Cel mai spectaculos loc de pe fața pământului

26.02.2023

Începând cu vârsta tinereții, într-un fel sau altul, omul este preocupat de a-și găsi un rost
pe lume, de a fi ”cât mai” în centrul lumii. Adesea, în diferite moduri și cuvinte, auzi
spunându-se ”Dacă aș avea posibilitatea, în primul rând financiară, în câte locuri nu aș
călători, câte experiențe nu aș acumula? Viața mea este monotonă acum, nimic
spectaculos nu se întâmplă. Universul meu se reduce la dimensunea unui orășel de
provincie, unde ajungi să cunoști fiecare om și fiecare străduță , unde totul este
previzibil și plictisitor. Eu vreau să cuceresc lumea, să las ceva în urma mea. Și câte nu aș
putea să fac, dacă șansa mi-ar surâde?”
Chiar și cei care-L caută pe Dumnezeu simt nevoia de a-și întări credința prin călătorii
precum pelerinajele la locuri sfinte, unde caută Icoane făcătoare de minuni, Sfinte
Moaște sau oameni înduhovniciți care să-I inspire.
Dar de ce vrem noi cu orice preț să fim speciali cu orice preț? Ce a făcut Iisus până la 30
de ani, când a început să propovăduiască? A fost un simplu tâmplar din Nazaret. Faptul
că El a avut o viață cu nimic ieșită din comun în acei ani explică de ce atunci a început să
se arate pe Sine ca Mesia (Mântuitor), făcând minuni multe, chiar rudele Lui au crezut
”că-și ieșise din fire” (cf. Marcu 3, 21). La 12 ani, IIsus îi uimea pe învățătorii de la
Templu cu știința sa. Dar nu a făcut mai nimic deosebit până nu împlinit vârsta
bărbatului desavârșit, când avea dreptul să citească și să tâlcuiască Scripturile în
sinagoga. Nu ar fi putut El să folosească cei aproximativ 18 ani scurși și să tot învețe pe
cei din jur ori să facă minuni, vindecând sau înviind din morți? Poate fi considerate
această perioadă un timp pierdut? Chiar și după Botezul Său, desi fusese indicat public
de către Sfântul Proroc Ioan drept ”Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”
(Ioan 1, 29), Mântuitorul nu-Și începe imediat activitatea de propovăduire. După cum ne
relatează Evangheliile sinoptice, El Se retrage în pustie vreme d e40 de zile. Aceasta a
inspirat și inspiră pe mulți dintre Sfinți să se retragă din lume. Numai după multă
nevoință și curățire (despătimire),numai după ce agonisesc Harul Duhului Sfânt, astfel
de oameni îmbunătățiți încep să lucreze în lume. Dar chiar și cei care rămân izolați de
lume, fizic vorbind, aduc lumea la ei, căci îi cuprind pe totți oamenii cu rugăciunile lor.
Alegerea care întotdeauna face ca viața să devină mai palpitantă
Femeia samariteancă, în dialogul purtat în miezul zilei cu Mântuitorul la fântâna lui
Iacov, îl provoacă pe Acesta prin cuvintele” ”Doamne, văd că Tu ești proroc. Părinții
noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie
să ne închinăm” (Ioan 4, 19-20). Cu alte cuvinte, cea care acum este înscrisă în calendar
cu numele de Fotini (Luminița) credea în Dumnezeu ci se manifestă doar într-un anume
spațiu de pe pământ și că de El nu te poți apropia decât prin anumite ritualuri-gesturi și
jertfe exterioare. Hristos adduce un nou mod de raportare la Dumnezeu, arătându-I
femeii că relația cu Dumnezeu devine una interioară: ”Duh este Dumnezeu și cei ce I se
închină trebuie să I se închine în duh și adevăr” (Ioan 4,24). Inima noastră este locul
unde se întâmplă cele mai spectaculoase lucruri din lume. E și dureros, dar e și
entuziasmant ce putem trăi atunci când ne cunoaștem inima în lumina Dumnezeului
Celui Viu. În inimă le putem cuprind epe toate – întreaga Creație și toți oamenii, pe cei
vii și pe cei adormiți. Să nu căutăm pe pământ sau să așteptăm cu ochii pe cer, scrutând
galaxiile, cele ce vor să vină la sfârșitul veacurilor. Căci ” Împărăția lui Dumnezeu nu va
veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăția Lui
Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 20-21). Iar unde este Împărăția nu este nici
plictiseală, nici monotonie, ci bucurie statornică și o permanentă uimire.
Despre viața unui călugăr sau a unui creștin autentic se spune că nu trebuie să fie cu
nimic deosebită la Vedere. Că nimeni nu trebuie să caute senzaționalul, sterile înalte
sau revelațiile. Viața creștină este, în aparență, una cu nimic ieșită din comun, jalonată
de ritmicitatea canonului de rugăciune, al slujbelor, al împlinirii datoriilor cotidiene, etc.
Dar taman această aparentă monotonie, această ieșire de sub controlul și influența
oricăror stimuli ecteriori – în fapt, o reală ”lepădare d esine” – face posibilă apropierea
Harului Lui Dumnezeu. Suntem îndemnați de Mântuitorul să căutăm ”Împărăția lui
Dumnezeu și dreptatea Lui” și suntem încredințați că toate câte ne sunt necesare
viețuirii pe acest pământ ”se vor adăuga nouă” (cf. Matei 6, 33). Iar în momentul în care
gustăm din Împărăție. Vom constata că nimic nu mai avem nevoie ”să se adauge”,
pentru că putem să renunțăm chiar și la nevoile noastre firești. Cunoaștem sfinți care nu
mai doreau să doarmă (precum Sfântul Simeon Stâlpnicul) sau cărora nu le mai trebuia
mâncare, precum Maria Egipteanca.
Înăuntrul nostru este locul cel mai spectaculos de pe faţa pământului. Dar cât de des îl
ratăm, deşi este chiar sub nasul nostru! Preferăm să ne concentrăm pe cele din afara
noastră, precum cei ce aleg să privească la televizor imagini din natură, în loc să iasă
afară şi să se plimbe în aer liber. Alegem umbre şi proiecţii, ratând Izvorul din care se
revarsă toate în lume. Mintea noastră este precum găleata samarinencii, nu ne poate
stinge setea de cunoaştere. În urma dialogului cu Hristos, femeia a renunţat a mai
scoate apă din fântâna zidită de Iacov şi a ales să se bucure împreună cu ceilalţi
concetăţeni de prezenţa Izvorului vieţii. Întâlnirea cu Domnul, faptul că a primit cuvântul
Lui în inima sa, i-a schimbat total viaţa. Dintr-o femeie casnică, limitată de prejudecăţi
etnice şi religioase şi care trăia în concubinaj cu cel de-al şaselea său bărbat,
samarineanca a devenit o misionară care a cutreierat multe ţări şi a întors multe suflete
la Dumnezeul Cel în Treime Preaslăvit. Sfânta Fotini a pătimit ca Muceniţă din porunca
crudului împărat Nero, împreună cu cei doi fii ai săi şi cu cele cinci surori. Putea să
trăiască şi să moară şi ea precum milioanele de femei care au sfârşit într-un anonimat
desăvârşit. Dar L-a ales cu toată inima pe Hristos –, iar această alegere întotdeauna face
ca viaţa să devină mai palpitantă decât a tuturor aventurierilor şi spionilor la un loc.
Acesta e creştinismul viu, cu totul diferit de creştinismul „burghez“ şi „casnic“, atât de la
modă astăzi, din păcate.