte Isaia (Isaia 40:31). N-ai vrea oare să-ţi întinzi aripile puternice şi să te roteşti
ca vulturul în ceruri, în grădinile Raiului? Acestea nu-s basme, ci adevăr veşnic. De crezi şi-ţi pui nădejdea în
milele lui Dumnezeu, îndură cu răbdare. Aceasta arată aripile tale cele puternice; aşa te vei mări şi te vei înălţa
întru slava lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului nostru Iisus Hristos (Sfântul Cuvios Anatolie de la Optina,
Povăţuiri de suflet ziditoare, E.I.B.M., Bucureşti, 2009).

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri

Atât ne poate oferi Domnul: ÎMPǍRǍŢIA ŞI PE SINE ÎNSUŞI! Pentru că la El, acolo, găsim iubirea, mila,
îmbrăţişarea de care avem atâta nevoie. Restul nu mai contează. Viaţa noastră este o clipă înaintea intrării în
veşnicie. O încercare de a afla fericirea. Unii eşuează, alţii gustă încă de aici fericirea. Prigoniţi, cu lacrimi în
ochi sau în suflet, însetaţi şi înfometaţi sufleteşte, ocărâţi.... însuşiri ale lui Hristos Cel printre oameni şi ale
creştinilor Lui. Însă numai iubirea contează! Totul este de la Hristos şi pentru El. Dacǎ îl vom fi iubit fie şi
numai o secundǎ îîn viaţa noastrǎ, atunci vom fi înţeles de ce a rostit aceste fericiri atât de....triste! O clipă
de am iubit dreptatea şi Adevărul, ne va fi de ajuns să alegem drumul cel aspru al mântuirii. Nimic nu ne
poate opri. Sfinţii, asbsolut nici unul dintre ei, în timp ce erau torturaţi şi scrijeliţi, nu s-a plâns de durere. Pentru
că Hristos mai avea ceva pentru ei: puterea de a răbda până la capăt şi tăria de a ierta până la capăt. Sfinţii nu au
măsurat ura lumii şi nici mila lui Dumnezeu. Are cine sǎ facǎ aceasta. Doar au înţeles bine că prigoana este
semnul cel bun al drumului spre Hristos. Şi au fost fericiţi. Sunt şi acum fericiţi. Totul depinde de noi.... doar să
dorim a fi cu adevărat fericiţi!