În spaimă sau în necredinţă te mai poţi

întâlni cu Hristos?
PR. CONSTANTIN STURZU
Mulţi dintre cei ce nu pot crede, care sunt măcinaţi de multe îndoieli, nu se pot ruga
deloc acasă, dar se întăresc mult duhovniceşte în momentul în care participă la
rugăciunea din biserică, cu precădere la Sfânta Liturghie. Mai ales după Înălţarea
Domnului Iisus la cer, la 40 de zile de la Învierea Sa cu trupul, cei ce făceau parte din
Biserica Sa se adunau zilnic în templu şi în casa unde se frângea pâinea euharistică
(Faptele Apostolilor 2, 46). 

Prima duminică de după cea a Sfintei Învieri este trecută în calendarul ortodox cu
numele de Duminica Sfântului Apostol Toma. Pe nedrept este etichetat, în popor,
acest apostol al Domnului ca fiind „Necredinciosul”. Cine citeşte Evangheliile constată
lesne că şi ceilalţi zece apostoli (Iuda se spânzurase, iar Matia a fost ales să-i ia locul
abia după pogorârea Sfântului Duh) s-au îndoit că Iisus ar fi înviat din morţi, chiar mai
mult decât Toma. Doar că lor li s-a arătat Domnul, pe când Toma lipsea. O tradiţie
pioasă dă mărturie şi astăzi, mai ales prin vocea unor creştini din India, că Toma ar fi
ieşit afară din casa unde „erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor” (Ioan 20, 19) spre a
cumpăra de mâncare pentru toţi. Ar fi fost singurul care şi-ar fi asumat, cu multă
îndrăzneală, această ieşire. Încât mai degrabă ar fi meritat supranumele
de „Curajosul”. Că a fost sau nu aşa, un lucru ştim sigur din Evanghelii: că Toma nu
era de faţă când li S-a arătat Domnul pentru prima dată, după Înviere, ucenicilor, ci o
săptămână mai târziu, dar tot acolo unde erau ucenicii adunaţi. Întrebarea care se ridică
este: de ce nu i s-a arătat Domnul lui Toma acolo unde acesta era singur, de ce a
aşteptat să vină alături de ceilalţi zece? Şi o alta: ce avem de înţeles noi din modul în
care Se face cunoscut El după Înviere ucenicilor (inclusiv femeilor mironosiţe)?

În cea de a doua dintre Evangheliile sinoptice găsim un rezumat al acestor apariţii

minunate ale lui Iisus Cel Înviat: „Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a
săptămânii (duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese
şapte demoni. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se
tânguiau şi plângeau. Şi ei, auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au
crezut. După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină.
Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. La urmă, pe
când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi i-a mustrat pentru necredinţa
şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Marcu 16, 9-
14).

Sfânta Tradiţie ne spune că prima dată i S-ar fi arătat Maicii Sale. Aşa a şi fost firesc, se
cuvenea ca, aşa cum Eva a primit prima şi cuvântul satanei, şi blestemul la alungarea
din rai, tot aşa Eva cea nouă să primească mai întâi încredinţarea că Fiul său, Iisus, a
înviat cu trupul din morţi. A fost trecut sub tăcere acest lucru de către toţi cei patru
evanghelişti tocmai din dorinţa de a nu crea suspiciuni, invocându-se mărturia unei
Mame despre învierea Fiului său. Însă, dincolo de acest fapt neconsemnat decât de
Sfânta Tradiţie, în Evanghelii citim că Maria Magdalena L-a întâlnit singură pe Domnul,
ca şi, apoi, toate femeile mironosiţe ce alergaseră cu miruri (Cf. Matei 28, 9; Marcu 16,
1; Luca 23, 56 şi 24, 1). Dar Toma nu L-a putut vedea decât atunci când erau de faţă şi
ceilalţi ucenici. De asemenea, la doi dintre ucenici, Luca şi Cleopa, li S-a arătat Iisus,
dar fără a Se lăsa cunoscut de către ei până când le-a împărţit lor pâinea euharistică.
Însă, imediat ce li S-a făcut cunoscut, El S-a şi făcut nevăzut (Cf. Luca 24, 13-32). Asta
înseamnă că numai celor care au îndrăznit să-L caute la mormânt, care au riscat de
dragul de a face cele rânduite pentru trupul Celui pe Care-L credeau mort, adică
mironosiţelor, li S-a arătat mai întâi, chiar şi în solitudine (cazul Mariei Magdalena).
Ceilalţi au aflat ulterior, dar nu L-au întâlnit pe Hristos, mai întâi, decât în comunitatea
alcătuită din măcar doi ucenici.

Altfel spus, Fiul lui Dumnezeu se arată direct şi la nivel personal celor care-şi înving
toate fricile şi-L caută pe Dânsul cu multă credinţă şi cu dragoste. Ceilalţi au şansa de
a-L întâlni, dar mai întâi în comunitate. Cuvântul rostit de Mântuitorul, cum că  „acolo
unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi eu în mijlocul
lor” (Matei 18, 20) capătă, în această lumină, şi alte valenţe. Înţelegem că Hristos
Domnul se poate arăta sau revela în chip nemijlocit, la nivel personal, dar că, atunci
când constatăm că noi nu suntem pregătiţi pentru aceasta, fiind prizonierii multor frici
sau ai necredinţei, avem şansa de a-L întâlni în comunitatea Bisericii: în comuniunea
euharistică (precum Luca şi Cleopa), precum şi în toată rugăciunea de obşte (precum
cei zece, apoi cei unsprezece apostoli). Tocmai de aceea e greşit a accentua până la
exclusivism rugăciunea şi trăirea personală; e nevoie ca, întotdeauna, să facem loc şi
celei din comunitatea credincioşilor. Aşa se explică de ce mulţi dintre cei ce nu pot
crede, care sunt măcinaţi de multe îndoieli, nu se pot ruga deloc acasă, dar se întăresc
mult duhovniceşte în momentul în care participă la rugăciunea din biserică, cu
precădere la Sfânta Liturghie. Mai ales după Înălţarea Domnului Iisus la cer, la 40 de
zile de la Învierea Sa cu trupul, cei ce făceau parte din Biserica Sa se adunau zilnic în
templu şi în casa unde se frângea pâinea euharistică (Faptele Apostolilor 2, 46). Asta i-
a întărit în credinţă şi a făcut posibilă primirea harului Duhului Sfânt la Cincizecime,
aceasta ne este şi nouă, creştinilor de azi, model şi ideal, îndemn şi întărire în credinţă.

Păcatul necredinţei
Sunt momente şi momente în viaţă. Ispita
satanei îi împinge pe unii să nu mai creadă
în Dumnezeu. Bine ar fi să se întoarcă, să-i
lumineze Dumnezeu şi să-şi observe
păcatul. Bunul Dumnezeu, în orice moment,
ca un părinte aşteaptă să ne întoarcem şi
să-i recunoaştem paternitatea. 
oarte mulţi oameni, datorită unor mari necazuri pe care le au în viaţă şi lipsei de
experienţă şi practică bisericească, cad în necredinţă sau, mai mult, unii chiar ajung la
sinucidere.

Pentru o persoană care nu crede în existenţa lui Dumnezeu, viaţa nu are sens. Este
foarte greu când cineva excelează în această atitudine de respingere a bunătăţii divine.

Sunt momente şi momente în viaţă. Ispita satanei îi împinge pe unii să nu mai creadă în
Dumnezeu. Bine ar fi să se întoarcă, să-i lumineze Dumnezeu şi să-şi observe păcatul.
Bunul Dumnezeu, în orice moment, ca un părinte aşteaptă să ne întoarcem şi să-I
recunoaştem paternitatea. Cei care îmbătrânesc în necredinţă sunt de compătimit.
Credinţa este un reazem, un sprijin, o speranţă, un ajutor efectiv pe care-l simţi doar
dacă nu-i alterată simţirea, este un sens al vieţii noastre pământeşti. Ce rost ar mai
avea viaţa noastră, ce rost ar mai avea raţiunea noastră care ne face să fim stăpânitori
ai acestei lumi dacă nu credem în Dumnezeu?!

Necredinţa în Dumnezeu este o autoîntunecare, o autoîndobitocire. Animalul nu are

minte, însă omul o are şi nu o valorifică cum spune psalmistul David: „Omul, în cinste
fiind, n-a priceput şi s-a alăturat dobitoacelor celor fără minte” (Ps. 48, 12). Aceasta este
dorinţa lui, să se asemene animalelor celor care nu au minte.

Toată viaţa trebuie să luptăm cu gândul ce ne vine referitor la necredinţa în Dumnezeu

şi să-l alungăm. La acest păcat al necredinţei ajung cei ce nu au o educaţie religioasă
din copilărie, cei care nu au un exemplu de credinţă în familie (părinţi necredincioşi sau
indiferenţi), cei care nu au nici o tangenţă cu Tainele Bisericii etc.

(Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor,

Mănăstirea Lainici – Gorj, 1998, Editura Albedo, pp. 61-62)

Păziți-vă de cârtire!
SOBORUL SFINȚILOR STAREȚI DE LA OPTINA CUVINTE
DUHOVNICEŞTI

Mai folositor şi mai liniştitor este să ne

învinuim în toate şi pentru toate pe noi
înşine, nu pe ceilalţi.
Păziți-vă mai ales de cârtire, oricine ar fi cel către care se îndreaptă ea. Cârtirea este
mai rea şi mai vătămătoare decât toate. Mai folositor şi mai liniştitor este să ne
învinuim în toate şi pentru toate pe noi înşine, nu pe ceilalţi. Mai ales, trebuie să ne
păzim de cârtirea îndreptată împotriva Proniei lui Dumnezeu, Care prin Maica Domnului
ne orânduieşte toate cele bune şi de folos sufletului. Numai că noi, oamenii, în laşitatea
noastră, deseori ne răzvrătim fără rost şi ne mâhnim fără chibzuinţă pentru cele
rânduite spre folosul nostru sufletesc.

Cârtirea faţă de Dumnezeu vine mai mult din partea oamenilor mândri sau nebuni.

Spre cine caută Domnul, decât numai spre cel blând şi tăcut... Fie voia Ta, Doamne,
cu mine, păcătosul. Tihna ne este făgăduită în veacul viitor, iar aici, pe pământ,
osteneală şi ispite. Fericit este omul care va răbda.

(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița,

2007, pp. 177-178)

Să ne temem de vrăji?
ARHIMANDRITUL MIHAIL DANILIUC PUNCTE DE VEDERE

V-ați întrebat vreodată de ce unii semeni

apelează la vrăjitori? Ba unde mai pui că o parte
dintre ei se cred buni creștini! Cine solicită
astfel de „servicii” dorește să controleze totul,
inclusiv viitorul său ori al celor cu care
relaționează. Dorinţa de putere, urmată
îndeaproape de ignoranţă
şi credulitate, reprezintă principalele cauze ale
apelului la vrăjitori. În egală măsură,
secularizarea îl târăște pe om în tenebroasele
practici magice, căci îndepărtarea de Dumnezeu,
însingurarea, lasă în suflet o incomensurabilă
nevoie de sacru.
Adeseori i-am auzit pe unii credincioși invocând influența malefică a vrăjilor și descântecelor,
punând pe seama acestora toate neajunsurile vieții lor, inclusiv anumite probleme medicale,
sentimentale ori sociale. Lăsând la o parte mulțimea impresionată a tradițiilor populare
românești, precum și terminologia extrem de bogată legată de farmece, vrăji, făcături, boscoane,
este bine să apelăm la învățătura Sfinților Părinți, spre a ne lămuri în chip deosebit asupra unor
întrebări ce se cer elucidate: există vrăji? Să ne temem de farmece? De ce ar apela unii semeni la
practici oculte?

De ce apelează oamenii la vrăjitori?

Vrăjitoria există, fără doar și poate, deși unii oameni ai lumii moderne o contestă cu vehemență.
Însăși prezența multor rugăciuni în molitfelnice prin care Biserica imploră mila lui Dumnezeu
spre a izbăvi pe oameni de lucrarea și influența lor este o dovadă de necontestat privind existența
acestora. Însă trebuie să evidențiem dintru început că vrăjile, descântecele nu reprezintă un efect
al fenomenului religios, ci s-au născut parazitar, la periferia trăirii credinței, provenind din
imitarea unora dintre manifestările religioase autentice.

V-ați întrebat vreodată de ce unii semeni apelează la vrăjitori? Ba unde mai pui că o parte dintre
ei se cred buni creștini! Cine solicită astfel de „servicii” dorește să controleze totul, inclusiv
viitorul său ori al celor cu care relaționează. Dorinţa de putere, urmată îndeaproape de
ignoranţă  şi credulitate – „calităţi” numite, în mod politicos, de Jean Vernette „incultură
religioasă şi analfabetism spiritual” – reprezintă principalele cauze ale apelului la vrăjitori. În
aceeași măsură, frica de moarte poate constitui o altă pricină a orientării către lumea ocultă.
Resimţind frică de necunoscut, insul hotărăște să-și prelungească în orice chip această viaţă,
pentru a-și conserva starea actuală. În egală măsură, secularizarea îl târăște în tenebroasele
practici magice, căci îndepărtarea de Dumnezeu, însingurarea lasă în suflet o incomensurabilă
nevoie de sacru.

Ce spune Biserica Ortodoxă referitor la vrăjitorie

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă consideră practicarea vrăjitoriei sau mergerea pe la magicieni
drept un păcat împotriva Duhului Sfânt deoarece creştinul, alergând la astfel de practici, se
împotriveşte cu îndârjire atât poruncilor divine, cât și lucrării Duhului Sfânt. Biserica respinge
vrăjitoria, chiar și magia albă, considerată de unii drept „benefică” - căci prin practicile oculte se
atribuie omului şi forţelor naturale puteri ce aparţin în totalitate lui Dumnezeu. Ne mai învață
Sfinții Părinți că toate farmecele și descântece se fac prin invocarea și „aportul” diavolului chiar
dacă, la prima vedere, scopul și efectele sunt bune. Dar v-ați întrebat: cum oare demonul – tatăl
minciunii și al răutății – va ajuta într-o familie dezbinată? Cum să tămăduiască anumite afecțiuni
sau să ajute în situații limită din viața noastră, de vreme ce facerea binelui se vădeşte contrară
firii sale? Așadar, diavolii nu pot niciodată să facă minuni adevărate, ci numai cu năluciri
mincinoase îi înșeală pe cei slabi în credință și dornici de stăpânire. Vrăjitoria nu are nimic
comun cu credinţa creştină autentică. Ea a fost combătută încă din Vechiul Testament: „Să nu
alergaţi la cei ce cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi cu ei” (Levitic19,
26 şi 31). De aceea, învățătura Bisericii condamnă cu fermitate toate rătăcirile legate vrăji și
vrăjitori: Didahia celor Doisprezece Apostoli  precizează: „să nu vrăjeşti, să nu faci otrăvuri..., să
nu ghiceşti viitorul după zborul păsărilor, pentru că aceasta duce la închinare idolească; să nu
descânţi, să nu citeşti în stele...”. Sfinții Părinți, la rândul lor, au combătut aspru practica
vrăjitoriei. Bunăoară, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful îndeamnă: „să vă păziţi, ca nu cumva
demonii, pe care noi îi acuzăm de toate relele, să vă înşele”.  Sfântul Nicodim Aghioritul
glăsuiește: „vrăjitoriile sunt distrugătoare şi necurate înaintea lui Dumnezeu..., produc în suflet
cel mai mare şi ucigător păcat... şi nu ar putea să ofere vreun folos celor vrăjiţi şi fermecaţi”.

Așa înțelegem de ce canoanele Bisericii condamnă cu fermitate practicile oculte, înfierând nu

doar pe cei ce le săvârşesc, ci și pe beneficiarii lor. De exemplu, Canonul 61 al Sinodului VI
Ecumenic precizează că cei care se duc la vrăjitori sau la fermecători şi cei ce spun norocul şi
ursita şi multe lucruri de acest fel, şi cei ce se zic gonitori de nori şi cei ce confecţionează
amulete şi prezicătorii, să cadă sub canonul penitenţei 6 ani, iar dacă stăruiesc în acest obicei, să
se îndepărteze de Biserică. Acelaşi lucru îl prevede şi Sfântul Vasile cel Mare în canonul 83. Prin
canoanele 7, 65 şi 72, sfântul părinte sfătuieşte ca acestor persoane să li se dea penitenţă ca şi
ucigaşilor, socotindu-i ucigaşi de suflete.

Să ne temem nu de vrăji, ci de înșelarea diavolului

Diavolul și toate urzelile lui nu pot dispune de viața noastră. Și cum vrăjile, farmecele se fac prin
invocarea puterilor demonice, ele au efect asupra noastră atât cât noi le dăm voie. De multe ori,
prin necredință și îndoială, oferim teren prielnic ca lucrările malefice să ne afecteze. Bunii
creștini să nu uite că diavolul nu a fost creat de Dumnezeu, nu este mai mare decât Creatorul
cerului și al pământului, deci nu are putere ontologică. Dacă ar fi să răspundem la întrebarea „Să
ne temem de vrăji?”, vom zice: Să nu ne temem, atâta vreme cât Hristos este cu noi. Să ne
temem să nu ne lăsăm înșelați, ispitiți, să nu alunecăm în mrejele celui viclean. Prin rugăciune,
pocăință, post, rugăciune curată, cercetarea Bisericii, spovedanie și împărtășanie cât mai bine
orânduite, teama de cel rău, de lucrările lui, trebuie să se risipească. Numai așa, întăriți
duhovnicește, vom rosti odată cu Pavel Apostolul: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?
Necazurile sau strâmtoarea, prigoana sau foamea, primejdia sau sabia? Eu sunt încredinţat că nici
viaţa, nici moartea, nici îngerii, nici o putere, nici o făptură nu vor fi în stare să ne despartă pe
noi de dragostea lui Dumnezeu” (Romani 8, 38-39).

(Acest text a fost introdus în cartea Miride și merinde - publicată la Editura Doxologia)

Visele trimise de Dumnezeu și visele de

la demoni
SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Visele trimise de Dumnezeu poartă în ele o
nebiruită putere de convingere.
Din luarea-aminte la vise, totdeauna se furişează în suflet încrederea faţă de ele: de aceea este
oprită cu asprime chiar şi această simplă luare-aminte. Firea înnoită prin Duhul Sfânt se
cârmuieşte după cu totul alte legi decât făptura căzută şi împietrită în căderea ei. Cârmuitorul
omului înnoit este Duhul Sfânt. „Căci peste aceştia a strălucit harul Dumnezeiescului Duh”, a
spus Preacuviosul Macarie cel Mare, „şi S-a sălăşluit în adâncul minţilor: pentru aceştia, Domnul
este ca sufletul lor” (Omilia 7, cap.12). Şi în trezie, şi în somn, ei petrec în Domnul, afară de
păcat, afară de gândurile şi închipuirile pământeşti şi trupeşti. Gândurile şi închipuirile lor, care
se află în timpul somnului în afară de cârmuirea raţiunii şi voinţei omeneşti şi lucrează în ceilalţi
oameni în mod inconştient, sub impulsul firii, în aceştia lucrează sub îndreptarea Duhului, iar
visele lor au o însemnătate duhovnicească. Astfel, dreptul Iosif în vis a fost învăţat despre taina
înomenirii lui Dumnezeu - Cuvântul; în vis i s-a poruncit să fugă în Egipt, precum şi să se
întoarcă de acolo (Mat. cap.I şi II). Visele trimise de Dumnezeu poartă în ele o nebiruită
putere de convingere. Această putere de convingere este de înţeles în ceea ce-i priveşte pe
sfinţii lui Dumnezeu, însă de neatins pentru cei aflaţi în luptă cu patimile.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 32)

Când doi oameni se întâlnesc ‒ Iubirea

adevărată
COSTION NICOLESCU CĂSĂTORIE

Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”,

căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la
schimb” („Te iubesc ca să mă iubeşti!”, „Te
iubesc pentru că mă iubeşti!”). Ea se cere să
vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu
este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne
asociem. Acest lucru se cere ştiut şi
asumat. Întâlnirile adevărate, depline, sunt atât
de rare! Numai Dumnezeu poate să ţi le
dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii
într-o aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi
ochi de văzut, minte de străvăzut şi, mai ales,
inimă curată.
ând doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este sărbătoare. Întâlnirile adevărate, depline, sunt atât
de rare! Numai Dumnezeu poate să ţi le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o
aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi de văzut, minte de străvăzut şi, mai ales, inimă
curată.

Fiecare om întâlnit este pentru noi o chemare, o întrebare şi o încercare, venite din partea lui
Dumnezeu. Se cere ca noi să rezolvăm problemele ridicate de orice întâlnire în condiţiile date.
Nu putem să ne eschivăm după o serie de „dacă”. Ce răspuns vom da noi în legătură cu cei pe
care-i întâlnim? La judecată vom fi întrebaţi, fără îndoială, despre ceea ce am făcut cu noi înşine
în această viaţă, cât am risipit şi cu cât am rodit, dar poate mai apăsat vom fi întrebaţi în legătură
cu cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale spre însoţire şi posibilitatea împreună călătoririi.
Ratările ni se vor imputa, fără îndoială. Condiţiile în care ni se cere împlinirea pot fi de tot felul:
unele extrem de favorabile, altele de-a dreptul adverse. Cele din urmă, odată biruite, vor face cu
atât mai încărcată de bucurie împlinirea.

Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ţinem captiv pe
cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii şi a
libertăţii este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie.
Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos:
„Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi
unul pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu
ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu
vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Între prieteni se împart toate în împărtăşire nu cu
împuţinare, ci, dimpotrivă, cu sporire.

Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai bogat, lucrarea lui va fi mai devotată şi mai dispusă jertfei
de sine. Viaţa, poate şi o anumită experienţă livrescă, îl învaţă pe om că reciprocitatea în iubire
absolută este un lucru cu totul excepţional (este un dar pe care ţi-l poate oferi numai Dumnezeu,
eforturile tale constând cel mult în lucrare infinit răbdătoare şi gratuită) şi că mai important îi
este fiinţei să iubească decât să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asupra noastră, ele
ne sunt merinde întăritoare pentru toată viaţa, generatoare de sens suprem. Dar mai apropiată ne
este comoara iubirilor adevărate pe care le revărsăm fertil asupra celorlalţi. Câtă nesfârşită
bucurie, atunci, şi în cele mai simple, în cele mai smerite gesturi ale noastre de iubire! Pentru că
ele sunt încărcate abundent şi tămăduitor. Dar câtă nevoie avem, totuşi, şi de mărturia iubirii. De
trei ori îl întreabă Hristos pe Petru: „Mă iubeşti?” (Ioan 21,15). Oare nu ştia El, Care este
Atotştiutor şi Atoateştiutor, nu ştia El prea bine că ucenicul Său îl iubeşte? Însuşindu-și însă
deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de această triplă mărturie. Noi, cu atât mai mult.

Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la
schimb” („Te iubesc ca să mă iubeşti!”, „Te iubesc pentru că mă iubeşti!”). Ea se cere să vină ca
o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem.
Acest lucru se cere ştiut şi asumat.

Este o ştiinţă aceea de a dărui cum se cuvine, fără să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi
dator, dar este o ştiinţă cel puţin la fel de mare aceea de a primi, de a-l ajuta pe cel ce
dăruieşte să-şi împlinească jertfa sufletului său.

Unde să se înveţe acestea toate? Acasă? În şcoli? Din cărţi? La biserică? Probabil în toate aceste
locuri, mai puţin sau mai mult. Dar mai bine şi mai bine se învaţă iubirea adevărată din
iubire adevărată. Ca lumânarea la Înviere se aprinde şi se dăruieşte prietenia din prietenie.
Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere
apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Si atunci ai intrat deja în rai. Veşnic
îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat.

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şi
sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să înceapă şi să se sfârşească toată învăţătura noastră.
Aleluia!

(Costion Nicolescu, Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii și eseuri, Editura
Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 319-320)

De ce este furtul un păcat?

REFLECȚII

Datoria creştinului este să-şi câştige cele de

trebuinţă numai prin muncă cinstită şi
nicidecum să-şi însuşească pe nedrept lucrurile
străine. Atunci când cade sub ispita acestui
păcat, creştinul trebuie să se spovedească la
preotul duhovnic.
Trăim într-o societate cu foarte multe tentaţii, în care valorile tradiţionale şi creştineşti parcă sunt
lăsate în uitare, unde cinstea, corectitudinea şi omenia sunt trecute cu vederea. Goana după bani,
după o îmbogăţire cât mai rapidă a ajuns să primeze în detrimentul celor spirituale. Tinerii, ba
chiar şi copiii, ţintesc de multe ori spre astfel de „modele” în viaţă, care au bani, au faimă, au
putere, şi dacă ar putea să le aibă pe toate astea aşa dintr-o dată, fără muncă, fără un efort prea
mare şi într-un timp cât mai scurt.

Bogăţia în sine nu este condamnată de Domnul nostru Iisus Hristos, ci alipirea sufletului de ea,
adică atunci când omul îşi face un scop în viaţă de a se îmbogăţi, uitând de Dumnezeu şi de
sufletul lui şi mai mult decât atât, când bogăţiile sunt strânse prin mijloace necinstite, furt,
înşelăciune, nedreptate etc.

Vorbind despre bogăţie şi despre moştenirea pe care ar trebuie să o lăsăm copiilor, Sfântul Ioan
Gură de Aur spune:

„Ai dori să-ţi laşi copilul bogat? Învaţă-l să fie cinstit, pentru că numai aşa îşi va putea păstra
averea. Şi, chiar dacă n-o mai sporeşte, n-o va micşora pe cea dobândită. Dacă însă e viclean şi
dacă-i laşi moştenire bogăţii nemăsurate, atunci fii sigur că nu va şti să le păstreze. Dimpotrivă,
îl vei face să fie mai rău decât cei ajunşi la sărăcia cea mai neagră. E de preferat sărăcia în
locul bogăţiei pentru cei ce nu ştiu să-şi crească copiii aşa cum trebuie. Aceasta pentru că
sărăcia îi ţine aproape de virtute fără voia lor, în timp ce bogăţia nu-i lasă să fie înţelepţi nici
dacă ar dori-o, ci îi distruge, împingându-i spre rele şi nenorociri nenumărate.

Sădiţi în sufletele lor bunătatea, smerenia, buna-cuviinţă, înţelepciunea şi orice altă virtute.
Dacă strângem această bogăţie pentru noi şi pentru copiii noştri, şi în această viaţă ne vom
bucura de strălucire, dar şi în cea viitoare vom auzi vocea fericită cu care Domnul Iisus Hristos
îi recunoaşte ca ai Săi pe toţi cei care L-au mărturisit”.

Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă, a dat oamenilor cele zece porunci, numite şi Decalogul, iar
porunca a VIII-a spune: „Să nu furi!” (Ieşirea 20, 15).

Această poruncă opreşte luarea sau însuşirea pe nedrept a bunurilor străine, împotriva acestei
porunci se păcătuieşte prin: luarea lucrurilor altuia pe ascuns (furt), sau cu forţa (tâlhărie), sau
prin mijloace viclene, de pildă prin falsificare de acte, cumpărare cu bani falşi, vânzarea cu
măsuri mincinoase (înşelăciune). Vânzarea cu adaos foarte mare (speculă), luarea de dobândă
mare (cămătărie), oprirea plăţii cuvenite lucrătorilor, luarea de mită, neîntoarcerea lucrului luat
cu împrumut sunt şi ele păcate împotriva acestei porunci.

În cazul elevilor, copiatul la teste, la examene, şoptitul la lecţie, copierea temelor de la colegi,
de pe internet, toate pentru a primi o notă nemeritată sau un loc nemeritat la liceu sau la
facultate sunt păcate. În societatea noastră aceste păcate sunt atât de frecvente încât multora li se
pare ceva normal. Dacă nu le faci acestea, înseamnă că nu ştii să te descurci, eşti considerat
„depăşit”, „fraier”; corectitudinea este considerată o slăbiciune, un defect... Dar lucrurile trebuie
privite în perspectivă, în ansamblu. Nu întâmplător unii au de suferit, aparent nevinovaţi fiind.
Dumnezeu nu rămâne dator nimănui. Orice lucru dobândit pe nedrept – mai ales când
altcineva are de pierdut de pe urma înşelătoriei noastre – nu va folosi în viaţă, ci mai rău, va
aduce necazuri mai devreme sau mai târziu. De aceea, trebuie să urmăm calea corectitudinii, cu
nădejdea că vom fi răsplătiţi, chiar dacă nu întotdeauna pe moment. Pentru aceasta este nevoie de
nădejde şi de răbdare.

Furtul este un păcat greu fiindcă loveşte în datoria de a fi drepţi şi a iubi pe aproapele
nostru. Sfântul Apostol Pavel îl numără printre păcatele care îl lipsesc pe făptuitor de Împărăţia
lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 10). Datoria creştinului este să-şi câştige cele de trebuinţă numai
prin muncă cinstită şi nicidecum să-şi însuşească pe nedrept lucrurile străine. Atunci când cade
sub ispita acestui păcat, creştinul trebuie să se spovedească la preotul duhovnic.

Cred că acum este nevoie să punem în lumină aceste valori sau virtuţi creştine ca: cinstea,
corectitudinea, bunătatea, iubirea de adevăr; adunând astfel „bogaţii nepieritoare”, acolo
„unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este
comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 20-21).

(Părintele Daniel Țifui)

Să nu confundăm curăţia cu fecioria!

ARHIMANDRITUL SERAFIM ALEXIEV CĂSĂTORIE

Curăţia nu înseamnă feciorie, ci curăţenie sufletească. Iar ea este obligatorie şi pentru
oamenii căsătoriţi, şi pentru cei necăsătoriţi. Nunta este dintru început curată şi
binecuvântată de Dumnezeu. Însă aceasta se ridică la înălţimea virtuții doar atunci când
este însoţită de curăţie, adică de cinste şi de încredere reciprocă.

Unii, în mod greşit, confundă curăţia cu fecioria. Şi, pentru faptul că fecioria nu este obligatorie,
ei socotesc şi curăţia ca pe un lucru neobligatoriu pentru toţi oamenii. „Monahii şi monahiile au
făcut legământul fecioriei – spun ei – şi trebuie, prin urmare, să se afierosească unei vieţi de
curăţie, însă noi, oamenii trăitori în lume şi cu familie, suntem slobozi de îndatorirea de a ne
nevoi întru această virtute”.

Oare aşa stau lucrurile? Nu, deoarece curăţia nu înseamnă feciorie, ci curăţenie sufletească.
Iar ea este obligatorie şi pentru oamenii căsătoriţi, şi pentru cei necăsătoriţi. Nunta este dintru
început curată şi binecuvântată de Dumnezeu. Însă aceasta se ridică la înălţimea virtuții
doar atunci când este însoţită de curăţie, adică de cinste şi de încredere reciprocă.

Fecioria are o şi mai mare binecuvântare de Dumnezeu. Ea nu este o îndatorire, ci o nevoinţă

asumată de bunăvoie de către cei ce au chemare către ea, după cuvintele lui Hristos: „Cine poate
întelege, să înţeleagă!” (Matei 19, 12). Însă, doar atunci este plăcută lui Dumnezeu când este
însoţită de virtutea curăţiei. Nunta ar putea fi întinată de păcatele necurăţiei. Şi starea celor
necăsătoriţi ar putea să fie murdărită tot din această pricină. Ca să nu se întâmple aşa ceva, noi
trebuie să ne ostenim a dobândi virtutea curăţiei.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Curăția – tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura
Sophia, București, pp. 9-11)
Să învățăm copiii să fie oameni cinstiți și responsabili

SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL CREŞTEREA COPIILOR

Dacă îl vor ajuta duhovniceşte, va deveni un om sfinţit şi va ajuta societatea, fie că va sluji
în Biserică, fie că va ajunge într-un post de răspundere etc. Cu toţii trebuie să-i ajutăm pe
copii să devină oameni cinstiţi, ca astfel să rămână puţin aluat pentru generaţiile viitoare.

Părinte, pentru educaţia copiilor sunt răspunzători numai părinţii?

Cea mai mare răspundere o au părinţii, pentru că, potrivit cu educaţia ce o vor da copiilor lor,
aceştia vor deveni clerici buni, dascăli buni etc. şi vor ajuta şi ei la rândul lor atât pe copiii lor,
cât şi pe ceilalţi. Iar dintre părinți, mama are răspunderea cea mai mare pentru educaţia copiilor.
Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei lui, se roagă, trăiesc
duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit. Iar în continuare, dacă îl vor ajuta duhovniceşte, va
deveni un om sfinţit şi va ajuta societatea, fie că va sluji în Biserică, fie că va ajunge într-un post
de răspundere etc. Cu toţii trebuie să-i ajutăm pe copii să devină oameni cinstiţi, ca astfel să
rămână puţin aluat pentru generaţiile viitoare. Pentru că acum, aşa cum merg lucrurile, este
pe cale să dispară şi aluatul. Şi dacă va dispărea aluatul, ce se va întâmpla după aceea?

Părinţii care nasc copii şi le dăruiesc trupul trebuie să contribuie, pe cât pot, şi la renaşterea lor
duhovnicească. Pentru că omul, dacă nu renaşte duhovniceşte, va merge în iad. Apoi, ceea ce nu
pot face ei înşişi pentru copiii lor, să o încredinţeze dascălilor.

Vreau să spun că toți trebuie să ajutăm, fiecare în felul său, cu exemplul său, pentru
renașterea duhovnicească a copiilor, astfel încât și în această viață să trăiască în pace, iar în
cealaltă să meargă în Rai.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 99-
100)

Pe cât este de firesc să ne cinstim părinţii, cărora

le datorăm viaţa, pe atât este de greu păcatul
necinstirii lor
CREŞTEREA COPIILOR

În înţeleapta şi dreapta Sa purtare de grijă,

Dumnezeu păzeşte în chip deosebit viaţa şi
rânduieşte bunăstarea celor care-şi cinstesc pe
pământ părinţii, iar spre desăvârşită răsplătire a
virtuţiii desăvârşite dăruieşte viaţa cea
nemuritoare şi fericită în Patria Cerească.
Cea de-a cincea poruncă prescrie următoarele îndatoriri aparte faţă de părinţi: 

 Purtarea respectuoasă faţă de ei

 Supunerea faţă de ei.
Când părinţii cer de la voi ceea ce vine împotriva cugetării voastre, înclinaţiilor voastre, gustului
vostru, însă e necesar, sau folositor, sau cel puţin nevătămator, sacrificaţi cugetarea voastră,
înclinaţiile voastre, gustul vostru acestei îndatoriri a supunerii…

Copiii trebuie să-i hrănească şi să-i odihnească pe părinţi atunci când aceştia sunt bolnavi şi
bătrâni. Când părinţii voştri cer ajutor, mângâiere, slujire, chiar dacă voi înşivă sunteţi în nevoie,
în necaz, în boală, adunaţi-vă ultimele puteri, daţi uitării necazul vostru ca să le uşuraţi lor cazul,
împărţiţi cu ei ultima firimitură şi ultima picătură. Amintiţi-vă de Iisus, Care în chinurile de pe
cruce Se îngrijea de tihna Maicii Sale. 

După moartea lor, ca şi în timpul vieţii lor, trebuie să vă rugaţi pentru mântuirea sufletelor lor
şi să le împliniţi întocmai testamentele, atâta timp cât nu încalcă legea lui Dumnezeu şi legea
civilă. 

În înţeleapta şi dreapta Sa purtare de grijă, Dumnezeu păzeşte în chip deosebit viaţa şi rânduieşte
bunăstarea celor care-şi cinstesc pe pământ părinţii, iar spre desăvârşită răsplătire a virtuţiii
desăvârşite dăruieşte viaţa cea nemuritoare şi fericită în Patria Cerească. Pe cât este de uşor şi de
firesc să ne iubim şi să ne cinstim părinţii, cărora le datorăm viaţa, pe atât este de greu păcatul
lipsei de cinstire faţă de ei.

(Cum să educăm ortodox copilul – 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari
duhovnici, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 202)

Cinstea şi slava omenească sunt

asemenea unei scântei
SFÂNTUL IERARH DIMITRIE, MITROPOLITUL ROSTOVULUI
CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Cinstea şi slava omenească sunt asemenea

scânteii de foc, care scânteiază dintr-odată şi
deîndată se stinge, sau valului mării, care se
înalţă într-o clipită şi deîndată se şterge. Aşadar,
nu te mângâia foarte cu aceasta.
Nu dori, omule, să fii cinstit şi slăvit de oameni, ca să nu te lipseşti de slava dumnezeiască.
Nu te mângâia foarte cu slava lumii acesteia ca să nu fii degrab amărât de necinste. După slavă şi
cinstire omenească, în chip obişnuit şi neaşteptat urmează deseori necinste, după bunăstarea
pământească – zădărnicirea acesteia; după veselie şi trupească petrecere – necaz şi întristare, căci
veacul acesta este schimbăcios şi toate ale sale – lucruri şi întâmplări – sunt trecătoare: după
bunăstare vine în urma ei, întotdeauna, schimbarea şi lipsirea.

Nu-ţi alipi inima ta de cinstirea şi slava omenească: este măgulitoare şi de puţină vreme. Totul
în lume este nestatornic, afară de Unul Dumnezeu şi slava Lui din veci – totul întru această lume
se schimbă şi toată cinstea şi slava se trec şi ele, dimpreună. Pentru aceea, nu întări picioarele
tale întru aceste cinstiri, pentru ca să nu rămâi ca pe gheaţa de primăvară care s-a topit împrejur.
Vei avea, oare, vreo nădejde la bunăstare?

Să nu petreci întru iubirea de sine şi să nu te bucuri foarte de cinstea şi mărirea lumii acesteia ca
să nu te întristezi apoi pentru îndelungă vreme de necinstea acesteia; nu te încredinţa prea mult în
cinstirea ei, pentru că deîndată vine schimbarea acesteia. Cinstea şi slava omenească sunt
asemenea scânteii de foc, care scânteiază dintr-odată şi deîndată se stinge, sau valului
mării, care se înalţă într-o clipită şi deîndată se şterge. Aşadar, nu te mângâia foarte cu
aceasta.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, pp.
65-66)

Slava omenească este precum luna de

pe cer
SFÂNTUL IERARH DIMITRIE, MITROPOLITUL ROSTOVULUI
CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Lumea pe mulţi şi cu multe cinstiri

ademenitoare i-a îmbogăţit, dar moartea
năpraznic i-a lipsit de toate acestea.
Slava şi cinstea omenească niciodată nu sunt statornice, ci neîncetat se schimbă, asemenea lunii
de pe cer. Pentru aceea, nu te mângâia foarte cu cinstea şi bunăstarea lumii acesteia trecătoare:
după acestea vine schimbarea pe neprinsă veste. Lumea aceasta este nestatornică şi toate
lucrurile dintru ea sunt schimbătoare: astăzi ai slavă şi cinstire şi, dintr-odată, necinste
neaşteptată; astăzi ai bucurie şi veselie şi, dintr-odată, neaşteptată întristare şi necaz; astăzi ai
sănătate şi, dintr-odată, boală; astăzi ai viaţă şi, dintr-odată, vine moartea. Lumea pe mulţi şi cu
multe cinstiri ademenitoare i-a îmbogăţit, dar moartea năpraznic i-a lipsit de toate acestea.

Nu te îngâmfa cu inima întru mândrie şi nu te mări, fiind plăcut oamenilor, crezându-te

mare, ci socoteşte-le acestea drept o visare. Căci, a fi plăcut de oameni e lucru cu totul
nestatornic şi foarte înşelător. Iudeii L-au cinstit pe Domnul cu ramuri de finic şi apoi foarte
curând L-au scuipat – puţin L-au cinstit, după care, dintr-odată, L-au necinstit; unii îl cinsteau,
alţii îi pregăteau Crucea pentru răstignire; plecau în faţa Lui genunchii şi dintr-odată îl loveau în
obraz; strigau: „Bucură-te, împăratul iudeilor” (Matei 27, 29) şi, îndată, pe preasfântul Lui cap au
pus cunună de spini. Astfel sunt slava şi cinstirea omenească! Cinstit a fost împăratul David
pentru împărăţie, prin ungere de către Samuil şi dintr-odată este prigonit de Saul. Cinstit a fost
Aman, de către împăratul Artaxerxe, mai mult decât toţi cârmuitorii, însă degrab a fost dat
spânzurării. Astfel, neaşteptat se schimbă bunăstarea lumească şi cinstirea omenească!

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 66)

Să nu mințiți niciodată copiii!

IVAN ILIN CREŞTEREA COPIILOR

Dacă este ceva ce nu i se poate spune copilului,

întotdeauna este mai bine să îi refuzăm cinstit şi
direct răspunsul ori să stabilim o limită precisă
în ce priveşte informarea lui, decât să inventăm
aberaţii ca, după aceea, să ne încurcăm în ele şi
să fim daţi în vileag de perspicacitatea
copilului. 
Părinţii şi educatorii nu trebuie să-şi mintă copiii în nicio împrejurare importantă, semnificativă a
vieţii. Orice minciună, orice înşelăciune, orice simulare sau disimulare este remarcată de copil
cu o extraordinară agerime şi repeziciune şi, odată ce acesta o remarcă, el se tulbură, se
scandalizează şi devine suspicios.
Dacă este ceva ce nu i se poate spune copilului, întotdeauna este mai bine să îi refuzăm cinstit
şi direct răspunsul ori să stabilim o limită precisă în ce priveşte informarea lui, decât să
inventăm aberaţii ca, după aceea, să ne încurcăm în ele şi să fim daţi în vileag de
perspicacitatea copilului.

Şi nu trebuie să rostim fraze de genul: „e prea devreme să ştii tu asta” sau „oricum nu poţi
pricepe”; asemenea răspunsuri nu fac decât să zgândăre în sufletul copilului curiozitatea şi
amorul propriu. Mai bine este să dăm răspunsuri cum ar fi: „n-am dreptul să-ţi spun lucrurile
astea; fiecare om trebuie să păstreze anumite secrete, şi nu e delicat şi cuviincios să iscodeşti
secretele altora”. 

(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti,
2009, pp. 38-39) 

Avantajele familiei cu mulți copii

TATIANA L. ȘIȘOVA CREŞTEREA COPIILOR

Acum tot mai mulţi tineri se plâng de

singurătate, într-o familie cu mulţi copii, ai cărei
membri sunt obişnuiţi să se sprijine unul pe
altul, un astfel de lucru este de regulă
imposibil. Copiii se simt acolo la un adăpost
emoţional sigur, venindu-le mai uşor să
găsească mângâiere şi ajutor în familie, nu în
afară.
Oamenilor de azi, care educă un singur copil, le vine greu şi numai să-şi închipuie sentimentele
omului care provine dintr-o familie mare. Acum tot mai mulţi tineri se plâng de singurătate,
într-o familie cu mulţi copii, ai cărei membri sunt obişnuiţi să se sprijine unul pe altul, un astfel
de lucru este de regulă imposibil. Copiii se simt acolo la un adăpost emoţional sigur, venindu-
le mai uşor să găsească mângâiere şi ajutor în familie, nu în afară.

Cu anii, ajutorul din partea rudelor este la fel de necesar. Intrarea la facultate, aranjarea la
serviciu, hotărârea unor probleme casnice, de tipul reparaţiei apartamentului sau construcţia unei
case - toate acestea, în condiţiile noastre, necesită ajutorul rudelor. Şi, cu cât mai mult îl au, cu
atât mai confortabilă le este, în cele din urmă, viaţa. (...)
Închipuiţi-vă în ce situaţie va fi „micul prinţ” ca adult, atunci când părinţii lui vor
îmbătrâni! Asupra lui cade enorma povară de îngrijire a membrilor în vârstă din familie.
Se întâmplă adeseori ca unui bărbat de 30 de ani să-i trăiască bunica şi bunicul foarte bătrâni,
care au nevoie ba să le fie reparată bateria la bucătărie, ba să le fie săpată grădina. În acelaşi timp
mama, care stă singură, este internată în spital, şi ea, de asemenea, trebuie vizitată. Dar şi familia
proprie are griji şi nevoi. Dacă soţia nu are nici fraţi, nici surori, atunci povara „prinţului” se
dublează.

Un astfel de fiu, dacă a fost crescut ca un egoist, le poate spune rudelor: „Acestea sunt
problemele voastre. Descurcaţi-vă cum puteţi”.

Este puţin probabil să vă doriţi o astfel de mângâiere la bătrâneţe. Nici omului care vorbeşte
astfel nu-i va fi bine. Oricât de mult ar încerca să se convingă de dreptatea sa, nu-şi va putea
înăbuşi total glasul conştiinţei şi asta duce la apariţia conflictelor interne, la o ruptură sufletească.
(...)

Prin urmare, trebuie să ne gândim nu atât la perspectiva apropiată, cât la consecinţele

îndepărtate ale educaţiei unicului copil. Tinzând să uşuram viaţa lui (şi a noastră) în copilărie,
i-o complicăm substanţial pe cea de adult.

Mezinul meu şi-a exprimat sentimentul clanului familial copilăreşte, sincer şi foarte exact: „Dacă
eu voi avea zece copii, iar fiecare dintre ei câte zece, atunci vor fi deja o sută zece urmaşi de-ai
mei, mi-a mărturisit el serios calculele sale. Îţi închipui? O sută zece oameni: o armată întreagă.
Şi toţi pentru mine!”

(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi,

traducere din limba rusă de preot Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 248-250)  

Eroismul și bărbăția în educația băieților

TATIANA L. ȘIȘOVA CREŞTEREA COPIILOR
În sufletul fiecărui băiat viază chipul nedesluşit al bărbatului adevărat. Acest lucru este
firesc şi, pentru o dezvoltare normală, băieţii au nevoie ca acest chip să se transforme
treptat în realitate, găsindu-l întrupat în persoane concrete. Este important ca eroii să fie
apropiaţii lor, uşor de recunoscut. Atunci băieţilor le este mai uşor să se raporteze la ei, să
se compare cu ei, să asimileze exemplul lor.

Discutând despre educarea bărbăţiei, nu putem să trecem cu vederea întrebarea despre eroism.
Ce-i de făcut? Educaţia băieţilor a fost dintotdeauna nu pur şi simplu bărbătească, ci cu adevărat
eroică. Aceasta şi din cauză că a trebuit adeseori să luptăm.

Amintirea despre eroismul strămoşilor noştri se transmitea din generaţie în generaţie. Şi

fiecare generaţie lăsa în istorie urma sa de eroism. Se schimbau timpurile, unele pagini din trecut
se rescriau, dar eroismul rămânea acelaşi. Câte poezii au fost scrise despre eroi, câte filme s-au
turnat! S-au creat, s-au introdus, s-au susţinut eroi şi culte eroice.

De ce era nevoie de acestea? În primul rând, familiarizarea copiilor cu actele de vitejie ale
strămoşilor trezea în ei involuntar respectul faţă de cei în vârstă. Acest lucru uşura
semnificativ munca educatorilor, căci baza pedagogiei este autoritatea celor maturi. Putem dota
clasele cu computere de primă generaţie, putem elabora cele mai ştiinţifice şi cele mai
eficiente metode, dar dacă elevii nu respectă profesorii, acestea nu vor avea nici un efect –
fapt de care s-au convins în ultimii ani mulţi părinţi.

În al doilea rând, este imposibil să creşti un bărbat adevărat, dacă în copilărie şi în adolescenţă
nu i se prezintă modele de eroism. Priviţi la picii de 5-6 ani, cum li se aprind ochii la auzul
expresiei „faptă eroică”! Cât de fericiţi sunt ei dacă îi numim neînfricaţi. De unde vine asta?

Acum eroismul nu mai este apreciat. În prezent, a-ţi risca viaţa în numele marilor idealuri sună
ca ceva iraţional. Tocmai în astfel de situaţii se activează mecanismele subconştientului. În
sufletul fiecărui băiat viază chipul nedesluşit al bărbatului adevărat. Acest lucru este firesc
şi, pentru o dezvoltare normală, băieţii au nevoie ca acest chip să se transforme treptat în
realitate, găsindu-l întrupat în persoane concrete.

Este important ca eroii să fie apropiaţii lor, uşor de recunoscut. Atunci băieţilor le este mai
uşor să se raporteze la ei, să se compare cu ei, să asimileze exemplul lor. Şi, iată, în premieră,
creşte o generaţie care nu cunoaşte aproape deloc eroii trecutului şi nu are nici o imagine despre
eroii contemporani. Nu pentru că ei nu există, ci pentru că, pur şi simplu, adulţii au hotărât dintr-
odată că eroismul este depăşit şi au încercat să se descurce fără el.

Acum culegem primele roade şi, cu toate că rodul nu este încă prea copt, avem la ce să medităm.

În urmă cu câţiva ani, am elaborat un chestionar pentru adolescenţi pe tema eroismului.

Întrebările erau simple, dar foarte reprezentative. De exemplu: „Oare avem nevoie de eroi?”, „Ţi-
ai dori să semeni cu unul dintre eroi? Dacă da, atunci cu care?”, „Ai visat vreodată să săvârşeşti o
faptă eroică?” Până nu demult, majoritatea băieţilor răspundea afirmativ. Acum tot mai des scriu
„nu”.

În ultimul grup de adolescenţi cu care am lucrat, şapte băieţi din nouă (!) au afirmat că nu este
nevoie de eroi, că nu vor să semene cu eroii şi nu visează la fapte eroice. Iar fetele au răspuns la
toate trei întrebările: „Da.” O elevă din şcoala secundară chiar a scris că, dacă lumea va rămâne
fără eroi, atunci nu va mai fi nimeni care să salveze oamenii. Iată că la fete totul a fost normal
în ceea ce priveşte prezentarea despre eroism, dar aceasta este o mângâiere nesemnificativă.

Ne-a impresionat îndeosebi răspunsul la ultima întrebare. Dacă vă amintiţi, la începutul anilor
’90, în Marea Baltică s-a scufundat un pod plutitor. În timpul catastrofei un băiat de 15 ani l-a
salvat pe tatăl său. S-a scris mult despre aceasta şi un ziar pentru tineri a adresat băiatului un
apel: ei doreau să-i ofere un premiu. Ideea primirii premiului pentru salvarea propriului tată ni s-
a părut atât de sălbatică şi de imorală, încât nu am putut să nu reacţionăm. Şi am introdus în
chestionar întrebarea despre justeţea premierii omului pentru salvarea tatălui. Până în urmă cu
câţiva ani, aproape toţi tinerii scriau că, desigur, nu este nevoie de nici un premiu. Iar mulţi
explicau: „Cel mai mare premiu este acela că tatăl a rămas în viaţă.”

În prezent părerile sunt împărţite. În grupul de adolescenţi menţionat, fetele, din nou, au răspuns
normal, iar băieţii au cerut să fie premiaţi. Cum vi se par astfel de apărători ai familiei şi patriei?

(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi,

Editura Sophia, Bucureşti, 2012, p. 215-217)

Ce așteaptă femeia de la bărbat, în ceea ce

privește comunicarea
PR. PAVEL GUMEROV CĂSĂTORIE

Dacă bărbatul îşi va face timp să comunice cu

soţia, să o asculte, prin însuşi acest fapt o va
ajuta deja să rezolve multe probleme şi să
îmbunătăţească semnificativ relaţiile din
familie.
Ca fiinţe mai emotive, femeile au mult mai mare nevoie de comunicare decât bărbaţii.
Comunicarea, mai ales cu bărbatul iubit, cu soţul, îi este pur şi simplu indispensabilă femeii.
Pentru ea este foarte important să-i împărtăşească problemele şi trăirile sale, să discute despre
sentimentele sale: acesta este scopul principal al discuţiilor pe care le poartă. Atunci când femeia
începe să povestească despre problemele sale, cel mai des asta nu înseamnă că cere ajutor sau
sfat pentru a le rezolva. Ea vrea în primul rând să i se dea posibilitatea de a se exprima,
descărcându-se astfel de tensiunea emoţională.

Foarte frecvent se observă următoarea situaţie. Femeia vine la preot şi începe să-i povestească,
foarte agitată, despre oarecare greutăţi şi necazuri ale sale. E foarte tulburată, încordată toată –
dar uite că atunci când termină de vorbit, de povestit, de împărtăşit trăirile sale, se vede că
dispoziţia sufletească i s-a îmbunătăţit semnificativ şi că nici măcar nu mai aşteaptă vreun sfat. În
cursul monologului său, ea şi-a dat seama singură ce are de făcut, şi dacă părintele îi dă vreo
recomandare, nu este deloc sigur că o s-o respecte – principalul e că a fost ascultată şi că a putut
să împărtăşească ceea ce avea pe suflet.

Bărbatul trebuie să ştie această particularitate feminină. Pentru femeie nu este importantă atât
rezolvarea problemei, în sine, cât posibilitatea de a împărtăşi ceea ce o frământă, şi ea
aşteaptă, bineînţeles, să fie tratată cu înţelegere.
Bărbaţii comit foarte frecvent două greşeli:

 Nu vor deloc să le asculte pe femeile lor, consideră că toate problemele acestora nu fac nici cât
o ceapă degerată. Atunci, femeile, negăsind sprijin şi înţelegere la soţ, în mod inevitabil îşi vor
împărtăşi problemele prietenelor sau părinţilor, discutând cu aceştia treburile de familie – iar
acest lucru, de obicei, este grozav de neplăcut pentru soţi.
 Bărbatul crede că atunci când femeia începe să vorbească despre trăirile sale aceasta aşteaptă de
la el un sfat bărbătesc înţelept, cere ajutor. Ca atare, începe s-o întrerupă (că doar situaţia este
limpede) şi, fară a o lăsa să-şi termine monologul, începe să-i propună mijloace de rezolvare a
problemei sale. Femeia percepe asta ca pe o lipsă totală de respect faţă de sentimentele ei: ea nu
aşteaptă o rezolvare imediată, ci vrea să fie ascultată!
Şi pe acest teren poate avea loc un conflict, care îşi are originea în faptul că bărbatul nu înţelege
diferenţa dintre psihologia masculină şi cea feminină, priveşte „din clopotniţa sa” – fiindcă
atunci când un bărbat îi povesteşte altui bărbat despre problemele sale el vrea să se sfatuiască,
aşteaptă ajutor, deşi face asta destul de rar, preferând să-şi rezolve singur problemele. Bineînţeles
că soţii trebuie să cunoască această particularitate de comportament a bărbaţilor, respectiv
femeilor, şi să ţină cont de ea atunci când comunică. Dacă bărbatul îşi va face timp ca să
comunice cu soţia, să o asculte, prin însuşi acest fapt o va ajuta deja să rezolve multe
probleme şi să îmbunătăţească semnificativ relaţiile din familie.

Totuşi, toate cele spuse mai sus nu înseamnă deloc că bărbatul nu trebuie s-o ajute pe femeie să
ia hotărârile necesare şi să-şi rezolve problemele. Aceasta este îndatorirea lui directă, ca soţ şi
cap de familie. Aici este însă important să nu exagerăm cu zelul, să găsim calea de mijloc, să
înţelegem ce aşteaptă de la noi femeia: ajutor sau pur şi simplu atenţie faţă de trăirile şi
sentimentele ei. 

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de
Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 104-106)

Ce păţesc dacă cert cu răutate?

SFÂNTUL IOSIF DE LA OPTINA CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Pentru judecare, mustrare, ţinere de minte a răului şi pentru mândrie, nimeni nu va fi
moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Îmi scrii că ceri de la egumenă învoire ca să locuieşti cu sora în aceeaşi chilie şi că obişnuieşti să
judeci. Păi din cauza asta se vor pierde toată lucrarea şi nevoinţele. Cei mândri nu au loc în ceruri
– în iad, cu diavolul. Gândeşte-te binişor la asta. Pentru judecare, mustrare, ţinere de minte a
răului şi pentru mândrie, nimeni nu va fi moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu, şi dacă unul ca
acesta nu se va îndrepta, atunci nu va putea scăpa de gheena focului?

(Sfântul Iosif de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 127)
Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de
el şi îndură toate
SFÂNTUL IOSIF DE LA OPTINA EDITORIALIȘTII BISERICII
Fiecare om trebuie să aibă răbdare în toate, în fiecare loc, până la sfârşit. Noi înşişi ne
mărim necazurile atunci când începem să cârtim.

Toate sfaturile cuviosului Iosif sunt pătrunse de duhul învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi al stareţilor.
Prin ele întotdeauna s-a străduit cu dragoste să explice că fiecare om trebuie să aibă răbdare în
toate, în fiecare loc, până la sfârşit.

Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el şi îndură toate, numai să nu părăseşti locul şi
întotdeauna să te mustri – şi te vei mântui.

Necazurile sunt drumul nostru; vom merge pe el până când vom ajunge în patria veşniciei
pregătită nouă, însă nenorocirea e că ne îngrijim puţin de veşnicie şi nu răbdăm nici cel mai mic
cuvânt de dojană.

Noi înşişi ne mărim necazurile atunci când începem să cârtim. Cine a biruit patimile şi a
dobândit raţiunea duhovnicească, acela şi fără cultură exterioară are acces la inima fiecăruia.
Pravila impusă întotdeauna e grea, iar săvârşirea ei cu smerenie este şi mai grea. (Sfântul
Cuvios Iosif de la Optina)

(Patericul de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 347)

Smerenia este acceptarea a ceea ce

suntem
PĂRINTELE ALEXANDER SCHMEMANN CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Smerenia este cunoaşterea locului propriu, a propriilor capacităţi şi limitări, este
acceptarea bărbătească a ceea ce suntem şi cum suntem.

Rostind cuvântul „smerită cugetare”, simţi dintr-odată cât de străină este aceasta de duhul
contemporaneităţii. Ce smerită cugetare, ce smerenie, când toată viaţa de acum este construită
exclusiv pe admirarea de sine, pe lauda de sine, pe emfaza forţei, întâietăţii, grandorii exterioare,
puterii ierarhice şi aşa mai departe...

Ne învăţăm copiii să se mândrească cu ceva, însă rareori ne chemăm pe noi înşine, şi pe ei, la
smerenie. Ce este, aşadar, smerenia creştinească? În primul rând ea este, bineînţeles,
simţământul adevărului – în primul rând al adevărului despre noi înşine. Iar adevărul nu
înjoseşte şi nu desconsideră niciodată, ci înalţă şi curăţeşte.
El este refuzul oricărei „împăunări”, este respingerea „aruncării de praf” în ochii celorlalţi.
Smerenia este, în fine, cunoaşterea locului propriu, a propriilor capacităţi şi limitări, este
acceptarea bărbătească a ceea ce suntem şi cum suntem... Iată de ce smerenia, după cum spune
Scriptura, este începutul înţelepciunii, şi ne rugăm să ni se dăruiască smerita cugetare.

Numai cel ce nu minte, nu exagerează, nu vrea să „pară” în loc să „fie”, ci acceptă şi face
lucrarea sa liniştit, lucid şi cu bărbăţie posedă înţelepciunea smereniei. Şi, bineînţeles, din acest
punct de vedere creştinismul, propovăduind smerenia, nu îl depreciază, ci îl înalţă – şi,
principalul –, îl respectă pe om. (Protoiereul Alexander Schmemann)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia,
București, 2010, pp. 104-106)

Desfrânarea ucide sufletul și

îmbolnăvește trupul
NICOLETA OLARU INTERVIU

„Desfrâul ucide prin curmarea izvorului de har

şi prin ruperea legăturilor afective cu aproapele.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul
corupt intră într-un cerc vicios «plăcere-durere»,
parcurgând traseul acesta până în pragul morţii
trupeşti. Aşadar, plăcerea provoacă durere, iar
durerea este preludiul morţii.” Mai multe, în
interviul oferit de Părintele Arhimandrit dr.
Pimen Costea, vicar administrativ al
Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.
reacuvioase părinte, care era contextul în care Dumnezeu a dat porunca care interzice
desfrânarea?

Analiza evenimentelor ce au precedat întâlnirea dintre Dumnezeu şi Moise de pe Muntele Sinai

explică în parte cuprinderea acestei porunci în rând cu celealte 9 din Decalog. Prin urmare:
intrarea fiilor lui Dumnezeu la fiicele oamenilor (Facerea 6, 5) Îl fac pe Dumnezeu să regrete că
l-a creat pe om (Facerea 6, 6), hotărând a-l pierde prin potop; fărădelegile şi răutăţile oamenilor
din Sodoma (Facerea 13, 13) atrag şi ele pedeapsa şi mânia lui Dumnezeu, urmarea fiind
distrugerea cetăţilor celor fărădelege (Facerea 19, 13); necinstirea Dinei de către Sichem Heveul
îi împinge pe fraţii acesteia să săvârşească ucidere (Facerea 34); păcatul lui Onan, fiul lui Iuda
(Facerea 38, 8) etc. ‒ sunt doar câteva fapte care ne îndreptățesc să credem că porunca aceasta a
fost mai mult decât necesară. Pentru a întări Legământul cu fiii lui Israel şi spre evitarea
practicilor de mai sus se impunea legiferarea strictă a limitelor permisive pentru aceştia.

Există o explicaţie pentru locul acestei porunci? De ce e aşezată după porunca referitoare la
păcatul uciderii?

Plasarea poruncii „Să nu fii desfrânat” după cea care interzice uciderea nu este întâmplătoare.
Cea din urmă stipulează interdicţia de a lua viaţa fizică a cuiva, pe când porunca a VII-a apare tot
ca o ucidere, dar care face referire la viaţa spirituală, desfrânarea fiind echivalentul morţii
sufleteşti. Desfrâul îl ucide pe practicant prin curmarea izvorului de har şi prin ruperea
legăturilor afective cu aproapele. Desfrâul nu mai este iubire dumnezeiască, ci devine „eros”
(iubirea de plăceri). După Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul corupt intră într-un cerc
vicios „plăcere-durere”, parcurgând traseul acesta până în pragul morţii trupeşti. Aşadar, plăcerea
provoacă durere, iar durerea este preludiul morţii.

Spre deosebire de primele cinci porunci, „Să nu fii desfrânat!” e cuprinsă în grupul poruncilor
enunţate scurt. Cum explicaţi aceasta?

Este singura poruncă care face referire la relaţia omului cu sine însuşi, iar aşezarea ei în mijlocul
Decalogului sugerează echilibrul spre care trebuie să tindă omul în relaţia cu Dumnezeu şi cu
semenii. 

Să ne păstrăm curăţia inimii şi a minţii, a trupului şi a sufletului

Ce învaţă această poruncă?

Porunca a VII-a ne învaţă să ne păstrăm curăţia inimii şi a minţii, a trupului şi a sufletului; să

ne ferim de tot ceea ce ar putea să ne întineze fiinţa şi să ne pericliteze mântuirea. Această
poruncă îl îndeamnă pe om să se ferească nu doar de pornirile pătimaşe, vătămătoare, ci şi de
la orice ar putea duce la frângerea sau distrugerea unităţii cu Dumnezeu. De exemplu: iubirea
pătimaşă pentru propriul trup, pentru bunuri materiale, putere, supremaţie.

Mai are valoare şi obligativitate porunca a VII-a pentru noi, cei de astăzi?
Mai mult ca oricând! Dumnezeu este Acelaşi ieri, astăzi şi în veac. Neschimbate sunt şi
poruncile Lui. Iar datoria noastră este, spune Sfântul Apostol Iuda, de „a apăra credinţa dată
sfinţilor odată pentru totdeauna”. Într-o lume secularizată şi afrodisiacă, omul poate face faţă cu
greu tentaţiilor şi dominaţiei coruptibile ale desfrâului. Dar aceasta nu înseamnă că desfrâul
trebuie ridicat la rang de virtute şi, chiar dacă nu este uşor, trebuie cu tot dinadinsul a ne
împotrivi acestui val nimicitor. 
Există mai multe feluri de desfrânare? Ce înseamnă fiecare?

Da, putem vorbi de o desfrânare individuală (cu privirea - Matei 5, 28; cu gândul, prin imaginaţii
şi închipuiri desfrânate şi cu fapta, prin autosatisfacere). Există de asemenea desfrânarea ce
implică participarea unei alte persoane (curvia - persoanele nu sunt căsătorite) şi adulterul sau
preadesfrânarea, când una sau ambele persoane sunt căsătorite (relaţie extraconjugală). Există şi
forme de desfrânare împotriva firii (homosexualitatea, lesbianismul - relaţii între parteneri de
acelaşi sex; sodomia şi gomoria - relaţii altfel decât normale); incestul - relaţii cu persoane aflate
în diferite grade de rudenie; pedofilia - relaţii cu minori; zoofilia - întreţinerea de relaţii cu
animale etc.

Împotrivire faţă de harul lui Dumnezeu

Cât de grav este păcatul desfrânânării?

Încălcarea oricărei alte porunci este gravă. Desfrânarea este o trădare „a tainei lui
Dumnezeu” din om, o apostazie, o tăgăduire a propriei fiinţe, a creaţiei lui Dumnezeu. O
negaţie ce cuprinde împotrivirea faţă de harul lui Dumnezeu, transformând trupul din templu al
Duhului Sfânt, într-un idol al plăcerii venerate. Desfrânarea este gravă pentru că respinge
Împărăţia lui Dumnezeu, limitând viaţa omului în cadrele timpului prezent, anulând eternitatea. 

Cât de important este votul fecioriei în cinul monahal şi cum îl împlineşte monahul?

Votul fecioriei are o importanţă capitală. Fecioria este aceea ce-l face pe monah aidoma
îngerilor. Paza gândurilor, a simţirilor, şi nu doar a trupului, de atacurile desfrânării afirmă,
prin feciorie, independenţa naturii umane faţă de patimi. Ea integrează toate aspectele vieţii
veşnice, devenind o forţă creatoare şi transformatoare. Fecioria încununează eforturile ascetice
ale monahului, transpunându-l în plinătatea şi integritatea regăsită a omului paradisiac.
Monahul, prin feciorie, „gustă încă de aici pârga nestricăciunii viitoare”, după cum spune Sfântul
Ioan Scărarul. Abstinenţa şi lupta continuă a unui monah nu trădează o absenţă a patimii
desfrânării, nici nu o anulează în esenţa ei, ci prin lucrare o transformă în energie spirituală.

Desfrânarea este păcatul care întinează deopotrivă sufletul şi trupul. Ce ne puteţi spune despre
aceasta?

Această „patimă distrugătoare” prin substanţa atracţiei erotice, prin amestecul de atracţii şi
senzaţii, pune stăpânire pe omul ce a aşezat plăcerea trupească deasupra raţiunii, pe care o
întunecă şi o înşală. Astfel, desfrânarea devine o a doua natură a omului, acaparându-l şi
controlându-i toate simţurile, transformându-l integral într-un obiect al plăcerii. Aceasta duce la
degradarea persoanei şi la desfigurarea chipului dumnezeiesc din el. Sufletul nu mai are nici o
putere, nu mai întrevede nici o rază din lumina mântuitoare a lui Hristos, iar trupul este aruncat
cu dispreţ, ca un duşman, în felurite boli şi primejdii, devenind cu totul spurcat, „ca şi cum ar fi
căzut într-un cazan de necurăţie şi s-ar fi afundat în spurcăciune”, spune Sfântul Ioan Gură de
Aur.

Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci? 

Toţi aceia care prin slăbirea sentimentului moral tind spre satisfacerea poftelor trupeşti în mod
individual sau implicând alte persoane.  

Îşi găseşte corespondentul această poruncă în vreuna dintre cele Nouă Fericiri?

În mod sigur. Pentru cel curat cu inima, toate sunt curate. Pentru cel întinat, toate sunt întinate.
Din cauza păcatului, omul nu poate întrevedea nimic virtuos în jurul său. Îi vede pe toţi ca pe
sine. 
Aţi adus în discuţie mai sus o învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur în legătură cu patima
desfrânării. Avem şi alte îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii în legătură cu importanţa şi
respectarea acestei porunci?

Patima desfrânării n-a scăpat atenţiei nici unuia dintre Părinţii Bisericii. Avva Isaia recomandă:
„Îngrijeşte-te de trupul tău ca de Biserica lui Dumnezeu, îngrijeşte-te ca cel ce vei învia şi vei
răspunde în faţa lui Dumnezeu; teme-te de Dumnezeu ca cel ce vei da socoteală Lui pentru toate
câte ai făcut; când trupul tău suferă de o rană, te grăbeşti să o vindeci, aşa să te îngrijeşti ca el să
fie curat şi în ziua Învierii” (Filocalia I).

Cum să trăim duhovnicește? Sfatul unui sfânt

SFÂNTUL NIL SORSKI CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Eu vă dau sfatul acesta spre binele sufletului, propunându-vă ceea ce pentru mine însumi
socotesc a fi folositor.

Cum să învăţăm viaţa duhovnicească?

Vieţuind în singurătate, mă hrănesc din Dumnezeieştile Scripturi, după poruncile Domnului şi

din tâlcuirea lor şi, de asemenea, din predaniile apostoleşti, din vieţile şi învăţăturile Sfinţilor
Părinţi şi ascult de ele; şi ceea ce este pe măsura înţelegerii mele spre a-I face pe plac lui
Dumnezeu şi spre folosul meu sufletesc, transcriu şi învăţ: în aceasta constau viața şi suflarea
mea. Vă sfătuiesc să faceţi la fel. Eu vă dau sfatul acesta spre binele sufletului, propunându-vă
ceea ce pentru mine însumi socotesc a fi folositor (Sfântul Nil Sorski).

(1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa duhovnicească - Alcătuite pe baza operelor

Sfinţilor Părinţi şi ale nevoitorilor bunei credinţe, Editura Cartea Ortodoxă, p. 6)

La biserică nu trebuie să mergi cu silire, ci cu

mulţumire
SFÂNTUL PORFIRIE KAFSOKALIVITUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Pentru ca să se întâmple aceasta, trebuie să iei
aminte şi să te desfeţi şi să te bucuri de slujbe,
de tropare, de citiri, de rugăciuni. Să iei aminte
la fiecare cuvânt, să urmăreşti înţelesurile. Aţi
priceput? De acolo începe fericirea.
Tot ceea ce faci din corvoadă îţi vatămă sufletul. Am spus asta de multe ori. Am văzut şi
monahi şi oameni de toate vârstele părăsind desăvârşit Biserica şi pe Dumnezeu, nerăbdând
strânsoarea lăuntrică sau pe cea a altor persoane. Din pricina acestei strânsori, nu numai că se
împotriveşte Bisericii, ci nici nu o mai vrea. Nu îl mai înrâureşte spre bine. Nu rodeşte. O face
silit, fireşte, pentru că a spus-o Bătrânul, a spus-o duhovnicul. Şi zice: „Acum trebuie să merg, de
pildă, la pavecerniţă”. Da, toate se fac, dar când se fac doar fiindcă aşa cere tipicul, atunci
vatămă, nu folosesc.

Eşti nevoit de multe ori să faci binele. Dar nu trebuie să se facă cu strânsoare, nu foloseşte, nu
zideşte. De pildă, ceea ce spunem despre „Doamne Iisuse…”. Dacă îţi sileşte sinele să o facă, în
curând vei fi strâmtorat, îl vei arunca în lături şi mai târziu ce va fi? Dacă o faci de corvoadă, te
sileşte, te chinuieşte şi izbucneşte în rău. Se poate, chiar, ca o asemenea împresurare să te facă să
nu mai mergi nici la biserică. Adică la biserică nu trebuie să mergi cu siliri şi îmbrânceli, ci
cu mulţumire. Pentru ca să se întâmple aceasta, trebuie să iei aminte şi să te desfeţi şi să te
bucuri de slujbe, de tropare, de citiri, de rugăciuni. Să iei aminte la fiecare cuvânt, să urmăreşti
înţelesurile. Aţi priceput? De acolo începe fericirea.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah
Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 277-278)

Domnul îți dă în rugăciune liniște și

bucurie
SFÂNTUL IOSIF DE LA OPTINA CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Când vei simţi asemenea bucurie şi linişte, să te

socoteşti cu tot dinadinsul nevrednic de acest
dar al lui Dumnezeu şi să te mustri cu tot
dinadinsul înaintea Domnului.
Când începi să te rogi, îţi aduci aminte de păcatele tale şi plângi pentru ele. Aşa şi trebuie să
te rogi. Uneori simţi linişte şi bucurie şi crezi că acestea sunt de la vrăjmaşul. Dacă ar fi de la
vrăjmaşul, după spusele Sfinţilor Părinţi, bucuria ar fi confuză, nu ar aduce pace şi linişte în
suflet.

Şi să nu te miri de faptul că Domnul îţi dă în rugăciune pace şi linişte, căci nu întotdeauna

se întâmplă acest lucru după vrednicie, ci după judecăţile neştiute ale lui Dumnezeu. Şi de
aceea, când vei simţi asemenea bucurie şi linişte, să te socoteşti cu tot dinadinsul nevrednic de
acest dar al lui Dumnezeu şi să te mustri cu tot dinadinsul înaintea Domnului, zicând că din
pricina nepăsării tale nu poţi păstra în tine acest dar şi de aceea îl pierzi degrabă. (Starețul
Iosif de la Optina)

(Ne vorbesc stareții de la Optina, Editura Egumenița, pp. 99-100)

De ce se convertesc oamenii?
PĂRINTELE ALEXANDER SCHMEMANN CUVINTE
DUHOVNICEŞTI

Chemarea lui Dumnezeu îi călăuzește pe cei

care doresc să se convertească la credință.
Oamenii sunt convertiţi la Dumnezeu nu pentru că cineva a putut să le dea explicaţii strălucite, ci
pentru că au văzut în El că lumina, bucuria, profunzimea, seriozitatea şi iubirea sunt
singurele care dezvăluie prezenţa şi puterea lui Dumnezeu în lume.

(Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Universul Enciclopedic, București, 1995, p.
113)

Fără dragoste, nu-ți poți găsi odihna

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI CUVINTE DUHOVNICEŞTI

De îndată ce dobândeşti sfânta iubire, totul îţi

este uşor de făcut, uşor de îndurat.
Ascultă, fiică, aceste cuvinte despre nespusa îndrăzneală a iubirii: din iubire Fiul omului se
smereşte, învaţă, îngrijeşte, hrăneşte, adapă, îndreaptă şi cârmuieşte, dă bucurie, îndură
chinuri, iartă şi moare: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea
sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28). Când slujeşte, slujeşte cu bucurie, când este
jertfit se jertfeşte de bunăvoie; fără să-i pese de Sine, ci privind necontenit spre sărbătoarea
iubirii cereşti veşnice, spre celelalte două feţe ale Sfintei Treimi. Este uşor pentru cine are
iubirea. Nil Sinaitul spune: „De îndată ce dobândeşti sfânta iubire, totul îţi este uşor de făcut,
uşor de îndurat. Iar fără dragoste nu este nici odihnă, ci totul îţi este plin de trudă şi cu
neputinţă”.

(Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici, Casiana. Invăţătură despre iubirea in Hristos, Editura

Ileana, Bucureşti, 1999, p. 111)

Cum i-a ferit Hristos pe ucenici de

mândrie?
SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI EDITORIALIȘTII BISERICII

Domnul a subliniat faptul că numai El este

Învăţător al mântuitoarei şi cereştii învăţături, în
adevăratul şi deplinul înţeles al cuvântului.
Fericit bărbatul care nu vrea să fie nimănui învăţător, nici cârmuitor. Asupra unui bărbat ca
acesta veghează trei crăiese cereşti: numele celei dintâi e Irina, al celei de-a doua Sofia, iar
al celei de-a treia Evdoxia. Adică: Pace, Înţelepciune şi Slavă.

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: „Nu vă chemaţi învăţători, că unul este Învăţătorul vostru,
Hristos” (Matei 23, 10).

Voi, care citiţi mereu Sfânta Scriptură, veţi simţi poate povara de a face legătura între această
poruncă limpede şi desluşită şi o altă poruncă: „Mergeţi şi propovăduiţi!”, sau cu
aceea: „Mergând învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19). El îi trimite să înveţe, dar îi opreşte
să se numească învăţători – cum se poate una ca aceasta? Cu adevărat ar fi greu de înţeles aşa
ceva, dacă El nu ar fi zis la sfârşit: „că Unul este Învăţătorul vostru, Hristos”. Iar aceasta
înseamnă: „Eu sunt Învăţătorul, şi învăţătura este a Mea. Eu sunt Învăţătorul Unic al unei
învăţături care este unică, iar voi sunteţi numai propovăduitori ai învăţăturii Mele. Eu am adus
Învăţătura Mea din ceruri şi eu v-am făcut-o cunoscută. Nu aţi găsit-o voi, nici nu aţi descoperit-
o, ci aţi auzit-o şi aţi primit-o de la Mine. Eu sunt Învăţătorul. Al vostru este a împărţi cuvintele
Mele oamenilor, aşa cum aţi împărţit cele cinci pâini pe care Eu le-am blagoslovit şi le-am
înmulţit. Atunci Eu am fost Gazda, iar voi aţi slujit la masa Mea. Acum vă zic: Eu sunt
Învăţătorul, iar voi sunteţi slujitorii cuvântului lui Dumnezeu”.

Prin aceasta, Domnul a vrut întâi de toate să întărească faptul că numai El este Învăţător al
mântuitoarei şi cereştii învăţături, în adevăratul şi deplinul înţeles al cuvântului; în al doilea rând,
a vrut să-i ferească din vreme pe ucenici de mândrie – de care nu se pot feri cei ce singuri îşi zic
dascăli ai învăţăturii izvidite de ei; şi, în al treilea rând, fiind doar propovăduitori şi purtători ai
învăţăturii lui Dumnezeu, nu a lor, trebuia să fie cu mare luare aminte ca să predanisească după
cum au primit, nimic adăugând, nimic scoţând.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin fereastra temniţei, Editura
Predania, Bucureşti, 2007, pp. 45-46)

Copilul nu vrea să învețe. Ce-i de făcut?

PĂRINTELE VASILIOS THERMOS CREŞTEREA COPIILOR

Începutul este dialogul. Trebuie să înţelegem

ce i s-a întâmplat şi să luăm măsurile
necesare. Dacă va fi nevoie de meditaţii, poate
îl vor ajuta. Dacă este doar o problemă
psihologică şi trebuie să reînveţe să iubească
studiul, poate îl ajută să stăm lângă el şi să îl
ajutăm să redobândească drag de învăţat. Ar
putea ajuta şi dacă am avea un contact mai
des cu profesorul, cu învăţătorul. Sunt multe
elementele care ar putea ajuta.
Există situaţii în care copilul nu vrea să înveţe. Noi nu suntem specialişti, ca să cercetăm toate
motivele, să înţelegem de ce nu învaţă. Este foarte greu pentru noi, şi cedăm. Dacă vedem că nu
vrea, să nu-l forţăm, să nu-l punem să înveţe, deşi el vrea numai să se joace? Ce să facem în
situaţiile astea?

Este o problemă grea, pe care nu cred că avem timp să o dezbatem pe larg. Am adus-o în discuţie
doar pentru faptul că multe lucruri le interzicem în numele creştinismului. Tema este complexă,
deoarece un copil îşi poate schimba dispoziţia faţă de şcoală şi de învăţătură. Pot fi lucruri care
îl tulbură la şcoală, un eşec poate să-l descurajeze, pot fi lucruri de care n-avem habar.
Poate a zis ceva şi copiii au râs de el, iar profesorul nu a reacţionat corect. Sau să fi citit sau să fi
scris greşit ceva şi de acolo să se descurajeze, lucruri pe care nu le putem şti.

Totuşi, nu putem să lăsăm lucrurile aşa. Nu putem spune: „Nu vrei să înveţi, nu învăţa!”
Desigur că nu. Începutul este dialogul. Trebuie să înţelegem ce i s-a întâmplat şi să luăm
măsurile necesare. Dacă va fi nevoie de meditaţii, poate îl vor ajuta. Dacă este doar o problemă
psihologică şi trebuie să reînveţe să iubească studiul, poate îl ajută să stăm lângă el şi să îl ajutăm
să redobândească drag de învăţat. Ar putea ajuta şi dacă am avea un contact mai des cu
profesorul, cu învăţătorul. Sunt multe elementele care ar putea ajuta.

Important este să nu ne satisfacem nouă anumite dorinţe în numele lui Dumnezeu, să nu-L facem
pe Dumnezeu paznic, poliţist, Care interzice anumite lucruri care nouă nu ne convin la ceilalţi,
deoarece nu corespund imaginii noastre despre o familie creştină. Şi în exemplul acesta motivele
noastre ne privesc pe noi, de cele mai multe ori acţionăm aşa pentru că ne ruşinăm când mergem
la şcoală şi luăm mediile proaste ale copilului, şi primim reproşurile profesorilor. Prioritate are
copilul, cu nevoile lui, cu personalitatea lui, iar acolo Dumnezeu cu siguranţă este
compătimitor, ne stă alături, şi nu are rolul de Bau-Bau.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, Editura Sophia, Bucureşti,
2009, pp. 257-258)

Să facem milostenie cu oamenii cu

adevărat nevoiași, nu cu aceia către care
avem „obligații”
ARHIMANDRITUL EPIFANIE TEODOROPULOS CUVINTE
DUHOVNICEŞTI

Chiar şi la mesele pe care le facem, îi chemăm

şi îi cinstim pe prietenii noştri, care ne vor
răsplăti şi ei asemenea. Nu ne-am dus să căutăm
vreun sărac, care nu are ce mânca, şi să-i
spunem: „Nu vii la noi, să mănânci ceva?”.
Întrucât Evanghelia spune că va trebui ca virtutea noastră să prisosească mai mult decât cea a
cărturarilor şi Fariseilor (Matei 5, 20), care dădeau săracilor zeciuială din toate cele ce aveau, noi
suntem chemaţi la a da mai mult de atât din veniturile noastre. Din păcate, mulţi Creştini cred
că dând câteva monede fac prin aceasta milostenie.

Spunea un Stareţ: „Pe noi, creştinii, ar trebui să ne ia cineva şi să ne arunce în mare. Nici
măcar ca fariseii nu suntem şi nu facem. Cine dă o zecime din câştigurile sale?”. Eu unul nu
ştiu, nu pot osândi, însă cred că cei mai mulţi n-o facem. De abia de aici încolo, dând a zecea
parte şi ceva pe deasupra, începem să ne depărtăm de fariseism şi intrăm încet-încet în
creştinism.

Ne-am întrebat vreodată dacă nu cumva mâncarea noastră este de lux? Dacă viaţa noastră este
simplă? Suntem, însă, nişte ipocriţi. Chiar şi la mesele pe care le facem, îi chemăm şi îi
cinstim pe prietenii noştri, care ne vor răsplăti şi ei asemenea. Nu ne-am dus să căutăm
vreun sărac, care nu are ce mânca, şi să-i spunem: „Nu vii la noi, să mănânci ceva?”. Ne
este teamă că ne va umple casa de „duhoare”. Uneori, îi poţi auzi chiar şi în Biserică pe unii că
zic: „Vai, ce pute omul ăsta, care nu are ce mânca!”. Care dintre noi, cei îmbisericiţi, a spus
cuiva, aici, în biserica noastră: „Hai la mine acasă să faci o baie, să te speli; o să-ţi găsim şi
ceva rufe curate, ca să te schimbi. Apoi, îţi dăm ceva de mâncare şi poţi să te duci”? Nu facem
nimic din toate acestea. Suntem nişte creştini de duminică şi se pare că în zadar vorbim aici.

Dragostea este principala trăsătură a creştinului adevărat. Domnul a spus: „Întru aceasta vor
cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). Omul care
nu-i ajută pe cei aflaţi în nevoie, „celui lipsit” (Efeseni 4, 28; Tit 3, 14; I Ioan 3, 17), nu are
dragoste. Şi dacă nu are dragoste, îi lipseşte trăsătura adevăratului creştin. Adică nu este
creştin. Iar milostenie nu înseamnă să dăm 50 sau 100 de drahme, ci să ne lipsim de ceva,
să renunţăm la o nevoie personală mai puţin însemnată, pentru a împlini nevoia de primă
necesitate a altcuiva.

(Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm,
Editura Predania, București, 2010, pp. 52-53)

Cine e fata de care vrei să-ți bați joc?

ARHIMANDRITUL EPIFANIE TEODOROPULOS CĂSĂTORIE

Un tânăr, pe care un prieten al său tot îl îndemna

să-și găsească o „iubită” cu care să păcătuiască,
simțindu-se presat și deranjat de insistențele
acestea, a mers să ceară sfat de la un stareț. Iar
Părintele i-a oferit soluția perfectă pentru
amândoi.
Un oarecare fiu duhovnicesc al Stareţului consemnează:

‒ Părinte, în discuţiile pe care le am cu un coleg, acesta mă tot îndeamnă să-mi găsesc o

prietenă; nu mă ispiteşte, dar mă deranjează. Ce să-i spun ca să înceteze?
‒ Are soră prietenul tău?

‒ Are, Părinte.

‒ Să-i faci ceea ce a făcut un oarecare episcop prietenului său pentru acelaşi motiv. Spune-i: „În
regulă! Dar îmi vei face un hatâr. Mă ştii ce băiat bun sunt. De aceea, să-mi dai pentru o
seară pe sora ta”. Spune-i aşa şi vom vedea ce va urma.

În cealaltă zi, am pus în aplicare planul Stareţului. Prietenul meu a început cele obişnuite ale
sale.
‒ Prietene, i-am spus, ce să caut să aflu prietenă? Nu-mi dai pentru o seară pe sora ta, şi apoi
vom vedea?

Prietenul meu s-a tras înapoi şocat! Şi îndată a reacţionat:

‒ Nu pe sora mea! Ce crezi?
‒ De ce nu pe sora ta? am răspuns eu. Oare o alta, pe care vrei s-o găsesc, nu este sora sau
fata cuiva? De ce, bre X, pe sora altuia o vrei ca să te distrezi, iar pe a ta o protejezi? Vezi că
greşeşti?

De atunci, prietenul meu n-a mai scos o vorbă despre prietenă. Iar eu, bucuros, am spus
Stareţului rezultatul:
‒ Părinte, planul a acţionat ca un trăsnet.
Iar Stareţul a spus, zâmbind:
‒ Hm, ce credea tânărul?

(Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Crâmpeie de viață, Editura Evanghelismos, București,

2003, pp. 122-123)

Iertarea și îngăduința sunt

indispensabile în viața de familie
PR. PAVEL GUMEROV CĂSĂTORIE

În general, viaţa de familie e imposibilă fără

iertare, fiindcă între soţi, copii, părinţi există
cea mai mare apropiere cu putinţă, ei
interacţionează foarte strâns şi, din păcate,
această interacţiune nu constă numai din
momente plăcute. Şi capacitatea de a ierta, de a
fi îngăduitor faţă de neputinţele celorlalţi, este o
deprindere foarte preţioasă pentru omul de
familie.
Orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi, împreună cu
orice răutate; ci fiţi buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat
vouă în Hristos”. (Efeseni 4, 31-32)

Capacitatea de a ierta şi de a cere iertare este o însuşire a omului puternic şi generos. În limba
rusă, la despărţire se spune: „Iartă”. Adică cerem iertare pentru toate lucrurile cu care l-am
necăjit pe celălalt, cu voie sau fără voie, în vremea petrecută împreună.

Iertarea este o însuşire dumnezeiască, fiindcă Domnul a săvârşit cel mai mare act de iertare: nu
doar că i-a iertat pe oamenii cei păcătoşi, ci S-a şi răstignit pentru păcatele noastre pe cruce. Iar
noi, care purtăm chipul lui Dumnezeu, fiind zidiţi după acest chip, trebuie să învăţăm de la El
iertarea. De aceea ne spune şi Sfântul Apostol Pavel: iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-
a iertat vouă în Hristos (Efeseni 4, 31). Ranchiuna nu numai că nu ne îngăduie să comunicăm cu
oamenii, ci şi pune piedică între noi şi Dumnezeu: Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-
va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru
nu vă va ierta greşalele voastre (Matei 6, 14-15).

În general, viaţa de familie e imposibilă fără iertare, fiindcă între soţi, copii, părinţi există
cea mai mare apropiere cu putinţă, ei interacţionează foarte strâns şi, din păcate, această
interacţiune nu constă numai din momente plăcute. Şi capacitatea de a ierta, de a fi îngăduitor
faţă de neputinţele celorlalţi, este o deprindere foarte preţioasă pentru omul de familie.

„Dobândeşte duh de pace, şi în jurul tău se vor mântui mii”, a spus marele nostru sfânt Serafim
din Sarov. Pentru mulţi, cuvintele acestea par un ideal absolut inaccesibil – dar dacă în familie s-
a creat, de exemplu, o situaţie grea, tensionată, dacă există vrăjmăşie, dar măcar unul singur
începe să se poarte altfel, adică să dobândească măcar cât de cât duhul păcii şi al iertării, dacă nu
va răspunde la rău cu rău, dacă va înceta să se mai supere şi să se simtă jignit, dacă îi va iubi pe
toţi, atmosfera din familie se va schimba în bine. Şi oamenii din jurul lui se vor schimba, văzând
dispoziţia lui paşnică.

Iertarea, îngăduinţa sunt însă indispensabile în viaţa de familie nu numai în probleme atât
de globale, ci şi, literalmente, în cele de zi cu zi, până şi la nivelul mărunţişurilor domestice.

De pildă, unele femei sunt foarte înclinate spre ordine în toate privinţele, au un fel de „complex
al perfecţionistului”, şi vor să ţină totul sub control, însă membrii familiei nu vor să le asculte şi
să li se supună. Aceasta le provoacă un sentiment de ciudă şi nemulţumire permanentă. Dacă
doamnele respective vor înţelege însă că ordinea nu e nici pe departe lucrul principal în viaţă, că
poţi să-ţi permiţi ţie însuţi şi celor din jur lipsa perfecţiunii, că lumea nu se va duce de râpă dacă
îţi îngădui să te abaţi un pic de la ordinea pe care ţi-ai stabilit-o, viaţa lor şi a membrilor familiei
lor se va schimba, fără îndoială, în bine.

N-are decât să nu fie în casă atâta curăţenie, în schimb o să fie mai multă pace. Pedanteria
poate distruge bunele relaţii. O femeie îmi povestea că se supăra foarte tare pe soţul ei pentru că
acesta, în pofida rugăminţilor ei, nu reuşea deloc să se obişnuiască să stoarcă pasta din tub de la
capăt, nu de la mijloc. Văzând că din această cauză se amărăşte foarte tare şi îşi pierde pacea cu
soţul ei, a inventat următoarea metodă simplă: a început să cumpere două tuburi – unul pentru ea,
altul pentru soţ. Acum, fiecare îşi stoarce pasta aşa cum vrea. Principalul este că a învățat lecţia,
a înţeles că nu trebuie să-și otrăvească viaţa şi să le otrăvească viaţa şi celor dragi din pricina
unei asemenea bagatele.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, Editura Sophia, București,
2013, p. 170-172)

Bogăţia de a fi cinstit
SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR, ARHIEPISCOPUL
CONSTANTINOPOLULUI CUVINTE DUHOVNICEŞTI

E de preferat sărăcia în locul bogăţiei pentru cei

ce nu ştiu să-şi crească copiii aşa cum trebuie.
A-i dori să-ţi laşi copilul bogat? Învaţă-l să fie cinstit, pentru că numai aşa îşi va putea păstra
averea. Şi, chiar dacă n-o mai sporeşte, n-o va micşora pe cea dobândită. Dacă, însă, e viclean şi
dacă-i laşi moştenire bogăţii nemăsurate, atunci fii sigur că nu va şti să le păstreze. Dimpotrivă, îl
vei face să fie mai rău decât cei ajunşi la sărăcia cea mai neagră. E de preferat sărăcia în locul
bogăţiei pentru cei ce nu ştiu să-şi crească copiii aşa cum trebuie. Aceasta pentru că sărăcia îi
ţine aproape de virtute fară voia lor, în timp ce bogăţia nu-i lasă să fie înţelepţi nici dacă ar dori-
o, ci îi distruge, împingându-i spre rele şi nenorociri nenumărate.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor, Ed. Agapis, 2010, p. 39)

Cea mai fericită căsnicie din lume – cea

în care soții se iubesc și se respect
SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR, ARHIEPISCOPUL
CONSTANTINOPOLULUI/CĂSĂTORIE
Nu există lucru mai bun precum căsnicia şi
conlucrarea de acest fel: respect din partea
femeii, iubire din partea bărbatului. Desigur,
femeia care-l respectă pe bărbat îl şi iubeşte. Îl
respectă ca pe capul ei şi-l iubeşte ca pe un
mădular, de vreme ce şi capul este tot un
mădular al trupului. Aşadar, în felul acesta
Dumnezeu a stabilit ca femeia să i se supună
bărbatului, ca să existe pace şi înţelegere între
ei. 
Dar şi în ceea ce vă priveşte, fiecare dintre voi să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi, iar
femeia spre bărbat să se-nfioare” (Efeseni 5, 33). Nu se arată aici doar dragoste, ci şi respect.
(...) Nu există lucru mai bun precum căsnicia şi conlucrarea de acest fel: respect din partea
femeii, iubire din partea bărbatului. Desigur, femeia care-l respectă pe bărbat îl şi iubeşte. Îl
respectă ca pe capul ei şi-l iubeşte ca pe un mădular, de vreme ce şi capul este tot un mădular al
trupului. Aşadar, în felul acesta Dumnezeu a stabilit ca femeia să i se supună bărbatului, ca
să existe pace şi înţelegere între ei.

Căci nicăieri unde sunt mai mulţi stăpâni nu există pace. Unul trebuie să fie stăpânul. Aceasta o
observăm peste tot. Oricum, acolo unde există oameni duhovniceşti există şi pace. De pildă,
primii creştini ai Ierusalimului erau 5000 de oameni, dar aveau o inimă şi un suflet. Şi nimeni nu
considera că vreunul dintre bunurile lui era doar al său, ci se supuneau unul altuia. Acest lucru
arată înţelepciune şi respect faţă de Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Editura Egumeniţa, pp. 111-112)

Cărțile duhovnicești – hrană pentru viața

de familie
DAVID ŞI MARY FORD, SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR,
ARHIEPISCOPUL CONSTANTINOPOLULUI CĂSĂTORIE
În legătură cu stăruitoarele îndemnuri de a citi
cât mai des cu putinţă Sfânta Scriptură,
îndemnuri adresate de Sfântul Părinte mirenilor,
în Omilia XXI la Facere: „Nu, vă rog, să nu ne
înşelăm singuri, ci cu cât suntem prinşi mai mult
de aceste griji (de creșterea copiilor), cu atât mai
mult să primim leacurile citirii Dumnezeieştilor
Scripturi”.
Deoarece cei care trăiesc în lume se confruntă în fiecare zi cu mai multe greutăţi decât monahii,
Sfântul Părinte Ioan Hrisostomul precizează următoarele:

„Pustnicii nu au trebuinţă de ajutorul şi mângâierea Sfintei Scripturi la fel de mult ca cei care se
află în mijlocul vârtejului unei existenţe zbuciumate... Pustnicii se ţin departe de luptă, prin
urmare ei nu sunt răniţi prea des. Dar voi staţi totdeauna în prima linie a bătăliei” (Omilia III la
Fericitul Lazăr).

În legătură cu stăruitoarele îndemnuri de a citi cât mai des cu putinţă Sfânta Scriptură, îndemnuri
adresate de Sfântul Părinte mirenilor, în Omilia XXI la Facere: „Nu, vă rog, să nu ne înşelăm
singuri, ci cu cât suntem prinşi mai mult de aceste griji (de creșterea copiilor), cu atât mai
mult să primim leacurile citirii Dumnezeieştilor Scripturi”.

Omilia IX la Coloseni: „Luaţi seama, vă rog cu multă stăruinţă, toţi cei care sunteţi prinşi în
vâltoarea acestei vieţi şi faceţi-vă rost de cărţile care sunt cu adevărat doctorii pentru suflet..., din
Noul Testament cel puţin Evangheliile şi Faptele Apostolilor să vă fie învăţători statornici”. În
Omilia XXI la Efeseni, referindu-se la copii, spune: „Să-i îndemnăm de la o vârstă cât mai
fragedă să se îndeletnicească cu citirea Sfintelor Scripturi”.

(David C. Ford, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere din limba
engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 157-158)

Să-I mulțumești lui Dumnezeu și pentru

cele mai mari încercări
SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR, ARHIEPISCOPUL
CONSTANTINOPOLULUI CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Câte laude nu i se cuvin lui Iov, care chiar dacă
a pierdut dintr-odată tot ce agonisise prin muncă
cinstită, nu și-a pierdut nădejdea în Dumnezeu și
nu a încetat să-I mulțumească?
Lumea îl cunoaște astăzi (pe Iov – n.n.), după atâtea și atâtea veacuri, nu pentru că dădea din
averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru
că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc
din cer și a ars toate turmele sale, el L-a slăvit pe Dumnezeu. Înainte, îmbrăcându-i pe săraci, era
milostiv; după aceea, slăvindu-l pe Dumnezeu pentru nenorocirea sa, s-a făcut purtător al
înțelepciunii cerești. Înainte îi miluia pe săraci, după aceea L-a slăvit pe Dumnezeu. Nu a spus
în sine: De ce am pățit toate acestea? De ce s-au pierdut turmele mele din care hrăneam mii de
oameni? Și dacă eu nu eram vrednic să mă bucur de o asemenea avere, de ce nu S-a milostivit
Dumnezeu măcar de săraci? Nici un asemenea gând nu i-a trecut prin cap. Dimpotrivă,
cunoscând că Dumnezeu pe toate le rânduiește spre folosul nostru, I-a mulțumit. Să-I
mulțumești lui Dumnezeu atunci când totul îți merge bine nu este un lucru de mirare. Dar
să-I mulțumești pentru încercările cele mai mari este minunat și vrednic de laudă.

Dacă cei care s-au îmbogățit prin nedreptăți și furturi sunt cuprinși de o mare tristețe și
deznădejde atunci când pierd fie și o parte mică din averea lor, câte laude nu i se cuvin lui Iov,
care chiar dacă a pierdut dintr-odată tot ce agonisise prin muncă cinstită, nu și-a pierdut nădejdea
în Dumnezeu și nu a încetat să-I mulțumească? 

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, p. 266-267)

Domnul îți dă în rugăciune liniște și

bucurie
SFÂNTUL IOSIF DE LA OPTINA CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Când vei simţi asemenea bucurie şi linişte, să te

socoteşti cu tot dinadinsul nevrednic de acest
dar al lui Dumnezeu şi să te mustri cu tot
dinadinsul înaintea Domnului.
Când începi să te rogi, îţi aduci aminte de păcatele tale şi plângi pentru ele. Aşa şi trebuie să
te rogi. Uneori simţi linişte şi bucurie şi crezi că acestea sunt de la vrăjmaşul. Dacă ar fi de la
vrăjmaşul, după spusele Sfinţilor Părinţi, bucuria ar fi confuză, nu ar aduce pace şi linişte în
suflet.

Şi să nu te miri de faptul că Domnul îţi dă în rugăciune pace şi linişte, căci nu întotdeauna

se întâmplă acest lucru după vrednicie, ci după judecăţile neştiute ale lui Dumnezeu. Şi de
aceea, când vei simţi asemenea bucurie şi linişte, să te socoteşti cu tot dinadinsul nevrednic de
acest dar al lui Dumnezeu şi să te mustri cu tot dinadinsul înaintea Domnului, zicând că din
pricina nepăsării tale nu poţi păstra în tine acest dar şi de aceea îl pierzi degrabă. (Starețul
Iosif de la Optina)

(Ne vorbesc stareții de la Optina, Editura Egumenița, pp. 99-100)

Cum să mă mulțumesc cu propria

condiție?
SFÂNTUL CUVIOS ISAAC SIRUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Adu-ţi mereu aminte de cei ce te întrec în

virtute, ca să vezi că mai ai mult, până să ajungi
la măsura lor. Şi gândeşte-te mereu la necazurile
cele mari ale celor necăjiţi şi scârbiţi, ca să dai
mulţumită cuvenită pentru (necazurile) cele mici
şi de nimic în care te afli, şi să le rabzi cu
bucurie.
Mulţumirea din partea primitorului stârneşte pe dăruitor să dea dăruiri mai mari decât cele dintâi.
Cel ce nu se mulţumeşte pentru cele mici, este neadevărat şi nedrept şi în cele mari. Cel
bolnav, care-şi cunoaşte boala sa, e dator să-şi caute lecuirea. Iar cel ce durerea şi-o mărturiseşte,
se apropie de tămăduire şi lesne va afla vindecare. Inima învârtoşată prisoseşte de durere şi
chinul unui bolnav, care se împotriveşte medicului, sporeşte. Nu este păcat neiertat, dar este
păcat nepocăit. Darul nu rămâne nesporit, numai să mulţumim, pentru el. Nebunul (cel fără de
minte) socoteşte totdeauna mică partea lui.

Adu-ţi mereu aminte de cei ce te întrec în virtute, ca să vezi că mai ai mult, până să ajungi la
măsura lor. Şi gândeşte-te mereu la necazurile cele mari ale celor necăjiţi şi scârbiţi, ca să dai
mulţumită cuvenită pentru (necazurile) cele mici şi de nimic în care te afli, şi să le rabzi cu
bucurie. Când eşti biruit şi legat în lanţuri de trândăvie şi de lene şi eşti ţinut de vrăjmaşul în
stare de grea ticăloşire şi în lucrarea cea urâtă a păcatului, adu-ţi aminte în inima ta de vremea
dinainte, când erai sârguincios şi plin de grijă chiar în lucrurile cele mai mărunte, adu-ţi aminte
de nevoinţa pe care o făceai şi de râvna cu care te porneai împotriva celor care ar fi dorit să-ţi
împiedice calea (călătoria). Paralel cu aceasta însă, gândeşte-te şi la suspinele pe care le scoteai
din pricina greşalelor tale, pe care le săvârşeai din lene (lipsa de grijă) şi cum din toate acestea
primeai cunună de biruinţă.

Căci prin atâtea asemenea gânduri, sufletul se deşteaptă ca dintr-un adânc, și se îmbracă în
flacăra râvnei şi se ridică din întunericul lui, ca şi cum ar învia din morţi, şi se înalţă, şi se
întoarce la rânduiala lui cea de mai înainte, luptând cu căldură împotriva diavolului şi a
păcatului.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 146-147)

A noua poruncă ‒ Să nu mărturiseşti strâmb

MONAHUL AGAPIE CRITEANUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Dacă ai mărturisit strâmb spre a face rău

aproapelui, sau ai vădit vreo greșeală a lui, sau
ai clevetit, sau ai dat auzul tău clevetitorului.
Această poruncă are două ramuri. În cea dintâi sunt păcatele care se fac la judecată de către
judecători, grefieri, notari, cei care se judecă şi martori. Iar în ramura a doua sunt defăimările,
osândirile, clevetirile, batjocurile, grăirea de rău şi ocările împotriva aproapelui.

La cea dintâi mărturiseşte în câte minciuni ai căzut, iar la cea de a doua, dacă ai mărturisit strâmb
spre a face rău aproapelui, sau ai vădit vreo greșeală a lui, sau ai clevetit, sau ai dat auzul tău
clevetitorului, sau ai ocărât, sau ai semănat sminteli între fraţi ca să-i învrăjbești, sau ai făcut
mijloc prin vicleniile tale, de-ai câştigat la judecată lucru nedrept, şi alte asemenea. La această
pricină nu păcătuieşti numai tu, ci şi toţi câţi ţi-au ajutat şi împreună au lucrat, şi mai ales
mijlocitorii şi avocaţii, care sunt datori să plătească toată paguba acelui sărac care a pierdut
dreptul lui, din pricina acestora. Iar despre dragostea cea către aproapele, nu scriu aici în parte,
fiindcă la alt loc am spus despre acestea, dar şi aceste porunci, cele mai multe, sunt pentru
folosul aproapelui.

(Monahul Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 343)

Omul e făptură liberă, euharistică şi
socială
MITROPOLITUL KALLISTOS WARE CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Fiinţa umană este creată după chipul Sfintei Treimi, adică după chipul lui Dumnezeu Unul
în trei Feţe. Deci, omul este chemat să se exprime, ca şi Dumnezeu, comunitar sau în
comuniune. 

Omul, făptură liberă şi euharistică, mai are şi o a treia însuşire definitorie: este o făptură
socială. Este, cum îl numeşte Aristotel, o „vieţuitoare politică” căci nu devine cu adevărat el
însuşi, cu adevărat uman decât trăind în cetate, adică într-o comunitate organizată social. Chiar şi
pustnicul se pregăteşte pentru viaţa de singurătate trăind mai întâi viaţa de comuniune dintr-o
mănăstire. Omul este „dialogal”. Cum scrie John Macmurray: „Omul începe să existe numai în
momentul în care comunică, cel puţin, cu un al doilea”.

Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facera 1, 26). „Să facem
om”. Pentru Părinţii Răsăritului, aceasta înseamnă împreună-lucrarea Preasfintei Treimi. Fiinţa
umană este creată după chipul Sfintei Treimi, adică după chipul lui Dumnezeu Unul în trei Feţe.
Deci, omul este chemat să se exprime, ca şi Dumnezeu, comunitar sau în comuniune. Aşa
cum Dumnezeu nu este o monadă izolată, ci o unime de trei Persoane ce se conţin veşnic Una pe
Alta într-o mişcare de necurmată iubire reciprocă, nici omul nu devine cu adevărat el însuşi – pe
deplin om după chipul lui Dumnezeu – decât atunci când trăieşte în şi pentru aproapele său.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 39-40)

Sensul comuniunii personale – faţă către faţă, de la persoană la persoană

MITROPOLITUL KALLISTOS WARE CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Datoria noastră de creştini este tocmai afirmarea valorii supreme a părtăşiei directe, a
întâlnirii reale, de la persoană la persoană, nu de la maşină la maşină. 

Trăim într-o societate tot mai rece şi mai marcată de singurătate. De aceea, în calitatea noastră de
creştini, suntem chemaţi să reafirmăm sensul comuniunii personale. Trebuie să ne opunem
stăpânirii maşiniste. Într-o zi, cineva s-a dus la psihiatru. Acesta i-a zis: „Mă concentrez mai bine
dacă nu vă privesc în faţă. Întindeţi-vă pe canapea, iar eu voi sta în spatele acestei draperii”.
După un timp, simţind o prea mare linişte în spatele draperiei, pacientul devine suspicios. S-a
ridicat şi, mergând în vârful picioarelor, a dat încetişor draperia deoparte. Bănuiala sa era
întemeiată. Acolo era într-adevăr un scaun, dar pe el se afla un casetofon care-i înregistra
spusele. Psihiatrul dispăruse prin uşa aflată în spatele scaunului. Pacientul nu s-a tulburat prea
tare deoarece îşi avea povestea vieţii înregistrată pe o casetă, căci o spusese de mai multe ori
diferiţilor psihiatri pe care-i consultase. Şi-a scos propriul casetofon din servietă, a instalat
caseta, l-a pus pe canapea, i-a dat drumul şi a plecat să bea o cafea într-o cafenea aflată pe
cealaltă parte a străzii. Aici l-a găsit şi pe medic cu un pahar în faţă. S-a apropiat şi s-a aşezat la
aceeaşi masă. „Păi, a protestat psihiatrul, aici ar trebui să fiţi? Nu pe canapeaua din cabinet
povestindu-vă viaţa?”. „Nu vă faceţi griji, i-a răspuns pacientul, casetofonul meu vorbeşte
casetofonului dumneavoastră”. Datoria noastră de creştini este tocmai afirmarea valorii supreme
a părtăşiei directe, a întâlnirii reale, de la persoană la persoană, nu de la maşină la maşină. Faţă
către faţă.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 42)

O formă non-fizică a abuzării: neglijarea copilului

CRISTINA STURZU CREŞTEREA COPIILOR

În ultimele decenii au avut loc progrese importante în înţelegerea mecanismelor de
dezvoltare a copilului, a rolului fundamental al familiei şi anturajului, factorilor negativi,
inclusiv rolul abuzului emoţional, stresului din perioadele timpurii de viaţă şi al altor
factori vătămători de mediu asupra dezvoltării şi creşterii.

În ultimele decenii au avut loc progrese importante în înţelegerea mecanismelor de dezvoltare a

copilului, a rolului fundamental al familiei şi anturajului, factorilor negativi, inclusiv rolul
abuzului emoţional, stresului din perioadele timpurii de viaţă şi al altor factori vătămători de
mediu asupra dezvoltării şi creşterii. Cea mai frecventă formă de maltratare a copiilor este şi cea
mai puţin dezbătută şi conştientizată: neglijarea nevoilor fizice şi psiho-emoţionale ale copilului
de către adultul responsabil de creşterea sa.

Neglijarea este o formă non-fizică a abuzului psihic şi reprezintă incapacitatea sau refuzul
adultului de a asigura dezvoltarea copilului în toate aspectele vieţii sale. Ea poate fi de mai
multe feluri: alimentară, vestimentară, neglijarea igienei, medicală, neglijarea educaţională –
neînscrierea copilului la grădiniţă/şcoală, lipsa preocupării părinţilor pentru stimularea
intelectuală a copilului, inconsecvenţa sistemului de pedepse şi recompense, lipsa de urmărire a
progreselor şcolare; neglijarea emoţională – poate cea mai frecventă şi cea mai insidioasă formă
de neglijare – lipsa atenţiei din partea adultului pentru copil, lipsa contactelor fizice, a semnelor
de afecţiune, a cuvintelor de apreciere; părăsirea copilului/abandonul reprezintă cea mai gravă
formă de neglijare şi abuz.

Neglijarea are efecte psiho-fizice şi poate fi întâlnită chiar şi în familiile înstărite, unde copiilor
aparent nu le lipseşte nimic. Astfel de cazuri se văd când părinţii lipsesc mult de acasă, când nu
mai au timp şi energie ca să asculte nevoile reale ale copiilor lor, când nu reuşesc să fie alături de
ei în etapele de dezvoltare prin care trec.

Când copiii mint

CRISTINA STURZU CREŞTEREA COPIILOR

Ca părinţi, probabil că v-aţi confruntat măcar o dată cu o situaţie de genul „a venit un
piticuţ şi a spart cana”. Psihologii spun că există mai multe motive pentru care un copil
poate ajunge la minciună. Când e vorba de preşcolari, spre exemplu, aceştia fac cu greu
diferenţa între situaţii reale şi imaginare. Pe măsură ce cresc însă, copiii încep să mintă
pentru a scăpa de probleme în care singuri au intrat, să-şi păstreze o imagine bună ori să
obţină ceva ce-şi doresc. De asemenea, uneori copiii mint pentru a câştiga controlul asupra
unei situaţii ori pentru a evita un conflict.

Suntem mincinoşi din naştere? Psihologii spun că începem să minţim în jurul vârstei de 3 ani,
deoarece atunci putem să ne imaginăm lucruri. Pe la 4 ani, copiii încep să-şi susţină minciuna, iar
pe la 7-8 ani ei devin atât de stăpâni pe situaţie, încât cu greu îi poţi prinde.

Dar ce este minciuna?

A le defini copiilor ce este minciuna poate fi foarte folositor atunci când vrem să combatem acest
comportament în familie. Unii cred că a minţi înseamnă a spune ceva ce nu e adevărat. Dar nu e
doar atât. Minciuna e folosită cu intenţia de a înşela. Majoritatea dintre noi avem tendinţa de a
exagera, de a „înfrumuseţa” o situaţie cu propria percepţie despre ea, atunci când o descriem
altora. De aceea, avem nevoie să-i învăţăm de copii limita între expunerea ca percepţie proprie şi
minciună. Psihologii spun că unul dintre lucrurile pe care trebuie să le spunem copiilor este acela
că e important să ne comunice faptele clar, concret, iar dacă vor să mai adauge ceva care cred
că s-a întâmplat sau ar fi vrut să se întâmple, să realizeze că acest lucru este „în plus”. Acest
lucru diferenţiază între fapte şi percepţia copilului despre acele fapte. Spre exemplu, copilul vine
acasă şi spune că „Doamna a ţipat toată ziua la noi”. E puţin probabil ca într-adevăr doamna
învăţătoare să ţipe o zi întreagă la copii, de aceea întrebări de clarificare îl pot ajuta pe acesta pe
de o parte să nu mintă, pe de altă parte să nu alunece în generalizări care nu-i sunt de folos: „mai
exact, când anume a ţipat?”, „a ţipat şi în timpul orelor, şi în pauze?” S-ar putea să vă spună că
de fapt s-a enervat la ora de ştiinţe că un copil a făcut o boacănă (poate chiar el) şi a fost singurul
la care a ţipat, o singură dată, întreaga zi. Pe scurt, părintele are nevoie de înţelepciunea de a
cerceta inima copilului în fiecare situaţie, să ceară de la Domnul puterea pentru asta, pentru a
face paşii necesari spre încurajarea onestităţii.

Dincolo de minciuni

A minţi este o problemă care iese din inimă: Ieremia spune că „Inima omului este mai vicleană
decât orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte?” (Ieremia 17, 9)

Psihologii recomandă părinţilor să aibă în vedere trei lucruri atunci când vine vorba despre
minciunile copiilor: primul, că tendinţa de a înşela e mai mare decât tăria de caracter, al doilea,
că minciuna e o scurtătură, pentru că adevărul presupune muncă, iar al treilea, că cei mici nu au
întotdeauna încredere să spună adevărul atunci când sunt ispitiţi să mintă.

O modalitate prin care părinţii îşi pot ajuta copiii să învingă minciuna e propriul comportament
onest. Atunci când spun ceva, acel lucru să fie adevărat. Iar când n-au spus întregul adevăr într-o
situaţie, să le mărturisească acest lucru copiilor. Este destul de greu, dar foarte folositor pentru
copii. Şi, mai ales, să nu încerce să-şi corecteze copiii atunci când ei înşişi mint. Să lucreze ei
înşişi la propria problemă şi să lucreze şi cu copiii în aceeaşi măsură. Exemplul propriu e şi în
această situaţie cel mai bun profesor. Cerându-le copiilor să atingă un standard pe care părinţii
înşişi nu-l pot atinge este un efort fără sens. Atunci când cădem, există pocăinţă şi iertare.
Arătaţi-le şi copiilor că a fi părinţi aşa cum îi place Domnului presupune smerenie,
recunoaştere, acceptare a propriilor neputinţe.

Îmbrăţişând adevărul

O primă consecinţă a minciunii este, paradoxal, tocmai stricarea relaţiilor (pe care poate că
vrem să le protejăm apelând la acest „instrument”), iar acest lucru este imperios necesar ca să-l
afle şi copiii noştri. Sfântul Ioan Scărarul spune că „Minciuna este nimicirea dragostei“. Cu
siguranţă, ei înşişi vă vor putea da exemple din propria experienţă de astfel de situaţii în care
colegi sau prieteni au avut de suferit în urma minciunii. Dar şi onestitatea, folosită nepriceput,
poate duce la stricarea relaţiilor.

A-l ajuta pe copil să îmbrăţişeze adevărul într-o cultură în care onestitatea pare ceva exotic
poate fi o adevărată provocare. Spre exemplu, un copil se întoarce de la o aniversare a unui
coleg, la care nu s-a simţit în largul său. Cu siguranţă, a doua zi la şcoală se va vorbi despre acea
petrecere. Să spună că s-a simţit foarte bine este o minciună. Dar a spune că s-a simţit rău poate
fi perceput ca nepoliticos, ori poate răni sentimentele prietenului. Copilul se poate simţi într-o
astfel de situaţie prins între ciocan şi nicovală. Care ar fi un răspuns mai potrivit în această
situaţie? Puteţi învăţa copilul să se axeze pe situaţiile care i-au făcut plăcere, în loc de a da un
general „nu m-am simţit bine“; continuând exemplul cu petrecerea, poate spune că i-a plăcut
foarte mult tortul sau baloanele cu confetti sau ce i-a plăcut într-adevăr. În felul acesta, el va
putea să respecte atât adevărul, cât şi regulile de politeţe. A fi onest nu înseamnă a fi
dezagreabil, răutăcios ori nepoliticos într-o situaţie mai delicată.

Adevărata dezvoltare personală este desăvârşirea

CRISTINA STURZU CĂSĂTORIE

Una dintre dorinţele noastre de viaţă creștină e să fim mai buni. În copilărie, când nu ne
ascultam părinţii, când loveam un coleg, când spărgeam un geam, iar acum, când ne
certăm cu partenerul de viaţă ori ne înfuriem pe copii, tot mai găsim în adâncul nostru
regretul că nu suntem un pic mai buni de-atât, asta fiind valabil de la a nu-i mai răni pe cei
din jur, la a le facilita o viaţă cât mai bună, pe cât ne stă în putinţă.

Citim cărţi de dezvoltare personală, de dezvoltare a relaţiilor, mergem la workshop-uri, ne

propunem liste pe care, respectându-le, ne înscriem cu un pas mai sus în evoluţia spre a fi un om
mai bun ori un creştin autentic. Citim Vieţile Sfinţilor sau gânduri ale unor părinţi îmbunătăţiţi ai
zilelor noastre şi căutăm să le aplicăm în viaţa noastră. Facem canonul de rugăciune pe care îl
avem, ne spovedim, ne împărtăşim. Deşi ne e greu să folosim acest cuvânt, noi de fapt căutăm
sfinţenia. Pentru că adevărata dezvoltare personală pe care o căutăm în fapt este desăvârşirea,
ţintirea scopului pentru care am şi fost plămădiţi dintru început, acela de a ajunge la asemănare
cu Dumnezeu, până la îndumnezeire, când putem spune, precum apostolul, că nu mai trăim noi,
ci Hristos trăieşte în noi. Şi căutăm asta chiar şi atunci când nu ne dăm seama, chiar și când,
atraşi de mărgelele sclipitoare ale acestei lumi – legate de regulă de prestigiu şi de afirmarea
personală – ne avântăm în curse fără sfârşit. Dar cu atât mai mult căutăm buna convieţuire cu
cei din jur, care constituie şi semnul exterior cel mai clar că suntem „ai Domnului”.

Dumnezeu este în noi

De multe ori, ne comportăm ca şi cum gata, „de acum încolo, ştiu!”. Tocmai am mai citit o carte
despre cum să avem o relaţie armonioasă cu copiii ori cu soţul şi ne suflecăm mânecile, pornind
să facem schimbarea pe care o putem găsi chiar într-o carte scrisă dintr-o perspectivă ortodoxă
(şi asta ne dă chiar un avânt special, pentru că ne vedem la adăpostul creştinismului adevărat).
Dar vă întreb: cum iniţiaţi acea schimbare? Vă apucaţi singuri, ori puneţi schimbarea în
mâna Domnului? De multe ori, începând să facem un lucru bun, în numele Domnului, prinşi în
bucuria pregustării efectelor aşteptate, uităm chiar de El, Cel Care dă cu adevărat suflul acelei
acţiuni pe care vrem să o facem şi rânduiala în care să fie făcută.

A ne baza pe acel „acum ştiu!” şi „ştiu că aşa trebuie şi aşa fac!” şi a uita de Dumnezeu ne duce
de multe ori la a face lucruri părute bune, dar cu rezultate mai puţin dorite. Şi de câte ori nu vi s-
a întâmplat acest lucru? Există o subtilitate sufletească pe care o prindem destul de greu,
pentru că spunem că am cerut sfat părintelui duhovnic, spre exemplu, şi am făcut ce a spus el.
Această subtilitate se referă la a lua aminte să fim cu Dumnezeu în orice am face, în orice clipă,
chiar în acel sfat pe care vrem să-l punem în practică. Să înţelegem că a urma un sfat găsit într-
o carte sau primit de la duhovnic este ceva viu, dinamic, şi că avem nevoie să-L chemăm pe
Domnul să dea viaţă acelui lucru, prin chemarea Lui, prin punerea înaintea Lui atât la debutul,
cât şi în timpul facerii lucrului respectiv, şi chiar şi după. Să fim conştienţi că El e în noi. Şi să
lăsăm mersul lucrurilor în seama Lui, să fim deschişi la întorsăturile pe care le poate lua situaţia,
crezând – ştiind chiar – că toate lucrurile, oricât de mărunte ar fi, sunt spre creşterea noastră în
desăvârşire. Iar acele fapte vor suferi o metamorfoză prin acţiunea Lui asupra lor. Avem uneori
tendinţa de a intra într-o anume inerţie, odată ce ni se pare că am prins o direcţie. Şi acest lucru
se întâmplă pentru că nu suntem conştienţi de prezenţa Domnului în noi, de ghidarea Lui în noi.
Pentru că nu privim prin ochii Lui din noi. Pentru că imediat Îl transformăm în statuie împietrită
în inima noastră împietrită, transformată într-o clipă în coşciug. Dar putem învinge această
inerţie prin moartea care Îl lasă pe El să trăiască în noi, prin a fi El în noi, prin deschiderea
permanentă la prezenţa Lui.

Viaţa spre sfinţenie a creştinului se caracterizează prin moarte

Moartea faţă de aşteptări bătute în cuie, moartea faţă de împlinirea unor dorinţe care ar putea
veni în contradicţie cu dorinţele partenerului, faţă de evaluări personale şi după mintea
omenească ale faptelor pe care le facem, minte care, oricât de luminată ar fi, atunci când nu lasă
loc Duhului, se transformă în gratii aurite.

Şi pentru că am amintit la început de familie, să ne referim o clipă la această dinamică şi când

suntem în cuplu. Când suntem singuri, ne e foarte uşor să fim „duhovniceşti”. Ne facem
rugăciunile zilnic, participăm la toate slujbele posibile, facem fapte de milostenie cu
generozitate, citim enorm. Dar când ne căsătorim, intrăm într-o relaţie de mucenicie.
Angajamentul pe care ni-l luăm odată ce primim Taina Cununiei ne descoperă zone de egoism şi
de păcat despre care nici măcar nu ştiam că există în noi şi ne invită la schimbare permanentă.
Cu alte cuvinte, Domnul Se foloseşte de partenerul nostru ca să ne schimbe, să ne transforme
(căci partenerul e foarte diferit de noi, deşi pare că „suntem la fel”, că avem aceleaşi preferinţe în
diverse domenii ale vieţii, că avem aceeaşi perspectivă asupra vieţii).

Ca soţ/soţie, suntem forţaţi să ne adaptăm partenerului. Să murim într-un fel dorinţelor şi

nevoilor noastre. Să ne pocăim în fiecare zi pentru greşelile pe care le facem împotriva lui şi să-l
iertăm, de asemenea, pentru ale sale. Creştem. Avem posibilitatea să ne transformăm şi să
fim vii, atunci când considerăm partenerul nu ca pe un factor care ne împiedică evoluţia (pentru
că nu merge la biserică ori nu ştie cât de bun este Domnul ori pur şi simplu nu face lucruri ale
simţului comun, deşi merge duminică de duminică la biserică), ci ca pe un instrument divin pe
care Domnul l-a trimis să ne ajute la desăvârşire. Şi pentru că nu ştim cum, Îl rugăm pe El să ne
dea ochi să vedem astfel pe soţ, soţie ori copii. Şi pe fiecare persoană pe care o întâlnim în viaţa
noastră, de la şeful mereu nemulţumit, la omul din mijlocul de transport, care ne împinge cu
brutalitate ca să-şi facă loc.

Pentru că toţi aceştia sunt factori care ne ajută să ne sfinţim, să fim asemenea Lui, iubind cu
iubirea Lui, pe care ne-o dă, la cerere, şi care se probează tocmai în aceste situaţii. Dar să
avem încredere că în chiar acel moment în care Îi cerem o îndrumare, ne-o şi dă! În chiar acea
situaţie! Nu peste câtva timp, nu la rugăciunile de seară, nu când mergem la spovedit, ci chiar
atunci, pe loc. Domnul nu e oprit de nimeni şi de nimic (nici chiar de păcatul nostru) să ne ofere
ajutorul Său, atunci când îl cerem. Doar să credem şi să fim atenţi, să privim în inima noastră.

Dacă în familie nu apar copiii mult așteptați

SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR, ARHIEPISCOPUL

CONSTANTINOPOLULUI CĂSĂTORIE
Niciodată să nu se necăjească femeile când nu reușesc să aibă copii, ci să alerge cu nădejde
și rugăciune la Creatorul tuturor.

Deși firea lucrează, nu lucrează prin propria ei putere, ci ascultând de porunca Creatorului. Și
niciodată să nu se necăjească femeile când nu nasc, ci să alerge la Creatorul firii, arătând
dispoziție bună și să ceară de la El, Care este Stăpânul firii, și să nu pună nașterea de copii nici
pe seama împreunării cu soții, nici pe seama altui lucru, ci s-o atribuie Creatorului tuturor, Care
din nimic a adus la viață neamul omenesc și poate să-l îndrepte iarăși când se arată vreo
neputință.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur. Volumul III.  Nunta, familia și problemele lor,

traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, p. 192)

Să nu confundăm dragostea cu sentimentul de atracție

PR. PAVEL GUMEROV CĂSĂTORIE

Pentru ca sentimentul iniţial să devină dragoste este nevoie însă de forţe şi eforturi
însemnate ‒ şi, bineînţeles, va trece destulă vreme până când îndrăgostirea va deveni
dragoste puternică. Atracţia, pasiunea, îndrăgostirea pot fi piedici foarte mari în calea
dragostei. Nu întâmplător cazurile când soţii s-au plăcut unul pe celălalt de la prima vedere
reprezintă excepţii foarte rare.

Nu trebuie să confundăm cu dragostea sentimentul de atracţie care însoţeşte adeseori

prima întâlnire dintre un bărbat şi o femeie – aici nu este vorba nici măcar de îndrăgostire.
Deşi, bineînţeles, există şi cazuri când această atracţie reciprocă se transformă cu timpul în
dragoste.

Pentru ca sentimentul iniţial să devină dragoste este nevoie însă de forţe şi eforturi
însemnate – şi, bineînţeles, va trece destulă vreme până când îndrăgostirea va deveni dragoste
puternică. Atracţia, pasiunea, îndrăgostirea pot fi piedici foarte mari în calea dragostei. Nu
întâmplător cazurile când soţii s-au plăcut unul pe celălalt de la prima vedere reprezintă excepţii
foarte rare. De regulă, sentimentul acesta iniţial nu e nici pe departe reciproc, şi foarte frecvent
cei doi nu au la prima întâlnire sentimente deosebite unul faţă de celălalt.

Dacă soţii au avut înainte de căsnicie sentimente reciproce fierbinţi şi au ştiut să le păstreze şi să
le înmulţească, cinste lor şi laudă! Înseamnă că şi-au construit în mod corect viaţa de familie şi
că din mica sămânţă a atracţiei iniţiale s-au priceput să crească minunata plantă a dragostei. (...)

Dacă bărbatul şi femeia s-au îndrăgostit sau nu la prima vedere, de la prima întâlnire, nu
are atâta importanţă. Dacă se vor îndrăgi unul pe celălalt depinde numai de ei, de alegerea şi
hotărârea lor de a iubi, precum şi de felul în care îşi vor construi fericirea familială.

(Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă de
Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 78-79)

Familia ortodoxă are arme puternice: credința, rugăciunea și harul

PR. PAVEL GUMEROV CĂSĂTORIE

O familie ortodoxă are însă arme puternice: credinţa în Dumnezeu, rugăciunea unuia
pentru celălalt şi, bineînţeles, harul şi binecuvântarea primite prin Taina Cununiei. Soţii
nu mai sunt singuri: cu ei este Dumnezeu!

Bineînţeles, nici ortodocşii credincioşi nu sunt scutiţi în viaţa familială, conjugală, de ispitele,
încercările şi furtunile care pândesc orice familie obişnuită. Se poate spune că aproape orice
familie trece în viaţă prin aceleaşi greşeli, într-o măsură mai mare sau mai mică. Unii depăşesc
cu succes aceste dificultăţi, se călesc în ele, dobândind o şi mai mare dragoste reciprocă; alţii, din
păcate, se frâng.

O familie ortodoxă are însă arme puternice: credinţa în Dumnezeu, rugăciunea unuia pentru
celălalt şi, bineînţeles, harul şi binecuvântarea primite prin Taina Cununiei. Soţii nu mai sunt
singuri: cu ei este Dumnezeu!
De regulă, oamenii aflaţi departe de credinţă consideră cununia pur şi simplu un ritual frumos. Se
cunună toţi: starurile de cinema, reprezentanţii show-business-ului. Totul este foarte frumos:
lumânările, icoanele, preotul şi limuzina albă lângă biserică. În vremurile noastre de superstiţii şi
ocultism a apărut încă un mod de a înţelege Taina Cununiei: ca pe o lucrare magică ce-i leagă pe
soţi pentru vecie, independent de felul cum se vor comporta. Majoritatea oamenilor chiar aşa şi
înţeleg toate Tainele şi ritualurile bisericeşti: „Popa o să facă ceva, o să stropească, o să
şoptească, şi totul o să-mi meargă bine”, iar ei înşişi nu vor să depună nici un efort.

De ce sunt greşite concepţiile acestea? Pentru că fără eforturile şi rugăciunea noastră nici o
Taină nu o să ne aducă vreun folos. Şi nu numai Tainele, ci nici o rugăciune bisericească – de
exemplu, sfinţirea maşinii. Când sfinţesc un automobil obisnuiesc să întreb: „De ce lipiţi iconiţe
în maşină pe panoul de bord?” De regulă mi se răspunde: „Păi, ca să apere maşina ş.a.m.d.”
Răspuns greşit! Icoanele se află în maşină ca îndată ce ne-am aşezat la volan să ne amintim:
„Am uitat să facem rugăciune înainte de a pleca la drum!” Dacă omul îşi va aminti asta,
Domnul îl va ajuta. Dumnezeu nu ne mântuieşte fără noi.

(Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă de
Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 111-112)

Porunca a III-a ne îndrumă la respectul ce se cuvine a fi adus lui Dumnezeu

NICOLETA OLARU INTERVIU

„Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe
cel ce ia în deșert numele Lui“. (Ieșirea 20, 7). Vă oferim astăzi explicarea poruncii a III-a a
Decalogului, în cadrul unui interviu cu părintele arhimandrit Petroniu Marin, stareţul
Mănăstirii Pângăraţi din judeţul Neamţ.

Preacuvioase părinte stareţ, care era contextul în care Dumnezeu a dat această poruncă?

Pentru început trebuie spus că baza legăturii dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel o constituie
cele zece porunci sau Decalogul (Ex. 20, 1-17). A treia poruncă dată de Dumnezeu lui Moise se
înscrie în grupul primelor patru porunci care privesc datoriile omului către Dumnezeu. Contextul
în care această poruncă a fost dată este legat de evenimentele istorice ce au urmat după ieşirea
din Egipt a poporului lui Israel. Asupriţi de Faraon, evreii fug de acesta, avându-l pe Moise drept
conducător, căruia Dumnezeu Se arată în rugul arzător şi îi încredinţează misiunea de eliberare a
neamului din care făcea parte. Promulgarea Legii se va face pe Muntele Sinai. Tendinţa de a
imita şi împrumuta aşezăminte străine a fost totdeauna vie în omenire, iar poporul ales nu a
scăpat nici el de această tentaţie, motiv pentru care Dumnezeu vine în sprijinul acestuia prin
darea Legii.

Mai are valoare şi obligativitate pentru noi, cei de astăzi, a treia poruncă dumnezeiască a
Decalogului?

Are valoare mare, dar, din păcate, oamenii zilelor noastre o nesocotesc, chiar şi cei ce se numesc
credincioşi. Trăim  într-o lume în care oamenii aproape nu se mai raportează la Dumnezeu sau o
fac în chip greşit, cugetându-L pe Dumnezeu după patimile lor. Cei drep-credincioşi însă înţeleg
puterea numelui lui Dumnezeu şi de aceea îl cheamă cu evlavie în rugăciunile lor, pentru că „tot
cel ce va chema numele Domnului se va mântui“ (F. Ap. 2, 21).

Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci

Iudeii socoteau o profanare pronunţarea de către muritori a adevăratului nume divin, care era cel
de Yahve. Când în citirea cărţilor sfinte trebuiau să rostească numele lui Yahve, nu-l pronunţau,
ci ziceau Adonai (Domn, Stăpân).

Astăzi, însă, numele lui Dumnezeu este pronunţat fără evlavie şi uneori chiar în batjocură de unii
oameni. Cei credincioşi însă sunt îndemnaţi cât mai des să cheme numele lui Dumnezeu în
rugăciune, fiind atenţi ca nu cumva, din neluare aminte, să folosească fără evlavie numele Lui.

Frumos, folositor şi mântuitor este să-L chemăm pe Dumnezeu pe nume, spunând: „Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“.

Care este învăţătura acestei porunci?

Porunca învaţă că este oprit a se huli numele lui Dumnezeu, adică a fi rostit fără cinstea cuvenită.
Când iubeşti pe cineva, amintirea despre acea persoană îţi aduce sentimente de evlavie şi
bucurie, cu atât mai mult când este vorba despre Dumnezeu, Creatorul nostru, Tatăl Cel ceresc.

Cine păcătuieşte împotriva poruncii care opreşte luarea în deşert a numelui divin?

Păcătuiesc împotriva ei toţi hulitorii de Dumnezeu, necredincioşii, ateii şi toţi cei ce trăiesc fără
evlavie şi frică de Dumnezeu, toţi cei ce nu-şi raportează viaţa lor la Dumnezeu. Păcătuiesc
împotriva ei şi cei ce trăiesc în chip făţarnic, arătându-se credincioşi şi evlavioşi doar de ochii
lumii, pentru slava deşartă. Îl iau pe Dumnezeu în deşert şi cei ce nu-şi arată din fapte credinţa
lor; doar mărturisesc că sunt credincioşi, dar faptele lor sunt departe de credinţa mărturisită.

În ce fel se poate lua în deşert numele Domnului?

Numele lui Dumnezeu se poate lua în deşert în multe chipuri, dar cele mai răspândite sunt:
purtarea nepotrivită în biserică, lipsa de evlavie faţă de lucrurile sfinte, nemulţumirea pentru ceea
ce Dumnezeu rânduieşte, înjurături, blesteme, făgăduinţe neîmplinite, jurământul mincinos,
folosirea numelui lui Dumnezeu fără evlavie în convorbiri (ex: „Iisuse!“), rugăciunea formală
făcută fără evlavie şi atenţie, slujirea lui Dumnezeu fără dăruire.

Sunt şi situaţii când jurământul este permis? Avem voie să ne jurăm pe numele lui Dumnezeu?

Jurământul e o asigurare, în care Dumnezeu e invocat ca martor al adevărului şi ca persoană care

răzbună adevărul în cazul când acesta este călcat. În esenţa jurământului, se cuprinde numai
intenţia de a chema pe Dumnezeu ca martor.
Când cineva se jură pe credinţa lui, pe cer, pe Biserică, pe Evanghelie, se înţelege de fapt tot
Dumnezeu, Care e începutul şi temelia acestora.

Mântuitorul Hristos însă ne învaţă: „Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer,
fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe
Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să
faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu,
nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este“ (Matei 5, 33-37).

Aminteaţi de Evanghelie..., avem noi dreptul de a jura pe cartea sfântă, care cuprinde cuvântul
lui Dumnezeu?

Cred că oamenii nu ar trebui să jure nicidecum pe Sfânta Scriptură. Trebuie strict ţinut cuvântul
Mântuitorului: „Ceea ce este da, da şi ceea ce este nu, nu“. Pot fi excepţii doar cazurile foarte
grave, dar şi acelea doar cu sfatul şi cu binecuvântarea părintelui duhovnicesc. Chiar şi practica
de a jura cu mâna pe Sfânta Scriptură, cerută de instanţele judecătoreşti, este de evitat. Bine este
ca să nu ajungă creştinul nicidecum în aceasta postură. Apostolul Pavel ne îndeamnă mai
degrabă a răbda  paguba, decât a căuta dreptatea noastră: „Negreşit, şi aceasta este o scădere
pentru voi, că aveţi judecăţi unii cu alţii. Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea? Pentru ce
nu răbdaţi mai bine paguba?“ (I Cor 6, 7).

„Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit“

Dar făgăduinţe putem face?

Făgăduinţa este îndatorirea prin care creştinul se leagă de bunăvoie în faţa lui Dumnezeu să facă
o faptă de o deosebită vrednicie morală, ca recunoştinţă pentru ajutorul dat lui de Dumnezeu.
Proorocul David ne îndeamnă în psalmi spunând: „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului
Dumnezeului vostru“ (Psalmul 75, 11); „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte
Celui Preaînalt făgăduinţele tale“ (Psalmul 49, 15); „În mine sunt, Dumnezeule, făgăduinţele pe
care le voi aduce laudei Tale“ (Psalmul 55, 12 ).

Făgăduinţa nu trebuie să cuprindă faptele ce se cer a fi făcute prin lucrarea poruncilor. Avem
exemple de făgăduiţe în voturile monahale: fecioria, ascultarea şi sărăcia de bunăvoie. Tot
făgăduinţe pot fi considerate şi cele ce se fac la Taina Sfintei Cununii, când cei doi se făgăduiesc
să rămână împreună până la sfârşitul vieţii. Făgăduinţele sunt fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi
de aceea credincioşii obişnuiesc a le face, dar ele trebuie duse la îndeplinire, căci altfel sunt o
lipsă a credinţei şi a ascultării datorate lui Dumnezeu. În acest sens Eclesiastul (cap. 5, 4) ne
spune: „Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit“.

Referindu-ne la poruncile divine şi la cele nouă fericiri, expresii ale dragostei şi purtării de
grijă ale Tatălui ceresc, liant între Vechiul şi Noul Testament, spuneţi-ne, părinte stareţ, are
această poruncă un corespondent în vreuna dintre Fericiri?

Da, pe lângă cele zece porunci, care trebuie păzite de creştini, Mântuitorul, Care n-a venit să
strice Legea şi proorocii, ci să le împlinească, ne-a dat cele nouă fericiri. Cele zece porunci
urmăreau să realizeze un minim de moralitate, oprind de la săvârşirea faptelor rele. Încălcându-
le, se păcătuia împotriva legii morale naturale. Fericirile reprezintă un real progres, pentru că
arată virtuţile pe care trebuie să şi le însuşească creştinii, pentru că viaţa nu trebuie să se limiteze
doar la a nu face răul; trebuie să practicăm virtutea. Fericirile marchează superioritatea moralei
creştine faţă de morala mozaică. Fericirile se pretează cel mai bine spiritului liber al moralei
creştine, de aceea Mântuitorul nu le dă sub forma de porunci.

Corespondentul poruncii a treia din Decalog îl avem în ce-a de-a noua fericire: „Fericiţi veţi fi
voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind
pentru Mine“.

Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii în legătură cu importanţa şi respectarea acestei
porunci?

Sfinţii Părinţi îndeamnă la respectarea acestei porunci, pentru că ea îndrumă la respectul ce se

cuvine a fi adus lui Dumnezeu, al cărui nume nu poate fi folosit oricum. Astfel, Sfântul Clement
din Alexandria spune că această poruncă se referă la Dumnezeu Tatăl Creator şi la Înţelepciunea
care-i naşte pe cei drepţi. De asemenea, şi la interdicţia de a atribui idolilor numele lui
Dumnezeu, care este un nume unic.

A doua poruncă: „Nu lua numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”

MONAHUL AGAPIE CRITEANUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Iar când te vor chema la judecată martor, spune adevărul chiar de ar urma să omoare pe
mulţi prin mărturia ta. Și tu să nu te juri mincinos, ca să te munceşti sufleteşte, și să nu
moară altul trupeşte.

La a doua poruncă, spune de câte ori te-ai jurat pe numele lui Dumnezeu, sau al vreunui Sfânt,
fără mare nevoie, adevăr sau minciună. Dacă te-ai jurat să păzeşti făgăduinţa binecuvântată şi nu
ai păzit-o, sau ca să faci pagubă cuiva, şi ai făcut-o ca să nu calci jurământul, şi ai pus pe altul şi
s-a jurat. Dacă nu sfătuieşti copiii şi slugile ca să nu se jure. Cunoaşte însă lămurit, căci atunci
când făgăduieşti sau te juri să faci vreo faptă plăcută lui Dumnezeu, eşti dator să săvârşeşti în
grabă făgăduinţa, ca să nu uiţi şi să ai păcatul îndoit, că nu ai făcut binele şi că ai călcat
jurământul. Iar dacă este făgăduinţa mai presus de puterea ta, sau nu este în stăpânirea ta, nu te
sileşte legea să o săvârşeşti, ci numai pentru jurământ te canoniseşti. Dacă însă te făgăduieşti sau
te juri să faci rău, după cum unii biruindu-se nebuneşte de mânie s-au jurat, pentru jurământ să te
canoniseşti prea greu, iar păcatul să nu-l săvârşeşti nicidecum: că mai bine era lui Irod să calce
jurământul, decât să ucidă pe Mergătorul Înainte. Iar când te vor chema la judecată martor, spune
adevărul chiar de ar urma să omoare pe mulţi prin mărturia ta. Și tu să nu te juri mincinos, ca să
te munceşti sufleteşte, și să nu moară altul trupeşte. Deşi unii zic cu nepricepere, că de-ar
mărturisi cineva mincinos când urmează să se ia viaţa unui om, că nu este păcat, nu este
adevărat, ci este minciună şi adevărată bârfire.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 337)

Iertarea este cea mai mare milostenie sufletească

MONAHUL AGAPIE CRITEANUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Mai mare milostenie nu este, decât a ierta din inimă pe cel ce a greșit. (Fericitul Augustin)

Ecleziastul zice: „Precum apa stinge focul, așa milostenia pierde păcătul”.

Zice iarăşi marele Ambrosie: „Mare cu adevărat este puterea milosteniei, căci râul dragostei
acesteia şterge mulţimea păcatelor, în aşa fel încât, dacă Judecătorul este mânios împotriva
celui ce a păcătuit şi voieşte să-l pedepsească, cu puterea milosteniei îl iartă”.

N-a găsit alt mijloc Prorocul Daniel să izbăvească pe Nabucodonosor de ameninţarea Domnului,
decât prin îndurare, şi i-a zis: „Primeşte sfatul meu, împărate! Şterge prin milostenie păcatele şi
vicleşugurile tale, cu lucrurile facerii de bine către săraci”. Aceasta a zis Sfântul, cunoscând câtă
putere are milostenia ca să îmbuneze pe Cel cu totul îndurat. Aşadar, fiindcă atât de mult poate
această faptă bună, cel care voieşte să afle milă la Dumnezeu să se îmbrace în această haină,
milostivindu-se spre săraci, spre văduve, spre sărmani, cu ceea ce i-a dat Dumnezeu. Iar de este
sărac, cu sfătuire și cu mijlocire. Şi dacă cu altceva nu poate, măcar inima să-l doară pentru
dânşii şi tot atâta plată are!

Fiindcă (după Grigorie Diaconul) nu dă mai puţin cel pe care-l doare inima pentru sărac, decât
acela care îl ajută cu lucrul său. Că unul dă bani, iar altul dă sufletul său.

Marele Augustin zice: „Că mai mare milostenie nu este, decât a ierta din inimă pe cel ce a
greșit”.

(Monahul Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 357-358)

De ce ortodocşii se închină icoanelor?

PR. EUGEN TĂNĂSESCU PUNCTE DE VEDERE

Ce sunt icoanele? De unde vin icoanele? Care sunt motivele pentru care ortodocşii cinstesc
icoanele şi se închină în faţa lor? Icoanele sunt „chip cioplit”? Cu răbdare, vom găsi
răspunsurile la toate aceste întrebări.

Ce este icoana?

Cuvântul „icoană” vine din grecescul „εικον”, care se traduce prin „chip, reprezentare” a ceva.
Astfel,  icoana este o reprezentare grafică a unui „prototip”, care poate fi o persoană, o faptă sau
un adevăr,  ea nefiind nimic în sine, ci doar o metodă de relaţionare cu „prototipul”, asemenea
unei fotografii care ne aduce aminte de o persoană, un loc sau o întâmplare.  

În ortodoxie (ca şi în catolicism), icoana este o reprezentare a unui personaj sfânt (Iisus Hristos, 
Sfânta Treime,  Maica Domnului, îngeri sau diverşi sfinţi),  a unui eveniment important
(sărbătoare) sau unui adevăr, principiu sau învăţături de credinţă. Totuşi, icoanele nu sunt
fotografii sau picturi, care surprind doar imaginea de moment, ci forme de mărturisire teologică.
De aceea, ele conţin foarte multe simboluri.

De remarcat că traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este „scrierea de

imagini”, ceea ce înseamnă că icoanele sunt „Biblia neştiutorilor de carte”, adică o altă formă de
exprimare a unor învăţături scrise în Biblie. Totodată, principiul iconografiei este foarte prezent
şi în lumea modernă a calculatoarelor, fişierele sau programele fiind adeseori relaţionate prin
„iconiţe”.

Dar cea mai vie icoană este omul, care este „chip al lui Dumnezeu”, menit să ajungă la
„asemănarea cu Dumnezeu”.

De unde vin icoanele?

Principiul iconografiei coboară în istorie până în vremea Vechiului Testament. Primul simbol
iconografic îl găsim pe vremea lui Noe; este curcubeul pe care Dumnezeu îl rânduieşte ca „semn
al legământului dintre Mine şi pământ” (Facerea 9, 13). Apoi vom găsi şi alte simboluri
iconografice: sângele de miel de pe casele evreilor care erau robi în Egipt, şarpele de aramă
ridicat în pustie care prefigura jertfa lui Hristos, norul şi focul de deasupra tabernacolului, cei doi
heruvimi din aur de pe capacul chivotului Legii, chipurile de heruvimi de pe ţesăturile din
tabernacol, diadema sfinţeniei, etc.

Acelaşi principiu pătrunde şi în creştinism chiar din primul secol. Sfântul Apostol şi Evanghelist
Luca este considerat fondatorul iconografiei creştine, istoria bisericească menţionând că el
pictează primele icoane creştine, cele ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel. Apoi, catacombele şi sarcofagele creştine sunt împodobite cu picturi iconografice.

Creştinismul însuşi avea, în sec. II, ca simbol, peştele, căci în greacă peşte=ihtis, care este
monograma Crezului prescurtat „Iisus Hristos Theou Uios Sotir" (Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu Mântuitorul).

Documente despre icoane se regăsesc la primii scriitori bisericeşti: Sfântul Tertulian şi Eusebiu
de Cezareea, care susţine că a văzut cu proprii ochi icoane ale Mântuitorului Iisus Hristos şi ale
Sfinţilor Petru şi Pavel.

Odată cu scoaterea creştinismului din ilegalitate, cultul icoanelor se va dezvolta atât de mult
încât, la un moment dat, va stârni împotriviri iconoclaste.

Pentru a opri certurile şi tulburările pe tema icoanelor, Sinodul  al VII-lea ecumenic va definitiva
învăţătura ortodoxă despre icoane, stabilind motivele pentru care ortodocşii se închină înaintea
icoanelor.

Care sunt motivele pentru care ortodocşii cinstesc icoanele?

Sinodul al VII-lea ecumenic a proclamat principiul de bază pentru cultul icoanelor: „Icoanele să
fie cinstite nu cu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei
Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu Sfintele
Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte”. 

Totodată Sinodul rânduia ca „împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în

sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în
mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în
case şi pe drumuri".

Fundamentul acestor decizii a fost sintetizat definitiv de către Sf. Ioan Damaschinul,  cel care va
pune punct confuziilor teologice privind icoanele,  acuzate de a fi idoli. „Icoanele nu sunt idoli,
ci simboluri, astfel că, atunci când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El
nu se adoră simbolul, ci doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau
culorii sau pietrei, ci persoanei zugrăvite.” Principiul este asemănător cu funcţia pe care o are
orice fotografie de astăzi: ea este cu atât mai preţioasă cu cât subiectul pe care îl reprezintă este
mai preţios.

Icoanele sunt „chipuri cioplite”?

Marea confuzie în privinţa icoanelor, care se mai face şi astăzi de creştini insuficient
documentaţi, pleacă de la Porunca a 2-a din Decalog, care interzice idolatria: „Să nu-ţi faci chip
cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe
pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”.

Piatra de poticnire în înţelegerea corectă a icoanelor este sintagma „chip cioplit”. Deşi porunca
vorbeşte de chip şi asemănare (care se referă la funcţia iconografică),  porunca se referă nu la
icoană ci la idol, definit prin „lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi
din câte sunt în apele de sub pământ!”

Prin urmare, rolul Poruncii a 2-a este acela de a feri pe credincios de idolatrie, de confuzia între
Creator şi creatură, între Dumnezeu şi lucrurile materiale, în final între realitatea existenţei
divine şi închipuirile minţii umane („idol” vine din grecescul εíδωλο = imagine înşelătoare, vis).

Aşadar, trebuie făcută bine diferenţa între icoană (reprezentare a Divinităţii) şi idol (reprezentare
a unei false divinităţi).

De altfel, dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu era nevăzut şi, prin urmare, nu putea fi
reprezentat, prin Hristos Dumnezeu se face văzut, om asemenea nouă, ceea ce justifică teologic
atât reprezentarea cât şi adorarea Sa, prin icoane. Sf. Ioan Evanghelistul exprimă biblic acest
adevăr „Cuvântul (lui Dumnezeu) S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui,
slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”

La rândul său, Sfântul Pavel spune clar că prin Iisus Hristos, omul a văzut pe Dumnezeu în mod
deplin căci „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”.
În concluzie, reprezentându-l iconografic pe Iisus Hristos, reprezentăm în realitate însăşi
Divinitatea (este motivul pentru care în aura Mântuitorului apar simbolurile aseităţii divine, alfa
şi omega, începutul şi sfârşitul).

Icoanele nu sunt idoli, pentru că Dumnezeu nu poate fi idol.

Fără dragoste, nu-ți poți găsi odihna

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI CUVINTE DUHOVNICEŞTI

De îndată ce dobândeşti sfânta iubire, totul îţi este uşor de făcut, uşor de îndurat.

Ascultă, fiică, aceste cuvinte despre nespusa îndrăzneală a iubirii: din iubire Fiul omului se
smereşte, învaţă, îngrijeşte, hrăneşte, adapă, îndreaptă şi cârmuieşte, dă bucurie, îndură
chinuri, iartă şi moare: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea
sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28). Când slujeşte, slujeşte cu bucurie, când este
jertfit se jertfeşte de bunăvoie; fără să-i pese de Sine, ci privind necontenit spre sărbătoarea
iubirii cereşti veşnice, spre celelalte două feţe ale Sfintei Treimi. Este uşor pentru cine are
iubirea. Nil Sinaitul spune: „De îndată ce dobândeşti sfânta iubire, totul îţi este uşor de făcut,
uşor de îndurat. Iar fără dragoste nu este nici odihnă, ci totul îţi este plin de trudă şi cu
neputinţă”.

(Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici, Casiana. Invăţătură despre iubirea in Hristos, Editura

Ileana, Bucureşti, 1999, p. 111)

„Strigătul lui Dumnezeu“ din porunca I a Decalogului

NICOLETA OLARU INTERVIU

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei.
Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!“  (Ieșirea 20, 2-3).

reasfinţia Voastră, de ce a dat Dumnezeu această poruncă? Era legată de un anumit context?

În general, toate legile, poruncile, canoanele, întrunirile sinodale din primele veacuri au venit pe
fondul unor abateri ale omului de la buna rânduială. Ştiut este faptul că Israel, în peregrinările
lui, a greşit în repetate rânduri împotriva lui Dumnezeu şi atunci El a emis acest Cod de Legi,
Decalogul, prin care i-a trasat acestuia drumul în viaţă, drumul spre împărăţia cerurilor.

În prima poruncă, Dumnezeu pretinde un cult exclusiv: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (...) Să
nu ai alţi dumnezei afară de Mine“ (Ieşire 20, 1-3; Deuteronom 5, 6-7). Atenţie! Dumnezeu
spune, poruncitor: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!“. Înseamnă că Israel căuta alţi
dumnezei materiali, iar porunca se vrea a fi strigătul lui Dumnezeu în contextul unei situaţii pe
muchie de cuţit.

Mai are astăzi valoare şi obligativitate pentru noi această poruncă?

Cum să nu! Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa noastră are obligativitate şi valoare imuabilă.

„Nu este greu să-L cunoşti pe Dumnezeu“

Porunca în discuţie implică o cunoaştere prealabilă a lui Dumnezeu. Cum poate cineva să-L
cunoască pe Dumnezeu atât timp cât nu L-a văzut?

Încerc să fiu concis (un răspuns pe larg îl găsiţi în „Logica Trinităţii“, cea de-a doua teză de
doctorat a mea), amintindu-vă că Sfinţii Părinţi spun că, deşi „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
vreodată“, Fiul este singurul care a mărturisit despre El (Ioan 1, 18); Sfânta Scriptură spune că
cine a cunoscut pe Fiul, implicit a cunoscut şi pe Tatăl. Fiul nu poate fi înţeles fără Tatăl,
deoarece Fiul le are pe toate ale Tatălui ca Fiu. Cât priveşte Duhul Sfânt, El ni-L face cunoscut
pe Fiul ca Fiu al Tatălui şi activează şi în noi, oamenii, filiaţia faţă de Tatăl. Duhul Sfânt produce
între noi şi Fiul lui Dumnezeu unirea cea mai intens experiată, deci, implicit, şi cu Tatăl, tot prin
Fiul, dar nu ca o unire după fiinţă, ci prin participare. Participi la ceva străin de tine, nu la ceea ce
eşti tu. Însă, dincolo de această gândire patristică, nu este greu să-L cunoşti pe Dumnezeu.

Lui Israel, Dumnezeu i S-a revelat în nenumărate rânduri. Lui Moise i S-a autodefinit: „Eu sunt
cel ce sunt“ (Ieşirea 3, 14). Cuvintele acestea sunt de fapt formularea principiului identităţii din
logica formală, fără de care orice logică omenească pare imposibilă: A # A, adică, Existenţa
există! Or, când eu spun despre ceva că există, înseamnă că acel ceva a fost posibil, cum de altfel
a fost posibilă şi Întruparea lui Dumnezeu. În metalogica lui Dumnezeu, adevărurile se trăiesc,
nu se discută.

Sigur, Dumnezeu poate fi cunoscut aşa cum se învaţă la dogmatică prin revelaţia (descoperirea)
Sa, fie naturală, fie supranaturală. Se mai vorbeşte şi despre o cunoaştere a lui Dumnezeu
catafatică (raţională), prin care Îl cunoaştem pe Dumnezeu numai în calitatea de creator şi
susţinător al lumii, şi o cunoaştere apofatică, negrăită. Numai că, prin niciuna dintre ele,
Dumnezeu nu poate fi cunoscut în fiinţa Lui. Însă, aşa cum spuneam, existenţa lui Dumnezeu
este un postulat al credinţei şi nu poate fi demonstrată ştiinţific, în laborator. Eternitatea,
infinitatea, omniprezenţa, omniştiinţa şi omnipotenţa lui Dumnezeu sunt dincolo de ce mintea
omului poate cuprinde în sisteme, concepte sau noţiuni.

Idolii care ne înstrăinează de Dumnezeu

Ce rezonanţă are porunca I în cadrul Fericirilor?

Porunca I are rezonanţă în Fericirea a şasea („Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu“). Deci, ca să-L poţi vedea pe Dumnezeu nu trebuie să ai conştiinţa încărcată. În
Psalmul 50, David Îi cere insistent lui Dumnezeu: „Inimă curată zideşte întru mine,
Dumnezeule“ (v. 11). El era conştient de faptul că fără o astfel de curăţenie, vederea lui
Dumnezeu îi va fi imposibilă.

Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci?

Păcătuiesc în primul rând cei ce nu cred în Dumnezeu - Treime; cei care neagă această singură
realitate, cauză a tuturor celorlalte realităţi, preferând şi chiar slujind o pseudo-realitate.

Despre ce „alţi dumnezei“ vorbeşte porunca?

Când porunca spune să nu ai alţi dumnezei, nu se referă la Persoanele care alcătuiesc Treimea, ci
se referă la idolii materiali ai lumii acesteia care sunt străini Treimii.

Dogmatica vorbeşte despre Dumnezeu Treime, adică despre Dumnezeu Unul în Fiinţă şi întreit
în Persoane sau, cum se spune în logică, Unu raţional şi Trei existenţial. Sau 1 # 3. Însă
Dumnezeu, ca Dumnezeu, are în Sine pe Cuvântul - Hristos Dumnezeu (Ioan 1, 1), căci un
Dumnezeu care nu are din veci un Fiu pe care-L iubeşte şi care-L iubeşte, spune părintele
Stăniloae, nu poate fi Dumnezeu adevărat. La rândul Său, Cuvântul Cel împreună-veşnic are de
înainte de veci pe Duhul Sfânt, Cel de o fiinţă cu El şi purces mai înainte de veci din Tatăl, dar
niciodată Aceştia (ca unică fire şi unic Dumnezeu în trei ipostasuri) nu se despart de fiinţa şi
firea cea împreună-veşnică1. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune colosenilor: „Cuvântul
lui Dumnezeu este mai înainte decât toate şi toate prin El s-au făcut“ (Coloseni 1, 17) sau: „Toate
s-au făcut prin El şi pentru El“ (Coloseni 1, 16).

În Pildele lui Solomon citim: „Când El (Dumnezeu) a întemeiat cerurile Eu (Hristos-Cuvântul)

eram acolo“ (Pilde 8, 27). Da, acolo era Hristos-Cuvântul, Cel care S-a născut înaintea lui
Avraam (Ioan 8, 58), Cuvântul lui Dumnezeu (Apocalipsa 19, 13), Care dintru început era la
Dumnezeu (Ioan 1, 2).

Cât despre idoli, fiecare perioadă cu idolii ei. Dacă înainte aceşti idoli erau de lemn sau de piatră,
astăzi ei sunt de altă natură; se schimbă cu vremurile. Cert este că ei sunt capabili să ne
înstrăineze de Dumnezeu, ca unii ce se substituie Lui. De altfel, Dumnezeu Însuşi ne-a atras
atenţia asupra acestui adevăr, spunând: „Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul
Dumnezeu drept şi mântuitor. (...) Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la
marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul“ (Isaia 45, 21-22).

Nu suntem opriţi prin această poruncă de la cultul sfinţilor şi al îngerilor?

Nicidecum! Sfinţii nu sunt dumnezei, ci sunt sfinţi. Sfânt înseamnă om îndumnezeit, nu

dumnezeu prin esenţă. Îngerii şi sfinţii sunt cei care mijlocesc relaţia noastră cu Dumnezeu. Ei
sunt pilde de viaţă trăită în Dumnezeu. Sfântul Pavel spune că sunt casnicii lui Dumnezeu
(Efeseni 2, 19), care Îi slujesc Lui neîncetat. Or, cinstindu-i pe cei pe care Dumnezeu Însuşi i-a
proslăvit şi pe care i-a îmbrăcat cu slava Sa (Romani 8, 30), cu o cinstire ce li se cuvine, nu
aducem nici un prejudiciu adorării pe care o dăm numai lui Dumnezeu, ci dimpotrivă Îl cinstim
pe Cel care este izvorul sfinţeniei lor.

Cum se poate apropia omul de Dumnezeu şi astfel să împlinească porunca?

De Dumnezeu nu se poate apropia cineva printr-o speculaţie teoretică, ci cu o inimă străpunsă de

conştiinţa micimii şi păcătoşeniei proprii. Numai într-o astfel de inimă Dumnezeu pătrunde cu
razele iubirii Sale.
Faptul că Dumnezeu este dincolo de orice afirmaţie şi/sau negaţie, teologic vorbind, nu face cu
neputinţă legătura Lui cu noi2. Pe Muntele Sinai, Moise vede mărirea Lui, dar această mărire
înseamnă o ieşire a lui Moise din sine spre cele mai înalte, el este atât de furat de mărirea
Persoanei lui Dumnezeu, că nu se mai gândeşte la sine, ci îşi iese din sine. O astfel de
împărtăşire are loc în vedere (Sfântul Grigorie Palama), căci aici cel ce vede se întâlneşte
nemijlocit cu Dumnezeu văzut şi se împărtăşeşte de El, aşa încât de la Dumnezeu văzut vin raze
în cel ce vede şi, prin raze, vine El Însuşi ca persoană. Atunci privirea se desăvârşeşte prin faptul
că se concentrează numai la Cel cu adevărat Unul întru care se află totul. Această atenţie totală
spre El este hrănită de iubirea deplină de El, dar care implică în sine şi ascultarea desăvârşită de
El. Aşadar, numai în Dumnezeu, ca parteneri ai Lui, chiar în trup, suntem liberi de toate. În
această libertate, Dumnezeu conlucrează numai cu cei ce nu ţin la voia lor (voie care-i ţine
despărţiţi de El), cu cei care pentru a-L simţi pe El renunţă la sine aflându-şi întreaga existenţă şi
identitate numai în El, care Se sălăşluieşte în cei vrednici, asemenea lui Moise, iar aceştia se fac
sălaş Lui. Or, pe Dumnezeu nu trebuie să-L minţim slujind altor dumnezei!

1 Sfântul Nichita Stithatul, Filocalia VI, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, p. 304.

2 Sfântul Grigorie Palama, Filocalia VII, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, p. 273.

Împotriva poruncii a patra păcătuieşte omul care nu-şi rezervă timp şi pentru suflet

Porunca a IV-a a Decalogului: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează

șase zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului
Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici
sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul
care rămâne la tine.“ (Ieșirea 20, 8-10)

Porunca a IV-a a Decalogului arată datoria muncii, în cele şase zile ale săptămânii, şi
atenţionează asupra respectării zilei a şaptea, ca zi de odihnă închinată Domnului.
„Porunca respectării zilei de odihnă îl şi protejează pe om de primejdia de a deveni sclavul
orientării spre câştiguri excesive. Precizăm că ziua de odihnă, în adevăratul său înţeles, nu
se limitează doar la participarea la rugăciunea comună (...)“, spune pr. prof. univ. dr. Petre
Semen.

Mai multe, în interviul de mai jos

Pr. prof. univ. dr. Petre Semen, catedra Studiul Vechiului Testament, Facultatea de
Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi

Părinte profesor, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre contextul în care Dumnezeu a
dat această poruncă.
Porunca a patra din Decalog dată prin Moise, cu prilejul încheierii Legământului dintre
Dumnezeu şi poporul Israel, pe Muntele Sinai, are în vedere, alături de primele, obligaţiile
poporului în ansamblu şi ale fiecărui credincios faţă de Yahwe. Din context reiese că porunca în
cauză era marcată de epoca sclavagistă, în care preocuparea de bază a omului era agricultura şi
creşterea vitelor. Această poruncă, alături de celelalte nouă ce se includ în cunoscuta Lege a
Vechiului Testament, s-a dat în contextul în care poporul ales a fost invitat să fie partenerul lui
Dumnezeu, în cadrul unor condiţii, la realizarea mântuirii. Aceste condiţii sunt legate de
împlinirea celor 10 porunci şi a altora definite la modul general cu termenul de Tora care mai
înseamnă şi învăţătură. Pentru că se apropia momentul de a intra în pământul promis strămoşilor
lor, fiilor lui Israel li s-au dat cele 10 porunci, dintre care primele 4 reglementau raporturile
dintre om şi Dumnezeu, iar celelalte 6, relaţiile interumane.

„Porunca îl protejează pe om de primejdia de a deveni sclavul orientării spre câştiguri

excesive“

Porunca începe prin cuvintele „Adu-ţi aminte“. Ce înţeles are această atenţionare?

De ce trebuie să-şi aducă aminte, dacă nu de faptul că se află în mijlocul creaţiei lui Dumnezeu,
în care i se impune să trăiască mereu cu conştiinţa dependenţei totale de Creatorul, de la care a
primit în dar viaţa, adică totul, inclusiv timpul pe care nu-l poate folosi discreţionar. De remarcat
că dacă în cartea Ieşirea motivarea poruncii este legată de actul creaţiei, ca omul să nu uite că
Dumnezeu este Creatorul şi Stăpânul universului creat în 6 zile (vers 11), în Deuteronom
porunca are în vedere dreptatea socială: „Pentru ca şi robul şi roaba ta să se odihnească, întocmai
ca tine“ (cap. 5, 14), secondată de amintirea izbăvirii din robie. Aşadar, porunca era clară pentru
evreii care au acceptat benevol să adere la legământul cu Dumnezeu şi trebuiau să ştie că pentru
a rămâne în bune raporturi cu El, spre a se bucura de toate binecuvântările Lui, li se sugerează
să-şi amintească de două lucruri: de momentul creaţiei şi mai cu seamă de cine depind întru totul
şi să nu uite nici de faptul că Dumnezeu este Eliberatorul din orice robie. Deci dacă prima
motivare a zilei de odihnă are un caracter religios evident, cea de-a doua era una socială şi
naţională totodată (ca să-ţi aminteşti că tu ai fost sclav în Egipt şi să dai posibilitatea slujitorilor
tăi să-şi refacă şi ei în acea zi forţele de muncă).

Era nevoie să se statornicească o zi de odihnă pentru om? Şi de ce e numită „ziua Domnului“?

Fără a pleda în vreun fel împotriva muncii, porunca respectării zilei de odihnă îl şi protejează pe
om de primejdia de a deveni sclavul orientării spre câştiguri excesive. Un comentator iudeu al
Torei (Legii sau Învăţăturii) afirmă că omului i s-a dat ziua de odihnă ca să poată contempla
nestingherit lucrarea lui Dumnezeu. Din faptul că în vechime exista la evrei practica de a merge
în vizită la vreun profet sau „om al lui Dumnezeu“, la un bărbat cunoscător al Legii, capabil să-i
înveţe pe cei care veneau la el (IV Regi 4, 16-22), denotă că în ziua de odihnă omul credincios se
odihnea de munca fizică, spre a fi mai disponibil rugăciunii şi meditaţiei la Legea lui Dumnezeu.
Acum se ţinea adunare sfântă, fiind vremea petrecerii spirituale cu Domnul, fiindcă omul „îşi
afla desfătarea în Domnul“ (Is. 58, 14). De aceea, ziua de odihnă a mai fost denumită şi „ziua
Domnului.“
Care este ziua Domnului pentru creştini? Serbând duminica în locul sâmbetei, nu încălcăm
această poruncă?

Pentru creştini, „ziua Domnului“ este ziua duminicii, întrucât în această zi a înviat Domnul
Hristos, adică după ce a trecut ziua sâmbetei, în ziua a şaptea (Mt. 28, 1, 6; Mc. 16, 6; Lc. 24, 1-
6; In. 20, 19) şi tot în această zi S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostolii adunaţi la rugăciune,
când s-a întemeiat Biserica (Fapte 2, 1). Serbând Duminica, adică ziua Învierii, în care vechile
canoane bisericeşti porunceau întreruperea postului, întrucât acum se celebrează Paştile
săptămânal, credincioşii creştini nu încalcă porunca a patra, dimpotrivă, îi dau un nou sens.

Cuvântul şabat în ebraica biblică înseamnă a se odihni şi respectiv odihnă şi cu acest termen sunt
definite şi alte zile de sărbătoare. Şabatul săptămânal se ţinea în ziua a 7-a care se numea tot ziua
a 7-a, întrucât la vechii evrei zilele n-aveau nume, ci doar se numărau. De aceea şabatul, mai
presus de toate, reprezenta şi un semn al legământului dintre Dumnezeu şi poporul Său, încât
acesta este o comemorare a legământului cu El, fiind şi o mărturie că El şi-a ales un popor în
mod special pentru Sine (Ieş. 31, 12-17), cu un scop bine determinat.

Cum putem sfinţi noi ziua Domnului? Cum să înţelegem această exprimare?

Scopul zilei de odihnă nu este doar ca oamenii să-şi refacă forţele de muncă, ci şi să dea un fel de
zeciuială lui Dumnezeu din timpul primit ca un dar, aşa cum evreii dădeau zeciuială din
produsele muncii. Să nu se uite că în Biserica primară majoritatea covârşitoare a fiilor ei erau
iudei şi, ca urmare, s-a continuat practica petrecerii spirituale cu Domnul. Precizăm că ziua de
odihnă, în adevăratul său înţeles, nu se limitează doar la participarea la rugăciunea comună, unde
omul îşi poate găsi liniştea sufletului, după cum a promis Domnul Hristos: „Veniţi la Mine toţi
cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi“, ci constituie doar începutul adevăratei
odihne ce constă nu doar în a dedica o singură zi lui Dumnezeu, ci toate zilele, aşa cum se zice
de preotul slujitor: „Pe noi înşine şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm“. Să nu se
uite că noi, creştinii, nu ne odihnim doar într-o zi anume, ci ne odihnim în Persoana lui Hristos.

La ce se referă formularea niciun lucru („să nu faci în acea zi nici un lucru“)?

Prin aceasta se atenţionează că prioritară este închinarea şi slăvirea lui Dumnezeu, îmbinată cu
mulţumirea pentru săptămâna care s-a încheiat.

Cine păcătuieşte împotriva poruncii care vorbeşte de „sfinţirea“ zilei Domnului?

Împotriva poruncii a patra poate păcătui în chip deliberat şi neconstrâns de natura muncii omul
care nu-şi mai rezervă timp şi pentru suflet. Ziua de odihnă o încalcă în primul rând preoţii, dar
este o muncă binecuvântată, fiindcă se dedică rugăciunii şi slăvirii lui Dumnezeu. O mai încalcă,
involuntar, şi cei care lucrează, de exemplu, în sectoare cu foc continuu, însă acestora li se
acordă circumstanţe atenuante, fiindcă sunt în slujba comunităţii. Noi avem obligaţia morală de a
ne ruga şi pentru ei la sfintele slujbe. Nu rămân fără păcat cei care preferă distracţia în loc de a
da zeciuiala cuvenită lui Dumnezeu din timpul lor.
Cum să înţelegem precizia cu care Dumnezeu explică ca ziua Domnului să nu fie călcată sub
nicio formă, de niciunul dintre cei ai casei?

Când se spune că porunca nu trebuie încălcată de către niciun membru al familiei se impune a ne
raporta şi la contextul cultural şi social al vremii, când familia era organizată în sistem patriarhal,
în care tatăl era stăpânul absolut al casei şi reprezentantul ei. El trebuia să-i supravegheze pe
membrii familiei să nu săvârşească vreun păcat. De aceea, toate poruncile sunt formulate în
ebraică la persoana a 2-a masculin singular. Ar fi ridicol astăzi să mai pretinzi, ca după 3.600 de
ani de la darea poruncii, bărbatul să fie stăpânul absolut al casei sale, cel mult poate fi un
administrator cu autoritate simbolică şi morală. Oricum, responsabilitatea faţă de porunci trebuie
să fie liber asumată de către fiecare membru al familiei, conştientizând spusele Sf. Pavel: „că
porunca este sfântă şi dreaptă şi bună“ ca ceva care vine de la Dumnezeu şi ne îndreaptă spre El.

Talmud: „Cel care trăieşte din munca mâinilor lui este mai mare decât cel cu frica de
Dumnezeu“

Când a dat Dumnezeu porunca muncii şi cum este considerată ea în învăţătura creştină?

Da, Biblia ne spune că omul a primit şi porunca de a munci. În cartea Facerea citim că „Domnul
Dumnezeu l-a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca să o lucreze şi să o păzească“ (Fac.
2, 15). Se vede deci că prima poruncă dată omului nu se referea la interdicţia de a mânca din
pomul oprit, ci la porunca de a munci. Nu ştim de cine trebuia să păzească grădina, însă i s-a dat
o îndeletnicire agreabilă şi responsabilă şi nu-i exclus să se refere la păzirea propriei munci.
Precizăm că în ebraică, pentru a se referi la slujirea lui Dumnezeu şi munca în sine, se foloseşte
tot cuvântul avoda. Interesant este că înţelepţii iudei recomandau ca cei care se ocupă cu
propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu sau îl studiază să-şi câştige pâinea din munca proprie,
altfel s-ar putea interpreta că negustoresc cuvântul Domnului, iar Talmudul apreciază că „cel
care trăieşte din munca mâinilor lui este mai mare decât cel cu frica de Dumnezeu“. În acest
spirit a fost educat Sf. Pavel, care lucra cu mâinile ca să nu fie nimănui povară.

Există vreo legătură între Decalog şi cele nouă fericiri rostite de Mântuitorul?

Desigur că poruncile sunt darul lui Dumnezeu către poporul Său preferat, iar prin extensie pentru
tot omul care vrea să le respecte. N-au însă nicio legătură cu fericirile rostite de Iisus. Acestea
pot fi interpretate doar ca o prelucrare sublimă a fericirilor Vechiului Testament, rostite de alţii şi
în alte circumstanţe. A se vedea Ps. 1, 1: fericit bărbatul care umblă în poruncile Domnului!, sau:
fericit bărbatul care-şi pune nădejdea în Domnul! (Ps. 39, 6); fericit cel care caută la sărac (Ps.
40, 1) echivalent cu: „fericiţi cei milostivi“ (Mt. 5, 7); fericit cel care se teme de Domnul! (Ps.
111, 1); Fericiţi cei fără prihană în cale! (Ps. 118, 1), echivalent cu „fericiţi cei curaţi cu inima!“
(Mt. 5, 8); fericiţi cei care păzesc poruncile Domnului! Fericiţi cei cărora s-au iertat fărădelegile
şi cărora s-au acoperit păcatele! (Ps. 31, 1-2). Deci nu există nicio legătură între fericiri şi cele 10
porunci, totuşi, prin porunci, autorii Vechiului Testament şi apoi Domnul Hristos ne atenţionează
că nu putem accede la statutul de fericire, înţeleasă de mulţi doar ca o emoţie trecătoare, care ţine
exclusiv de nişte circumstanţele care o favorizează, deoarece fericirea promisă de Dumnezeu
trebuie înţeleasă ca o bunăstare sau confort sufletesc permanent, asigurat de cunoaşterea lui
Dumnezeu şi rămânerea în veşnicie în comuniune cu El.
Ce spun Sfinţii Părinţi despre această poruncă?

Sf. Ioan Gură de Aur spune în Omilii la Matei (Omilia XXXIX, III) că Domnul a dat porunca
Şabatului pentru ca iudeii să se depărteze de păcat. De aceea zice: „Nimic să nu faceţi în zi de
Şabat decât cele de trebuinţă pentru suflet“ (Ieş. 12, 16).

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” ‒ porunca a cincea

ARHIMANDRITUL TEOFIL PĂRĂIAN CREŞTEREA COPIILOR
Părinţii mei au fost ca toţi oamenii. Ştiau de Dumnezeu, ştiau de biserică, ştiau de rugăciune, cât
ştiau, nu făceau rugăciuni multe, nu citeau; mama, săraca, când punea mâna pe carte îi şi venea
somnul! Şi chiar zicea: „Bată-l somn, că nu poci pune mâna pe carte. Cum pui mâna pe carte, cum
îmi vine somnul!”. Şi bineînţeles că şi pe cartea de rugăciuni dacă punea mâna, îi venea somnul. De
ce? Pentru că era ostenită!
Dumnezeu zice: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ieşirea 20, 12). E poruncă şi ţineţi seama
de faptul că cele zece porunci ale lui Dumnezeu, după Sfântul Chiril al Alexandriei, sunt
împărţite aşa: primele privesc raportul dintre om şi Dumnezeu, a cincea priveşte raportul dintre
părinţi şi copii, iar celelalte privesc raportul între oameni şi oameni.

Sfântul Chiril al Alexandriei observă un lucru care mie mi-a plăcut foarte mult, de când l-am
aflat (îmi pare rău că nu l-am gândit şi eu înainte de a-l afla), şi anume: întâi e Dumnezeu, apoi
părinţii, şi după aceea sunt ceilalţi oameni!

Eu nu pot zice ca Sfânta Tereza de Lisieux: „Să ştiţi că am avut părinţi sfinţi!”... Părinţii mei au
fost ca toţi oamenii. Ştiau de Dumnezeu, ştiau de biserică, ştiau de rugăciune, cât ştiau, nu făceau
rugăciuni multe, nu citeau; mama, săraca, când punea mâna pe carte îi şi venea somnul! Şi chiar
zicea: „Bată-l somn, că nu poci pune mâna pe carte. Cum pui mâna pe carte, cum îmi vine
somnul!”. Şi bineînţeles că şi pe cartea de rugăciuni dacă punea mâna, îi venea somnul. De ce?
Pentru că era ostenită!

A venit pe aici o femeie din Moldova şi mi-a spus câte acatiste citeşte ea pe zi, şi altele, şi i-am
zis: „Să ştii că acatistele părinţilor mei am fost eu şi fraţii mei!”. Că ne-au crescut pe noi...

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001,
p. 105)

Cât veţi trăi voi, s-o iubiţi pe mama voastră!

ARHIMANDRITUL CLEOPA ILIE CREŞTEREA COPIILOR
Când o vezi pe mama ta bătrână şi bolnavă şi zice „Dragul mamei, nu mă lăsa!”, cum poţi s-o treci
cu vederea, când ştii că ai fost în pântecele ei şi când ştii cât s-a jertfit ea pentru tine atâţia ani de
zile şi acum îţi cere ajutorul tău? Poţi să treci peste cuvântul mamei?
Când un copil crescut de mama cu atâta jertfă, cu atâta dragoste şi cu atâta milă, nu
ascultă de ea, este păcat strigător la cer. Să ferească Dumnezeu! Cât veţi trăi voi, s-o iubiţi pe
mama, s-o ajutaţi la bătrâneţe, la boală, la chin, că mare binecuvântare primiţi de la Dumnezeu.
Aţi văzut că din cele zece porunci, numai una este cu făgăduinţă; porunca a cincea: Cinsteşte pe
tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ.
Când o vezi pe mama ta bătrână şi bolnavă şi zice „Dragul mamei, nu mă lăsa!”, cum poţi s-o
treci cu vederea, când ştii că ai fost în pântecele ei şi când ştii cât s-a jertfit ea pentru tine atâţia
ani de zile şi acum îţi cere ajutorul tău? Poţi să treci peste cuvântul mamei? Şi tata are mare
drept, dar el e mai departe de copil. El este cu treburile dinafară. Cu alte griji. Dar mama, nu
vezi? Îl ţine în braţe, îi dă ţâţă, îl înfaşă, îl păzeşte. Păi ea este leagănul omenirii. Aşa a făcut-o
Dumnezeu pe mamă, ca să se poată creşte generaţiile lumii întregi.

(Ne vorbeşte părintele Cleopa vol 8, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 58)

Ce înseamnă porunca „Să nu ucizi!”

MONAHUL AGAPIE CRITEANUL FAMILIE
Despre felurile în care oamenii săvârșesc uciderea, sufletească sau trupească.

Prin această poruncă se vorbeşte de uciderea sufletească si trupească, adică, dacă sfătuieşti pe
aproapele să curvească sau să ucidă, sau alt păcat să facă, sau l-ai însoţit sau l-ai ajutat la aceasta,
te socoteşti ucigător fratelui tău, duhovniceşte.

Iar despre trup spune: dacă ai ucis pe cineva, sau ai cugetat ca să ucizi, dar vremea şi locul nu te-
au înlesnit; dacă ai vrajbă și dorinţă de răzbunare, sau l-ai înjurat, sau l-ai pălmuit, sau l-ai bătut
şi nu l-ai iertat pe vrăjmaşul tău, sau nu ai cerut iertare de la acela pe care l-ai păgubit şi să
plăteşti paguba pe care i-ai făcut-o, sau de-ai bătut muiere şi a lepădat pruncul, sau dacă muierea
fiind însărcinată a luat buruieni ca să ucidă pruncul, sau a luat ca să nu rămână însărcinată. Toate
acestea şi alte asemenea se socotesc ucideri şi greu se canonisesc.

(Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 341)

Lenea este punctul de pornire al tuturor păcatelor

PĂRINTELE ALEXANDER SCHMEMANN CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Duhul trândăviei (lenea) este cauza tuturor păcatelor, pentru că otrăveşte energia duhovnicească de
la însuşi izvorul său.
Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre
fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos”, decât „în sus” – care încearcă mereu să
ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba
de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face
din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor, pentru că otrăveşte
energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

(Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p.
36)

Despre iubire şi desfrânare

PR. IOAN VALENTIN ISTRATI CĂSĂTORIE
De la rochia scurtă purtată pe stradă sau la serviciu, până la cohortele de secretare din
firme, de la dezvoltarea modei ca perisabilitate a plăcerii conformiste până la întunecatele
stabilimente ale păcatului, toate sunt note dintr-un roman al devenirii omului în marfă,
care-şi vinde trupul pentru confort, materie şi plăcere.
Păcatul împreunării haotice, fără făgăduinţă şi fără binecuvântare, este fără umbră de îndoială cel
mai prezent în lumea de azi şi suma sintetică a tuturor păcatelor. De fapt, el a acaparat însăşi
noţiunea de păcat: „Părinte, am păcătuit”.

Aceasta pentru că acest păcat poate fi săvârşit cu toate simţurile trupului, cu sufletul şi cu mintea,
infestând abil întreaga fire cu animalitate iresponsabilă şi cu dependenţă de plăcere. De
asemenea, păcatul desfrânării este atât de efectiv şi de prezent pentru că se săvârşeşte în taina
trupului uman, care devine instanţă care dictează moartea libertăţii şi instaurarea robiei. De orice
duşman, oricât de cumplit poţi fugi, dar de trupul tău nu. Singura şansă de scăpare este
schimbarea fundamentală a minţii, care trebuie să devină, din casă a conspiraţiei plăcerii,
Biserică a Dumnezeului celui viu.

Pentru început, să vedem de ce acest păcat tiranizează umanitatea de la începuturile lui fiind
responsabil de cele mai multe morţi veşnice şi nu numai. Omul a fost zidit ca fiinţă duală, trup şi
suflet, având în sine animalitatea ca moştenire, dar pe care trebuie să o transfigureze prin har şi
să o asume pe altarul de jertfă al lui Dumnezeu. Creatorul nu avea nevoie de jertfe de animale, ci
ele erau doar proorocia iniţiatică a dorului lui Dumnezeu ca omul să-şi jertfească animalitatea pe
altarul iubirii şi să devină o fiinţă euharistică şi creatoare prin har, asemănându-se cu Cel
Preacurat. Animalitatea este un dat ireproşabil, ea rămâne ca o şansă şi un risc, prin care omul
înţelege şi asumă întreaga creaţie, dar şi o tentaţie de a cădea în tenebrele materiei subversive şi
redundante, în cercul vicios al plăcerii şi durerii. Calitatea omului de fiinţă sexuată a fost
însămânţată în om de Dumnezeu pentru ca acesta să ajungă la culmile iubirii fără prihană, acolo
unde naşterea de viaţă este lumina asemănării cu Născătorul lumilor.

Păcatul desfrânării a aţâţat şi momit omul încă de la naşterea lui în rai şi a fost mereu pricină de
moarte în toată istoria umanităţii. Din el au izvorât războaie, molime, bătălii înfricoşate. S-au
inventat de către omul dependent de sexualitate în coabitare cu duhul rău chiar şi religii care
celebrau împreunările animalice şi orientau cultul uman către cel viclean.

În vremurile moderne, păcatul acesta a infestat toate domeniile vieţii, datorită transformării
umanităţii în monedă de schimb şi în marfă de iarmaroc ontologic. De la rochia scurtă purtată pe
stradă sau la servicu până la cohortele de secretare din firme, de la dezvoltarea modei ca
perisabilitate a plăcerii conformiste până la întunecatele stabilimente ale păcatului, toate sunt
note dintr-un roman al devenirii omului în marfă, care-şi vinde trupul pentru confort, materie şi
plăcere. Mai grav este faptul că lupanarele oribile din evul medieval s-au mutat mult mai aproape
de casele noastre, mai exact tronează în casele noastre, la distanţă de doar un clic de ochii şi
minţile curate (până când?) ale copiilor noştri. Fornicaţia a devenit acum un divertisment
accesibil oricui. Vrăjmaşului regnului uman şi al lui Dumnezeu a înţeles de mult că aţâţând
umanoizii către plăcere trupească, va declanşa o pandemie erotică de mii de ori mai grea decât
orice ciumă ori sida. Şi toată această pandemie aduce roade grase pe mesele schimbătorilor de
bani şi de suflete din infern: miliarde de bebeluşi ucişi, concepuţi în păcat şi aruncaţi la periferia
fiinţei, transformând părinţii în criminali de drept comun.

Păcatul erotismului dezordonat are funcţia de a impregna nu numai pântecele femeilor ci întreaga
fiinţă devine loc de celebrare a înstrăinării de Dumnezeu şi abator uman, şi la femei şi la bărbaţi.
Trupul întreg devine stabiliment al păcatului şi se îmbolnăveşte de nefiinţă dependentă, iar
simţurile devin intrări ale plăcerii care îl alungă de Duhul Cel Preacurat din templul Său. Este
simptomatică în acest sens o rugăciune de la Taina Sfântului Maslu: „Sau cu ochii au poftit, sau
cu mirosul s-au desfrânat, sau cu gustul s-au dezmierdat, sau cu vreo aprindere oarecare
trupească şi sufletească s-au despărţit de a Ta voie şi sfinţire, orice au greşit şi ei şi noi, ca un
Bun şi de oameni Iubitor, iartă”.   

Atitudinea de iertare responsabilă a Mântuitorului oridecâte ori întâlneşte un om suferind de

acest apex al păcatelor (samarineanca, Maria Magdalena, femeia păcătoasă mironosiţă, femeia
condamnată la ucidere cu pietre) arată faptul că Dumnezeu înţelege neputinţa şi iartă durerile
trupului întunecat prin dependenţă, izbăvind lumea de stricăciune prin har.  

De multe ori întâlnim la Spovedanie o atitudine de frondă şi de explicare raţională a păcatului

desfrânării din partea tinerilor: „Ce părinte, ne iubim amândoi, este normal să trăim împreună, nu
facem nici un rău nimănui”. La o primă vedere, gândirea tinerilor concubini ţine de logica acestei
lumi. Iubirea lor e împărtăşită reciproc, poate se şi gândesc la căsătorie etc. Însă ceea ce nu ştiu
tinerii înfocaţi de iubire este faptul că, într-un fel sau altul, prin iubire iresponsabilă, se ucid
pruncii iubirii lor. Ei, fără să ştie, Îi fură lui Dumnezeu un dar pe care El oricum li-l dă, acela al
iubirii. Ei transformă focul iubirii lor în înstrăinare de Dumnezeu, călcare de poruncă şi,
ceea ce este mai grav, în pricină de omorâre a pruncilor.

Numai iubirea biecuvântată de Dumnezeu, trecută prin cuptorul de foc al Evangheliei, încoronată
în har prin Cununie, jertfită în feciorie şi aşteptată cu dor în taină, mustind de lumină, orbitând în
jurul Tronului lui Dumnezeu şi chemându-L la sine pe Domnul din Cana Galileii, are şanse de a
deveni icoană a iubirii creatoare a lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că iubirea adevărată este
născătoare şi euharistică, firavă de se poate ascunde într-o petală de păpădie, însă mai puternică
decât toate veacurile pământului, pentru că dă naştere unor suflete nemuritoare care dau mărturie
în veci despre viaţa care se revarsă din Dumnezeu şi umple universul de bucurie.

De ce desfrânarea îl îndepărtează atât de mult pe om de Dumnezeu?

PR. PROF. GLEB KALEDA CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Persoana desfrânată are întotdeauna timp să conştientizeze gravitatea faptelor sale. Desfrâul este
înfiorător prin conştientizarea păcatului înfăptuit.
Ne este foarte greu să ne rugăm pentru persoanele care au căzut în păcatul desfrânării.
Renunţarea la Hristos şi păcatul desfrânării înalță un zid între om şi Dumnezeu, prin care ne
este foarte greu să înălţăm rugăciuni pentru rude şi pentru aproapele şi chiar pentru preoţi. Aşa
cum renunţarea la Fiul Omului duce la părăsirea Bisericii, la fel spunem şi despre desfrânare,
mai ales dacă după săvârşirea lui nu urmează căinţa şi smerenia. Aceasta duce la pierderea
credinţei. Cunoaştem astfel de cazuri şi după exemplul mirenilor, dar şi după cel al preoţilor,
care după ce au păcătuit erau caterisiţi (Regula 25 a Sfinţilor Apostoli şi Regula 3 a Sfântului
Vasile cel Mare) şi deveneau atei. Îi recunoaştem după felul cum îi privesc pe oameni.

Numai smerenia şi căinţa adâncă îi pot întoarce înapoi la Hristos şi pe desfrânaţi la Dumnezeu,
aşa cum s-a întors Apostolul Petru după ce s-a dezis de Hristos şi care, „ieşind afară, a plâns cu
amar” (Matei 26, 75). Lepădarea de Dumnezeu poate fi impulsivă, ca în cazul Apostolului
Petru. Cât priveşte desfrânarea, pentru ca ea să fie „perfectă”, e nevoie de timp, de un anumit
calcul. Ea nu poate fi considerată un păcat săvârşit din neştiinţă, ca mânia. Acest păcat este
întotdeauna făcut cu bună ştiinţă.

Chiar şi o crimă poate fi săvârşită din greşeală. Însă persoana desfrânată are întotdeauna timp să
conştientizeze gravitatea faptelor sale şi să se întrebe: „De fapt, ce vreau eu să fac?”, lepădându-
se de păcat numai cu trupul, dar nu şi cu inima. Desfrâul este înfiorător prin conştientizarea
păcatului înfăptuit.

Un bărbat desfrânat este mai rău decât o femeie desfrânată, la fel cum spunem că o beţivă este
mai rea decât un beţiv, pentru că femeia care suferă de patima beţiei practic nu mai poate fi
lecuită. Bărbatul desfrânat este respingător şi pentru faptul că el, conştient şi inconştient, se crede
nevinovat. „Datoria noastră este să nu naştem copii, ci să ne distrăm şi apoi să fugim”, acesta
este unul dintre principiile vulgare, foarte răspândit în armată. Femeia, dar mai ales tânăra este
întotdeauna supusă riscului. Aşa cum arată experienţa războiului, desfrânaţii se cred grozavi, dar
atunci când vine vorba să-şi apare ţara se dovedesc a fi cei mai mari laşi.

Cunoaştem cazuri de femei desfrânate care s-au pocăit şi care au devenit sfinte. Aşa este
exemplul Sfintei Maria Egipteanca. Iisus le-a spus bătrânilor şi preoţilor iudei: „Adevărat vă
spun vouă, că vameşii şi desfrânatele vor intra înaintea voastră în Împărăţia lui
Dumnezeu”. El nu a spus desfrânaţii.

Nu cunoaştem nici un bărbat care fiind desfrânat s-ar fi căit de păcatul acesta şi ar fi devenit
sfânt; printre ei nu am întâlnit nicio Marie Egipteanca.

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, pp. 214-215)

Păcatul desfrânării „formatează” mintea și duce la ratarea adevăratei bucurii

PR. PROF. UNIV. DR. IOAN C. TEȘU REFLECȚII
Un moralist contemporan considera că lumea în care trăim, mult prea permisivă și laxă din punct
de vedere moral, oferă omului orgii televizate, păcatele ridicate la rang de normalitate și
generalizate. Iar toate acestea îl asaltează pe bietul om, îl provoacă și îl incită. Simpla amintire a lor
îl urmărește și caută să îl târască din nou în păcate. Robul păcatului și în mod deosebit al desfrâului
trăiește într-o lume iluzorie și ireală, a poftelor și dorințelor, având contacte slabe și rare cu lumea
concretă și reală, cu persoana umană. El are iluzia iubirii, și cu atât mai puțin a iubirii adevărate,
iar persoana iubită devine, în fond, o proiecție a dorințelor sale, o oglindă în care el se vede în ceea
ce are mai josnic și inferior.
Sfinții Părinți numesc păcatul ceață, zgură, întuneric, boală și vorbesc despre negura și pâcla
păcatului, despre iadul păcatului, în sensul că acesta ne îndepărtează de Dumnezeu, de aproapele
și chiar și de sinea noastră.

Aceiași Sfinți Părinți vorbesc despre suflet ca despre o fereastră. Prin Botez, această fereastră
este luminoasă, curată, transparentă. Însă fiecare faptă rea o întunecă. Prin fiecare fărădelege,
păcat și patimă, este ca și cum am înmuia o bidinea groasă într-o căldare cu vopsea neagră și, în
funcție de gravitatea păcatului săvârșit, mai tragem o tușă pe fereastra sufletului. Un păcat mai
mic sau mai ușor, o bidinea pe cant, unul mai mare sau mai greu, o bidinea pe întreaga ei
suprafață.
Și tot din păcat în păcat, din bidinea în bidinea, ajungem să încețoșăm și să întunecăm total
sufletul nostru. Din cauza întunericului, a ceții și a pâclei introduse în „văzduhul inimii”,
ajungem să trăim într-o grea și adâncă orbire. Pentru că păcatul, mai presus de toate, este
orbire sufletească. Din cauza acestei cecități spirituale ajungem să nu mai putem privi spre zările
senine ale vieții, spre Dumnezeu, nici pe orizontală, spre aproapele nostru, ba chiar întunericul se
instalează în interior, în profunzime, în adâncul sufletului nostru. Suntem ca într-o cameră
obscură, în care nu numai că nu mai distingem în afară, ci nu mai observăm nici în interior și, din
cauza întunericului, ajungem să ne vătămăm pe noi înșine, lovindu-ne de lucrurile pe care le
întâlnim, de care ne ciocnim și în care ne împotmolim pe cale.

Calea de spălare a negreții sufletului, a ceții și pâclei păcatului o constituie pocăința. Prin
lacrimile de căință, prin plânsul cel duhovnicesc, omul spală fereastra sufletului și, astfel
purificat, ajunge să privească și să deslușească din nou spre cer, spre aproapele și în sine însuși.
Aventura explorării lumii interioare este pentru ființa umană experiența cea mai profundă, lupta
cea mai importantă, câștigul cel mai înalt și mai de preț.

Credința ortodoxă este o credință a discreției și a bunului simț. Nu intră în sufletului uman și în
intimitățile acestuia fără să i se ceară, nu îl bruschează și nu îl rănește. Cu toate acestea, nimic
din ceea ce este uman nu îi este străin și necunoscut. Pe toate cele ale omului fizic și lăuntric le
cunoaște; caută să le cultive pe cele frumoase și înalte, iar pe cele imperfecte sau păcătoase
încearcă să le prefacă și să le înduhovnicească. Iar unul dintre aceste unghere ascunse ale vieții
umane, de care depinde de multe ori realizarea de sine, o constituie și viața trupească.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel mai adânc gânditor creștin, spunea că omul se află într-o
permanentă alergare spre plăcere și într-o fugă necontenită din calea oricărei forme de durere.
Caută să își provoace și să își procure plăceri cât mai numeroase, neștiind că în însăși ființa
acestora se ascund colții durerii, efecte ale păcatului. Caută plăcerea cu orice preț și sacrificiu,
însă ajunge să constate că în viață nu există plăcere decantată total de durere. Plăcerea cheamă
durerea, o strigă și o introduce în însăși adâncul ființei sale. O plăcere mai mică provoacă o
durere pe măsură, o plăcere mai mare instalează suferința grea, însă omul caută să evadeze din
brațele durerii în plăcere, iar din suferință, în tăgăduirea ei. Și astfel, până la suferințele cele mai
mari și grele, în permanentă progresie și direct proporțional cu plăcerile gustate, iar toate, până la
moarte.

Același Sfânt Maxim Mărturisitorul consideră că păcatul „formăluiește”  mintea, adică îi dă

acesteia forma sa. Și, poate în nici un alt păcat și în nici o altă patimă nu se simte acest lucru mai
exact decât în patima desfrâului. Trăim într-o lume a senzualității debordante, într-o lume în care
plăcerea trupească a fost ridicată la rangul de religie. O lume în care spiritele „emancipate”
vorbesc despre o adevărată „revoluție” sau despre o „nouă dezordine sexuală”.

Calea spre vindecare

Oriunde ne mișcăm, pe oriunde umblăm, suntem provocați. Nu există program de televiziune
care să nu transmită, sub aparența constatării vinovăției, scene ispititoare; nu putem căuta o știre
decentă, fără să vedem alături anunțuri matrimoniale lascive: chiar și discuțiile noastre cele mai
inocente poartă de multe ori în ele amprenta senzualului, a plăcerii trupești sau fizice. Toate
aceste imagini, toate aceste oferte atacă sufletul omenesc, provocându-l să guste plăcerea. Câtă
dreptate avea Sfântul Ioan Casian, marele ascet care a divulgat răutatea păcatelor și a patimilor,
să spună că desfrânarea „atacă neamul omenesc din primele momente ale tinereții (pubertatea
sau adolescența) și că doar puțini sunt aceia care s-au eliberat deplin de ea, până la moarte”!

Păcatul desfrâului „formatează” mintea celui robit lui, pentru că acesta nu mai vede în ființa
„iubită” un subiect, o persoană cu bucuriile și cu suferințele sale, cu împlinirile sau deziluziile
sale, ci caută doar un trup pe care să îl consume, să îi procure plăcerile mult visate. Însă, după
satisfacerea poftelor sale păcătoase, conștientizează că nu a dobândit adevărata fericire, că sub
masca fericirii trăiește deziluzia, că vrând să descopere împlinirea, ajunge să trăiască, de fapt, în
subteranele conștiinței și pe marginea prăpastiei.

Un moralist contemporan considera că lumea în care trăim, mult prea permisivă și laxă din punct
de vedere moral, oferă omului orgii televizate, păcatele ridicate la rang de normalitate și
generalizate. Iar toate acestea îl asaltează pe bietul om, îl provoacă și îl incită. Simpla amintire a
lor îl urmărește și caută să îl târască din nou în păcate.

„Formatând” mintea omului, păcatul desfrânării întunecă și pervertește percepția asupra celeilate

persoane. În ea nu mai este descoperit ceea ce este mai înalt și mai frumos, valoarea spirituală a
persoanei, ci este văzută și trăită în registrul inferior al vieții, exclusiv trupesc, biologic. Persoana
iubită nu mai este experiată în ceea ce ea este și are propriu și specific, ci în ceea ce o încadrează
într-un regn, într-o specie ‒ aspectul trupesc. Desfrânatul caută plăcerea clipei efemere, ratându-
și astfel bucuria eternității, condamnându-se pe sine să trăiască în platitudinea trupului și a
plăcerilor sale, mult prea sărace, indiferent cât de des și de intens ar fi ele procurate.

Robul păcatului și, în mod deosebit al desfrâului, trăiește într-o lume iluzorie și ireală, a poftelor
și dorințelor, având contacte slabe și rare cu lumea concretă și reală, cu persoana umană. El are
iluzia iubirii, și cu atât mai puțin a iubirii adevărate, iar persoana iubită devine, în fond, o
proiecție a dorințelor sale, o oglindă în care el se vede în ceea ce are mai josnic și inferior.

Calea cea mai potrivită, pe care o recomandă ascetica ortodoxă, de a lupta împotriva păcatului
„formăluirii” minții o constituie curățirea inimii, purificarea ei de orice gând și întinăciune
trupească. O constituie descoperirea abisului de taine pe care îl constituie persoana iubită, nu atât
din perspectiva vieții ei trupești, oricum limitată în forme și manifestări, ci explorarea adâncului
ei interior, profunda ei viață lăuntrică.

O astfel de percepție ridică persoana iubită din aspectul de irațional și animalitate la valoarea ei
de univers de taine, ce se așteaptă și se cere descoperit prin iubire jertfelnică. În acest mod, ea
se descoperă pe sine în ceea ce are mai frumos și înalt, bogata ei viață duhovnicească, și se
transformă dintr-un „ceva”, un obiect de consum, de astâmpărare a poftelor și de procurare a
plăcerilor, într-un cineva, o persoană, o ființă de o bogăție și valoare inestimabilă, o susținătoare
și colaboratoare în lucrarea de înduhovnicire a trupului, cu toate poftele și dorințele sale, într-un
mediu și suport ideal al unei vieți spirituale înalte, în iubire și dăruire.

Cum să putem birui mai uşor războiul desfrânării şi al gândurilor trupeşti

ARHIMANDRITUL ARSENIE PAPACIOC CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Pentru biruirea acestui război al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul
bunului Dumnezeu.
Cum să putem birui mai uşor războiul desfrânării şi al gândurilor trupeşti?

- Pentru biruirea acestui război al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul
bunului Dumnezeu. Nu este o bătălie de scurtă durată, pentru că trebuie neapărat ajuns la o
biruinţă totală. La început fiecare se vede neputincios să se împotrivească, dar la Dumnezeu totul
este cu putinţă.

Începutul acestei lupte este:

a) Să vrea neapărat să scape de acest război;

b) Să se roage cu toată inima la Dumnezeu şi la Maica Domnului să-l ajute;

c) Să ocolească, atât cât se poate, împrejurările care ar putea trezi patimile;

d) Să nu primească în minte momelile care vin şi care pot părea a fi nevinovate şi încep să se
concretizeze cu imagini; toate aceste gânduri să le alunge, schimbându-şi mintea în rugăciune,
dar o rugăciune a lui, nu recomandată de cineva, oricine ar fi acela; o rugăciune cu suspinele
proprii, chiar dacă n-au cuvinte.

Dacă atacul este iute, îndulcitor, copleşitor, să suspine la Maica Domnului şi să nu cedeze
atacului. În faze avansate, să se mărturisească înfrânt şi curat, fără menajamente şi fără
învinuirea momentului, împrejurării sau a persoanelor. Mărturisindu-se mai des, îl va ajuta foarte
mult.

Duhovnicul îl va înţelege, îl va iubi, îl va asigura că nu e singur, dar nici nu-l va lăsa în

motivările lui, „că ar fi necesar şi prea firesc”.

Duhovnicul să aibă râvnă şi bunătate să-l poată dezlipi de patima aceasta ascunsă şi cu multe
capete. Se recomandă lectură, cărţi şi orice cu subiecte pregătitoare la moarte. Va fi iertat, oricare
ar fi greşeala, prin pocăinţă, şi aceasta ar fi o mare cucerire, dar să nu se amăgească cineva să
creadă că fără de pocăinţă s-ar cunoaşte vreo iertare.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 12-13)

Să nu furi niciodată din munca aproapelui!

PĂRINTELE ILARION ARGATU CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Dacă ai mărturisit păcatul şi ai întors ceea ce ai furat, ţi-ai cerut iertare de la cel pe care l-ai
păgubit, ai făcut canon de căinţă şi te-ai hotărât că nu mai săvârşeşti păcatul, atunci, Dumnezeu
trimite pe îngeri să te îmbrace cu o îmbrăcăminte nouă.
Acelora care fură, vin diavolii şi rup din cămaşa sufletului, la unii de sus până jos. La judecată va
căuta să apropie bucată de bucată însă nu vor sta, iar Mântuitorul, Maica Domnului, Sfinții
Apostoli şi toţi sfinţii şi îngerii privesc la goliciunea acelui suflet. Diavolii rup din cămaşa
sufletului, cum ai rupt şi tu din munca aproapelui tău.
Dacă ai mărturisit păcatul şi ai întors ceea ce ai furat, ţi-ai cerut iertare de la cel pe care l-ai
păgubit, ai făcut canon de căinţă şi te-ai hotărât că nu mai săvârşeşti păcatul, atunci, Dumnezeu
trimite pe îngeri să te îmbrace cu o îmbrăcăminte nouă.

(Arhimandritul Ilarion Argatu, 445 Răspunsuri duhovniceşti la întrebările credincioşilor,

Editura Mila Creştină, Fălticeni, 2005, p. 129)

“Cel care nu vede cât de pierzător este păcatul furtului este un orb"

NICOLETA OLARU INTERVIU

Porunca "Să nu furi" se referă la orice nedreptate făcută aproapelui. Forme ale furtului
sunt prădarea, cămătăria, înşelăciunea, mita ş.a. În tradiţia iudaică, părintele care nu-şi
învăţa fiul o profesie era acuzat că-l învăţa tâlhăria. "Enunţul scurt «Să nu furi!»
demonstrează gravitatea acestui păcat pricinuitor de multe alte păcate, precum acuzaţii,
suspiciuni, presupuneri, încriminări, hulă, răzbunare, care distrug dragostea dintre
semeni. Putem spune că porunca a VII şi a IX îşi au obârşia în porunca generală «Să nu
furi!». Mai mult, în interviul de mai jos, oferit de exarhul administrativ al mănăstirilor din
Episcopia Huşilor, protos. Iorest Matei.

Preacuvioase părinte, care era contextul în care Dumnezeu a dat această poruncă?

După ieşirea poporului Israel din ţara Egiptului, Dumnezeu încheie un legământ cu poporul Său,
prin promulgarea celor zece porunci (Decalogul), care alcătuiesc Legea fundamentală pentru
organizarea poporului evreu sub raport religios, moral şi social, arătând îndatoririle omului faţă
de Dumnezeu, în primele patru porunci, şi faţă de semeni, în următoarele şase. Cele zece porunci
sunt sumarul a peste 600 de porunci conţinute în Legea Vechiului Testament şi stau la baza
cârmuirii poporului Israel. Referitor la porunca a VIII-a, în Decalog o avem doar enumerată, însă
la Ieşirea 22, 1 este scris clar: "De va fura cineva un bou sau o oaie şi le va vinde să plătească
cinci boi pentru un bou şi patru oi pentru o oaie” sau „dacă furul va fi prins spărgând şi va fi lovit
încât să moară, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de moartea lui”.
 
Putem spune că porunca a VII şi a IX îşi au obârşia în porunca generală „Să nu furi!”
 
Există o explicaţie pentru locul acestei porunci? De ce e aşezată după porunca care interzice
păcatul desfrânării şi înaintea poruncii prin care ni se cere să nu mărturisim strâmb împotriva
aproapelui? 
 
Aşezarea poruncii a VIII-a între "Să nu fi desfrânat" şi "Să nu mărturiseşti strâmb împotriva
aproapelui tău!" nu este deloc întâmplătoare, deoarece prin desfrânare se fură curăţia trupească
lăsată de Dumnezeu: „Nu ştiţi că trupul vostru e Templul Duhului Sfânt?” (I Cor. 6, 19), iar prin
minciună (mărturia strâmbă) se fură cinstea aproapelui: „Căci din inimă ies gândurile rele, ...
mărturiile mincinoase, hulele” (Mat. 15, 19). Putem spune că porunca a VII şi a IX îşi au obârşia
în porunca generală „Să nu furi!”.
 
Spre deosebire de primele cinci porunci, „Să nu furi!” e cuprinsă în categoria poruncilor
enunţate scurt. Cum explicaţi aceasta?
 
Enunţul scurt „Să nu furi!” demonstrează gravitatea acestui păcat pricinuitor de multe alte
păcate, precum acuzaţii, suspiciuni, presupuneri, încriminări, hulă, răzbunare, care distrug
dragostea dintre semeni şi strică buna convieţuire în comunitate, răpind liniştea şi pacea
interioară. Iar însuşirea de bunuri nemuncite este urâciune înaintea Domnului. 
 
Ce învaţă această poruncă? De la ce opreşte, de fapt?
 
Porunca „Să nu furi!” are la baza ei restricţia însuşirii de bunuri străine, ce poate declanşa în
sufletul omului lăcomie, răutate, viclenie, patimi care îndepărtează de la om orice sentiment de
compasiune faţă de aproapele. Învăţătura morală a Sfintei Scripturi nu permite să alterezi prin
faptele tale bunul şi binele aproapelui. Vameşul Zaheu zice: „Dacă am nedreptăţit pe cineva cu
ceva întorc împătrit” (Lc. 19,8), iar pentru a arăta că ştie Legea cea Veche doreşte ca „jumătate
din averea sa să o împartă săracilor” (Lc. 19, 8)
 
“Sileşte-te să nu cazi în păcatul furtului, dar dacă ai căzut dă dovadă de bărbăţie, scoală-te
repede.”
 
Mai are valoare şi obligativitate porunca a VIII-a pentru noi, cei de astăzi?
 
Astăzi, când conştiinţa adormită naşte monştri, păcatul furtului devenind pentru mulţi obişnuinţă,
ar trebui să fim cu mare băgare de seamă la învăţătura acestei porunci; se pare că o conştiinţă
fără mustrare cataloghează astăzi păcatul furtului ca fiind o virtute a omului descurcăreţ. Astfel,
omul, lipsit de adevăr, de ruşine, de morală, de teama conştiinţei şi a lui Dumnezeu, fură din
bunul statului, de la locul de muncă, după voia şi plăcerea personală, fără a se întreba dacă
vreodată va da socoteală pentru aceste nedreptăţi şi fapte ruşinoase. Orice hoţ priveşte în toate
părţile, ca să nu fie văzut, dar nu-şi aminteşte faptul că de sus vine ajutorul pentru fapta cea bună
şi osânda pentru nedreptate.
 
Există mai multe feluri de furt? Ce presupune fiecare? 
 
Luarea pe ascuns a lucrurilor străine (furtul), luarea cu forţa şi pe faţă a lucrurilor altuia
(prădarea), luarea bunurilor străine prin mijloace viclene (înşelăciune), vânzarea celor trebuitoare
traiului cu preţuri mai mari decât cele obişnuite (specula), împrumutarea cu dobândă mare
(cămătăria), luarea de bani pentru diferite favoruri (mită), neîntoarcerea lucrului luat cu
împrumut, trăirea din cerşetorie atunci când cineva poate să-şi câştige hrana prin muncă,
însuşirea lucrurilor închinate lui Dumnezeu sau consacrate prin testamente Bisericii (sacrilegiu),
vânzarea şi cumpărarea pe bani a harului sfinţitor (simonie) - toate acestea sunt forme ale furtului
şi prin ele păcătuim înaintea lui Dumnezeu, Care a interzis acest păcat de la început prin porunca
a VIII-a.

 
Este furtul un păcat grav?
 
Având în vedere faptul că acest păcat loveşte în datoria morală de a fi drepţi şi de a iubi pe
aproapele nostru, furtul e un păcat foarte grav. Sfântul Apostol Pavel îl enumeră printre păcatele
care îl lipsesc pe făptuitor de împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6,10). Aşadar, datoria creştinului
este să-şi câştige cele de trebuinţă numai prin muncă cinstită. Proorocul Avacum spune: “Vai de
cei ce strâng câştiguri nelegiuite pentru casa lor” (Avac. 2, 9).
 
Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci?
 
Oricine încalcă această poruncă este vinovat înaintea lui Dumnezeu, indiferent de statutul social
pe care îl ocupă. Toţi vom da socoteală de păcatul furtului, întrucât acesta loveşte în aproapele,
rănindu-i sufletul, strică liniştea interioară şi pe mulţi chiar îi îmbolnăveşte. Mai devreme sau
mai târziu vom răspunde pentru fapta nedreaptă a furtului, pentru a ni se aminti că am mâniat pe
Dumnezeu şi pe aproapele nostru. 
 
Îşi găseşte corespondentul această poruncă în Fericiri?
 
Legea Decalogului vine să secere păcatul, însă fără să-l scoată din rădăcină, ci doar de la
suprafaţă, dar în predica de pe Munte, Mântuitorul Iisus Hristos arată valoarea spirituală a
dezrădăcinării păcatelor şi înlocuirii lor cu virtuţi, care conduc spre împărăţia lui Dumnezeu şi
vederea Lui: “Fericiţi cei milostivi…”, “Fericiţi cei blânzi…”, “Fericiţi cei curaţi cu inima…”
(Mat. 5, 5-8), (Luc. 6, 20-22). Legea s-a dat prin Moise, pe Muntele Sinai, prin “duhul temerii”
(Is. 11,2), din pricina păcatului, “în tunete şi fulgere” (Ieş 19,16). Fericirile ne-au fost date prin
Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om. Ambele s-au dat pe munte, arătând că vin de sus,
dar în duhul smereniei, blândeţii, milostivirii şi al păcii divine. Părintele Galeriu aminteşte: “Şi
aşa precum legea este pedagog către Hristos (Gal. 3, 24), Fericirile sunt, prin Hristos, pedagog,
călăuză către împărăţia lui Dumnezeu”. Decalogul curăţă ca într-o spovedanie păcatele ce ne
apasă conştiinţa, îndemnându-ne să le părăsim, apoi în fericiri, o treaptă superioară, toate
păcatele sunt înlocuite cu virtuţi sufleteşti care nu ne mai lasă pradă viciilor, ci ne fac vas al
alegerii Duhului Sfânt.
 
Avem îndemnuri din partea părinţilor Bisericii în legătura cu importanţa şi respectarea acestei
porunci?
 
Sfântul Grigorie Teologul ne învaţă: “Cel care nu vede cât de pierzător este păcatul furtului este
un orb fără ochi.”
 
Sfântul Nil Sinaitul: “Sileşte-te să nu cazi în păcatul furtului, dar dacă ai căzut dă dovadă de
bărbăţie, scoală-te repede.”
 
Sfântul Dorotei de Gaza: “Fereşte-te de cele mici, ca să nu cazi în cele mari. Dacă noi am fi
băgători de seamă în cele mici, nu am cădea în cele mai grele.” 

Cum ne putem stăpâni pornirile trupului, ca să nu păcătuim cu privirea și cu gândul?

MAICA SILUANA VLAD INTERVIU
„Ce să fac, părinte, că eu, când le văd așa dezbrăcate și cu picioarele așa frumoase… Să umblu cu
ochii închiși pe stradă?”. „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare și ai să-ți rupi gâtul… Să te uiți și
să zici: „Doamne, dacă picioarele ei sunt așa de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut, cum trebuie să
fii?”
apoi, la privire ne-a dat părintele Cleopa leac. Că zicea un student de la ASCOR: „Ce să fac,
părinte, că eu, când le văd așa dezbrăcate și cu picioarele așa frumoase… Să umblu cu ochii
închiși pe stradă?”. „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare și ai să-ți rupi gâtul… Să te uiți și să
zici: „Doamne, dacă picioarele ei sunt așa de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut, cum trebuie să
fii?”.

Omule, când ai înălțat gândul la Dumnezeu se rezolvă problema! E frumoasă, bat-o vina, e
dezbrăcată, dar eu sunt omul lui Dumnezeu și vreau o soție mai învelită, mai ascunsă, care să se
păstreze pentru mine și să nu facă prea mult probe înainte! Eu nu cred că vreun mire poate să fie
fericit cu o mireasă campioană la căsătoriile de probă! Ce-ai simți dacă mireasa ta ți-ar spune în
noaptea nunții: „Iubitule, ești cel mai bun. Am probat 215 și ești cel mai bun dintre ei!”. Eu nu
cred că există asemenea performanțe, cu proba asta care se propune acum, dar la asta ajungem
dacă nu înțelegem gravitatea păcatului curviei care poate fi făcut și cu gândul, cu imaginația!

Să ne uităm mult la icoane și să ne gândim la Dumnezeu. Fetele să se uite în ochii Maicii

Domnului, nu în oglindă. Dacă te uiți în oglindă, ți se pare că arăți bine. Uită-te la Maica
Domnului: „Maica Domnului, îți place buricul meu?”. Și dacă Maica Domnului zice: „Da, fetița
mea, du-te cu el dezvelit la școală și la biserică!”, atunci du-te... Dacă nu, pune-ți haina pe tine,
că habar nu ai câte păcate faci cu acest buric gol al tău. Nu știi ce fac cei pe care îi ispitești cu
trupul tău în gândul lor! Și te mai crezi și fată cuminte!

Iar cu impulsurile, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să recunoaștem că le avem.
Maică, așa ne-a făcut Dumnezeu, așa e firea omului după cădere și nu se schimbă până nu
devenim sfinți. Toți avem, din naștere, impulsuri de-astea, de la găină până la om… E impulsul
vieții care ne cheamă, ne trage să nu-i oprim cursul. Că ar rămâne pământul fără viață. Avem
aceleași impulsuri ca și animalele, dar avem putere și chemare să le folosim ca oameni. Dacă nu
știm să fim oameni, ne vom lăsa trăiți de ele ca și dobitoacele. Când apare impulsul, să zici: Stai,
că eu sunt om, la mine alta e rânduiala!

M-a întrebat un tânăr, mă iertați părinților, într-o școală: „Așa-i că e plăcut să faci sex în grup?”.
Și i-am răspuns: „Măi, copile, drept să-ți spun, nu știu. Dar cred că e plăcut, de vreme ce vedem
prin spațiile verzi agitându-se toți câinii din cartier în jurul câte unei cățelușe aflate în călduri…
Numai că la oameni e altă rânduială, nu ?”. Apoi, să vă învăț și pe dumneavoastră ce l-am învățat
pe el: nimeni nu poate face sex. Sexul e făcut de Doamne-Doamne, te-ai născut cu el și e pus în
păstrare acolo în chiloței, lucru sfințit, măi, copile. Prin el te-ai născut pe această lume. Dacă
semincioara aia nu nimerea cealaltă semincioară nu erai tu, ci era altul și nu te bucurai acum de
tine! Acela e organul omenesc prin care lucrează Dumnezeu cu omul ca să aducă acum și aici
oameni noi pe lume. Dumnezeu l-a făcut pe om creator, ca El împreună cu omul să aducă pe
lume oameni noi. Mai ales împreună cu femeia. Ce minune. Că și bărbatul contribuie acolo,
sigur, însămânțează, pe urmă ară de jur-împrejur, închide poarta, păzește pe afară. Dar femeia se
lasă mâncată de omul cel nou. Fiul o mănâncă pe dinăuntru, după aceea o mănâncă pe dinafară,
pe urmă îi mănâncă zilele… Apoi, se mai și însoară cu o penticostală, îi mănâncă viața toată… E
greu tare, dar asta e, ne dăm spre mâncare pe noi înșine, ca celălalt să aibă viață. Și toată asta
pornește de acolo. Și suntem responsabili. Ce ai făcut cu sămânța ta? Nu vedeți în unele biserici,
pe iconostase, în arborele lui Iesei cum a crescut ca om din coapsele lui Iesei? Uitați-vă de unde
și-a luat firea omenească! Aveți grijă! Este lucrul lui Dumnezeu acolo și trebuie păstrat cu grijă.
Răspundem pentru tot ce și cum facem. Nu ne jucăm cu focul.

Apoi, impulsurile acestea sunt animalice, sunt în noi pentru că noi suntem microcosmos. Avem
toate fiarele și dobitoacele în noi, dar ca să le stăpânim și nu să ne lăsăm stăpâniți de ele. Nu vă
uitați la cei care vă spun că e bine, că e firesc, că e sănătos. E firesc și sănătos pentru pisici să se
lase conduse de aceste porniri, nu și pentru om. Noi suntem oameni, trebuie să le îmblânzim cum
fac sfinții cu leii, să ne stea leul la picioare. Impulsurile acelea la un băiat de 17-18 ani și la o
tânără sunt ca niște lei care pot să ne devoreze. Nu poți nici să-i dresezi, nu poți nici să-i închizi
în grădini zoologice, poți numai să-i îmblânzești dacă tu te sfințești, te înduhovnicești. Și să
accepți că ai impulsuri și să accepți că Dumnezeu știe că ai asta și că îți dă putere să le stăpânești.
Și să nu-ți otrăvești sufletul cu privirea la lucruri nerușinate, pentru că ce vede ochiul se
transmite la hipotalamus. Eu nu știu, iertați-mă, dacă sunt specialiști în sală, e un talamus de
acesta pe acolo, care se ocupă cu ce e plăcut și ce e neplăcut. Și ăla nu judecă maică, ăla zice:
„Hi, ce frumoasă e… a început nunta!”. Și repede trimite comenzi să primești hormonii și
puterile de care ai nevoie ca să trăiești nunta. Și, dacă „mireasa” e on line sau pe hârtie, tu te
perpelești în focul poftei până cazi în mocirla păcatului. Stai, ce să mai faci, n-ai încotro! Să nu
te mai uiți, aia să faci! Să te păzești, să te aperi, să fii stăpân pe tine și, mai ales, să strigi la
adevăratul tău Stăpân, Dumnezeu! Cum să faci să nu te uiți? Un părinte dădea un leac. Astăzi,
când pornografia a crescut atât de mult și când nu putem să umblăm cu ochii închiși, că ne calcă
tramvaiul, cădem în canalizare, să privim fără să judecăm și să ne ducem acasă să ne vindecăm
privirea uitându-ne la icoane, privindu-L pe Cel prezent acolo și spunându-I toată neputința și
durerea noastră. Nu vedeți ce foame de icoane s-a făcut în viața noastră? Cum ne umplem
pereții? Înainte era o icoană în casă și eram bucuroși. Acum punem icoane peste tot. De ce? Ca
să contracarăm această violență, această violență drăcească care vine peste noi.

Așadar, nu se face sex. Sexul ți l-a făcut Dumnezeu și tu îl folosești mai mult sau mai puțin după
voia lui Dumnezeu, adică mai mult sau mai puțin adecvat. Și tu răspunzi de ce ai făcut cu mâna
ta, ce ai făcut cu ochii tăi, ce-ai făcut cu piciorul tău, ce-ai făcut cu ce numești tu sex. Dumnezeu
te întreabă ce ai făcut cu darurile Lui. Tot ce a făcut Dumnezeu e minunat! Urâtul e făcut de noi.
Noi nu putem face decât să ne bucurăm mulțumind de darul vieții și al creației, sau să profanăm
totul mutilându-ne pe noi înșine pentru vecie! Să nu ne jucăm cu focul, pentru că ofertele răului
sunt foarte mari, dar prețul, costul e boală și suferință acum, și moarte la capătul lor! Eu ascult
atâtea suspine, atâția tineri, atâția copii care vor să scape de păcat, de păcatul masturbării, de
păcatul pornografiei, și părinții lor nu știu nimic. E jale! Dar te poți ridica! Acum! Dumnezeu te-
a făcut să stai drept, în picioare!

Căsătoria, loc de întâlnire cu Dumnezeu

DANA ALECU CĂSĂTORIE
La începutul căsătoriei, fiecare dintre parteneri porneşte la drum cu visuri şi speranţe, precum şi
cu ideea că, după ce vor spune „da”, multe dintre aspectele relaţionale se vor schimba, se vor
îmbunătăţi. Există uneori speranţa, puternic investită afectiv, că, odată căsătoriţi, multe temeri,
disensiuni şi conflicte vor dispărea, doar în virtutea faptului că cei doi sunt soţ şi soţie.
De multe ori, chiar mesajele transmise în mod bine intenţionat de către cei din jur vin să
întărească visurile celor doi şi să contribuie la conturarea unei imagini idilice.
Din momentul în care cei doi îşi spun unul altuia „da”, lucrurile se schimbă în mod real, însă de
multe ori nu în sensul aşteptat, anticipat de către aceştia. Deşi poate nu este perceptibil la o primă
vedere, cei doi nu mai sunt singuri în relaţie, ci au binecuvântarea şi ajutorul constant al lui
Dumnezeu. Şi Acesta Îşi poate face în mod concret simţită prezenţa, în momentul în care cei doi
Îi fac loc în viaţa lor, Îi permit să Îşi manifeste voia şi ajutorul. Uneori, visurile, proiecţiile cu
care cei doi au pornit la drum în căsătoria lor le pot umple viaţa într-un mod care să nu mai
permită harului lui Dumnezeu să lucreze şi să îi transforme după voia, chipul şi asemănarea Sa.

„Dacă fiecare, din iubire, se leapădă de sine, încercarea e depăşită”

Visând la viaţa voastră împreună, puteţi spera: să îmbătrâniţi frumos împreună, să fiţi priviţi cu
admiraţie de către alte cupluri, să aveţi unul sau mai mulţi copii împreună, să trăiţi împreună în
casa visurilor voastre, să vă bucuraţi mereu de momente romantice, de plimbări sub clar de lună
sau pe plaja mării, să nu trăiţi în relaţie perioade de monotonie, de rutină, să aveţi bunăstare
financiară, să nu vă certaţi niciodată, să vizitaţi locuri exotice, să vă păstraţi pasiunea în relaţie
de-a lungul timpului.   

O parte dintre aceste dorinţe se pot împlini, o parte însă nu sunt realiste, iar urmărirea lor cu
predilecţie, transformarea lor în scopuri în sine, poate fi sursă de dezamăgire. Stabilirea unor
astfel de idealuri drept scopuri principale în relaţie poate face foarte dificilă traversarea
momentelor de criză care apar dintr-un motiv sau altul. Este greu să acceptaţi realitatea de
moment, dificultăţile în comunicare, tensiunile şi să găsiţi energia de a merge înainte, când
idealurile, proiecţiile voastre cu privire la realizările şi împlinirile din căsătorie sunt atât de înalte
şi par atât de îndepărtate.

A-I face loc lui Dumnezeu în relaţia voastră de căsnicie nu înseamnă a renunţa la visuri şi
idealuri, ci a le încredinţa Lui şi a avea încredere că, în măsura în care acestea vă sunt de
folos, vă va ajuta să le împliniţi. A trăi cu Dumnezeu în căsătoria voastră înseamnă să învăţaţi,
deşi poate fi greu, să spuneţi „facă-se voia Ta” şi să credeţi că cele ce vi se întâmplă sunt din
voia Lui şi spre binele vostru.

În cartea „Un singur trup – Aventura mistică a cuplului“, autorul Michel Philippe Laroche spune
la un moment dat, vorbind despre încercările şi ispitele în căsnicie, referindu-se la modul în care
pot fi abordate diferitele probleme în cuplu: „Dacă fiecare, din iubire, se leapădă de sine,
încercarea e depăşită. Fără armele răbdării divine, cuplul e în mare pericol. Şi nu e vorba aici de
altă răbdare, decât de aceea a tatălui faţă de fiul risipitor, care pleacă, dar e aşteptat mereu cu
braţele deschise; nu e vorba decât de răbdarea pe care Dumnezeu Însuşi le-o dăruieşte mirilor,
prin Taina Cununiei. Aceeaşi răbdare, pe care Dumnezeu Însuşi o are cu fiecare dintre noi şi
căreia fiecare trebuie să ne deschidem, prin rugăciune, pentru a o primi şi a o lucra unii cu alţii.”

Munca, un idol care poate fi mai pretenţios decât partenerul de viaţă

Pentru a reveni însă la idealurile cu care porniţi la drum, la aşteptările voastre cu privire la
evoluţia împreună şi la realizările comune, să ne imaginăm ce ar însemna ca unul dintre acestea
să devină scop în sine şi nu doar unul dintre modurile de a vă bucura. Ce ar însemna, de
exemplu, dacă, preocupaţi fiind de dobândirea bunăstării materiale, succesului profesional, casei
de vis, aţi pierde din vedere relaţia cu soţul/soţia? Ce ar însemna dacă toată energia voastră
psihică ar fi direcţionată în totalitate spre scopurile respective? Cum ar fi să vă trăiţi viaţa lângă
un soţ/o soţie, al cărui/cărei suflet este „alipit” de aceste idealuri?

Tot Laroche, în cartea amintită, spune că: „Munca devine astfel un idol – o a doua soţie sau un al
doilea soţ – mai puternic, mai pretenţios, mai devorant decât adevărata soţie, decât adevăratul
soţ. Aici aduce munca desfăşurată în afara privirii lui Dumnezeu, nesupusă lui Hristos, numai şi
numai ca instrument de câştigare a existenţei, dacă nu e pusă în slujba adevăratei existenţe.
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni – învaţă Mântuitorul. „Mamona” e idolul banului, al puterii
şi e foarte interesant de observat că aceia care i se supun devin veritabili asceţi! Dorm foarte
puţin, nu se gândesc decât la munca lor, îşi fac programul în funcţie de munca lor, renunţă chiar
la vacanţe… Dumnezeu binecuvântează munca, dacă e făcută în lumina privirilor Sale şi dacă,
prin ea, creştinul îşi mărturiseşte credinţa printr-o purtare dreaptă.”

Căsătoria voastră reală nu este alergarea după „fata morgana”, ci trăirea fiecărei clipe în dragoste
unul faţă de altul, descoperirea modului cel mai potrivit de a vă arăta unul altuia iubirea şi de a
vă apropia mai mult de Dumnezeu. În fiecare clipă puteţi oferi un gând bun pentru soţie/soţ,
chiar dacă uneori relaţia dintre voi nu este chiar aşa cum o visaţi. În fiecare moment vă
puteţi oferi ajutorul, ascultarea sau înţelegerea faţă de partener. În fiecare clipă puteţi alege să
puneţi frământările voastre în faţa lui Dumnezeu şi să Îl rugaţi să vă ajute să vă iubiţi soţul/soţia
într-un mod bine plăcut Lui.

Relaţia de căsătorie ‒ cel mai sigur loc de pe pământ

CRISTINA STURZU CĂSĂTORIE
Cu toţii pornim pe drumul căsătoriei cu gândul că se va aplica şi în cazul nostru cuvântul din
poveste: „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Chiar dacă am fost sau nu plecaţi pe
drumuri rătăcitoare, după terminarea mesei de nuntă putem spune, într-un fel, că începe viaţa
obişnuită, viaţa pe care a început-o fiul risipitor după întoarcerea acasă.
Inelul a rămas pe deget, dar masa la care s-a servit viţelul cel gras s-a încheiat, oricât de
îmbelşugată şi prelungită a fost. Din zilele următoare, cu toţii s-au întors la viaţa de zi cu zi,
fiecare la treburile lui. La fel fac şi proaspeţii însurăţei, angajaţi de acum pe un drum pe care au
hotărât să-l parcurgă împreună până la moarte.

Viaţa împreună, care începe odată cu căsătoria, poate degenera încetul cu încetul într-un loc în
care domină frica şi nesiguranţa, în care fericirea poate părea doar un vis pierdut, iar bătrâneţile
‒ un coşmar. Sau poate fi transformată în cel mai sigur loc de pe pământ, chiar şi în epoca
noastră contemporană, marcată de crize pe toate planurile. Şi Cel Care va păstra acest loc sigur
este chiar Mântuitorul Iisus Hristos, dacă vom crede că El e Piatră de susţinere, Stânca pe
care clădim edificiul familiei noastre. Pornind de la aceasta, vom putea trece cu nădejde prin
osteneala zilelor în care va părea că harul venit la Taina Cununiei ne va fi părăsit, strălucirea
soţului sau soţiei va fi pălit şi tot ce mai vedem la el sau ea sunt doar defectele.

Calităţile partenerului ‒ daruri pentru mine

Un punct de sprijin în osteneala zilei de om căsătorit este hotărârea de a-l vedea pe partenerul
nostru ca fiind valoros, indiferent dacă acesta ne „demonstrează” sau nu valoarea sa. Cu toţii
suntem valoroşi pentru că suntem fii ai lui Dumnezeu, după har. Oricât de căzut ar fi cineva,
acesta nu-şi pierde calitatea de fiu al tatălui său. Şi oricât de împietrit ar fi cineva, nu poate să nu-
şi iubească fiul. Şi dacă acest lucru se întâmplă la noi, oamenii, cu cât mai mult la Dumnezeu,
Care ne iubeşte cu iubire infinită, Care este Iubire. Doar că, uneori, poate de cele mai multe ori,
nu ne ridicăm la măsura aceasta de a ne respecta noi înşine acest statut ori de a-l respecta pe cel
al persoanelor din jur şi mai ales al soţului sau soţiei, pe care îi putem vedea şi în ipostaze mai
puţin onorante.

Şi totuşi, cum putem face asta? Cum îi mai putem vedea valoarea?

Jim Daly, autorul cărţii The Best Advice I Ever Got on Marriage: Transforming Insights from
Respected Husbands and Wives, sugerează în introducerea acestei cărţi că avem nevoie să-l
vedem pe partener ca pe un dar nepreţuit de la Dumnezeu, ca pe o comoară. Privindu-l ca pe o
comoară, îl vom şi cinsti. Iar când ne cinstim soţul/soţia, o vom face indiferent dacă acesta
pretinde asta sau nu, merită ori nu. Este o decizie care nu ţine seama de „meritul” celuilalt, ci
de disponibilitatea şi alegerea proprie de a cinsti pe cineva.

Cinstindu-ne soţul sau soţia ca pe o comoară, se va întâmpla o minune: ni se va deschide inima

către el/ea. Pentru că, spune Mântuitorul, „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”
(Mtatei 6, 21). Dar nu încercaţi să vă consideraţi soţul/ soţia o comoară, aşa, la general, fără a vă
gândi totuşi la câteva lucruri pe care într-adevăr le preţuiţi la el/ea (şi cu siguranţă veţi găsi mai
multe, chiar dacă au trecut mulţi ani de când sunteţi împreună şi s-au estompat calităţile care la
început se vedeau cu ochiul liber). Apoi, împărtăşiţi această listă şi soţului/soţiei, ori, dacă încă
nu puteţi face asta, puneţi această listă în faţa lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru calităţile cu
care l-a înzestrat şi care au devenit astfel daruri pentru voi personal.

„Mă simt iubit când…”

Odată ce recunoaştem valoarea partenerului de viaţă, este important să lăsăm ca această atitudine
să transpară prin fapte. Aceasta este hrana cu care alimentăm relaţia noastră. Şi ne putem ajuta în
acest demers rugându-l chiar pe el să completeze o frază de genul: „mă simt iubit când…”, cu cât
mai multe propoziţii.

Într-un seminar organizat de autorul mai sus-amintit, la această întrebare a obţinut o mulţime de
răspunsuri, printre care: „te rogi pentru mine şi cu mine”, „mă iubeşti şi mă accepţi
necondiţionat”, „mă laşi să intru în lumea ta, îmi împărtăşeşti sentimentele şi gândurile tale”,
„acorzi importanţă sentimentelor mele”, „petreci timp cu mine”, „mă susţii când sunt la pământ”,
„îmi faci complimente”, „mă ierţi când îţi greşesc cu ceva”, „îmi spui cât de mult mă apreciezi”,
„îţi faci timp să observi ce fac pentru tine şi pentru familie”, „îmi împlineşti nevoile sexuale”,
„mă corectezi cu tandreţe şi delicateţe”, „râzi, te distrezi împreună cu mine”.

Oricare ar fi răspunsul soţului/soţiei, să aveţi în vedere că acesta este o informaţie de milioane,

pe care o puteţi folosi pentru revigorarea căsniciei. Unele răspunsuri vă pot arăta că soţul/ soţia
are aşteptări imature ori pe care nu le puteţi împlini, pentru că nu este al vostru a împlini. Va fi o
descoperire extraordinar de importantă, pentru că veţi putea astfel înţelege de ce, oricât v-aţi
chinuit mai înainte, nu ajungeaţi la inima lui/ei. Acum Îl puteţi ruga pe Dumnezeu să-i arate El
Însuşi partenerului că este iubit, pe căile pe care El singur ştie că „merg” cel mai bine la inima
lui, şi aveţi încredere că o va face într-adevăr.

Alte răspunsuri vor fi extrem de simple, de genul „pui tacâmurile la locul lor”, iar acest lucru vi
se va părea foarte uşor să-l faceţi şi-l veţi face din iubire, ştiind că în acel moment partenerul se
simte iubit. Veţi fi uimiţi să vedeţi cum se reînnoieşte relaţia, pornind de la câteva lucruri
mărunte. Cineva spunea că „secretul unui mariaj de succes presupune să te îndrăgosteşti de mai
multe ori, de fiecare dată de aceeaşi persoană”. La fel vă urez şi eu.

Adevărata căsătorie nu este o viaţă de desfătare şi de bunăstare

PĂRINTELE FILOTHEI FAROS CĂSĂTORIE
Nici grija casei, nici îngrijirea de soţie, nici grija de copii şi nimic altceva să nu punem
înainte, crezând că este destul pentru a răspunde că ar fi de ajuns pentru a ne apăra trăind într-un
fel indiferent şi neîngrijit, şi să nu spunem acele cuvinte fără de folos, zicând: sunt din lume, am
femeie şi copii. Dumnezeu îi doreşte pe toţi oamenii mântuiţi, şi toţi să primească cunoaşterea
adevărului, ca nimeni să nu fie indiferent la virtute.
Biserica a cinstit căsătoria reală şi a accentuat faptul că adevărata căsătorie nu este o viaţă de
desfătare şi de bunăstare, căci omul care trăieşte în lume nu are vreo micşorare în comparaţie
cu monahul, prin faptul că trăieşte alături de femeie. Doar în acest punct i s-a făcut o excepţie,
dar este dator să le facă pe toate celelalte la fel ca şi monahul.

„Să nu primim acestea doar în mod simplu, iubiţilor, ci ca oameni învăţaţi, și să ne interesăm
mult despre bunăcuviinţa noastră faţă de Dumnezeu şi nici grija casei, nici îngrijirea de soţie,
nici grija de copii şi nimic altceva să nu punem înainte, crezând că este destul pentru a răspunde
că ar fi de ajuns pentru a ne apăra trăind într-un fel indiferent şi neîngrijit, şi să nu spunem acele
cuvinte fără de folos, zicând: sunt din lume, am femeie şi copii. Cei mai mulţi obişnuiesc să
spună acestea când le propunem ostenelile virtuţii şi interesul spre studierea Sfintei Scripturi. Nu
este specialitatea mea, ar zice cineva, oare aş putea să predic eu lumii, oare sunt eu monah? Ce
zici, omule? Numai acelora li se cere să fie cu bunăcuviință faţă de Dumnezeu? Dumnezeu îi
doreşte pe toţi oamenii mântuiţi, şi toţi să primească cunoaşterea adevărului, ca nimeni să nu
fie indiferent la virtute.”

(Pr. Filotei Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăți și soluții, traducere din limba
greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2012, pp. 74-75)

Asprime faţă de cei obraznici, îngăduinţă fată de cei mărinimoşi

SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Eu am drept tipic ca atunci când văd pe cineva că are o harismă sau merge bine în nevoința lui, să
i-o spun. Şi iarăşi, dacă văd ceva strâmb, să pun mâna pe vargă.
Dacă un om are intenţie bună, dar nu a fost ajutat de mic, nu este linguşire faptul de a-i spune
cele bune pe care le vezi la el, pentru că în felul acesta este ajutat şi se schimbă, fiindcă i se
justifică ajutorul dumnezeiesc. I-am spus unuia: „Tu eşti bun. Dar acestea pe care le faci nu ţi se
potrivesc”. I-am spus aceasta, pentru că am văzut atât ogorul lui cel bun, cât şi sămânţa cea rea
ce ii fusese aruncată. Am văzut că lăuntric era bun şi că orice rău pe care îl făcea venea din afară.
Nu i-am spus „eşti bun” pentru ca să-l linguşesc, ci ca să-l ajut, să-i pun în mişcare mărimea de
suflet.
Unii au următorul tipic: ori de are, ori de nu are cineva vreo harismă, îi spun: Nu ai harismă,
chipurile ca aceia să nu se mândrească şi astfel să se vatăme. Adică fac o nivelare. Dar când
cineva deznădăjduieşte de răul pe care îl face, deznădăjduieşte şi de binele pe care îl are, şi
atunci cum se va încuraja ca să se nevoiască cu râvnă?  În timp ce dacă îi spui cele bune pe care
le are şi îi cultivi mărimea de suflet şi nobleţea, este ajutat, creşte şi sporeşte.

Eu am drept tipic ca atunci când văd pe cineva că are o harismă sau merge bine în nevoința lui,
să i-o spun. Şi iarăşi, dacă văd ceva strâmb, să pun mâna pe vargă... nu mă gândesc ca nu cumva
să i se vatăme sufletul într-un fel sau altul, deoarece amândouă modurile de a proceda au
dragoste. Dacă se vatămă din purtarea mea, aceasta înseamnă că are o vătămare.

Dacă, de pildă, icoana ce a făcut-o o soră este frumoasă, îi voi spune că este frumoasă. Dacă văd
că s-a mândrit şi începe să sporească în obrăznicie, îi spun una de o arunc cât colo. Fireşte, dacă
se va mândri va face după aceea caricaturi şi astfel va mânca o altă „săpuneală”. Dacă se va
smeri, va face din nou treabă bună. Pe mine nu mă odihnesc lucrurile bolnăvicioase. Lucrurile
scrântite nu le pot suferi. Le ajustez puţin de aici, puţin de dincolo, până ce îşi vor afla locul lor.
Ce? Oare voi tolera stările vătămătoare?

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III Nevoință duhovnicească, Editura
Evanghelismos, București, 2003, pp. 307-308)

Slăbiciunile și ispitele sunt de mult folos omului

SFÂNTUL CUVIOS ISAAC SIRUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Când omul simte ajutorul dumnezeiesc, că e de faţă ajutându-l, inima lui se umple îndată de
credinţă şi înţelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găseşte ajutor
ericit este omul care-şi cunoaşte slăbiciunea lui. Căci această cunoştinţă i se face temelie şi
rădăcină şi început a toată bunătatea. Căci când află cineva şi simte cu adevărat neputinţa sa, îşi
strânge sufletul său din moliciunea care-i întunecă cunoştinţa şi-şi adună comoara sub pază.

Dar nimeni nu-şi poate simţi slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puţin să fie încercat prin cele ce aduc
durere fie trupului, fie sufletului. Căci atunci, asemuind slăbiciunea sa cu ajutorul lui Dumnezeu,
va cunoaşte mărimea Acestuia. (...)

Căci ajutorul lui Dumnezeu este, zice, cel ce mântuieşte. Iar când cineva cunoaşte că este lipsit
de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni şi cu cât le înmulţeşte pe acestea, cu atât se
smereşte mai mult în inima sa.

Căci nimeni, rugându-se şi cerând, nu poate să nu se smerească. Iar «inima zdrobită şi smerită
Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 19).

Deci până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăştiere. Căci smerenia adună inima.
Iar când omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui
Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea.

Iar când omul simte ajutorul dumnezeiesc, că e de faţă ajutându-l, inima lui se umple îndată de
credinţă şi înţelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găseşte ajutor şi izvor de
mântuire şi vistierie de încredere şi liman izbăvitor de vijelie şi lumină celor din întuneric şi
sprijin celor slabi şi acoperământ în vremea încercărilor şi ajutor în ascuţişul bolilor şi pavăză
izbăvitoare în război şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor şi, simplu grăind, că toată
mulţimea acestor bunătăţi îşi află intrarea în el prin rugăciune. Şi de aceea se desfătează de acum
în rugăciunea credinței.

(Sf. Isaac Sirul, Cuvântul XXI, în  Filocalia, vol. X, p. 112-113)

Nu este destul să lupţi doar împotriva păcatelor mari

SFÂNTUL CUVIOS MACARIE EGIPTEANUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Toate gândurile ascunse de mândrie, de necredinţă, de îndoială, de invidie, de gelozie, de
curiozitate, de ipocrizie, de poftire, toate acestea sunt păcate, şi cine nu le are?!
Cel care se crede pe sine că este drept, pentru că nu este desfrânat, n-a omorât şi n-a furat, nici
n-a înşelat pe nimeni, acesta se rătăceşte grozav. Nu numai acestea sunt păcate, ci încă multe
altele, care ne împiedică de la mântuirea sufletului. Toate gândurile ascunse de mândrie, de
necredinţă, de îndoială, de invidie, de gelozie, de curiozitate, de ipocrizie, de poftire, toate
acestea sunt păcate, şi cine nu le are?! Cine a scăpat definitiv de ele? Să luptăm, deci, permanent
împotriva acestor gânduri care ne vin de la cel rău. Egoismul, în general, iubirea de sine,
acesta este marele păcat ascuns al sufletelor noastre. Amorul propriu, interesul propriu
omoară viaţa sufletului nostru. Cine este acela care se jertfeşte pentru altul, care munceşte pentru
altul, care dăruieşte tot ce are altuia? (...)

Nu este destul să lupţi doar împotriva păcatelor mari, a celor grave, ci e nevoie să te lupți chiar şi
împotriva celor mai mici gânduri necurate. Un singur gând greşit va roade ca un vierme
mintea omului şi sufletul se va strica pe nesimţite. Cel care se plânge de slăbiciune, susţinând
că puterea satanei este mai mare şi-l stăpâneşte pe om definitiv, acela Îl face pe Dumnezeu
nedrept.

(Sfântul Macarie Egipteanul, Pocăința sau întoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantina,

București, 2010)

Să nu ne mândrim pentru virtuți ‒ avem atâtea slăbiciuni!

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI EDITORIALIȘTII BISERICII
Cu cât căutăm mai mult să scoatem la arătare virtuţile noastre, cu atât mai puternic ies la iveală, în
faţa noastră, slăbiciunile şi relele potrivnice. 
Cu cât ne arătăm mai înţelepţi în faţa oamenilor, cu atât ne simţim mai proşti în faţa noastră
înşine. Cu cât căutăm mai mult să scoatem la arătare virtuţile noastre, cu atât mai puternic ies la
iveală, în faţa noastră, slăbiciunile şi relele potrivnice.

Un soldat a mărturisit prietenului său că, ori de câte ori a scos la iveală vitejia lui din război, de
atâtea ori, fără să vrea, a răsărit în sinea lui şi chipul tuturor înfrângerilor şi slăbiciunilor din viaţa
lui.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p.
30)
Bărbații în fața patimilor și în fața sfintelor
femei
SFÂNTUL NEOFIT ZĂVORÂTUL DIN PAFOS, INSULA CIPRU CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Oare nu este vrednic de râs și de mare rușine când în zilele de război femeile fac fapte
eroice și excelează în lupte, tăind rândurile dușmanilor și capetele celor de alt neam și aduc
prăzi Împăratului, iar bărbații cad, și ei, care erau și mai mult datori să exceleze în război,
sunt nimiciți cu ușurință, neîmpotrivindu-se deloc dușmanilor?

Oare ce scuză vom afla noi, cei cinstiți cu vigoarea bărbătească și aflați mai molatici decât
femeile? Oare nu este vrednic de râs și de mare rușine când în zilele de război femeile fac fapte
eroice și excelează în lupte, tăind rândurile dușmanilor și capetele celor de alt neam și aduc prăzi
Împăratului, iar bărbații cad, și ei, care erau și mai mult datori să exceleze în război, sunt nimiciți
cu ușurință, neîmpotrivindu-se deloc dușmanilor? Oare nu este rușinea aceasta mai grea și decât
moartea, că oștenii sunt prinși de dușmani, iar femeile îi zdrobesc pe aceștia? Oare nu se va face
această comparație, în ziua judecății, între noi și sfintele femei și fecioare?

Deoarece acelea au călcat în picioare cu bărbăție pe vrăjmași și patimile trupului, iar noi,
vai mie, ne-am arătat preș patimilor și vrăjmașilor. Cine oare atunci dintre noi va îndrăzni să
deschidă gura, și să spună: am fost biruit de slăbiciunea trupului și nu am putut să stau
împotriva poftei firii? Iar dacă cumva cineva ar vrea să pună înainte drept scuză slăbiciunea
trupului și tirania vrăjmașului și a poftei firii, iată, zice Judecătorul, și femeile acestea, neamul
mai slăbănog, fiind necăjite și ele de aceleași patimi, nu au fost biruite de plăceri, nu au fost
rănite de săgețile necuvioșilor vrăjmași, ci cu vrednicie au fost încununate, fecioare gingașe fiind
și altele mai bătrâne și foarte înfrânate, și deja au moștenit Împărăția Cerurilor. Și cum
îndrăznești tu să aduci scuză poftele firii și tirania vrăjmașului, având, ca bărbat, putere naturală,
și pe aceasta trădând-o, te-ai arătat mai împuținat la suflet decât femeile?

(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Scrieri V. Tâlcuire la canoanele celor douăsprezece

praznice împărătești. Cuvinte. Despre arhieria lui Hristos. Despre Duhul Sfânt și la Sfânta
Cincizecime. Cartea minunii dumnezeiești. Epistole, traducere de Laura Enache, Editura
Doxologia, Iași, 2016, pp. 125-126)

Mânia şi furia din mine

SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR, ARHIEPISCOPUL
CONSTANTINOPOLULUI CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Când ne apărăm prin mânie, nu biruim, ci suferim cea mai mare înfrângere. Biruieşti doar atunci
când întâmpini răul cu blândeţe.
Te-a supărat careva? Adu-ţi atunci aminte de păcatele tale şi gândeşte-te de câte ori L-ai supărat
tu pe Dumnezeu. Dacă acum nu te vei mânia şi vei ierta, nici Dumnezeu nu se va mânia pe tine
atunci când va fi nevoie să dai socoteală pentru faptele tale. Iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca
şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre (Marcu 11, 25).
Dacă te vei purta astfel, nu vei avea folos numai în ceruri, ci şi aici, pe pământ. Adu-ţi aminte de
două împrejurări când ai fost vorbit de rău sau nedreptăţit: una când ai dat frâu liber mâniei tale
şi una când ai rămas liniştit. Spune-mi: când ai fost mai mulţumit şi când te-ai folosit? Atunci
când ai fost biruit de mânie sau când ai biruit mânia? De multe ori, am ajuns să ne blestemăm pe
noi înşine, pentru că mânia ne-a împins să spunem vorbe rele. Dimpotrivă, când am fost deasupra
mâniei, am scăpat de multe rele şi am fost mulţumiţi, ca atunci când ne-am biruit duşmanul.
Când ne apărăm prin mânie, nu biruim, ci suferim cea mai mare înfrângere. Biruieşti doar
atunci când întâmpini răul cu blândeţe. Cei nebuni, desigur, spun că este tocmai invers. Dar tu
să nu ceri părerea oamenilor nebuni, ci a celor cu minte. Sau mai bine, îndreaptă privirea ta spre
Dumnezeu, pentru ca El să te cinstească. Cine are cinstirea lui Dumnezeu, nu are nevoie de altă
cinstire.

Iar dacă eşti mânios din fire şi nu poţi să te abţii, măcar nu lăsa ca mânia să pună stăpânire pe
tine pentru multă vreme. Alung-o departe cât mai repede. Soarele să nu apună peste mânia
voastră (Efes. 4, 26). Trebuie să avem mare grijă cu această patimă, căci ea distrus familii, a
stricat prietenii şi a pricinuit nenumărate nenorociri. Te nedreptăţeşte cineva? Nu te certa cu
el, ci cu diavolul, care îl îndeamnă la rău. De omul care păcătuieşte să-ţi pară rău. Să te gândeşti
că, dacă nu se pocăieşte, va fi pedepsit în iad pe vecie. În felul acesta, nu numai că nu te vei
mânia, dar îţi şi va părea rău pentru el. Aşa cum îţi este milă de un bolnav care este cuprins de
febră, la fel să îţi fie milă şi de fratele tău care te nedreptăţeşte. Şi acesta este bolnav. Vrei să te
aperi de nedreptate? Atunci smereşte-te şi taci. În felul acesta, îl vei răni pe duşmanul tău,
diavolul. Altfel, dacă te mânii şi te răzbuni, îţi vei face rău atât ţie, cât şi fratelui tău, care este
deja rănit de diavol şi nu mai are nevoie de încă o rană, ci de compătimire, rugăciune şi de
ajutorul tău. Dacă nu cazi, poţi chiar să-l ajuţi. Dar dacă şi tu cazi sub săgeata mâniei aruncată de
diavol, cine vă va ridica pe amândoi? Nici tu nu-l mai poţi ajuta pe el, nici el pe tine.

De aceea, să ne purtăm mereu în aşa fel, încât să ajutăm la vindecarea rănilor fraţilor noştri. Să
nu le facem şi alte răni şi să nu le adâncim pe cele pe care le-a făcut diavolul. Să nu îi răsplătim
cu răul. Mă vei întreba: ”Dar ce, e rău să înjur pe cineva care mi-a făcut rău?” Este rău tocmai
pentru faptul că nu este socotit un rău atat de mare. Dispreţuim cu uşurinţă ceea ce ni se pare
mic. Şi cu cât dispreţuim mai mult un lucru mic, cu atât el se face mai mare, până când nu
mai are leac. Crezi, aşadar, că nu faci un lucru rău atunci când îl înjuri pe fratele tău? Chiar dacă
ţi-a făcut vreun rău, el este tot fratele tău. Când zici, „Tatăl nostru”, „nostru” înseamnă mai multe
persoane. Aşadar, Domnul este Părintele tuturor. Iar noi, pentru că avem acelaşi Părinte, suntem
fraţi. De aceea, nu-l poţi vedea pe fratele tău ca vrăjmaş şi în acelaşi timp, să-L numeşti Părinte
pe preabunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care te-a făcut după chipul şi după asemănarea
Sa. Nu te poţi repezi ca un taur, să dai din picioare ca măgarul, să urli ca un lup, să muşti cu
viclenie ca un scorpion şi, în acelaşi timp, să fii copilul lui Dumnezeu. Nu eşti om, pentru că
omul are bunătatea Creatorului său. Atunci ce eşti? Fiară? Dar fiarele au doar una din
neajunsurile pe care le-am spus mai înainte, pe când tu le ai pe toate şi chiar mai multe. De altfel,
fiarele pădurii, deşi sunt sălbatice prin firea lor, dacă te porţi cum trebuie cu ele, se îmblânzesc.
Dar tu, care eşti blând prin firea ta, te sălbăticeşti prin mânie.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 260-262)
A noua poruncă ‒ Să nu mărturiseşti strâmb

MONAHUL AGAPIE CRITEANUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Dacă ai mărturisit strâmb spre a face rău aproapelui, sau ai vădit vreo greșeală a lui, sau ai
clevetit, sau ai dat auzul tău clevetitorului.

Această poruncă are două ramuri. În cea dintâi sunt păcatele care se fac la judecată de către
judecători, grefieri, notari, cei care se judecă şi martori. Iar în ramura a doua sunt defăimările,
osândirile, clevetirile, batjocurile, grăirea de rău şi ocările împotriva aproapelui.

La cea dintâi mărturiseşte în câte minciuni ai căzut, iar la cea de a doua, dacă ai mărturisit strâmb
spre a face rău aproapelui, sau ai vădit vreo greșeală a lui, sau ai clevetit, sau ai dat auzul tău
clevetitorului, sau ai ocărât, sau ai semănat sminteli între fraţi ca să-i învrăjbești, sau ai făcut
mijloc prin vicleniile tale, de-ai câştigat la judecată lucru nedrept, şi alte asemenea. La această
pricină nu păcătuieşti numai tu, ci şi toţi câţi ţi-au ajutat şi împreună au lucrat, şi mai ales
mijlocitorii şi avocaţii, care sunt datori să plătească toată paguba acelui sărac care a pierdut
dreptul lui, din pricina acestora. Iar despre dragostea cea către aproapele, nu scriu aici în parte,
fiindcă la alt loc am spus despre acestea, dar şi aceste porunci, cele mai multe, sunt pentru
folosul aproapelui.

(Monahul Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 343)

Aminteşte-ţi că nu ești niciodată singur

SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Spune-ţi deseori: „Vreau să trăiesc în aşa fel, încât viaţa mea să placă Domnului Celui
Preaiubit, Care a murit pentru mine pe Cruce”. 

Aminteşte-ţi că mergi constant în prezenţa Preadulcelui Domn Iisus. Spune-ţi deseori: „Vreau să
trăiesc în aşa fel, încât viaţa mea să placă Domnului Celui Preaiubit, Care a murit pentru mine pe
Cruce. Și înainte de toate, voi lua ca prieten şi însoţitor în viaţa mea Dragostea preasfântă, care
revarsă bunătatea în inima mea, care mă face să doresc din toată inima mea mântuirea tuturor, să
mă bucur cu cei ce se bucură şi să plâng cu cei ce plâng. Aceasta, mai cu seamă, va mângâia pe
Mângâietorul meu, Hristos”.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, traducere din limba franceză diacon Dumitru
Dura, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 72)

Păcatele nu ne lasă să fim fericiți nici pe pământ și nici în veșnicie

PR. PAVEL GUMEROV CĂSĂTORIE

Cât de des se întâmplă ca doi soți care se iubeau cândva trăiesc de ani de zile într-o stare de
conflict surd, se chinuie și bineînțeles că ar vrea să aibă relații normale, de dragoste, dar s-
au obișnuit atât de mult cu situația, s-au împăcat atât de mult cu ea, încât nu fac nici un
efort ca să schimbe ceva! Păcatele sunt ceea ce nu ne lasă pe noi, de fapt, să trăim în pace.

Omul este o ființă care se obișnuiește cu orice. Se obișnuiește și cu propriile păcate și patimi.
Deși simte nefirescul și lipsa de confort a situației sale, adesea n-are hotărâre și voință să înceapă
lupta cu păcatele. Cât de des se întâmplă ca doi soți care se iubeau cândva trăiesc de ani de zile
într-o stare de conflict surd, se chinuie și bineînțeles că ar vrea să aibă relații normale, de
dragoste, dar s-au obișnuit atât de mult cu situația, s-au împăcat atât de mult cu ea, încât nu fac
nici un efort ca să schimbe ceva! Păcatele sunt ceea ce nu ne lasă pe noi, de fapt, să trăim în
pace. Ele sunt cauza bolilor noastre duhovnicești, uneori și fizice. Până și oamenii foarte
depărtați de Biserică pricep asta. De mânie, depresie, lăcomie, beție și celelalte patimi se simt
chinuiți nu numai creștinii. Păcatele nu ne lasă să fim fericiți nici măcar aici, pe pământ, și cu
atât mai puțin în veșnicie.

(Preot Pavel Gumerov, Cele opt păcate de moarte și lupta cu ele: ascetica ortodoxă pentru
mireni, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2014,
p.19)

Să înțelegem sensul celor care ni se întâmplă!

IEROMONAHUL SAVATIE BAȘTOVOI CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Cine nu scoate sens din păcatele în care cade acela va repeta păcatul, până când va înţelege
de ce i se lasă lui acel păcat, pentru că până a ajunge la virtuţi trebuie să învăţăm din
păcate, iar acesta este un început al virtuţii.

Nimeni să nu se mâhnească de păcatele sale, ci să le uite ca pe un vis. Mâhnirea de pe urma

păcatelor, mâhnirea cea deşartă, este cauza lipsei de înţelepciune. Nimeni nu poate să întoarcă
înapoi lucrul trecut şi nu aceasta a cerut de la noi Domnul. Pune păcatul tău înaintea
Domnului şi vei avea odihnă, dar pune păcatul tău şi înaintea ta şi uită-te bine la el, de vreme ce
s-a întâmplat, şi încearcă să înţelegi de ce anume ţie şi de ce tocmai acum ţi-a lăsat bunul
Dumnezeu această ispită.

Caută să culegi sens din toate câte ţi se întâmplă, dar mai ales din păcate. Cel care a găsit sensul
căderii sale, care a înţeles-o până la bucurie, încât să mulţumească Domnului, să mulţumească
pentru toate, chiar şi pentru acel păcat, să vadă taina iubirii lui Dumnezeu, să vadă taina
mântuirii sufletului său, care anume acum şi anume aşa se mântuieşte, acela are smerenie, pentru
că nu pune niciun preţ pe faptele sale.

Dar cine nu scoate sens din păcatele în care cade acela va repeta păcatul, până când va înţelege
de ce i se lasă lui acel păcat, pentru că până a ajunge la virtuţi trebuie să învăţăm din păcate, şi
acesta este un început al virtuţii.

(Ieromonahul Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara,

2003, pp. 131-132)
Modestia nu este slăbiciune, ci putere şi
curaj
SFÂNTUL IERARH IOAN MAXIMOVICI CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Modestia este, fără discuţie, egala milostivirii, fiindcă omul modest este deja
milostiv faţă de ceilalţi oameni – nu-i agasează cu pretenţiile sale, nu-i chinuie
dându-şi importanţă. Vrând sau nevrând, cel lipsit de mândrie întotdeauna Îl
cinsteşte, în primul rând, pe Dumnezeu, iar apoi şi pe oameni, care de la
Dumnezeu îşi au toate darurile.

În lumea aceasta, mulţi sunt cei care nu cunosc legile duhovniceşti – însă aceste legi
există şi dovedesc netemeinicia necredinţei în lumea duhovnicească. Omul care,
mândrindu-se, se laudă, produce o impresie penibilă, respingătoare, asupra tuturor,
chiar şi asupra oamenilor lipsiţi de religiozitate – şi, cu cât mai mult se laudă şi se
îngâmfă, cu atât le pare mai penibil celor din jur. Aceasta e acţiunea legii duhovniceşti.
Şi cu cât este mai modest omul, cu atât le este mai plăcut tuturor. Cei modeşti sunt
iubiţi de toţi, cei mândri le sunt respingători tuturor. Vedem limpede că până şi în
oamenii necredincioşi acţionează o lege nestrămutată – şi, dacă cei necredincioşi nu
preţuiesc modestia în ei înşişi, o preţuiesc întotdeauna în ceilalţi oameni.

Nu vom greşi dacă vom recunoaşte modestia drept una dintre trăsăturile cele mai
dătătoare de mângâiere ale personalităţii umane. Modestia este, fără discuţie, egala
milostivirii, fiindcă omul modest este deja milostiv faţă de ceilalţi oameni – nu-i
agasează cu pretenţiile sale, nu-i chinuie dându-şi importanţă. Vrând sau nevrând, cel
lipsit de mândrie întotdeauna Îl cinsteşte, în primul rând, pe Dumnezeu, iar apoi şi pe
oameni, care de la Dumnezeu îşi au toate darurile.

Ca atare, cel modest nu pierde niciodată în viaţă; talentele şi calităţile lui nu sunt

diminuate de modestia lui, ci, dimpotrivă, cresc şi mai mult.

De asemenea, modestia nu înseamnă nicidecum slăbiciune, aşa cum cred unii, care

se tem de ea. Ea şi numai ea este putere şi vitejie a duhului. Şi în viaţa societăţilor şi
a popoarelor, „mândria merge înaintea pieirii”. Nivelul de cultură autentică este direct
proporţional cu modestia socială şi internaţională – şi de aceea Cuvântul, Care a zidit
lumile, a luat asupra Sa o viaţă de Om modest şi a străbătut o cale de viaţă pătimitoare,
arătând duhul modestiei ca pe o lumină care călăuzeşte la slava nesfârşită a Împărăţiei
cereşti. Smerenia lui Iisus Hristos a devenit pecete a adevărului în om. (Sfântul Ioan
Maximovici)

(Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți,
traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010,
pp. 123-124)
Păstrează-ți modestia, dă-i voie și celuilalt
să înflorească!
PĂRINTELE NICOLAE STEINHARDT CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Egocentrismul şi idolatrizarea eului sunt cererile şi dorinţele sufletului omenesc
obişnuit, câtuşi de puţin ştergerea şi înfrângerea sinelui, recunoaşterea
superiorităţii altuia. Şi, totuşi, Ioan Botezătorul aceasta chiar face, lucrul acesta
de necrezut, de potrivnic firii: pe sine se vrea micşorându-se, pe celălalt
crescând, biruind, afirmându-se, împlinindu-se!

Egocentrismul şi idolatrizarea eului sunt cererile şi dorinţele sufletului omenesc obişnuit,

câtuşi de puţin ştergerea şi înfrângerea sinelui, recunoaşterea superiorităţii altuia.
Ceilalţi îi sunt toţi inferiori, orbi care nu se pricep să-i deosebească însuşirile
excepţionale şi să-I aprecieze cum ar trebui. Şi, totuşi, Ioan Botezătorul aceasta chiar
face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie
normală: pe sine se vrea micşorându-se, pe celălalt crescând, biruind, afirmându-
se, împlinindu-se!

(Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe a

Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992)

„Nepotrivirea de caracter” – Faptul că nu ne

simțim identici nu înseamnă că e cazul să
ne despărțim
MONAHUL MOISE AGHIORITUL CĂSĂTORIE
Faptul că bărbatul se impune prin forță și brutalitate vădește în realitate lipsă de
bărbăție, lipsă de educație, stări psihice nesănătoase provenite din conflicte din
copilărie. Familia nu este o arenă a disputelor unde domină adversarul mai
puternic și mai tare, ci tărâm sfințit al tăcerii, al păcii, al dragostei, al seninătății,
al liniștii, al simplității și al bucuriei adevărate.

Lipsa smereniei este cauza multor tulburări. Omul smerit știe să rabde, să cedeze, să-și
păstreze nădejdea. Smerenia nu are nimic de-a face cu nefericirea, nu provoacă milă,
nu este o atitudine lipsită de demnitate, înjositoare. Smerenia este o virtute plină de
sens; îngăduie, îndură, tace, lasă loc mâniei. Smerenia este putere și nu slăbiciune.
Nu înseamnă, firește, că celălalt îl exploatează și-l chinuiește pe omul
smerit. Femeile se plâng adeseori de duritatea și violența bărbaților. Dar faptul că
bărbatul se impune prin forță și brutalitate vădește în realitate lipsă de bărbăție,
lipsă de educație, stări psihice nesănătoase provenite din conflicte din copilărie.
Familia nu este o arenă a disputelor unde domină adversarul mai puternic și mai tare,
ci tărâm sfințit al tăcerii, al păcii, al dragostei, al seninătății, al liniștii, al simplității și al
bucuriei adevărate.

Deci când conviețuirea nu aduce bucurie, cei doi vor căuta în altă parte
bucuria. Infidelitatea conjugală a luat proporții uriașe, iar rănile care rămân în urma ei
sunt multe și nelecuite. Păcatul adulterului este astăzi în floare, iar oamenii, din păcate,
îl îndreptățesc cu multă ușurință, îl tolerează, iar unii chiar se laudă și se fălesc cu el.
Cineva se simte atras spre adulter din pricină că dragostea pentru cel pe care spunea
că îl va iubi întreaga viață slăbește. Aceasta este cauza principală în jurul căreia se
împletesc, desigur, și diferite alte pricini. Infidelitatea este și una dintre
principalele cauze ale divorțului. Criza prin care trece o căsnicie este câteodată,
am putea spune, firească, la fel ca norii pe cer, dar trebuie să mai existe și
părerea de rău, iertarea, pocăința, refacerea relației, o atitudine mai călduroasă și
schimbarea. Astăzi, în epoca noastră liberală, lipsită de opreliști și amețitoare, în
numele sacrosanctelor drepturi care uită sistematic de îndatoriri, flutură stindardul
colorat cu inscripția „nepotrivire de caracter” menită să justifice un divorț imediat. Dar
cine a zis vreodată că există un om care să se potrivească în mod absolut cu altul
în ceea ce privește caracterul său? Faptul că nu ne simțim identici nu înseamnă că
este cazul să ne despărțim, să nu mai vorbim niciodată, să ne ucidem.

Căsătoria nu este o soluție temporară, ci trai împreună pentru toată viața, spre întregire
a unuia prin altul, desăvârșire și îndumnezeire.

(Monahul Moise Aghioritul, Cuviosul vameș și sfântul risipitor, Editura Egumenița,

Galați, 2016, pp. 136-138)

Ce haină este potrivită pentru un creştin?

PR. PROF. UNIV. DR. IOAN C. TEȘU CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Precum i se recomandă cumpătarea şi echilibrul în viaţa interioră, tot aşa i se recomandă
creştinului modestia, smerenia şi decenţa în îmbrăcăminte. 

Cel ce luptă să-şi controleze şi ordoneze moral gândurile şi cuvintele trebuie să-şi
supravegheze şi ţinuta trupească şi îmbrăcămintea. Primii oameni, când în ei nu exista
păcat şi poftă, nu au avut nevoie de veşminte, de haine. Abia după cădere au realizat
că erau goi şi de aceea li s-au dat acele "veşminte de piele”, spre a-şi acoperi
goliciunea trupească şi sufletească. Ele sunt expresie a căderii omnului în poftele
trupului. Precum i se recomandă cumpătarea şi echilibrul în viaţa interioră, tot aşa i se
recomandă creştinului modestia, smerenia şi decenţa în îmbrăcăminte. Omul dinafară
este după chipul celui interior. Exteriorul caracterizează interiorul: echilibrul sau
gravele dezechilibre lăuntrice. Dacă hainele scumpe, luxul în îmbrăcăminte sunt
expresii ale "slavei deşarte”, hainele provocatoare, indecente, exprimă pofta şi goana
după plăcere trupească şi constituie o cauză de sminteală şi cădere. Ceea ce trebuie să
caute creştinul nu este a-şi "împopoţona” trupul cu haine extravagante, după o modă ce
are puţine lucruri comune cu morala înaltă, ci a-şi împodobi sufletul cu veşmântul
virtuţilor: credinţa, temerea de Dumnezeu, înfrânarea, pocăinţa, paza minţii şi a inimii,
nădejdea, smerenia, iubirea. Răspunzând la întrebarea: "Ce haină este potrivită pentru
un creştin?”, Sfântul Vasile cel Mare spune că "este clar că prima întrebuinţare de
îmbrăcăminte a fost cea pe care Dumnezeu Însuşi a dat-o chiar celor care aveau
nevoie de ea. Şi "le-a făcut Dumnezeu - zice Scriptura - haine de piele” (Fc. 3, 21); căci
pentru acoperirea părţilor ruşinoase ale corpului ajunge şi o astfel de folosire de haine.
Dar, fiindcă se mai alătură şi un alt scop, acela de a ne încălzi prin îmbrăcăminte, este
nevoie ca întrebuinţarea îmbrăcămintei să aibă ambele scopuri.

(Preot Ioan C. Teşu, Patima desfrânării şi lupta împotriva ei. Frumuseţile căsătoriei şi

ale familiei creştine, Editura Credinţa strămoşească, 2003, p. 97)

Dumnezeu ne-a creat în așa fel încât să

avem nevoie unii de alții
PR. PROF. UNIV. DR. IOAN C. TEȘU CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Omul nu se simte niciodată împlinit deplin prin sine însuși, ci doar în relație cu Dumnezeu
și cu semenii. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Dumnezeu ne-a creat „astfel încât să
avem trebuință unii de alții”.

Omul este un inel de legătură între lumea materială și cea spirituală. (...) Ființa umană a fost
creată spre comuniune, spre părtășie reciprocă și de aceea ea nu se realizează deplin decât în
relațiile cu o altă persoană. Dacă necazurile sau durerile sunt trăite adesea în izolare, în
solitudine, bucuriile, pentru a-și descoperi cât mai mult din valențele lor, trebuie trăite în
comuniune.

Dacă omul preferă să se izoleze în durerile sale și să le trăiască personal, în reușitele și

împlinirile sale simte nevoia să le împărtășească și altora, pentru a le înfrumuseța universul
existenței lor și a le îmbogăți viața. (...)

Nevoia de prieteni este derivată la Sfântul Ioan Gură de Aur din realitatea în baza căreia omul
nu se simte niciodată împlinit deplin prin sine însuși, ci doar în relație cu Dumnezeu și cu
semenii. Subliniind caracterul acesta dialogic și comunional al sufletului uman, Sfântul Ioan
Gură de Aur arată că Dumnezeu ne-a creat „astfel încât să avem trebuință unii de alții”. Din acest
motiv, o prietenie este ca o floare frumos pastelată și bine mirositoare. „Și în ce fel crinii și
trandafirii dau mirosul cel frumos în tot locul cu floarea, consideră Sfântul Părinte, așa și
prietenii, măcar în orice loc ar merg, dăruiesc darul dragostei; mai bine este să umble omul în
întuneric decât să nu aibă prieteni, să ne ardă fierbințeala frigului trupurile, precum aprinde darul
prietenilor sufletele prietenilor când se despart unul de altul, că așa este pofta dragostei celei
adevărate nu numai la cei de față, ci și la cei ce lipsesc de mai multă vreme, de mai multe ori și
în visuri îi vedem și-i auzim și vorbim cu dânșii și numai cu pomenirea prietenului se bucură
și se veselește cineva”.

(Pr. prof. dr. Ioan C. Teșu, Familia contemporană – între ideal și criză, Editura Doxologia,

2011, p. 89)

Dumnezeu ne-a creat în așa fel încât să

avem nevoie unii de alții
PR. PROF. UNIV. DR. IOAN C. TEȘU CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Omul nu se simte niciodată împlinit deplin prin sine însuși, ci doar în relație cu
Dumnezeu și cu semenii. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Dumnezeu ne-a creat
„astfel încât să avem trebuință unii de alții”.

Omul este un inel de legătură între lumea materială și cea spirituală. (...) Ființa umană a fost
creată spre comuniune, spre părtășie reciprocă și de aceea ea nu se realizează deplin decât în
relațiile cu o altă persoană. Dacă necazurile sau durerile sunt trăite adesea în izolare, în
solitudine, bucuriile, pentru a-și descoperi cât mai mult din valențele lor, trebuie trăite în
comuniune.

Dacă omul preferă să se izoleze în durerile sale și să le trăiască personal, în reușitele și

împlinirile sale simte nevoia să le împărtășească și altora, pentru a le înfrumuseța universul
existenței lor și a le îmbogăți viața. (...)

Nevoia de prieteni este derivată la Sfântul Ioan Gură de Aur din realitatea în baza căreia omul
nu se simte niciodată împlinit deplin prin sine însuși, ci doar în relație cu Dumnezeu și cu
semenii. Subliniind caracterul acesta dialogic și comunional al sufletului uman, Sfântul Ioan
Gură de Aur arată că Dumnezeu ne-a creat „astfel încât să avem trebuință unii de alții”. Din acest
motiv, o prietenie este ca o floare frumos pastelată și bine mirositoare. „Și în ce fel crinii și
trandafirii dau mirosul cel frumos în tot locul cu floarea, consideră Sfântul Părinte, așa și
prietenii, măcar în orice loc ar merg, dăruiesc darul dragostei; mai bine este să umble omul în
întuneric decât să nu aibă prieteni, să ne ardă fierbințeala frigului trupurile, precum aprinde darul
prietenilor sufletele prietenilor când se despart unul de altul, că așa este pofta dragostei celei
adevărate nu numai la cei de față, ci și la cei ce lipsesc de mai multă vreme, de mai multe ori și
în visuri îi vedem și-i auzim și vorbim cu dânșii și numai cu pomenirea prietenului se bucură
și se veselește cineva”.

(Pr. prof. dr. Ioan C. Teșu, Familia contemporană – între ideal și criză, Editura Doxologia,

2011, p. 89)
Gelozia și cearta dintre soți sabotează și
cea mai frumoasă căsnicie
SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR, ARHIEPISCOPUL
CONSTANTINOPOLULUI CĂSĂTORIE

Acești oameni, fie că sunt săraci, fie că sunt neînsemnați, sunt cei mai fericiți dintre toți,
pentru că își petrec viața într-o liniște continuă.

Aceasta este bogăția adevărată, cea mai mare moștenire, când bărbatul nu se găsește
în ceartă cu femeia lui, ci sunt alipiți unul de celălalt, întocmai ca un singur trup. Că și
Sfânta Scriptură zice: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va uni
cu femeia sa, și vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24).

Acești oameni, fie că sunt săraci, fie că sunt neînsemnați, sunt cei mai fericiți dintre toți,
pentru că își petrec viața într-o liniște continuă. În timp ce aceia care nu se desfată cu
această bucurie, ci viețuiesc în gelozie și pierd bunurile păcii, chiar de călătoresc cu o
corabie bogată, chiar dacă au mâncăruri scumpe, chiar dacă sunt slăviți, petrec o viață
mai rea decât toți, de vreme ce în fiecare zi apar tulburări în familia lor, se
bănuiesc unul pe celălalt și nu pot să se bucure deloc, pentru că războiul
lăuntric mereu îi împiedică și le creează întotdeauna o mare scârbă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur. Volumul III. Nunta, familia și problemele

lor, traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, pp. 29-30)

„Nu orice sărac este de lăudat, ci numai

acela care a ales voia lui Dumnezeu”
ARHIMANDRITUL SPIRIDONOS LOGOTHETIS, SFÂNTUL IERARH
VASILE CEL MARE, ARHIEPISCOPUL CEZAREEI
CAPADOCIEI CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Nu întotdeauna sărăcia este a virtuţii. A virtuţii este sărăcia pe care o îndeplinim din voia
noastră pentru scopul evanghelic.

Sfântul Vasile cel Mare scria: „Nu întotdeauna sărăcia este a virtuţii. A virtuţii este sărăcia pe
care o îndeplinim din voia noastră pentru scopul evanghelic. Căci sunt mulţi săraci care au
dorinţă de câştig. Şi astfel, sărăcia lor nu-i izbăveşte, iar dorinţa lor de câştig îi osândeşte. Astfel,
nu orice sărac este de lăudat, ci numai acela care a ales voia lui Dumnezeu, îndepărtând
bogăţia cea lumească” (Patrologia Greacă 29, 361 AB).

(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Deprimarea şi tămăduirea ei, Editura Sofia, p. 86)

Akedia are aproape aceleaşi simptome ca
deprimarea
ARHIMANDRITUL SPIRIDONOS LOGOTHETIS CUVINTE
DUHOVNICEŞTI
Akedia este paralizarea sufletului şi slăbirea minţii, trândăvia şi nepăsarea pentru
orice luptă, ură faţă de orice muncă.

Sfântul Ioan Scărarul scrie despre akedie, care are aproape aceleaşi simptome cu deprimarea:
„Akedia este paralizarea sufletului şi slăbirea minţii, trândăvia şi nepăsarea pentru orice luptă,
ură faţă de orice muncă. Cel care (monah) suferă de akedie îi fericeşte pe oamenii din lume,
Îl condamnă pe Dumnezeu că nu este milostiv şi iubitor de oameni, are oboseală în vremea
rugăciunii… Akedia creează de multe ori, îndeosebi dimineaţa, dureri de cap, febră, îngrozire,
tulburări de stomac” (Patrologia Greacă 88, 860).

(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Deprimarea şi tămăduirea ei, Editura Sofia, pp. 31-32)

Nu încurajați egoismul copiilor

IRINEU, EPISCOP DE ECATERINBURG CREŞTEREA COPIILOR
Apariţia egoismului şi a mândriei constituie rezultatul unei educaţii greşite şi al
unei dezvoltări eronate a sentimentului de ambiţie, care este sădit în fiecare om.

În lupta lor cu tendinţele rele din comportamentul copiilor, trebuie mai întâi de toate să
anihileze defectul lui principal. De foarte multe ori se întâmplă ca acest defect să fie
egoismul. Ce vom face deci, atunci când vom descoperi în sufletul copilului germenul
acestei patimi cumplite? Cum vom cultiva acolo virtuţile opuse acesteia,
adică altruismul, modestia şi smerenia?

Buna cuviinţă şi smerenia sunt virtuţi sădite firesc în inima copilului, deoarece el de la
început, are mereu nevoie de ajutorul celorlalţi. Astfel, apariţia egoismului şi a mândriei
constituie rezultatul unei educaţii greşite şi al unei dezvoltări eronate a sentimentului de
ambiţie, care este sădit în fiecare om. Însuşi Domnul, ca să le arate ucenicilor Săi un
exemplu de adevărată smerenie, le-a prezentat un copil mic şi le-a spus: «Deci cine se
va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor»
(Matei 18, 4). Şi totuşi! Din nefericire, de multe ori întâlnim şi la copii o formă sau alta de
egoism, ca rezultat de obicei al unei educaţii greşite.

O primă formă de egoism, întâlnită în sufletul copiilor, se manifestă de obicei prin

îngâmfarea produsă de felul în care sunt îmbrăcaţi. Bucuria copiilor, manifestată atunci
când primesc în dar o nouă îmbrăcăminte, este ceva firesc şi nevinovat, dacă nu sunt
depăşite anumite limite. Când însă aceste manifestări de bucurie sunt exagerate şi de
lungă durată, sau când aceştia se laudă cu veşmintele lor, umilindu-i pe alţi copii, care
sunt îmbrăcaţi cu haine mai simple, atunci este clar că limitele firescului au fost
depăşite. Această îngâmfare stupidă şi deplasată este cultivată, de cele mai multe ori,
chiar de către părinţii lipsiţi de înţelepciune, care îşi împodobesc copiii ca pe nişte
păpuşi, îi pun entuziasmaţi în faţa oglinzilor şi se mândresc cu ei.

Ca să nu cultive în inimile copiilor această mândrie prostească, generată de felul în care

sunt îmbrăcaţi, părinţii trebuie să evite astfel de manifestări. Trebuie să îi facă să
înţeleagă faptul că în faţa lui Dumnezeu, chiar şi cele mai strălucitoare haine, nu au nici
cea mai mică valoare. Dumnezeu nu se uită la felul în care suntem îmbrăcaţi, ci  se uită
la inima noastră. Prin urmare este cu mult mai de preţ un copil care, chiar dacă este
îmbrăcat cu haine simple şi sărăcăcioase, are inima curată. Să le aducă aminte de
asemenea că şi Domnul, pe vremea când era copil, era îmbrăcat în haine foarte
modeste.

Părinţii înţelepţi îi vor obişnui pe copiii lor nu cu îmbrăcăminte luxoasă şi scumpă, ci cu

cele modeste şi curate. Deoarece copiii trebuie să fie învăţaţi de mici cu curăţenia. Şi
nici să nu consideraţi o formă de alintare sau de egoism refuzul copiilor de a purta haine
murdare sau rupte, sau de a mânca sau bea dintr-un vas nespălat, sau cererea lor ca
toate în casă să fie curate şi aranjate. Dimpotrivă, trebuie să cultivaţi în sufletele copiilor
voştri iubirea faţă de ordine şi curăţenie.

(Irineu, Episcop de Ecaterinburg și Irbițk, Mamă, ai grijă!, Editura Egumenița, Galați,

pp. 63-65)

Haina curată
PROTOSINGHELUL NICODIM MĂNDIȚĂ CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Să înlocuim luxul cu modestia şi cumpătarea. Fiecare om e dator să se îmbrace

curat şi frumos. În zilele de rând în haine mai de rând, în zile de sărbătoare în
haine mai alese; fiecare după starea, vârsta şi averea sa. Fie un om cât de
cuminte, cât de bun şi plin de virtuţi frumoase, şi dacă haina de pe el e ruptă şi
murdară, nimeni nu-l va preţui după merit.

Să înlocuim luxul cu modestia şi cumpătarea. Fiecare om e dator să se îmbrace curat şi frumos.

În zilele de rând în haine mai de rând, în zile de sărbătoare în haine mai alese; fiecare după
starea, vârsta şi averea sa. Fie un om cât de cuminte, cât de bun şi plin de virtuţi frumoase, şi
dacă haina de pe el e ruptă şi murdară, nimeni nu-l va preţui după merit. Nu numai curăţia
sufletească şi trupească, dar şi curăţia hainelor e bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Când bunul
Dumnezeu a binevoit a da lumii cele zece porunci Dumnezeieşti, a poruncit mai întâi lui Moise,
zicând: „Mergi la popor ca să-i sfinţeşti pe ei astăzi şi mâine, şi ei să-şi spele veşmintele lor şi
să fie gata pentru a treia zi, că în a treia zi Mă voi coborî pe Muntele Sinai în văzul a tot
poporul" (ies. 19,10-11). Iar în zilele de sărbătoare datori suntem să ne îmbrăcăm şi sufletul şi
trupul în haină de sărbătoare. În pilda cu cei chemaţi la nuntă, Mântuitorul ne spune că: „împă-
ratul intrând privi spre oaspeţi, şi văzu acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă" şi
nu numai că l-a mustrat pentru aceasta, dar a şi poruncit slugilor să-i lege mâinile şi picioarele şi
să-l arunce în întunericul cel mai dinafară! Mulţi sunt de părere că haina de sărbătoare trebuie să
fie foarte scumpă. Nu-i adevărat; și o haină ieftină de tot poate să fie haină de sărbătoare, dacă e
croită frumos şi ţinută curat şi dacă o îmbrăcăm numai la zile mari, pe când haina cea mai
frumoasă şi scumpă, nu mai e haină de sărbătoare dacă o purtăm în fiecare zi.

(Protos. Nicodim Măndiţă, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, Editura Agapis, 2011, p.

69)

Taina Sfântului Maslu și vindecarea omului

PROF. NICOLAE CHIȚESCU TAINE, IERURGII, SLUJBELE BISERICII
Vindecarea ultimă spre care țintește Taina Sfântului Maslu este restaurarea omului întreg
și readucerea lui în starea de sănătate și de relație cu Dumnezeu și cu semenii. Dacă este
dăruită vindecarea fizică, și ne rugăm pentru aceasta, atunci o primim cu recunoștință.
Însă nu acesta este scopul primar al slujbei. Scopul și efectul principal al vindecării este
restaurarea omenirii căzute, bolnave și muritoare, și reașezarea ei în comuniune cu Hristos
și cu Biserica, care este deja manifestarea Împărăției pe pământ.

Prin Taina Sfântului Maslu se oferă primitorilor Harul care vindecă bolile trupești și
iartă păcatele, având un efect dublu, fizic și spiritual. Rugăciunea credinței mântuiește
pe cel bolnav „și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacob 5, 15).

Efectul fizic sau vindecarea de bolile trupești rezultă din recomandarea pe care o face
Sfântul Iacov bolnavilor, ca să primească această Taină, însemnând că prin ea se
urmărește vindecarea lor trupească, atunci când aceasta e folositoare și pentru
mântuirea sufletului. Iar că această vindecare are loc o arată cuvintele „și rugăciunea
credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica”, adică îl va mântui de boală și-l
va ridica din patul suferinței. Expresia „îl va ridica” mai înseamnă însă și că îi va ridica
moralul, adică va întări sufletește pe cel bolnav, ca să suporte mai ușor boala. Și când
cineva are tăria sufletească de a suporta boala, și aceasta este un fel de
însănătoșire.

Experiența ne arată de fapt că nu toți cei ce primesc Taina Maslului se și vindecă de

boală, fie din cauza puținei lor credințe, fie din pricina preștiinței lui Dumnezeu că
vindecarea nu le-ar aduce vreun folos pentru mântuire. De altfel, dacă Maslul ar avea
totdeauna ca urmare vindecarea trupească, ar însemna ca oamenii să nu mai moară
niciodată, întrucât ei ar recurge mereu la primirea lui, de câte ori sunt bolnavi. Domnul
nu a voit să dea omenirii, prin Maslu, nemurirea pe pământ. Dacă nu urmează
totdeauna însănătoșirea fizică, în schimb cel ce primește această Taină cu cuviință și
are dispoziția sufletească potrivită dobândește totdeauna tăria sufletească de a răbda
boala și de a se afla prin aceasta pe calea mântuirii.
Iertarea păcatelor, adică vindecarea de boala spirituală, este al doilea efect al
Maslului, căci scrie Sfântul Iacob: „de va fi făcut păcate se vor ierta lui”. Efectul acesta
este indicat și prin rugăciunea ce se citește cu ocazia ungerii, precum și prin alte
rugăciuni ce se fac în decursul săvârșirii Tainei. În rugăciunea a șaptea, de exemplu, se
zice: „Ne rugăm Ție, ascultă rugăciunea aceasta... și cercetează pe robul Tău acesta, și
de a păcătuit ceva... pe Tine Te rugăm iartă, slăbește, lasă, Dumnezeule, trecând cu
vederea păcatele și fărădelegile lui”.

Din spusele Sfântului Iacob rezultă că cel ce primește Taina Maslului nu are totdeauna
păcate. Cum însă nimeni nu poate spune că e fără păcat, și cum de acesta ne scăpăm
prin pocăință, urmează că Sfântul Iacob presupune Pocăința ca premergătoare
Maslului. În cazul acesta, Maslul ar fi o completare a Pocăinței, pentru a dobândi efecte
noi. Din textul Sfântului Iacob mai rezultă însă și posibilitatea ca bolnavul să aibă
păcate, și că ele se iartă prin Maslu, fără a fi precedat de spovedanie. O astfel de
împărtășire a lui se face însă numai în cazul când bolnavul nu ar putea primi Taina
Pocăinței, din cauza bolii grave în care se află. Dar bolnavul mai poate avea păcate
chiar și dacă s-a mărturisit, în cazul când de la mărturisire până la Maslu trece un
interval de timp, păcate de cârtire împotriva bolii. Prin Taina Maslului se iartă toate
aceste păcate, cu condiția ca cel ce o primește să simtă regretul pentru ele și să-și
manifeste credința sinceră după Harul divin.

Vindecarea ultimă spre care țintește Taina Sfântului Maslu este restaurarea omului
întreg și readucerea lui în starea de sănătate și de relație cu Dumnezeu și cu semenii.
Dacă este dăruită vindecarea fizică, și ne rugăm pentru aceasta, atunci o primim cu
recunoștință. Însă nu acesta este scopul primar al slujbei, căci toți cei ce sunt
vindecați în cele din urmă iarăși se vor îmbolnăvi și vor muri, după cum și cei pe care
Iisus i-a vindecat sau i-a înviat din morți au murit la un moment dat. Scopul și efectul
principal al vindecării este restaurarea omenirii căzute, bolnave și muritoare, și
reașezarea ei în comuniune cu Hristos și cu Biserica, care este deja manifestarea
Împărăției pe pământ.

(Prof. Nicolae Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. Petreuță, Teologia
dogmatică și simbolică, volumul II, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010, pp. 251-
252)

Cădem singuri, ne ridicăm împreună –

comuniunea iubirii, a rugăciunii, a credinței
PR. ANDREW LOUTH CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Nimeni nu poate să își pună speranța în rugăciunile proprii, iar oricine se roagă solicită
mijlocirea întregii Biserici. Toți îngerii se roagă pentru noi, toți apostolii, martirii și
patriarhii și, mai presus de toți, Maica Domnului nostru, iar această unitate sfântă
reprezintă adevărata viață a Bisericii.
Știm că atunci când unul dintre noi cade, cade singur; însă nimeni nu este salvat
singur. Acela care este salvat este salvat în Biserică, ca un membru al acesteia, și în
unitate cu toți ceilalți membri. Dacă cineva crede, acela este în comuniunea credinței;
dacă iubește, acela se află în comuniunea dragostei; dacă se roagă, acela este în
comuniunea rugăciunii. Din această cauză, nimeni nu poate să își pună speranța în
rugăciunile proprii, iar oricine se roagă solicită mijlocirea întregii Biserici, nu ca și când
ar avea vreo îndoială în ceea ce privește mijlocirea lui Hristos, unicul Apărător, ci
aflându-se în certitudinea că întreaga Biserică se roagă pentru membrii ei în veac.

Toți îngerii se roagă pentru noi, toți apostolii, martirii și patriarhii și, mai presus de toți,
Maica Domnului nostru, iar această unitate sfântă reprezintă adevărata viață a Bisericii.
Însă dacă Biserica, vizibilă și invizibilă, se roagă fără încetare, atunci noi de ce îi cerem
rugăciunile? Nu Îl implorăm pe Dumnezeu și Hristos să ne miluiască, cu toate că mila
Sa precedă rugăciunea noastră? Singurul motiv pentru care cerem Bisericii
rugăciunile sale este pentru că știm că ea acordă asistența mijlocirii sale chiar și aceluia
care nu o cere, iar celui care o cere o acordă într-o și mai mare măsură decât în
cererea sa: pentru că în ea este plinătatea Duhului lui Dumnezeu. (Aleksei Stepanovici
Homiakov, The Church Is One, p. 42)

(Părintele Andrew Louth, Gânditori ortodocși moderni. De la Filocalie până în

prezent, traducere de Lucian Filip, Cristian Untea, Justin A. Mihoc, Editura Doxologia,
Iași, 2017)

Dragostea
IEROMONAHUL SERAFIM PANTEA PUNCTE DE VEDERE
Oamenii înțeleg în moduri foarte diferite dragostea. De la ceva incontrolabil la
ceva rațional. De la ceva care e plin de capricii la ceva care schimbă oameni.
Fiecare dintre noi, cel mai adesea, avem propria înțelegere despre dragoste.
Totuși voi încerca să subliniez câteva categorii mari.

Oamenii înțeleg în moduri foarte diferite dragostea. De la ceva incontrolabil la ceva

rațional. De la ceva care e plin de capricii la ceva care schimbă oameni. Fiecare dintre
noi, cel mai adesea, avem propria înțelegere despre dragoste. Totuși voi încerca să
subliniez câteva categorii mari.

Unii oameni văd dragostea ca pe ceva ce vine și pleacă. Ceva plin de capricii
necontrolabile, jocuri ale inimii. Într-o lume libertină, acesta este cel mai simplu mod de
a privi dragostea. Chiar justifică unele lucruri pe care le facem iar apoi putem spune „ah,
inima bat-o vina“. O abordare mai degrabă de conveniență. Își face simțită prezența în
concubinaje care încep să devină aproape o normă socială.

Alții consideră că dragostea este ceva ce poți da și lua după bunul plac. Expresii de
genul „dacă faci asta nu te mai iubesc“ sunt destul de întâlnite. Am întâlnit aceste lucruri
spuse în special copiilor sub formă de alint sau de glumă. Totuși în ultimul timp apare
tot mai des sub o altă formă. Cât timp îl sau o iubești? Care este punctul în care spui
„ajunge“? Când te bate? Când te înșeală? Când te plictisești? Este foarte răspândită în
ziua de azi această viziune asupra dragostei. Este susținută de tratate din ce în ce mai
multe despre psihologia familiei și despre ce este permis și ce nu. Se vede în divorțuri și
despărțiri.

Există oameni care spun că odată ce iubești pe cineva asta nu se mai poate schimba.
Dacă iubești pe cineva, acel moment în care spui „ajunge“ nu poate veni niciodată.
Dacă se poate schimba, nu a fost dragoste. Nu poți schimba dragostea. Nu poți lua
înapoi ceea ce e făcut să nu cunoască înfrângere și limite. Este o abordare mai
degrabă romantică pe care nu am întâlnit-o decât în filme și în cărți. Unii însă vor să se
considere romantici chiar și în concubinaje și divorțuri și spun „mi s-a părut că te iubesc
dar m-am înșelat“.

Există și oameni care spun că dragostea nu moare niciodată, referindu-se la faptul că

dragostea nu este vremelnică. Dragostea este unul dintre puținele lucruri pe care le
luăm dincolo de moarte și dincolo de sfârșitul lumii, oricând va fi acela. Aceasta este o
înțelegere mult peste ideea comună de dragoste. Dragostea nu cade niciodată nu se
referă numai la faptul că nu poate fi învinsă în dragostea pentru ceilalți membrii ai
familiei ci nici măcar stăpâniile și începătoriile întunericului nu o pot birui. Diferența între
dragostea dintre soți și dragostea ca mod de viață, dragostea pentru toată lumea, este
ca și diferența între un foc pe care-l faci ca să te încălzești și un soare care încălzește o
planetă. E tot foc, e tot căldură, are aceeași fire, e diferență doar de dimensiuni. Un foc
mare a fost la început foc mic. Nu poți spune că iubești pe Dumnezeu dacă nu-ți iubești
aproapele.
 

Ce este și ce nu este dragostea?

CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Frumusețea, pasiunea sunt plăcute, dar ce te faci dacă te-ai îmbolnăvit sau dacă
ai suferit un accident și ți-ai pierdut frumusețea și sănătatea? Nu oricine va vrea
să scoată de sub tine plosca, să vegheze la căpătâiul tău, căci în jur sunt multe
persoane de sex opus frumoase și sănătoase.

Dragostea nu-i atunci când iubești pentru că celălalt este frumos, corect, nebăutor,
nefumător, asigurat material, ci atunci când pur și simplu iubești.

Dragostea e, probabil, atunci când iubești până și defectele celuilalt. Dacă omul ți se
pare frumos, inteligent, talentat, asta nu e neapărat dragoste. Altceva este când îi știi și-
i iubești defectele.(...)
Atunci când iubești te restrângi în multe privințe, trăiești nu atât pentru tine, ca să devii
cineva, să strângi ceva ori să capeți ceva, cât pentru celălalt. Te îngrijorezi pentru
sănătatea lui, te gândești la starea lui sufletească, te gândești cum se simte, cum îi
merge în planul carierei... Și el își face pentru tine aceleași griji... (...)

Frumusețea, pasiunea sunt plăcute, dar ce te faci dacă te-ai îmbolnăvit sau dacă ai
suferit un accident și ți-ai pierdut frumusețea și sănătatea? Nu oricine va vrea să scoată
de sub tine plosca, să vegheze la căpătâiul tău, căci în jur sunt multe persoane de sex
opus frumoase și sănătoase.(...)

Cu mulți oameni este bine atâta timp cât e totul bine - dar dacă ți se întâmplă vreo
nenorocire, omul tău trebuie să fie unul care să nu te trădeze. Omul tău este reazămul
tău, ocrotirea ta, iar tu ești reazemul lui, și el simte că tu nu o să-l trădezi, că acasă este
așteptat totdeauna, că aici se poate destinde, poate scăpa de stresul și de tensiunile
luimii exterioare, că aici o să fie bine, că aici este ocrotit psihologic.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată : taina dragostei înainte și după căsătorie,

Traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2012,pp. 20-21)

Protosinghelul Nicodim Măndiţă – Să citim

şi să dăruim cărţi creștine!
ARHIMANDRITUL IOANICHIE BĂLAN PATERIC
Dacă faci praznic mare, încât să hrăneşti tot satul; dacă îmbraci pe cei săraci cu haine noi,
dacă faci chiar şi biserici din temelie, nu se supără atât de mult vrăjmaşul, ca atunci când
dai cuiva o carte bună de citit, o carte creştinească în care să poată vedea, ca într-o oglindă,
starea lui sufletească de decădere morală şi de păcătoşenie.

Părintele Nicodim punea mare accent pe răspândirea cărţilor bune, ortodoxe, în rândul
credincioşilor. Uneori zicea către fiii săi duhovniceşti:

– O carte bună, creştinească, este un înger al lui Dumnezeu, căci te învaţă să-L cunoşti şi să-L
iubeşti, să descoperi frumuseţea vieţii în Hristos, să iubeşti pe oameni, să te fereşti de păcat şi să
te îngrijeşti de mântuirea sufletului. Dacă în viaţă agoniseşti cărţi sfinte în locul banilor, urmaşii
s-ar folosi de pe urma lor; iar dacă le-ar vinde, tu nu vei pierde folosul lor şi ţi se va socoti ca o
milostenie sufletească, pentru că oriunde vor ajunge cărţile sfinte, vor răspândi lumină şi vor
aduce sufletele la cunoştinţa de Dumnezeu. Iar dacă vor rămâne după tine bani sau averi şi
urmaşii le vor cheltui în păcate, nu numai că nu te vei folosi cu ceva, ci vei fi găsit vinovat că,
prin zgârcenia şi lăcomia ta, ai dat urmaşilor prilej de păcate.

Dacă faci praznic mare, încât să hrăneşti tot satul; dacă îmbraci pe cei săraci cu haine noi, dacă
faci chiar şi biserici din temelie, nu se supără atât de mult vrăjmaşul, ca atunci când dai cuiva o
carte bună de citit, o carte creştinească în care să poată vedea, ca într-o oglindă, starea lui
sufletească de decădere morală şi de păcătoşenie.

Un credincios l-a întrebat pe părintele Nicodim:

– Cuvioase părinte, locuiesc într-o casă moştenită de la o mătuşă de-a mea. Oare ce aş putea face
eu mai bun pentru sufletul ei?

– Ca să ai mai multă nădejde pentru mântuirea ei, a răspuns bătrânul, şi să capeţi şi o pace
lăuntrică, este bine ca din ce economiseşti, după putere, să cumperi cărţi creştineşti şi să le dai
celor dornici drept milostenie, să le citească şi să cunoască voia lui Dumnezeu. Căci, pe lângă
sfintele slujbe pentru cei răposaţi, mare folos îşi agonisesc creştinii care dau cărţi bune în dar
celor ce doresc mântuirea sufletului.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 659)

Este dansul un păcat?

RAMONA BĂDESCU INTERVIU

Suntem făcuți pentru bucurie și bucuria se manifestă și prin cântare și dans. Dar,
pentru asta trebuie să fii plin de bucuria cea sfântă, de bucuria lui Dumnezeu
Care te-a așteptat cu suspin când te tăvăleai în noroiul din cocina porcilor. Or, am
văzut că bucuria nu vine nici de la mâncare, nici de la succesul în viață… aia e o
satisfacție de moment care se desface, se duce. Ci bucuria vine de la Dumnezeu.

Ramona Bădescu: Oare a râs vreodată Iisus? A spus El vreo glumă, a avut simțul
umorului, a dansat El? A făcut lucruri cu totul „nefolositoare“ ca acestea? De ce Iisus nu
vorbește niciodată despre râs, despre dans? Poate pentru că aceste lucruri sunt absolut
normale, de la sine înțelese?

Maica Siluana: Frumoasă întrebare. Haideți să ne gândim de ce a venit Mântuitorul, de

ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, de ce S-a făcut Dumnezeu om? El n-a venit cu o listă
de probleme pe care să le rezolve sau să le îndrepte pe pământ. N-a venit cu o listă de
păcate să ne spună: astea sunt, astea nu, ci a venit ca să refacă legătura omului cu
Dumnezeu, să-l facă iarăși pe om „suflet viu“! Omul se rupsese de Dumnezeu și firea
aceasta – trupul și sufletul omului – nu mai era capabilă să primească energia necreată,
harul lui Dumnezeu, cu care noi suntem oameni în sensul adevărat al cuvântului. Fără
energia aceasta de la Dumnezeu noi nu suntem oameni. Puterile sufletului nostru și ale
trupului nostru sunt niște energii care sunt făcute de Dumnezeu ca să primescă o
putere străină lor și să conlucreze cu ea. Puterea mea este făcută de la început să aibă
în ea puterea lui Dumnezeu. Neamestecată. Dar nedespărțită. Împreună. Puterea lui
Dumnezeu cu puterea omului. Așa ne-a făcut. Ne-a făcut și a suflat suflare de viață.
Această suflare a intrat în mine și eu tăriesc, sunt în ea, în vibrația ei. Dansez în ea,
dacă vreți. Cineva dădea un exemplu plastic despre cum este suflarea lui Dumnezeu
față de ființa mea: este cam cum ar fi vântul cu o frunză care zboară. Vântul face ca
frunza să zboare, dar nu intră în frunză. Fără vânt, frunza este o frunză care cade. În
vânt, frunza este o frunză care zboară, care dansează, nu?

R.B.: Da.

M.S.: Așa ne-a făcut Dumnezeu. Omul, când n-a mai făcut ce l-a învățat Dumnezeu să
facă și ce i-a zis că e bine pentru el, a murit, a căzut, n-a mai dansat cu Dumnezeu!
Dumnezeu l-a dăruit pe om cu libertate și l-a învățat, prin poruncă, ce e bine, ascultarea
de Dumnezeu, și ce e rău, neascultarea de Dumnezeu. Dar i-a respectat libertatea de a
alege, insistând să-l învețe ca pe un copil, că în funcție de alegerea lui va trăi sau va
muri. Și când omul a ales să calce porunca, a murit. Adică s-a desprins, s-a tăiat de
această energie a lui Dumnezeu și arată cam cum arată un frigider care nu mai e în
priză. Un frigider scos din priză are tot ce-i trebuie ca să-și împlinească rostul: are freon,
are instalația necesară, are sertare, are izolare termică, la început are și ceva gheață,
dar, încet-încet, se dezgheață, curge, ruginește și nu mai e bun decât să pui cloșca în
el…

R.B.: Să înțeleg că fără Dumnezeu suntem deconectați?

M.S.: Exact, deconectați. Și, până la „plinirea vremii“, omul a tot văzut cât de greu este
fără Dumnezeu, cât de rău e să fii tu dumnezeu… Că omul căzut, și noi toți asta vrem,
să fim dumnezei fără Dumnezeu: „eu am dreptate“, „eu hotărăsc“, „eu pot“… Și pot și
pot, până într-o zi când nu mai pot… Vreau, vreau, dar într-o zi nu mai vreau. Nu că nu
mă lasă alții, dar nu mai vreau eu. Ei, cine e acesta care acum poate, acum nu mai
poate, acum vrea, acum nu mai vrea! Ce fel de dumnezeu sunt eu, acesta? Pentru că
sunt un dumnezeu, iată, pe care îl doare burta. Poți să te rogi, să te închini unui
dumnezeu care are crampe intestinale? Nu poți. Și așa ne dăm seama, încet-încet,
descoperim, că nu suntem dumnezei. Suntem minunați, dar ne lipsește ceva. Și acest
ceva ce ne lipsește ne doare. Tânjim după acest ceva și-l căutăm… În votcă, în avere,
în dans, în plăcerile pământești și nu-l găsim pentru că nu este. Nu este. Ce ne lipsește
este Dumnezeu. Dar iată, Dumnezeu a venit, e cu noi, S-a făcut om și a zis: „Veniți la
Mine voi, toți cei osteniți și Eu vă voi odihni pe voi!“. Un om odihnit este un om întreg,
întregit, un om care s-a întors la Dumnezeu și Dumnezeu Și-a făcut sălaș în el. Acum
totul e altfel. Acum mănâncă așa, ca un om cu Dumnezeu în el, bea ca un om care are
puterea lui Dumnezeu în el, iubește ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el, se
bucură de viață ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el. Și atunci și dansul lui e
iarăși dans…
Eu n-aș pune întrebarea dacă a râs, sau a dansat Mântuitorul. Ia să ne gândim! Când
dansează omul? Când simte el neovia să danseze? Dacă eu, de exemplu, primesc
ascultare să merg la cineva la spital, la cineva grav bolnav, aflat pe patul morții, ce voi
face acolo, la căpătâiul lui? Voi râde și voi dansa? Iar dacă n-o fac, nimeni n-o să se
mire că „asta nu râde și nu dansează“… Cum să râzi și să dansezi la căpătâiul unui
muribund? Cum era să râdă minunea asta de Om, Care e Mântuitorul, Dumnezeu făcut
Om, când noi eram pe moarte? Când noi eram striviți sub păcat? Când noi eram chinuiți
de orbirile și de bolile și de putreziciunile firii noastre căzute? Iată de ce nu a râs și nu a
dansat și nu a vorbit despre asta.

Dar, să luam aminte unde ne cheamă El pe noi? Zice: „Veniți la nunta fiului de împărat“.
Ce credeți că așteptă să facem acolo la această nuntă? Să plângem și să jelim? Ce a
facut tatăl din pilda Fiului risipitor, când acesta s-a întors acasă? A făcut petrecere. Și
fiul cel mare, când a venit din țarină, ce-a auzit? Cântec și dans! Vine de la împlinirea
aceea pe care ți-o dă lucrul bine făcut, pe care îl arăți Celui Bun cu mulțumire pentru
darul de a-l fi putut face… Și zice Dumnezeu: „Bine, slugă bună, intră în bucuria Mea.“.
Atunci dansezi.

R.B.: Există mai multe dansuri… îmi vin acum în minte dansul păcătos al Salomeei,
când a dansat în fața lui Irod sau dansul lui Isaia, pe care îl regăsim și în slujba Sfintei
Cununii.

M.S.: Și la Cununie, și la Botez, și la Hirotonie… peste tot se dansează: „Isaia,

dănțuiește…“. De bucurie, pentru că iată, am primit bucuria lui Dumnezeu pentru a mă
bucura de căsnicia mea, de familia mea, de hirotonia mea, de viața mea în Hristos, de
Botez. Dar tot atunci cântăm și troparul Sfinților Martiri. De ce? Pentru că noi suntem pe
pământ, unde viața este încă dureroasă; atâta timp cât mai sunt oameni care aleg liber
păcatul, mai există moarte, există durere și atunci cine poate să danseze și să râdă
necontenit când fratele lui moare în spital, când fratele lui moare în pușcărie, când
fratele lui, omul, se zvârcolește în patimi și în păcate?

R.B.: Așa este, dansul se asociază cu bucuria, cu veselia.

M.S.: Dansul Salomeei este ca orice putere a sufletului căzută. Ea e căzută, e bolnavă,
nu mai poate să facă nimic, sau e căzută în sensul că a intrat sub puterea celui rău și în
loc să facă binele, face răul. Salomeea a dansat pentru că așa i-a cerut mama ei care a
fost împinsă de o patimă ucigătoare, de ura împotriva Sfântului Ioan Botezătorul. Ea
dorea să obțină ceva. Când dansez ca să-mi manifest bucuria de a fi, e un dans
nepatimaș… Asta se poate întâmpla oricui. Dacă ai o bucurie, dacă ai luat un examen,
dacă ai izbutit într-o treabă, îți tresaltă sufletul de bucurie pentru lucrul acela și trupul
tresaltă odată cu sufletul. Participă împreună la bucurie. Dacă mă duc la o nuntă și
acolo se dansează – și se ceartă bieții oameni: cei mai credincioși nu vor cu lăutari, cei
mai puțini duși la biserică vor cu lăutari…

R.B.: Neapărat, da, că nu mai e nuntă fără lăutari…

M.S.: Ei, aici e altă problemă. Dar să ne întoarcem: nu dansul este păcătos, ci forța care
mă împinge poate fi păcatul. Ce mă mișcă spre dans? Dragostea, bucuria? Atunci el va
fi totdeauna binefăcător. Dacă mă împinge ura, invidia, pofta, dorința de a cuceri,
dorința de a mă desfrâna, dorința de a mă da în spectacol, va fi păcat pentru că slujește
un gând păcătos, o pornire păcătoasă. Dacă sunt credincios și fac nuntă cu lăutari,
pentru că altfel ar muri de inimă și mama și tata…

R.B.: Și toate neamurile!

M.S.: …atunci, cu binecuvântarea părintelui duhovnic, cu pogorământul care se face în

asemenea situații, da, vom dansa, dar am și eu o rugăminte: nu punem muzică din
asta, nu punem cu pornografie, nu punem cu… și în felul acesta oamenii pot comunica
și își pot face unii altora daruri.

R.B.: Ceea ce spuneți despre bucurie și dans, îmi amintește de un film, din 2004 cred,
Shall We Dance, cu Richard Gere în rolul principal. Era vorba despre un bărbat
căsătorit de mult timp, care intrase într-o rutină și, la un moment dat, încearcă să iasă
din această rutină prin dans. Problema e că el se îndrăgostește de profesoara de
dans… Dar filmul se termină „bine“, într-un fel moralizator: soțul se reîntoarce la soție,
redescoperind însă bucuria de a trăi, de a se descătușa. Revenim, iată, la această
bucurie la care suntem chemați, după cum subliniați.

M.S.: E o înțelepciune a firii pe care ar trebui s-o redescoperim. Noi, din cauza grijilor și
a dorințelor prea multe vrem să avem, să părem… Mai ales să părem! Că mulți nu se
mai îngrijesc să aibă ce le trebuie pentru a trăi, ci să pară într-un anume fel. Să-și joace
bine rolurile, nu să fie. Să astupe toate, să-și pună o mască adecvată. Din cauza asta
suntem tot timpul foarte încordați și înțepeniți. Și din cauza asta ne doare spatele, mai
ales în zona cervicală (la ceafă) de aici, unde suntem noi mai încăpățânați și, nu mai
circulă puterea vieții prin noi liber. Pentru că trupul nostru este un ansamblu minunat și
complicat de mișcări; de la cele mai vizibile până la cele mai subtile, care nu se observă
decât cu microscoape extrem de fine. De fapt, trupul nostru, viața noastră, este un
dans, o orchestră, o muzică și un dans minunat. Totul se mișcă, totul vibrează. Fiecare
gând al meu stârnește milioane și milioane de vibrații ordonate, armonioase, imnul vieții.
Dacă sunt dezordonate atunci vor fi vibrații care mă descompun, care mă lovesc, care
mă ucid. Și, dacă umblăm înțepeniți, încordați, din cauza problemelor și a necazurilor
noastre și a patimilor noastre nu mai circulă viața liberă pe acolo. Și atunci e nevoie să
te deznozi. Un dans frumos, privirea unui dans, un dans clasic, un balet, un patinaj, sunt
binevenite pentru cei care trăiesc în lume și care nu s-au dedicat plânsului pentru
păcatele oamenilor, în pustie, și care au viața rânduită altfel decât călugărul. Care e
rânduiala omului din lume? Plânge când are motiv să plângă, plânge pentru cel drag.
Nimeni nu va dansa când îi moare cineva în familie, nimeni nu dansează când e bolnav.

R.B.: Dimpotrivă, are nevoie de o perioadă de liniște.

M.S.: Sigur. Și atunci își amintește de necazuri, își amintește de păcate, se mai scutură,
se mai duce se mai spovedește, apoi vine iar o perioadă mai liniștită, în care poate să
meargă la nuntă, poate să meargă la o aniversare, poate să sărbătorească o
onomastică, poate să se ducă să danseze, dacă are 18, 20, 21 de ani. Dar, unde se
duce, cu cine se duce, ce face acolo?

R.B.: Aici e o problemă pentru că există mai multe tipuri de dans cum deja ați
menționat. Există dansul care intră în sfera culturii – baletul, dansul sportiv, patinaj
artistic și așa mai departe, și care are o funcție clar estetică; deși, după unii, și aici sunt
probleme, pentru că balerinele au o anumită ținută, care nu e tocmai decentă…

M.S.: Depinde de ținuta lăuntrică. Eu îmi aduc aminte, din tinerețile mele, când
mergeam la spectacole de balet, erau dansatori și dansatoare, care, deși păreau
dezbrăcați din cauza costumelor, erau de o frumusețe impecabilă. Nu aveau nimic
vulgar, darămite obscen…

R.B.: Exact, nimeni nu se gândește la păcat…

M.S.: Frumusețea trupului omenesc este desăvârșită, pentru că e gândit și făcut de

Dumnezeu. Ceea ce îl face urât este vulgaritatea, gândurile și patimile, pornirea urâtă,
exhibiționismul, pozițiile indecente, anumite mișcări făcute într-un anumit fel, cu anumite
porțiuni ale trupului și cu intenții anumite, acestea fac ca trupul să pară urât. Dar trupul e
frumos. Este foarte frumos și el are rânduiala lui, când și cum poate fi văzut și când și
cum nu poate fi văzut, când și în ce fel. Oricine poate să spună pe o plajă: „uite ce fată
frumoasă“, chiar dacă e foarte sumar îmbrăcată. Dar cred că ieșind îmbrăcată așa pe
stradă sau la examen, nu se mai vede frumusețea fetei…

R.B.: Exact, deja se ajunge la exagerări la un moment dat. În capul, mai ales al tinerilor,
se creează o confuzie între ținuta de scenă, să zicem, a unei vedete și modul cum te
duci la școală. Vrem să copiem…

M.S.: Noi să nu uităm că suntem chemați în această viață să ne trăim viața ca dar al lui
Dumnezeu, în mod creator și responsabil, cât mai frumos posibil, în toate rolurile mele.
Nu? Dacă eu sunt directoare și mămică și vecina cuiva, și fiica părinților mei de la țară,
eu mă voi îmbrăca adecvat în fiecare situație. Dacă mă duc cu copilul afară n-o să mă
îmbrac așa cum mă îmbrac când mă duc la o întâlnire cu partenerii mei de afaceri.
Dacă mă duc la mama la țară și mă duc s-o ajut să pună ceapă sau să sape roșiile în
grădină, n-am să-mi pun costumul și geanta diplomat, nu?

R.B.: Mai sunt și astfel de cazuri…

M.S.: …pentru că or să se „sperie“ cartofii când mă văd! Așadar, în mod firesc ne

schimbăm postura, atitudinea și ținuta în funcție de rolul pe care îl avem, în funcție de
lucrarea pe care o facem. Insist, dacă trebuie să mă duc la plajă, nu-mi pun costum și
cravată, ci mă voi îmbraca adecvat pentru locul acela. Cu decența care ține de epocă.
Acum cincizeci de ani într-un fel arăta…

R.B.: …costumul de baie…

M.S.: …în care se făcea plajă și într-un fel arată acum. Și totuși, cât de decadentă ar fi
moda, observați că în orice caz pot alege o atitudine, o poziție decentă sau una
indecentă. Chiar dacă hainele sunt aproape la fel de sumare, să zicem, poziția
lăuntrică, respectarea locului și a ritmului aceluia care se impune în activitatea
respectivă, face ca omul să fie și să pară decent sau indecent. Este ceea ce se
transmite dinăuntru.

Aș face acum o precizare, pentru cei care se chinuiesc întrebându-se: e păcat sau nu e
păcat, să râd sau să nu râd, să dansez sau să nu dansez, să alerg sau să mă opresc,
să mă îmbrobodesc sau să nu mă îmbrobodesc? Sfântul Siluan are un cuvânt:
deosebești un lucru, un fapt, dacă e păcat sau nu, după dispoziția pe care o ai să te rogi
în timp ce-l faci. Dacă în timp ce faci ceva te rogi, nu e păcat. Dacă poți zice: „Doamne,
slavă Ție, că uite, dansez, uite, mănânc, uite, dorm, uite, învăț!“ și dacă după ce ai
terminat zici: „Doamne, Îți mulțumesc!“, nu e păcat. Imposibil să faci un lucru care e
păcat cu gândul la Dumnezeu, dându-I slavă. Încearcă să aprinzi o țigară, să tragi și să
zici: „Doamne, Salvă Ție, Îți mulțumesc pentru viață!“. Nu poți. Uiți automat, Îl uiți pe
Dumnezeu, uiți de toate, te lipești acolo de plăcerea aceea. După aceea, poți să zici:
„Doamne, iartă-mă, că n-am putut!“. Nu? Aceasta să cunoaștem că rugându-se, măcar
după păcat, omul se apropie de Dumnezeu mărturisindu-și neputința și dobândește
putere să fugă de păcat pe viitor. „Doamne, iartă-mă! N-am putut, m-am dus și eu la
petrecerea aceea sau la aniversarea colegei mele, am vrut să stau serioasă, dar nu am
putut, până la urmă am dansat și am râs și l-am lăsat pe cutare să pună mâna...“.
Aceasta e o alunecare în ale firii căzute, alunecare în ușurătatea și frivolitatea lumii
acesteia, urmată imdeiat de o întoarcere cu demnitate la Dumnezeu: „Doamne, iartă-
mă, am râs tare, oi fi smintit pe cineva.“. Altfel râsul este o lucrare sănătoasă a trupului.
Trupul își manifestă prin el veselia. Dar, depinde, dacă e plin de vulgaritate, dacă e plin
de răutate, dacă este ironic, dacă e batjocoritor… poți să ucizi cu râsul. Un suflet
supărat, întristat, dacă râde cineva de el, poate să intre în deznădejde și să se
sinucidă…

R.B.: Așa că, fiecare, din sensul pe care îl dă acțiunii respective, poate să-și dea seama
dacă este păcat sau nu.
 

M.S.: Exact, da! Și alergăm mereu și mereu cu gândul la Dumnezeu: Doamne,

Doamne! Atunci Dumnezeu ne reglează, ca să zicem așa, ne aduce în limitele decenței,
în limitele existenței cu sens și cu rost, singura care ne aduce bucurie. Și nu ne lasă să
alunecăm așa cum suntem noi capabili, să alunecăm prin firea noastră slabă, sau cum
suntem gata să cădem în ispită prin ispititorul, care tot timpul stă cu gura căscată să ne
înghită, să ne-nghită prin ceva, să ne facă să spunem o prostie, numai să ne înghită.

R.B.: Mai există două feluri de dans la care aș vrea să ne referim: la discotecă și la
horă. Eu văd un paralelism între cele două și aș vrea să aprofundăm acest aspect.

M.S.: Un paralelism?

R.B.: Da, pentru că discoteca, cred eu, este un fel de înlocuitor al horei. Noi știm foarte
bine că la horă nu mai era numai distracție, ci și un loc și un posibil moment în care
tinerii își alegeau viitorii soți. Dar totul se întâmpla sub supravegherea părinților, a
bunicilor. În sfârșit, nu întotdeauna căsătoriile se bazau pe iubire, se făceau și acele
legături din interes…

M.S.: Sau nu se bazau pe iubire așa cum o înțelegem noi, pe îndrăgostire.

R.B.: Pe sentimente, să zicem.

M.S.: Altminteri, să știți, oamenii erau asemenea crescuți și educați încât nu-și
permiteau, puțini își permiteau să se îndrăgostească sau să se gândească la asta. Ei
așteptau cu răbdare, sau nerăbdare, să-și cunoască alesul sau aleasa, și să-l iubească
sau s-o iubească, pe cel sau pe cea pe care i-l sau i-o dăruia Dumnezeu.

R.B.: Mă refer la acele cazuri când căsătoriile se făceau strict pe baze financiare,
materiale, avere…

M.S.: Da, erau pe interese. Și atunci erau și oameni căzuți și pătimași de avere, dar și
atunci erau familii care se căsătoreau, se curtau familiile una pe alta și copiii știau
aproape de când erau mici că „eu am să mă mărit cu unul de-a lui cutare…“. Pentru că
erau din aceeași sferă, erau oameni gospodari, erau oameni harnici. Și puteau să se
întâlnească, atunci când rânduia familia, să se întâlnească și să se placă.

R.B.: Da, și atunci nu-și punea nimeni problema că hora ar fi un păcat. Dacă ne
întoarcem, revenim în actualitate, la discotecă se pun foarte multe probleme, vizavi de
ce se întâmplă acolo, cum se întâmplă… tinerii sunt singuri…

M.S.: Da… de curând am primit pe site-ul meu de pe internet, unde, cu mila lui
Dumnezeu, am discuții cu mulți tineri, un mesaj de la o studentă care a citit undeva, un
cuvânt al unui Părinte, care anatemiza (blsetema) pe cei care dansează la horă și la
sârbă… Mi-e greu să cred asta. Doar dacă se referea la călugări… Altfel ar fi ca și când
ai anatemiza un porpor întreg.

Eu cred că un popor creștin, cum a fost și poporul român, avea dansurile lui populare
care aveau rânduiala lor, nu dată, dar păzită de Sfânta Biserică. Și hora și sârba aveau
rânduiala lor. Că cine se ducea la horă? Nici atunci nu se duceau călugării la horă.
Dacă un călugăr pleacă din mănăstire să danseze o sârbă undeva, sigur că aceasta
este un păcat. De ce? Pentru că el a făgăduit lui Dumnezeu că dansează altfel. Și noi
dansăm, știți…?

R.B.: Nu știu…

M.S.: N-ați văzut dansul călugărilor?

R.B.: Nu știam, e o surpriză…

M.S.: Da… păi, mătăniile și închinăciunile ce sunt, dacă nu dans? Și ce dans minunat!
Se exprimă prin el toată bucria de a fi viu și în armonie cu darul vieții în Hristos…

R.B.: Unii o iau ca pe o gimnastică. De fapt, mie chiar mi s-a întâmplat…

M.S.: Nuuu, gimnastica e când faci mișcare de unul singur și de dragul mișcării… Dar
când dansezi ești cu cineva, iar în mătăni și închinăciuni dansezi cu Dumnezeu. Când
zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătoasa!“ și
faci închinăciunea sau metania, dansezi cu Dumnezeu. Și îngerul se bucură.

R.B.: Așa este. Dar fetița mea când m-a văzut pe mine făcând mătănii, a început și ea
să imite și la un moment dat, bineînțeles că m-am oprit, pentru că îmi venea să râd… o
făcea exact ca pe o gimnastică. I-am explicat și cred că acum dansăm împreună…

M.S.: Dansați împreună! Așa se începe, printr-o imitație, urmând un model. Copilașii
noștri care vin la slujbe la mănăstire, când fac închinăciuni, sunt caraghioși, lumea râde,
dar cu multă duioșie… Așa învață, imitându-și modelul. Nu să faci cu el gimnastică, să-i
spui: stânga, dreapta, fruntea jos… Mai facem și așa, de exemplu la Penitenciar, când
învățăm pe cineva să facă mătănii, trebuie să îi arătăm, să le explicăm mișcările...

Să ne întoarcem la horă. Și acolo păcatul era, sau este păcat. Dacă intenția cu care se
apropie tinerii unul de celălalt este pofta trupului și prelungirea acestei pofte cu intenția
de a o satisface în imaginar sau cu fapta, e păcat. Aici aș vrea să răspund cuiva care
întreba: „De ce este pofta trupului păcat? Și dacă este, înseamnă că toți oamenii ar
trebui să intre în iad, pentru că nu există bărbat sănătos trupește care să nu poftească o
femeie când o vede.“. Și mă voi folosi de cuvântul Mântuitorului Care nu spune că ai
săvârșit păcat cu cineva când ai poftit-o pur și simplu.

R.B.: Că doar ți-a plăcut.

M.S.: Ci, când ai poftit-o în inima ta. Pofta nevinovată a trupului e înfiorarea firii. Trupul
e înzestrat cu această putere de a sesiza frumusețea și de a reacționa la asta. Dar
omul, ca persoană dăruit cu libertate și resposabilitate, are puterea de a trăi această
poftă fără a o primi în inima lui, fără a o împlini cumva în centrul ființei sale care este
inima. Acolo el poftește Bucuria Sfântă, Viața veșnică, iubirea și purtarea de grijă a lui
Dumnezeu. El poate spune în fața fiorului firii: „Da, e frumoasă și atrăgătoare, dar eu
am poruncă s-o privesc în mod curat. Nu este soția mea, nu este femeia mea și eu nu
vreau să ascult acest impuls. Da, acest impuls este în mine, sunt normal, sunt sănătos,
sunt tânăr, sunt viu, dar eu sunt mai mult decât acesta.“. Așadar, poftirea în inimă este
însoțirea poftei cu gândul răutății, cu pornirea... Dacă la horă sau la dans gândurile și
gesturile erau scăpate din frâul rânduielii și duse mai departe, atunci era și urma
păcatul. Doar am citit și noi cărți, am auzit, se duceau aceștia „la margine“, la marginea
satului, se întâlneau noaptea și desigur, cădeau în păcat.

Dar nu hora era pricina. Această horă din sat nu era păzită numai de mama și de
bunica…

R.B.: Ci de toată comunitatea.

M.S.: Și toată comunitatea și era păzită de îngerul păzitor al fiecăruia și de Dumnezeu,

pentru că acești tineri se duceau la Biserică, se spovedeau, nu erau la cheremul
pornirilor ucigașe ale patimilor… Îi ajuta „valul“ comunității care trăia cu frica lui
Dumnezeu. Cine, dintr-o comunitate tradițională, dintr-un sat, putea să nu fie botezat,
putea să nu se spovedească și să nu se împărtășească? Te arăta satul cu degetul: „A,
nu s-a împărtășit, înseamnă că…“ și imediat îl arăta și-l individualiza că e… și te ducea
chiar ea, comunitatea, adică Biserica, te ducea la Biserică! De fapt, Biserica te păzea la
horă, ea te ducea la nuntă, ea îți boteza copiii, ea te îngropa după sfânta rânduială…
Desigur, și acolo era libertate, și acolo puteai să alegi păcatul. Cum spuneam, și acolo
puteai să fugi noaptea de acasă, să te duci în lanul de porumb și să nu chemi satul
după tine… Dar, spre deosebire de ce te așteaptă când mergi în discotecă, atunci îți
asumai niște riscuri pe care le cunoșteai bine. Nu prea puteai să spui că „n-ai știut“ și că
„așa face toată lumea“! Discoteca este, cum minunat spuneți, decăderea horei care nu
este decât unul din semnele văzute ale decăderii comunității creștine, ale decăderii
familiei noastre. Părinții nu mai sunt împreună cu copiii lor…

R.B.: Ba chiar nu sunt doriți, sunt trimiși acasă, aici sunt tinerii…

M.S.: …se stinge lumina… Să citiți cartea părintelui Savatie Baștovoi, Între Freud și
Hristos, ca să vedeți, cu ochii unui părinte, ce înseamnă de fapt discoteca. Pentru că
tinerii prinși în întunericul acela nu percep adevărul, nu percep total.

R.B.: Așa este.

M.S.: Apoi, acolo nici nu se mai dansează, maică! Dansul are niște reguli, niște pași.
Acolo se țopăie după un ritm care nici măcar nu e ritm, dar, e forma cea mai decăzută a
nevoii omului de a-și exprima simțămintele. Și dacă acești copii au în ei bucuria de a fi
și și-o exprimă așa, binecuvântează, Doamne, bucuria lor! Dar dacă ei își strigă astfel
durerea, dacă e un strigăt de singurătate, dacă e un strigăt „pe mine nu mă iubește
nimeni, pe mine nu mă invită nimeni la dans…“, atunci ar trebui să auzim aceste
strigăte și să facem ceva! Atunci trebuie să ne rugăm, să facem ceva să schimbăm
mentalitatea, să spargem zidul de nepăsare dintre noi și discotecile de lângă casa
noastră, dintre noi și strigătele de durere și singurătate ale copiilor noștri!

R.B.: În concluzie, problema nu este dacă dansul e un păcat sau nu, important este cu
ce investim acest gest. E normal să dansăm, e normal să ne bucurăm…

M.S.: Totul e normal atunci când noi suntem normali. Noi să căutăm normalitatea. Eu
sunt normal atunci când Îl am pe Dumnezeu ca normă în mine. Dacă nu-L am pe
Dumnezeu în mine, în gândurile mele, în toate puterile mele, în dorințele mele, nu sunt
încă normal. Sunt încă anormal. Numai când voi fi cu Dumnezeu și în Sfânta Lui
rânduială voi ști și cum să dansez, și cât să râd, și ce să mănânc, și cum să mănânc…

R.B.: Exact, e un reper de care avem nevoie… un reper pe care îl vom avea în orice
vom face. Nu ne vom mai întreba la fiecare gest, asta este, asta nu este păcat? Ci pur
și simplu vom simți dacă ceva Îi este plăcut lui Dumnezeu sau nu-I este.

M.S.: Asta este. Și voi simți păcatul și-l voi lepăda, îl voi spovedi și voi fi dezlegat de el.

Și, mai mult decât atât, cel care nu face păcatul dansând, dacă Îl are pe Dumnezeu nu
mai face nici păcatul de a judeca, că „ia te uită la ăsta ce face!“, pentru că atunci când
judeci pe cineva că dansează, de fapt îți proiectezi invidia. Că dacă ai simți că acela o
face din păcat, ai avea sentimentul firesc de milă: „Doamne, scapă-l!“. Dacă vezi un om
sub tramvai, nu-l judeci, nu zici: „Ia, uite la ăla, s-a băgat sub tramvai! Nu i-e rușine!“.
Nu? Nu judeci: „ce prost e“, ci repede sari și zici: „Săriți, să-l scăpăm, poate n-a murit!“.
Același lucru ar trebui să se întâmple și în fața unui tânăr care face sau ni se pare că
face un păcat: „Doamne, scapă-l!, Doamne nu-l lăsa!“. Doare! Și când mă ceartă pe
mine, mă bârfește cineva, mă judecă, trebuie să am două mișcări ale sufletului. Una:
„Oare, ce spune?, Așa o fi? Am ceva de învățat din asta?“ Și a doua mișcare a
sufletului să fie aceasta: „Doamne, nu-i socoti aceasta ca păcat. Poate are o problemă,
poate proiectează ceva dureros asupra mea… Eu cu ce l-am provocat?“. În nici un caz
nu te superi pe el. Ori îți face un serviciu că îți spune un lucru real, ori îți arată cât de
mare e rana lui, cât te invidiază degeaba, și atunci îi plângi de milă. Cum să te superi pe
el, după ce că îl doare, nu?

Și să-L chemăm mereu și mereu pe Domnul. Când suntem cu El, în El și El în noi, viața
noastră are sens și rânduială sfântă și noi, fiecare, avem rost rostuit și păzit de
Dumnezeu, în orice loc și în orice timp am trăi. Curaj!
În dragoste este nevoie de o delicatețe
deosebită
SFINȚII ȚARI MUCENICI ROMANOV: NICOLAE ȘI ALEXANDRA ȘI FIII LOR OLGA,
TATIANA, MARIA, ANASTASIA ȘI ALEXEI CĂSĂTORIE

Cu cât sunt mai strânse relaţiile dintre voi, cu atât mai rău doare inima de la orice
privire, ton, gest sau vorbă care arată iritare ori sunt pur şi simplu necugetate.

În dragoste este nevoie de o delicateţe deosebită. Poţi fi sincer şi devotat, şi totuşi în

cuvintele şi în faptele tale să nu fie destul din acea tandreţe care cucereşte inimile. Iată
un sfat: nu îţi afişa proasta dispoziţie şi sentimentele ofensate, nu vorbi cu mânie,
nu te purta urât. Nicio femeie din lume nu va suferi atât de mult ca propria ta soţie din
pricina cuvintelor tăioase ori necugetate care ţi-au scăpat de pe buze. Dintre toate
lucrurile din lume, cel mai de temut să îţi fie tocmai s-o amărăşti.

Dragostea nu-ţi dă dreptul să te porţi grosolan cu cel pe care-l iubeşti. Cu cât sunt
mai strânse relaţiile dintre voi, cu atât mai rău doare inima de la orice privire, ton, gest
sau vorbă care arată iritare ori sunt pur şi simplu necugetate. (Sfânta Muceniță
Alexandra)

(Cum să întemeiem o familie ortodoxă, Editura Sophia, București, 2011, p. 52)

Sfinţii Părinţi ne învață cum să evităm

capcanele vieții
ARHIMANDRITUL SPIRIDONOS LOGOTHETIS CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Mulţi au pornit să cunoască lumea fără să ştie cum să procedeze, cum să se

apropie de ea, cum să îi evite capcanele. Au pornit singuri, în special la vârsta
tinereţii, copilăreşte, fără frică şi îndrăzneţi din cauza necunoaşterii pericolului.

Lumea este frumoasă: natura, păsările, animalele, oamenii, florile, aromele, culorile,
formele, luminile, podoabele, băuturile, hainele, banii, petrecerile, dansurile, dragostea,
călătoriile, locurile frumoase, sărbătorile, ştiinţele, artele, prieteniile, cunoştinţele,
lucrurile de slavă, de cinste, desfătările şi câte şi mai câte. Toate acestea alcătuiesc o
lume frumoasă, cu o mulţime de frumuseţi. Însă este nevoie de multă atenţie! Căci
apropierea de aceste frumuseţi poate provoca stricăciune. Dedesubtul lor se pot găsi
capcane, gropi adânci, catastrofe, moartea. Este nevoie de multă atenţie!

Mulţi au pornit să cunoască lumea fără să ştie cum să procedeze, cum să se apropie

de ea, cum să îi evite capcanele. Au pornit singuri, în special la vârsta tinereţii,
copilăreşte, fără frică şi îndrăzneţi din cauza necunoaşterii pericolului. Singuri, fără
călăuze sigure şi fără ajutoare, sau cel mult urmând pe vreunii orbi duhovniceşte, de
aceeaşi vârstă sau mai mari, au păţit ceea ce păţesc animalele sălbatice: au căzut în
capcană, în groapă.

Uite cum vorbeşte Domnul de patima oamenilor care îndrăznesc să cunoască lumea
urmând călăuze oarbe duhovniceşte sau pe unii înşelători din lume. Lăsaţi-i pe ei; sunt
călăuze oarbe orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în
groapă (Matei 15, 14).

Ca să nu păţească deci omul, fie tânăr, fie vârstnic, ceea ce păţesc fiarele sălbatice
care sunt călăuzite doar de instinctele lor, ca să nu păţească ceea ce păţesc orbii care
sunt călăuziţi de orbi, este nevoie să fie învăţat şi călăuzit în cunoaşterea lumii de
către Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aici există siguranţă şi numai
aceştia sunt vrednici de încredere.

(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Răspunsuri la întrebări ale tinerilor –

Ortodoxia şi lumea, traducere din limba greacă de Părintele Şerban Tica, Editura
Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 27-28)

Până unde merge mila lui Dumnezeu?

MITROPOLITUL ILARION ALFEYEV CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Greşelile tuturor oamenilor sunt ca un pumn de nisip căzut în mare, în asemănare
cu pronia şi cu mila lui Dumnezeu; şi precum nu se înfundă un izvor ce curge
îmbelşugat, din cauza unui pumn de ţărână, aşa nu este biruită mila Făcătorului,
de răutatea făpturilor.

Precum un bob de nisip nu se pune în cumpănă cu o mare greutate de aur, aşa

trebuinţa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu nu se pune în cumpănă, în privinţa
asemănării, cu mila Lui.

Greşelile tuturor oamenilor sunt ca un pumn de nisip căzut în mare, în asemănare cu

pronia şi cu mila lui Dumnezeu; şi precum nu se înfundă un izvor ce curge îmbelşugat,
din cauza unui pumn de ţărână, aşa nu este biruită mila Făcătorului, de răutatea
făpturilor.

(Ilarion Alfeyev, Lumea Duhovnicească a Sfântului Isaac Sirul, traducere din limba

engleză de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 45)
În viaţa noastră suntem ispitiți să credem că
trebuie să fim tot timpul ocupaţi
MITROPOLITUL ILARION ALFEYEV CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Foarte multă lume evită liniştea, singurătatea, timpul liber, fiindcă nu are nimic altceva cu
care să-şi umple acest gol: oamenii aceştia au nevoie să audă vorbindu-se, să aibă
păreri, să fie mereu pe baricade pentru a-şi crea iluzia unei vieţi efervescente şi foarte
pline.

Toţi cei care doresc să se iniţieze în rugăciune trebuie să treacă prin proba liniştii.
Pentru a o găsi, nu e nevoie să mergem în pustie, ci este necesar să ne consacrăm
câteva minute în fiecare zi, întrerupându-ne toate activităţile, pentru a intra în cămara
noastră şi „închizând uşa, să ne rugăm Tatălui nostru Care este în ascuns”. În viaţa
noastră de toate zilele, suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupaţi,
mereu avem ceva important de terminat şi ni se pare că timpul petrecut la rugăciune ne
împiedică să terminăm lucrul respectiv.

Însă experienţa dovedeşte că o jumătate de oră sau o oră „irosită” în rugăciune nu

împiedică deloc, în mod catastrofal, bunul mers al activităţilor noastre zilnice, aşa cum
ne închipuim atunci când am vrea să ne rugăm. Dimpotrivă, obiceiul de a ne ruga ne
învaţă să ne concentrăm rapid, înlătură orice neatenţie, disciplinează mintea şi, în cele
din urmă, ne face să câştigăm timp.

„Nefericirea oamenilor provine dintr-un singur lucru: că nu ştiu să rămână liniştiţi, într-o

cameră.” (Blaise Pascal)

Lipsa gustului pentru singurătate şi linişte ‒ aceasta este boala omului contemporan.
Foarte multă lume evită liniştea, singurătatea, timpul liber, fiindcă nu are nimic altceva
cu care să-şi umple acest gol: oamenii aceştia au nevoie să audă vorbindu-se, să aibă
păreri, să fie mereu pe baricade pentru a-şi crea iluzia unei vieţi efervescente şi foarte
pline. Însă viaţa cu Dumnezeu începe atunci când cuvintele şi gândurile se
liniştesc, când problemele vieţii pământeşti trec pe planul doi, iar în sufletul
omului se deschide larg un loc pe care Dumnezeu vine să Îl umple cu prezenţa
Sa.

Sfinţii Părinți spun adesea că rugăciunea născută din linişte trebuie să fie simplă şi
sobră, fără multe cuvinte. Starea celui care se roagă este asemănătoare aceleia a
unei legături dintre tată şi fiu:

„Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu şi

nemeşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor cel din Ceruri. Nu te porni la vorbărie,
ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ţi se împrăştie mintea. Un cuvânt al vameşului
L-a făcut pe Dumnezeu îndurător şi un cuvânt spus cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar.
Multa vorbire în rugăciune pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere. Iar un singur cuvânt
o adună” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş).

Credinţa ca de copil trebuie însoţită de un sentiment de adâncă smerenie:

„Umblă cu simplitate şi nu întru cunoştinţă înaintea lui Dumnezeu. Căci simplităţii îi

urmează credinţa, iar subţirimii şi disputei gândurilor, părerea de sine. Şi acesteia îi
urmează depărtarea de Dumnezeu. Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin
rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică şi ca cele ce se târăsc pe pământ şi ca un
vierme, şi ca un prunc care se bâlbâie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe
cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te
învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinţi spre fiii lor
încă prunci” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe).

(Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinței. Introducere în teologia

dogmatică ortodoxă, Editura Doxologia, pp. 273-275)

În viaţa noastră suntem ispitiți să credem că

trebuie să fim tot timpul ocupaţi
MITROPOLITUL ILARION ALFEYEV CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Foarte multă lume evită liniştea, singurătatea, timpul liber, fiindcă nu are nimic altceva cu
care să-şi umple acest gol: oamenii aceştia au nevoie să audă vorbindu-se, să aibă
păreri, să fie mereu pe baricade pentru a-şi crea iluzia unei vieţi efervescente şi foarte
pline.

Toţi cei care doresc să se iniţieze în rugăciune trebuie să treacă prin proba liniştii.
Pentru a o găsi, nu e nevoie să mergem în pustie, ci este necesar să ne consacrăm
câteva minute în fiecare zi, întrerupându-ne toate activităţile, pentru a intra în cămara
noastră şi „închizând uşa, să ne rugăm Tatălui nostru Care este în ascuns”. În viaţa
noastră de toate zilele, suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupaţi,
mereu avem ceva important de terminat şi ni se pare că timpul petrecut la rugăciune ne
împiedică să terminăm lucrul respectiv.

Însă experienţa dovedeşte că o jumătate de oră sau o oră „irosită” în rugăciune nu

împiedică deloc, în mod catastrofal, bunul mers al activităţilor noastre zilnice, aşa cum
ne închipuim atunci când am vrea să ne rugăm. Dimpotrivă, obiceiul de a ne ruga ne
învaţă să ne concentrăm rapid, înlătură orice neatenţie, disciplinează mintea şi, în cele
din urmă, ne face să câştigăm timp.

„Nefericirea oamenilor provine dintr-un singur lucru: că nu ştiu să rămână liniştiţi, într-o

cameră.” (Blaise Pascal)
Lipsa gustului pentru singurătate şi linişte ‒ aceasta este boala omului contemporan.
Foarte multă lume evită liniştea, singurătatea, timpul liber, fiindcă nu are nimic altceva
cu care să-şi umple acest gol: oamenii aceştia au nevoie să audă vorbindu-se, să aibă
păreri, să fie mereu pe baricade pentru a-şi crea iluzia unei vieţi efervescente şi foarte
pline. Însă viaţa cu Dumnezeu începe atunci când cuvintele şi gândurile se
liniştesc, când problemele vieţii pământeşti trec pe planul doi, iar în sufletul
omului se deschide larg un loc pe care Dumnezeu vine să Îl umple cu prezenţa
Sa.

Sfinţii Părinți spun adesea că rugăciunea născută din linişte trebuie să fie simplă şi
sobră, fără multe cuvinte. Starea celui care se roagă este asemănătoare aceleia a
unei legături dintre tată şi fiu:

„Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu şi

nemeşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor cel din Ceruri. Nu te porni la vorbărie,
ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ţi se împrăştie mintea. Un cuvânt al vameşului
L-a făcut pe Dumnezeu îndurător şi un cuvânt spus cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar.
Multa vorbire în rugăciune pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere. Iar un singur cuvânt
o adună” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş).

Credinţa ca de copil trebuie însoţită de un sentiment de adâncă smerenie:

„Umblă cu simplitate şi nu întru cunoştinţă înaintea lui Dumnezeu. Căci simplităţii îi

urmează credinţa, iar subţirimii şi disputei gândurilor, părerea de sine. Şi acesteia îi
urmează depărtarea de Dumnezeu. Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin
rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică şi ca cele ce se târăsc pe pământ şi ca un
vierme, şi ca un prunc care se bâlbâie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe
cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te
învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinţi spre fiii lor
încă prunci” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe).

(Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinței. Introducere în teologia

dogmatică ortodoxă, Editura Doxologia, pp. 273-275)

Cum se manifestă dependența în relația de

cuplu?
DMITRII SEMENIK CĂSĂTORIE
Dependența condiționează în mare măsură starea emoțională și fizică a omului,
capacitatea lui de muncă și relațiile cu ceilalți oameni.

Dependența în relația de cuplu este concentrarea permanentă a gândurilor asupra

omului „iubit” și dependența de acel om. Dependența condiționează în mare măsură
starea emoțională și fizică a omului, capacitatea lui de muncă și relațiile cu ceilalți
oameni – adică, în esență, toată viața omului dependent este condiționată de ea, și ea
influențează viața într-un mod care este departe de a fi optim, făcându-l pe om mai
degrabă nefericit decât fericit. Or, nefiind pe deplin fericit singur, omul își leagă
nădejdea fericirii tocmai de această relație. El speră că toate suferințele lui sufletești,
neîncrederea în sine, toate complexele lui vor fi vindecate de dragoste – și la început i
se părea, poate, că așa s-a și întâmplat, dar senzația aceasta nu a ținut mult timp. Au
început conflictele, neînțelegerile, nemulțumirea de obiectul „dragostei” și de sine
însuși. Fără să își dea seama, omul suferă și mai mult decât suferea în singurătate, iar
de așteptat îl așteaptă inevitabila despărțire și o nouă mare durere.

– De ce se întâmplă așa cu un anumit om, istoria repetându-se la fiecare nouă

relație?

– Se întâmplă așa pentru că în etapa dată a vieții sale omul respectiv este dependent.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie,

traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2012, pp. 22-23)

Iubirea – izvor al faptelor bune

IEROMONAHUL SAVATIE BAȘTOVOI CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Iubirea este izvor de fapte bune, energie care nu seacă şi nu oboseşte. Din această stare
izvorăşte râvna pentru nevoinţe, după cum mai izvorăşte şi din teama de chinurile veşnice.

Practicarea blândeţii şi a neosândirii te aseamănă lui Hristos, care este „blând şi

smerit cu inima” făcându-te chip al iubirii Lui. Iubirea este izvor de fapte bune, energie
care nu seacă şi nu oboseşte. Din această stare izvorăşte râvna pentru nevoinţe,
după cum mai izvorăşte şi din teama de chinurile veşnice.

Părintele Selafiil însă aproape că nu vorbea deloc despre iad, ca unul ce „nu se mai
teme de Dumnezeu, ci Îl iubeşte pe El, că dragostea scoate afară frica”. În schimb
vorbea necontenit despre setea de iertare a lui Dumnezeu şi fericirea viitoare, trezind
în ascultător dragostea pentru Dumnezeu şi dorinţa de a-şi îndrepta viaţa.

(Ierodiaconul Savatie Baștovoi, Parintele Selafiil – Dragostea care niciodată nu

cade, Editura Marineasa, Timișoara, 2001, p. 13)
Una poate spune părintele duhovnic şi
altceva putem înţelege noi
IEROMONAHUL SAVATIE BAȘTOVOI CUVINTE DUHOVNICEŞTI
În Viaţa Sfântului Pahomie ni se povesteşte un caz când sfântul a primit un oas-
pete şi a zis unui frate: „Du-te şi prăjeşte două ouă, că am un oaspete”. La care
fratele s-a dus şi s-a apucat să taie lemne. După ce termină, sfântul îl cheamă şi-i
zice: „Frate, ce ţi-am zis eu să faci?”. „Să tai lemne, avva!”. Şi zice acolo: „A
înţeles cuviosul că este lucrarea vrăjmaşului şi nu s-a tulburat”.

Una poate spune părintele şi alta putem înţelege noi. Aşa cum de multe ori ni se
întâmplă. Îi spui la Spovedanie: „Să faci aşa şi aşa!”. Vine peste trei săptămâni, nebun.
„Ce faci?”. „N-aţi spus aşa? Am făcut!”. „Am spus una şi matale ai făcut alta!”.

În Viaţa Sfântului Pahomie ni se povesteşte un caz când sfântul a primit un oaspete şi a

zis unui frate: „Du-te şi prăjeşte două ouă, că am un oaspete”. La care fratele s-a dus şi
s-a apucat să taie lemne. După ce termină, sfântul îl cheamă şi-i zice: „Frate, ce ţi-am
zis eu să faci?”. „Să tai lemne, avva!”. Şi zice acolo: „A înţeles cuviosul că este lucrarea
vrăjmaşului şi nu s-a tulburat”.

Şi Gheron Iosif ne vorbeşte despre aceste întâmplări în care una spune duhovnicul şi
alta înţelege ucenicul, din cauză că suntem împătimiţi, din cauză că suntem sub
lucrarea duhurilor necurate.

Aşa că să începem a lucra, dar să mai venim la duhovnic, să-l ascultăm, să-i cerem
sfatul şi aşa, împreună, să ne mântuim, fără aceste orgolii de ascultători care vor primi
mari harisme şi fără a idolatriza.

(Ieromonahul Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București,

2009, pp. 37-38)

Întrebuințarea cu măsură a mâncării

SOBORUL SFINȚILOR STAREȚI DE LA OPTINA CUVINTE
DUHOVNICEŞTI
Postul este lăudabil şi necesar la vremea sa şi la locul său: mai bine să păzeşti
întrebuinţarea cu măsură a mâncării şi băuturii, ferindu-te de îmbuibare, al cărei
semn este îngreuierea şi, pe de altă parte, să te fereşti de înfrânarea peste
măsură. Amândouă extremele sunt rele şi dăunătoare.
Esenţa şi puterea înfrânării nu constau în a nu mânca mâncare, ci în a stârpi din inimă orice
pomenire a răului şi cele asemenea ei; iată în ce constă adevăratul post şi ce cere Domnul cel mai
mult de la noi.

Postul este lăudabil şi necesar la vremea sa şi la locul său: mai bine să păzeşti întrebuinţarea cu
măsură a mâncării şi băuturii, ferindu-te de îmbuibare, al cărei semn este îngreuierea, şi, pe de
altă parte, să te fereşti de înfrânarea peste măsură. Amândouă extremele sunt rele şi dăunătoare.
Iar măsura şi calea de mijloc îl fac pe om mai apt pentru lucrarea duhovnicească.

(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, p.

157)

„Nebun” se spune despre cel lipsit de

Dumnezeu şi necredincios
SFÂNTUL CUVIOS MAXIM MĂRTURISITORUL CUVINTE
DUHOVNICEŞTI
Apelativul nebun se zice pentru oricine e lipsit de minte şi de judecată.

În sfârşit, pentru ce Domnul în Evanghelii, mai presus de multe alte insulte care sunt
mai grele, statorniceşte ca cel ce zice fratelui său nebun să fie socotit vinovat de focul
gheenei, iar cel care îl numeşte prost să fie adus în faţa sinedriului?

Apelativul nebun se zice pentru oricine e lipsit de minte şi de judecată, iar raka în limba
evreiască se tâlcuieşte „vrednic de a fi scuipat". Fiindcă deci cuvântul nebun se spune
despre cel lipsit de Dumnezeu şi necredincios după cuvântul: Zis-a cel nebun în inima
lui: „Nu este Dumnezeu”, şi potrivit lui Moise care a zis: Poporul acesta este nebun şi nu
înţelept, oricine îl numeşte pe fratele său care este de o credinţă cu el fără Dumnezeu şi
închinător la idoli sau eretic şi necredincios, unul ca acela îl face nebun, şi pe bună
dreptate se face vrednic de gheena focului. Dar oricine îl numeşte prost, ceea ce
înseamnă „vrednicule de scuipat" şi „necurate", acesta învinuieşte viaţa fratelui său şi în
chip potrivit este vrednic de o mai mică pedeapsă.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p.

107)

Controlul şi lipsa de libertate personală

ANDREEA HEFCO REFLECȚII

În acest articol vom aborda subiectul controlului şi al efectelor generate de

dezechilibrul puterii şi al controlului în comportamentul nostru, în relaţionarea cu
alte persoane, în gândirea şi viaţa emoţională.

Din păcate, se pare că este dificil de acceptat faptul că nu avem nicio putere asupra
celorlalţi. Ani din viaţă, întotdeauna parcă prea mulţi, îi pierdem controlând sau lăsându-
ne controlaţi de alţii. În cartea sa „Codependent no more“, Melody Beattie exprimă
elocvent cercul în care ne rătăcim ca într-o pădure fără capăt, cel mai adesea fără să-i
bănuim gravitatea: „Mi-am petrecut mare parte a timpului reacţionând faţă de ceea ce
făceau oamenii, încercând să-i controlez, dându-le voie să mă controleze şi simţindu-
mă nedumerită de toate acestea. Am crezut că făceam totul cum trebuie. Nu se
presupune că trebuie să fie puternici? Nu ar trebui să mergem înainte, indiferent cât de
dureros este? Nu e bine să dăruim până doare, apoi să tot dăm până durerea e şi mai
mare? Şi cum îi putem lăsa pe alţii să-şi vadă nestingheriţi de cursul vieţii lor bolnave?
Nu e oare treaba noastră să-i oprim, să-i îndreptăm? Nu asta e calea cea bună, calea
corectă, calea creştinească?“ Răspunsul este nu; este doar o cale clasică şi unanim
recunoscută de codependenţă.

La baza controlului, teama şi stima de sine redusă

Cum ajungem într-o asemenea situaţie? Aş spune că o primă cauză este că nu

identificăm corect ceea ce facem. Nu-i spunem control. Nu credem că este control.
Negăm ce trăim cu adevărat. Îi spunem „grijă faţă de celălalt“ şi de aici începe şi se
perpetuează o întreagă confuzie distrugătoare de vieţi. O să vă întrebaţi probabil cum
putem face distincţia între ajutor sănătos şi codependenţă. Diferenţele sunt mai multe,
dar poate prima dintre ele este dată de baza care ne cere să controlăm sau să ne
lăsăm controlaţi de ceilalţi. Cei care au studiat această problemă au găsit că această
fundaţie personală este clădită în timp, din teamă şi stimă de sine redusă.

Problemele de control se dezvoltă în mod tipic în copilărie, datorită a ceea ce părinţii,

îngrijitorii sau rudele mai în vârstă fac sau nu fac, în relaţie cu aceştia. De exemplu,
dacă un părinte este prea strict, copilul, foarte probabil, va dezvolta o problemă legată
de control şi putere în anumite aspecte ale comportamentului lui, ale modului în care
relaţionează cu ceilalţi oameni şi chiar în felul în care aceştia gândesc sau simt. De
asemenea, reversul, adică o mare libertate din partea anturajului nu ajută la învăţarea
unor limite sănătoase, a unor graniţe personale, dar oricum s-a demonstrat că această
permisivitate este ceva mai puţin nocivă. Este vorba de învăţare, deoarece copilul se
naşte liber de orice control sau îngrădire personală. Aceste aspecte limitatoare în relaţia
cu sine însuşi şi cu ceilalţi le învaţă în timp, experimentând şi rezonând la reacţiile pe
care comportamentele sale le determină anturajului. Unele răspunsuri primite pot avea
şi dimensiunea interioară a unei mari traume, care se va cere tratată. Pot naşte teamă
şi devalorizare personală, întregul comportament de control al adultului putând fi nimic
mai mult decât reacţia unui om rănit la durerea pe care o resimte şi pe care uneori nu
ştie să o numească sau să o identifice corect. La fel cum tendinţa de a-şi provoca
suferinţă, prin orice metodă, chiar şi prin aceea de a se lăsa controlaţi de oameni sau
de dependenţe distrugătoare (alcool, droguri, pornografie, mâncare, jocuri de noroc
etc), este uneori doar o încercare mascată de a controla cumva, din prezent, durerea
din trecut.

O cale mai bună de a deţine puterea

Controlul poate fi preluat ca fiind o formă în care noi credem că de fapt ne manifestăm
iubirea. Te iubesc, eşti important pentru mine şi de asta am mereu grijă să îţi fie bine,
pentru că eu cred că am puterea ca prin ceea ce fac să îţi influenţez fericirea sau să îţi
provoc nefericirea. În general durează mult până să acceptăm că putem să influenţăm
cu adevărat doar fericirea şi nefericirea proprie. Şi această acceptare, atunci când o
trăim, se simte ca ieşirea dintr-o închisoare nenumită, după o lungă şi nemeritată
condamnare proprie.

Controlul se naşte şi dintr-o lipsă de libertate personală. Aceea de a experimenta, de a

trăi, de a te autocunoaşte, de a învăţa să te laşi să fii aşa cum eşti. Şi se va manifesta
apoi în exterior cu aceleaşi îngrădiri, mascate în grija faţă de celălalt.

Sau poate fi susţinut de dorinţa de a fi acceptat. Controlez sau mă las controlat în

funcţie de necesităţile partenerului de relaţie, ca să-i fac acestuia plăcere.

„Controlul şi grija faţă de altul nu funcţionează. Codependenţa nu e viabilă. Ne

înnebuneşte. Ne face să simţim că oamenii şi circumstanţele din viaţa noastră ne
înnebunesc. Vieţile ne scapă de sub control şi devin insuportabile. Mare parte din ceea
ce noi numim codependenţă sunt doar încercări umane de a evita, nega sau abate
durerea. Când îmi irosesc timpul şi energia, încercând să am putere, când nu am
niciuna, îmi pierd abilitatea de a-mi trăi propria viaţă.“ (M. Beattie)

În terapie e nevoie să fie atinse în principal două etape. Prima constă în recunoaşterea
corectă şi asumată a comportamentului persoanei, ca fiind o formă de control. Iar a
doua, în a găsi cauza pe care acest comportament se bazează, alături de nevoia
ascunsă în spatele ei.

Există o cale mai bună de a deţine puterea decât să fim victime sau să fim controlaţi. Ea
începe prin a recunoaşte şi a accepta adevărul despre noi înşine şi despre relaţiile
noastre. Şi a faptului că în modul cel mai real şi obiectiv nu avem nicio putere asupra
celorlalţi.

Şi atunci, să începem să ne trăim doar propriile vieţi.

Adolescența – prilej de maturizare

PĂRINTELE VASILIOS THERMOS CREŞTEREA COPIILOR
Este binevenit faptul că nimeni nu poate rămâne de neatins în ochii
adolescenţilor. Astfel, de-idealizarea devine o parte constitutivă
a maturizării cunoaşterii şi cauză a creşterii afective. Desigur, aceasta numai bine
primită nu este de părinţii care de obicei ignoră procesele ei şi scopurile
sănătoase cărora le slujeşte.

Este limpede că pentru a avea loc procesul de independenţă psihică e nevoie de o dezvoltare a
judecăţii. Adolescentul are nevoie de un mod personal de înţelegere a lumii şi nu de unul
copiat, precum se întâmpla în perioada precedentă, a copilăriei.

Odată cu dezvoltarea judecăţii proprii (care se îndreaptă şi către ceilalţi – profesori, parteneri
sociali, instituţii şi celelalte), îi coboară, în mod necesar, şi pe părinţii lui de pe piedestalul
idealizării pe care îi urcase.

Este binevenit faptul că nimeni nu poate rămâne de neatins în ochii adolescenţilor. Astfel, de-
idealizarea devine o parte constitutivă a maturizării cunoaşterii şi cauză a creşterii afective.
Desigur, aceasta numai bine primită nu este de părinţii care de obicei ignoră procesele ei şi
scopurile sănătoase cărora le slujeşte.

Unul din modurile folosite de adolescent pentru a se simţi independent este

împotrivirea. Prin aceasta înţelegem o negare sistematică şi un refuz al propunerilor părinţilor,
chiar şi atunci când în adânc sunt cunoscute ca fiind drepte. În timp ce la suprafaţă este vorba de
un comportament imatur, este indiscutabil că, în perspectivă, este un proces ce slujeşte
maturizării. Desigur, el nu încetează să-i apese şi să-i enerveze pe părinţi. În acelaşi cadru
trebuie înţeleasă şi atitudinea de revoltă neîncetată, exagerată, care este foarte probabil de
observat la adolescenţii care nu şi-au descoperit, în prealabil, libertatea sau cărora părinţii nu au
avut nici o dispoziţie să le-o ofere.

(Preot Vasilios Thermos, Primăvară înnegurată: pentru o înţelegere a adolescenţei, Editura

Sophia, Bucureşti, 2011, p. 79)

Să protejăm inocența copiilor noștri

ARHIMANDRIT AMBROZIE (IURASOV) CREŞTEREA COPIILOR
Trebuie să ne educăm copiii astfel încât ei să înțeleagă că nu purtăm pe umeri o ladă de
gunoi, în care trebuie să aruncăm tot ce ne este la îndemână. Nu orice literatură merită
citită, ci doar aceea care zidește, care aduce folos sufletului.

Sfinții Părinți spun că trebuie să-i învățăm pe copii numai binele, fiindcă răul îl vor învăța
și singuri... Dacă poveștile sunt bune, dacă au o morală sănătoasă, atunci le sunt de
folos copiilor. La teatru nu vor înțelege mare lucru (până la o anumită vârstă). Pentru
creștini, biserica trebuie să fie mai importantă decât teatrul. (...) Dacă teatrul nu aduce
cu el morala creștină, atunci nu trebuie să mergem acolo și să ne uităm la spectacole.
Prin ochii și urechile noastre intră duhul lumesc, iar aceasta este înrăutățit, infestat de
păcat. Este foarte greu după aceea să îl mai scoți. Atunci când omul începe să se
roage, demonul îi aduce aminte de ce anume a văzut (urât) la teatru sau la televizor, ori
de ceea ce a auzit (urât) pe stradă.

Trebuie să ne educăm copiii astfel încât ei să înțeleagă că nu purtăm pe umeri o ladă

de gunoi, în care trebuie să aruncăm tot ce ne este la îndemână. Nu orice literatură
merită citită, ci doar aceea care zidește și aduce folos sufletului.

(Ambrozie Iurasov, Îndrumar creştin pentru vremurile de azi, volumul I, Editura Sophia,

Bucureşti, 2008, pp. 181-182)

Condiţiile cerute mirilor pentru oficierea

Tainei Cununiei
JOHN MEYENDORFF TAINE, IERURGII, SLUJBELE BISERICII

Pentru a realiza o căsătorie cu adevărat creștină nu este suficientă împlinirea unor norme
legale și canonice. Căsătoria creștină este mai ales o angajare pozitivă a cuplului, nu numai
unul față de celălalt, ci, în primul rând, față de Hristos, o angajare realizată în și prin
Euharistie. Acesta este sensul real al căsătoriei și condiția esențială a ei.

Căsătoria creștină reprezintă, în esența ei, întâlnirea a două persoane ce se iubesc; o

iubire omenească care poate fi transformată, prin harul Sfântului Duh, într-o
legătură veșnică care nu poate fi sfărâmată nici măcar de către moarte. Diversele
măsuri disciplinare, care sunt propuse de către Biserică în privința căsătoriei, sunt
necesare pentru a proteja și a păstra sensul fundamental al căsătoriei în condițiile
concrete ale vieții omenești, dar aceste reguli nu sunt un scop în sine, căci atunci s-ar
substitui iubirii.

Astfel, libertatea de alegere și decizie este prima condiție a unei adevărate căsătorii

creștine, condiție pe care tradiția canonică ortodoxă încearcă să o mențină. Există
mai multe canoane împotriva luării femeilor cu forța, canoane care anulează căsătoriile
încheiate împotriva dorinței lor.

A doua condiție necesară mirilor ar putea fi socotită respectarea unei anumite vârste.

Codul împăratului Iustinian admitea vârstele de 14 ani pentru bărbați și 12 ani pentru
femei, ca limită inferioară a vârstei de la care era admisă căsătoria. Societatea modernă
este mai aproape de idealul creștin atunci când ridică limita de vârstă și o situează mai
aproape de vârsta adultă.

Foarte liberală în această privință, tradiția bizantină pare să fie excesiv de restrictivă
atunci când vede impedimente pentru căsătorie în gradele relativ îndepărtate de
înrudire. Așadar, a treia condiție necesară oficierii Tainei Cununiei ar fi respectarea
gradelor de rudenie ce ar putea împiedica unirea dintre un bărbat și o femeie. În
iudaism, căsătoria între rudenii apropiate, chiar între verii primari, era acceptată și
adesea încurajată. Creștinismul a început să limiteze foarte strict căsătoriile nu doar
între rudeniile de sânge, ci și între cuscri. În acest caz, o considerație pastorală ce
trebuie menținută de Biserică trebuie sa aibă în vedere riscul genetic de pe urma
căsătoriilor consangvine.

Pentru a realiza o căsătorie cu adevărat creștină nu este suficientă împlinirea

unor norme legale și canonice. Căsătoria creștină este mai ales o angajare pozitivă a
cuplului, nu numai unul față de celălalt, ci, în primul rând, față de Hristos, o angajare
realizată în și prin Euharistie. Acesta este sensul real al căsătoriei și condiția
esențială a ei.

(John Meyendorff, Căsătoria perspectivă ortodoxă, traducere de Cezar Login, Editura

Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 61-64)

Între maturitate şi infantilism

CUVINTE DUHOVNICEŞTI
O femeie cu un negativism neconştientizat are o capacitate distructivă, pur şi simplu
ucigătoare. Însă femeii conştiente de propriile neputinţe, Dumnezeu îi dă o putere deosebit
de creativă, cu adevărat transformatoare.

Unul dintre cele mai populare mituri în rândul femeilor este faptul că bărbaţii ar fi
imaturi, iar femeile mature. Psihoterapeuta Karen Horney considera că infantilismul este
baza tuturor nevrozelor. Însă întâlnim nevroze nu numai în rândul bărbaţilor, nu-i aşa?
Ne întrebăm atunci cum apar aceşti copii mai mari, personalităţile nevrotice ale
timpurilor noastre?

Femeile adesea îşi critică aleşii pentru infantilismul lor, referindu-se la nesiguranţa lor,
la iresponsabilitatea lor precum şi la lipsa capacităţii de a-şi îndeplini îndatoririle în
familie.  Şi dacă femeia compară bărbatul modern cu legendarul cavaler pe cal alb,
atunci mai curând se vede pe ea ca fiind acest cal, decât o frumoasă prinţesă. Cât de
adevărată este însă comparaţia?

Infantilismul (din lat. infantilis – de copil, copilăresc) la adulţi se manifestă prin prezenţa
caracteristicilor psihice specifice vârstei copilăriei. Spre exemplu, instabilitatea
emoţională, imaturitatea în judecată şi în comportament, toane, capricii, etc.  Este o
copilărie prelungită, pe care persoana nu vrea să o părăsească. La nivel personal,
aceasta înseamnă, în general, refuzul, incapacitatea de a fi subiect, în sensul literal al
cuvântului, în propria ta viaţă. O astfel de persoană evită orice fel de  autonomie – în
luarea deciziilor, în implementarea lor, în asumarea responsabilităţii deciziilor, astfel
încât de multe ori tinde să se alăture sistemelor (companie, sectă, familie, etc.) în care
alţii gândesc în locul său, unde responsabilitatea nu este clară. Sau dimpotrivă, se
îndepărtează de contextele care oferă oportunităţi de socializare. Istoria de viaţă a unor
astfel de persoane reprezintă un munte de probleme. Cine poate spune deci că toate
acestea se aplică doar bărbaţilor?

Cum apar totuşi aceşti copii mai mari, personalităţile nevrotice ale timpurilor noastre,
cum le denumeşte Karen Horney? Părerea mea este că trebuie luate în considerare
două aspecte – cel psihologic şi cel spiritual.

Din punct de vedere psihologic, la baza nevrozelor  se află o puternică contradicţie

interioară, un puternic conflict. Spre exemplu, multitudinea dorinţelor individuale
confruntate cu realitatea, în care acestea nu sunt îndeplinite, sau nu toate dintre ele.
Sau conflictul dintre nevoile reale şi posibilităţile persoanei, ori conflictul dintre dragoste
şi agresivitate, cele două pulsiuni care există în om, etc.

În spatele acestor termeni, poate abstracţi, sunt deseori răni ce provin din copilărie.
Acestea nu se  observă la prima vedere, copiii aproape niciodată nu le exprimă
conştient, dar sunt foarte dureroase pentru ei.  De exemplu, copilul are nevoie mai ales
de căldura şi afecţiunea mamei, însă mama îşi vede rolul doar în termenii
responsabilităţii de a asigura copilului cele materiale de trebuinţă, şi de a-i asigura o
educaţie bună (chiar până la a-şi dori să-şi vadă copilul la Cambridge). Un alt exemplu:
copilul este chinuit de sentimente de vinovăţie şi de neputinţă în cazul divorţului
părinţilor săi, în urma căruia tatăl a părăsit familia. Sau situaţia în care adulţii apropiaţi
copilului au nişte aşteptări nerealiste cu privire la succesele copilului, neţinând cont de
capacităţile sale reale.

În acest sens putem afirma că cele mai multe nevroze se nasc încă din copilărie. Dintr-o
astfel de copilărie în care înşişi părinţii sunt nişte copii mai mari. Din moment ce mama
nu observă nevoile sufleteşti ale copilului, ea este concentrată, de asemenea, în spirit
infantil, pe propriile nevoi. Părinţii imaturi încearcă uneori, dimpotrivă, să se îngrijească
prea mult de copiii lor.  În situaţii dificile, cum ar fi spre exemplu divorţul, sau conflictele
la locul de muncă, ei reacţionează prin scandal, supărare, răzbunare, etc.  Iar aceste
lucruri se întâmplă în familiile aparent echilibrate. Însă dacă la toate aceste condiţii se
mai adaugă un alt factor, faptul că părinţii dintr-o familie consumă alcool, sau sunt
absenţi de tot?

Pentru un copil, realitatea comportamentelor din familie reprezintă întreaga sa realitate,

în general. Mecanismele distorsionate de interacţiune folosite de părinţi între ei, faţă de
el însuşi şi faţă de lumea înconjurătoare devin mecanismele sale, el le învaţă, le preia
exact aşa cum le observă, pentru că încă nu are puterea de a discerne. Iar în acest
punct trebuie să spunem adevărul: calitatea relaţiilor din familie, atitudinea copilului faţă
de sine, faţă de ceilalţi, faţă de viaţă în general, depinde doar de nivelul personal de
maturitate al femeii – soţie şi mamă!

Există studii care susţin că mecanismele de bază prin care răspundem la lumea
înconjurătoare încep să apară încă din perioada intrauterină, apoi în copilăria timpurie
acestea se fixează, cu mult înainte de dezvoltarea capacităţii copilului de conştientizare
că acestea sunt, de fapt, imprimate de mamă (sau de o altă persoană direct implicată în
creşterea copilului). În psihologie există chiar un termen special pentru acest mecanism
– “matriţa maternă”. Terapeuţii de familie afirmă că în majoritatea cazurilor, este
suficient faptul de a lucra cu mama, pentru ca întreaga atmosferă în familie să se
schimbe în bine.

Universul relaţiilor dintre bărbat şi femeie este determinat de faptul că femeia provoacă
unele reacţii, la care bărbatul răspunde. Spre exemplu, o soţie şi o mamă mult prea
dominatoare sau una hiperprotectivă (ambele tipuri sunt, la bază, foarte infantile),
niciodată nu va avea un soţ şi/sau un fiu matur şi responsabil. Însă şi fiica se formează,
vrând-nevrând, după asemănarea mamei. Şi asfel, ea însăşi va fi nefericită! Alături de o
mamă mereu nefericită, toţi membrii familiei vor fi nefericiţi.

Femeile de toate vârstele, care discută cu prietenele lor despre infantilismul bărbaţilor,
ele însele, ca mame şi ca soţii – alimentează aceste comportamente. În calitate de soţii,
ele se folosesc de copilăriile soţilor, pentru că certându-i sau mustrându-i, ele se
consideră a fi mature şi atoateştiutoare. Ele însă nu conştientizează efectele propriilor
lor “instrumente”: persecutarea (reacţie absolut infantilă), refuzul intimităţii, refuzul de a
găti, lacrimile (ca şantaj), şi lista poate continua.

Infantilismul este boala care nu ţine cont de gen, deci afectează atât bărbaţii cât şi
femeile.  O femeie cu un negativism neconştientizat are o capacitate distructivă, pur şi
simplu ucigătoare. Însă femeii conştiente de propriile neputinţe, Dumnezeu îi dă o
putere deosebit de creativă, cu adevărat transformatoare. De aceea şi responsabilitatea
ei este foarte mare.

Desigur, această boală nu este doar rezultatul prezenţei conflictului în copilărie, ci şi al

neputinţei de a-l rezolva corect, de a-l prelucra astfel încât tensiunea dureroasă să
dispară şi să fie găsit un mod constructiv de ieşire din tipar. Copilul nu are această
putere, tocmai de aceea, psihicul său răspunde acestei neputinţe prin nevroză. Însă un
adult nu-şi mai poate îndreptăţi infantilismul prin intermediul erorilor de educaţie făcute
de mama sa. El nu-şi poate permite să fugă de realitate prin intermediul diferitor tipuri
de dependenţe – de alcool, de narcotice, de calculator. (În cazul femeilor putem vorbi
de autocompătimire, care reprezintă, aparent, un mod eficient de a fugi de prezent.)

Un psiholog celebru spunea că nu este important ceea ce ţi s-a întâmplat cândva, în

trecut, ci important este ceea ce faci tu cu aceasta în prezent. Aici intervine aspectul
spiritual al problemei.

Ilustrul psihoterapeut Victor Frankl scria că terapia nevrozelor trebuie să se desfăşoare

pe o scară care conduce spre cer. Şi sigur că ai nevoie de ajutorul unui specialist pentru
a te vedea pe tine însuţi şi viaţa ta fără teamă. De unul singur este aproape imposibil.
Însă maturizarea, depăşirea schemelor infantile despre viaţă este imposibilă fără calea
spirituală, fără a ajunge la conştiinţa de sine, în singurătate, în faţa lui Dumnezeu, fără
răspunsul tău personal în faţa Lui, fără pocăinţă în sensul literal de schimbare a minţii.
Aici persoana trebuie să decidă singură, se va îndrepta către bucurie şi recunoştinţă
pentru toate, sau va aduna resentimente faţă de viaţă, îi va fi frică de ea şi o va urî?
Este practic imposibil să fii în acelaşi timp un angajat responsabil şi demn de încredere,
şi un tată iresponsabil. Este imposibil să fii o fiică isterică şi capricioasă, şi în acelaşi
timp o soţie matură şi responsabilă. Este doar o iluzie a gândirii noastre. Maturitatea
reprezintă în mod necesar integritatea personalităţii şi o conştientizare deplină.

Pentru a iubi trebuie sa fii matur

DMITRII SEMENIK CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Vedem că adeseori purtarea smerită nu este suficientă: pentru a iubi trebuie să te

maturizezi, iar pentru a te maturiza trebuie neapărat să înveţi să aranjezi şi să
aperi spaţiul personalităţii tale în spaţiul înconjurător, în relaţiile cu ceilalţi
oameni.

Vedem că adeseori purtarea smerită nu este suficientă: pentru a iubi trebuie să te

maturizezi, iar pentru a te maturiza trebuie neapărat să înveţi să aranjezi şi să aperi
spaţiul personalităţii tale în spaţiul înconjurător, în relaţiile cu ceilalţi oameni. Iar aceasta
este o osteneală migăloasă pe care ţi-o dai cu tine însuţi şi cu ceilalţi. Trebuie să te
înţelegi pe tine însuţi şi să înveţi să-ţi pui limite ţie însuţi şi să le pui limite şi celorlalţi,
inclusiv celor mai apropiaţi oameni, să înţelegi care lucru este corect şi care este
inacceptabil, şi să ştii să-i spui, atunci când este necesar, celuilalt: „Cu mine nu trebuie
să vorbeşti aşa, nu pot suporta să vorbeşti aşa cu mine, asta nu-i corect, nu e
omeneşte!"

(Dmitry Semenik, Dragostea adevărată, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 117)

Duhul Sfânt pleacă când simte mirosul

respingător al gândurilor ruşinoase
PĂRINTELE EFREM FILOTHEITUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Precum albinele se duc la florile care au nectar care face miere, la fel procedează
şi Duhul Sfânt Care se duce la mintea şi inima unde este produs nectarul virtuţilor
şi al gândurilor bune. Fără a-şi imagina ceva, mintea trebuie să dea atenţie
cuvintelor rugăciunii, care sunt rostite fie de minte, fie de gură. 

În războiul trupesc, doar fuga ne salvează — adică, noi trebuie să alungăm şi să fugim
de năluciri şi gânduri de acest fel de îndată ce acestea apar.

Nu zăbovi deloc pentru a examina sau a purta discuţii cu nălucirile! Imaginaţia este o
mare şi teribilă capcană; lucrurile pe care le evităm cu ochii şi cu atingerea, sunt
abordate cu cea mai mare uşurinţă de imaginaţie….
Copilul meu, păzeşte-ţi mintea de gânduri rele; de îndată ce acestea vin, alungă-le
imediat cu rugăciunea lui Iisus. Căci precum albinele zboară atunci când este fum, la fel
şi Duhul Sfânt pleacă când simte mirosul respingător al gândurilor ruşinoase. Şi la fel
precum albinele se duc la florile care au nectar care face miere, la fel procedează şi
Duhul Sfânt Care se duce la mintea şi inima unde este produs nectarul virtuţilor şi al
gândurilor bune. Fără a-şi imagina ceva, mintea trebuie să dea atenţie cuvintelor
rugăciunii, care sunt rostite fie de minte, fie de gură. Obiectivul şi punctul central al
tuturor metodelor este de a te ruga fără a-ţi imagina ceva, îndreptându-ţi atenţia asupra
cuvintelor rostite fie cu mintea, fie cu gura.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei
Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 275)

Trufia
ERNEST BERNEA CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Trufia înseamnă o acordare de credit nefirească faţă de persoana noastră; e un fel
de încântare până la autodivinizare. Aparent, trufia este tărie şi superioritate. În
fond însă, această stare morală este slăbiciune şi decadenţă. Omul trufaş este un
om suficient, un om cu orizontul strâmt. 

În comunităţile omeneşti întâlnim adesea un spectacol dintre cele mai triste. Oamenii
mai simţitori, mai curaţi şi mai blânzi sunt, de obicei, obiectul batjocurii celorlalţi lipsiţi de
aceste daruri.

De cele mai multe ori, bunătatea, care este strâns legată de simţirea aleasă şi de
curăţenie, este luată drept prostie. Lipsa de capacitate în a face răul şi a brutaliza este
socotită ca o infirmitate morală şi deci, obiect de batjocoră. În om este o ciudată
înclinare de a se distra şi a exprima totodată trufia pe această cale.

Dar nu numai atât. Omul este înclinat adesea să creadă în desăvârşita sa putere:
stăpân deplin pe soarta sa şi a semenilor, stăpân neîntrecut şi bun cârmuitor a toate.
Omul cade adesea în mrejele mulţumirii de sine, în înţelesul închipuirii de sine. Trufia se
naşte din această stare.

Trufia înseamnă o acordare de credit nefirească faţă de persoana noastră; e un fel de

încântare până la autodivinizare. Aparent, trufia este tărie şi superioritate. În fond însă,
această stare morală este slăbiciune şi decadenţă. Omul trufaş este un om suficient, un
om cu orizontul strâmt. Omul trufaş dovedeşte o jalnică sărăcie spirituală; el duce o
viaţă de mare platitudine şi întuneric.

Când apare trufia, căile marilor experienţe interioare, legătura cu izvoarele omeniei
noastre, puterea de înnoire şi realizare nu mai sunt cu putinţă.
Încrederea în puterile noastre, în însuşirile proprii este absolut necesară unei vieţi
rodnice, cu condiţia ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele fireşti ale
făpturii noastre neîmplinite.

Din lipsa de conştiinţă a omului s-a născut această stare de tristă suficienţă a vieţii
morale, care se exprimă prin trufie.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 24-25)

Când este timpul să ne schimbăm prietenii?

Faceți-vă prieteni dintre oamenii care vă primesc așa cum sunteți și nu cum ar vrea ei să
fiți. Petreceți mai mult timp cu aceia care într-adevăr vă cunosc, vă iubesc și vă respectă.
Este preferabil să pierdeți un prieten și să fiți voi înșivă, decât să-l păstrați în cercul
vostru, plătind prețul de a vă preface că sunteți altcineva.

O mare parte a personalității noastre este conturată de oamenii pe care i-am ales să
facă parte din viața noastră. Și pentru că nu hotărâm mereu cine să vină aproape de noi
(cel puțin nu în mod conștient), noi suntem cei care vom alege cine să rămână alături
de noi, pe cine să urmăm și de care să ne îndepărtăm. În cele ce urmează sunt
descrise câteva semne de avertizare care ne ajută să facem o alegere potrivită a
prietenilor noștri.

1. Prietenii voștri găsesc timp pentru voi doar atunci când le este în folosul lor.
Nu vă pierdeți vremea cu cineva care vrea să-și petreacă timpul cu voi doar atunci când
îi este lui de folos. Nu este nevoie să-l obligați să vă introducă în viața lui, pentru
că dacă într-adevăr este interesat de persoana voastră, va găsi un mod de a face acest
lucru.

2. Folosesc trecutul împotriva voastră. Anumiți oameni refuză să creadă că nu mai

sunteți acea persoană care erați în trecut. Ați făcut greșeli în trecut, ați învățat din ele și
ați mers mai departe. Prietenii însă nu pot accepta acest lucru, încercând să folosească
trecutul vostru pentru a ajunge la același nivel cu voi. Dacă cineva vă judecă din cauza
trecutului vostru și îl folosește împotriva voastră, este clar că trebuie să vă continuați
viața fără persoana respectivă.

3. Vă simțiți prinși în capcană. În relațiile normale de prietenie, porțile și ferestrele

rămân deschise, aerul pătrunde liniștit și nimeni nu se simte prins în capcană. Relațiile
se desfășoară într-un spațiu fără limite. Ați putea să veniți și să plecați oricând doriți, dar
alegeți să rămâneți, pentru că acolo unde vă aflați este locul unde vă doriți să fiți. Dacă
vreți să faceți parte din viața cuiva, chiar dacă porțile și ferestrele sunt deschise, nu veți
dori să plecați. Dacă cineva vă reține încercând să vă prindă în cursă cu ceva ce nu
vreți, atunci a venit timpul să găsiți puterea de a deschide porțile și ferestrele și să
plecați.
4. Când prietenii contestă idealurile și îndemânările voastre. Dacă permiteți altora
să vă fixeze idealurile și îndemânările voastre, atunci le veți permite să vă pună și
obstacole. Ce sunteți capabili să reușiți în viață nu ține de ceea ce cred alții despre voi,
ci depinde în întregime de ceea ce veți alege să faceți cu timpul și energia voastră.
„Prietenii” vor folosi multe teorii pentru ceea ce este realizabil și ceea ce nu este. Nu vă
neliniștiți de ceea ce gândesc alții. Mențineți-vă vii idealurile voastre.

5. V-au spus minciuni de mai multe ori. Iubirea este lucrătoare în toate relațiile.
Iubirea nu este doar un sentiment al plăcerii și al romantismului între îndrăgostiți. Este
de asemenea un fel de purtare față de familia și prietenii voștri. Acei care se tem de
adevăr și vă spun doar ceea ce vreți voi să auziți fac acest lucru în folosul lor, și nu al
vostru. Nu îngăduiți aceasta! Când păstrați în viața voastră un prieten care vă spune
minciuni ani de zile, iar dumneavoastră îi oferiți și alte ocazii să vă mintă, atunci
aveți multe în comun cu respectivul om: nici unul dintre voi nu iubește, ci vă
mințiți unul pe altul.

6. Vă invidiază în mod exagerat. Când cineva vă invidiază foarte mult, este foarte

posibil să vrea să vă ia ceea ce ați dobândit. De multe ori dragostea, promisiunile și
demonstrațiile din partea voastră nu sunt deloc îndeajuns pentru a-l face pe respectivul
prieten să se simtă mai bine în persoana sa. Problemele pe care le are trebuie să și le
rezolve singur. Mulțumirea de sine, de altfel, este un proces interior.

7. Vă încurajează să fiți răutăcioși sau să criticați pe alții. Adevărul este că nici o

ființă umană nu este mai presus sau mai prejos decât alta. Toate părerile generalizate
pe care le avem despre alții sunt eronate și constituie doar o creație a persoanelor
ipocrite. Dacă veți judeca pe cineva după înfățișarea exterioară, nu veți putea cunoaște
niciodată cine este acea persoană cu adevărat.

8. Nu vă lasă să fiți voi înșivă. Faceți-vă prieteni dintre oamenii care vă primesc așa
cum sunteți și nu cum ar vrea ei să fiți. Petreceți mai mult timp cu aceia care într-adevăr
vă cunosc, vă iubesc și vă respectă. Este preferabil să pierdeți un prieten și să fiți voi
înșivă, decât să-l păstrați în cercul vostru, plătind prețul de a vă preface că sunteți
altcineva.

Optimism şi pesimism
CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Optimismul ori pesimismul unui om nu stă în legătură cu starea lui, de sătul sau flămând,
ci cu numărul şi calitatea lumilor pe care le poate pătrunde cu viziunea sa. 

Numai tâlcuirea optimistă a parabolei vieţii poate mulţumi sufletul omului. Orice câine
flămând are o filozofie pesimistă. Doar asceţii creştini flămânzi au ţinut totdeauna la
tâlcuirea optimistă a parabolei vieţii.
Demnitatea omului stă în a fi întotdeauna optimist, fără a lua în seamă situaţia lui din
lumea aceasta. Zi după zi şi noapte după noapte, lumea de aici slăbeşte optimismul,
însă razele tainice din lumea de acolo îl înviorează.

Optimismul ori pesimismul unui om nu stă în legătură cu starea lui, de sătul sau
flămând, ci cu numărul şi calitatea lumilor pe care le poate pătrunde cu viziunea sa.
Cine vede numai această lume materială şi nici o alta mai mult, fie că este sătul sau
flămând, el trebuie să fie pesimist. Dar cine vede mai multe lumi mai bune decât
aceasta, acela nu poate să nu fie optimist, fie că este sătul sau flămând.

(Sfântul Nicolae Velimirovici – Învăţături despre bine şi rău, Editura Sophia,

Bucureşti, 2006, pp. 95-96)

Doctorul care dăruieşte bucuria

ARHIMANDRITUL SPIRIDONOS LOGOTHETIS CUVINTE DUHOVNICEŞTI

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” 

Deprimarea este considerată de către Ortodoxie ca o boală foarte gravă. Însă nu

incurabilă. Şi aceasta deoarece Marele Doctor al sufletelor şi al trupurilor noastre,
Dumnezeu, a dăruit şi bucuria. Bucuria vine din următoarele: Însuşi Iisus oferă
obosiţilor şi dezamăgiţilor acestei vieţi odihna şi vindecarea ca pe un dar pentru
toţi cei care I-au cerut-o apropiindu-se de El. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28)

(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Deprimarea şi tămăduirea ei, Editura Sofia, p.

34)

Judecarea aproapelui pustiește sufletul

omului
Nimic nu ne îndepărtează mai mult de Dumnezeu cât ne îndepărtează dispoziția
sufletească egoistă, credința că suntem mai buni decât alții care nu sunt vrednici
decât de jignire și de defăimare.

Dacă dorim ca Dumnezeu să nu ne condamne pentru păcate grele în ziua judecății și

ca să nu cădem în greșeli mari și să nu avem parte de multe întâmplări neplăcute în
viața noastră, să ne ferim din toate puterile noastre de a judeca pe aproapele. Deoarece
nimic nu ne îndepărtează mai mult de Dumnezeu cât ne îndepărtează dispoziția
sufletească egoistă, credința că suntem mai buni decât alții care nu sunt vrednici decât
de jignire și de defăimare. Să nu fim, de asemenea, aspri în judecățile noastre către
ceilalți, ca să nu fim judecați pentru faptele noastre de către Dumnezeu în același mod,
adică cu asprime, în Ziua Judecății.

(Arhimandritul Vasilios Papadaki, Păcatul judecării aproapelui și a slujitorilor sfințiți,

editura Egumenița, 2011, p. 14)

Constatăm, judecăm sau clevetim?

NICOLETA OLARU INTERVIU

Un duhovnic renumit îşi reamintea în fiecare clipă că „pentru orice cuvânt deşert
vom da seamă în ziua judecăţii“, cuvinte pe care şi le scrisese pe uşa chiliei.
Desigur, pentru toate faptele vom răspunde la judecata lui Dumnezeu, dar iată că,
în cazul osândirii aproapelui, Sfânta Scriptură se exprimă categoric. Pentru că-i
„distrugem cinstea, imaginea, afectând totodată armonia interpersonală“, explică
pr. Ionuţ Petronel Ailincăi de la parohia „Adormirea Maicii Domnului“ - Humosu,
sfătuindu-ne să fim mai atenţi cu aproapele. În plus, e periculos să judecăm,
pentru că „se poate răsfrânge asupra noastră, putem ajunge să facem lucrurile pe
care le-am judecat, pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi“, spune pr.
Ailincăi în interviul de mai jos.

Părinte, care este diferenţa dintre a judeca şi a cleveti? De ce sunt considerate păcate?

Ambele sunt păcate săvârşite cu cuvântul. Şi cuvintele pot fi extrem de veninoase,

atunci când vin dintr-o inimă plină de ură. Cel care judecă pe aproapele său o face, de
cele mai multe ori, pentru preamărirea sinelui, punând în antiteză defectele acestuia cu
„presupusele“ sale calităţi. De exemplu, îl judec pe aproapele meu, spunând despre el
că nu posteşte, scoţând în evidenţă faptul că eu postesc. Judecându-l pe aproapele, îl
aşezăm într-o imagine proastă, punându-i în cârcă fapte de cele mai multe ori
exagerate.

Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii

Clevetirea e denigrarea aproapelui, şi aici găseşte punct comun cu judecata. Păcatele

acestea sunt asemănătoare, e vorba de nuanţă, mai mult. În plus, judecata stă în
atribuţia lui Dumnezeu, să nu încercăm să-I luăm acest drept. Sfânta Scriptură se
exprimă categoric în acest sens: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu
care judecaţi, veţi fi judecaţi“ (Matei 7, 1-2), sfătuindu-ne să luăm aminte mai întâi la
păcatele noastre. Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii, tocmai noi, care
mustim de răutăţi. Deci sfatul este că dacă vrem să ajutăm la îndreptarea cuiva, să
curăţim întâi vasul sufletului nostru la scaunul Sfintei Spovedanii, cultivând virtuţi în
locul păcatelor, patimilor. Altfel nu-l putem folosi pe cel de lângă noi, mai mult, îl putem
sminti, pentru că va zice „Cu ce drept mă învaţă el pe mine, nu se vede pe sine...?“. Iată
ce spune Sfânta Scriptură: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău
nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată
bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea
să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7, 3-5).

Şi prin clevetire, şi prin judecată distrugem cinstea, imaginea aproapelui, afectând

armonia interpersonală. Şi omul bârfitor este ocolit în general de ceilalţi; dacă suntem
înţelepţi, nu stăm cu el la discuţii, din simplul motiv că dacă azi îl bârfeşte pe cutare,
înseamnă că asta e „ocupaţia“ lui, mâine să nu credem că nu va fi rândul nostru.

„Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire şi de mânia lui Dumnezeu“

Dar să ştiţi că ceea ce judecăm la alţii se poate răsfrânge asupra noastră; putem
ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat şi pe care nu credeam niciodată că le
vom săvârşi. Se poate să constatăm doar o situaţie, sau poate dorim să atragem
atenţia, sau să dojenim, în scopul îndreptării, când intervine, de fapt, păcatul?

Constatarea e una, ca şi relatarea unei întâmplări exacte, dar când intervenim noi
asupra ei, când ne punem amprenta, prin părerile noastre, opiniile proprii, atunci deja
clevetim, judecăm, osândim, denigrăm... Dar de ce să constatăm, că poate noi ne oprim
aici, dar le dăm curs celor de faţă să-şi aducă contribuţia; noi dăm startul, de fapt. Chiar
dacă dorim să fim neutri, tot se poate interpreta ceea ce constatăm noi de faţă cu alte
persoane. Dacă tot vrem să facem constatări, să le facem doar pentru noi, să nu le mai
exprimăm public. Sau măcar să nu dăm numele persoanei despre care constatăm...,
aşa constatarea noastră poate fi simplă informaţie. În ceea ce priveşte dojana, aceasta
se face în duhul iubirii, al responsabilităţii şi responsabilizării, căutând îndreptarea, fără
însă a jigni.

Cum putem lupta împotriva clevetirii şi judecării aproapelui?

Psalmistul se ruga aşa: „Pune, Doamne, pază gurii mele“. Părintele Cleopa numea
vorbirea de rău „patimă cumplită“, de care ne putem izbăvi mai ales prin „sfânta
rugăciune“. Rugăciunea pentru noi, cerând Domnului izbăvirea, dar şi pentru cel pe
care l-am defăimat sau avem tendinţa de a-l judeca. Un alt remediu ar fi gândul la
propriile păcate. Iar dacă cel pe care l-am defăimat a avut de suferit din cauza noastră,
trebuie neapărat să mergem la el şi să-i cerem iertare.

Trăim în epoca comunicării prin felurite mijloace şi e greu, da, să ne înfrânăm de la

aceste păcate. Uneori cred că alunecăm, involuntar. Trebuie să ne luptăm însă şi să fim
mai atenţi cu aproapele nostru.

Având în vedere că osândirea aproapelui prin clevetire sau judecare vine din mânie,
mândrie, răutate, invidie sau din lipsă de ocupaţie, să încercăm să tratăm aceste cauze.
Să fim sinceri cu noi înşine şi cu ceilalţi şi să ne străduim să nu stricăm această mare
bucurie a comuniunii, pentru că oamenii se mântuiesc în comuniune. Să alegem din
ceea ce auzim doar ceea ce contribuie la îmbunătăţirea experienţei noastre de viaţă,
care ne poate ajuta să ne ferim de un rău pe care poate l-au trăit cei ce povestesc
despre el.
Cum să procedăm cu cei ce ne clevetesc?

Părintele Cleopa ne sfătuieşte să recurgem şi în acest caz la rugăciune: „Auzi ce zice

dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul în Filocalia II: «Să te rogi mai mult din suflet
pentru cel ce te defaimă». La fel zice şi Sfântul Isaac Sirul în Filocalia X: «Gura
nedreaptă, prin rugăciune, se astupă». Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de
clevetire, de osândire şi de mânia lui Dumnezeu“.

Care sunt simptomele slavei deșarte?

PREOTUL ALEXANDR ELCEANINOV CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Simptomele slavei deşarte sunt următoarele: nesuferirea reproşurilor, setea de

laude, căutarea căilor uşoare, orientarea continuă după alţii: „Ce o să spună
cutare şi cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?”.

Și mândria, şi amorul propriu, şi slava deşartă, la care se pot adăuga aroganţa, lăudăroşenia,
îngâmfarea, sunt forme diferite ale unui singur fenomen fundamental: egocentrismul. Vom păs-
tra acest termen generic, care acoperă toate conceptele enumerate mai sus.

Din toate aceste cuvinte, prin înţelesul cel mai dens se deosebesc două: slava
deşartă şi mândria; potrivit Scării, acestea sunt ca tânărul şi bărbatul, ca grăuntele şi pâinea, ca
începutul şi sfârşitul.

Simptomele slavei deşarte, acestui păcat primordial, sunt următoarele: nesuferirea reproşurilor,

setea de laude, căutarea căilor uşoare, orientarea continuă după alţii: „Ce o să spună cutare şi
cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?”.

„Slava deşartă vede de departe privitorul cum se apropie, şi pe cei mânioşi îi face blânzi, pe cei
uşuratici – serioşi, pe cei împrăştiaţi – adunaţi, pe cei lacomi – înfrânaţi, şi aşa mai departe” –
toate acestea atâta timp cât sunt spectatori...

Timiditatea copilărească şi adolescentină nu sunt adesea decât amorul propriu şi slavă

deşartă ascunse.

Prin aceeaşi orientare după privitor se explică păcatul îndreptăţirii de sine, care adeseori se
furişează pe nebăgate de seamă chiar şi în spovedania noastră: „sunt păcătos ca toţi”, „n-am
decât păcate mărunte – n-am omorât pe nimeni, n-am furat”, și așa mai departe.

În jurnalele contesei Sofia Andreevna Tolstaia există un pasaj caracteristic: „Şi faptul că nu m-
am priceput să-mi educ copiii (măritându-mă de fetiţă şi trăind închisă 18 ani la ţară) mă
chinuie deseori”. Principala frază de pocăinţă este pe deplin desfiinţată de îndreptăţirea de sine
dintre paranteze. (Preotul Aleksandr Elceaninov)
(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia,
București, 2010, pp. 48-49)

Dacă un om este o fire veselă, trebuie să-şi

înfrâneze râsul?
ARHIMANDRITUL TEOFIL PĂRĂIAN CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Când îţi vine să râzi poţi să râzi, numai să nu râzi de oameni, să nu râzi de lucruri care
sunt totuşi serioase. Să ştiţi că şi eu sunt o fire din aceasta care cam râde, şi nu mă gândesc
niciodată că am păcătuit că am râs. 

Nu, poţi să râzi de câte ori îţi vine să râzi, numai să nu râzi ca să te găseşti în treabă.

Când îţi vine să râzi poţi să râzi, numai să nu râzi de oameni, să nu râzi de lucruri care sunt totuşi
serioase. Să ştiţi că şi eu sunt o fire din aceasta care cam râde, şi nu mă gândesc niciodată că am
păcătuit că am râs. Într-o traducere a psalmului 20 este: „Şi i-ai veselit cu zâmbetul feţei Tale”,
adică despre Dumnezeu zicem că zâmbeşte, deşi Dumnezeu nu are o figură umană aşa cum
Domnul Hristos are o figură umană, dar Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Duhul Sfânt nu ştim cum
am putea să zicem că zâmbeşte, dar prin zâmbet înţelegem o deschidere mângâietoare. Şi atunci
se poate râde când e cazul de râs. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng”
(Romani 12, 15) zice Sfântul Apostol Pavel, iar Sfântul Apostol Luca zice: „Fericiţi cei ce
plângeţi acum, că veţi râde” (Luca 6, 21). Sigur că, nu poţi avea aceeaşi atitudine totdeauna. Şi
apoi depinde foarte mult de structura omului; este câte unul care e mai predispus la râs. Aveam
un părinte la noi la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, era foarte deschis şi râdea aşa, cu
poftă. Şi au venit odată unii din Germania şi imediat l-au înregistrat, să-l mai audă şi pe acasă
cum râde. A făcut rău? Eu zic că nu a făcut nici un rău. Dacă râzi când nu se râde, atunci nu e
corect.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001,

pp. 121-122)

Mohorâţi ca vremea
STAREȚUL TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIȚA CUVINTE
DUHOVNICEŞTI
Noi suntem precum vremea, vin furtuni, vânturi, fulgere, iar apoi străluceşte
soarele, şi ne este bine. Aşa şi noi. Apoi iarăşi vine furtuna, şi iarăşi soarele, şi tot
aşa. 

Se zice că trebuie să păstrăm cu orice preţ pacea lăuntrică şi să avem întotdeauna duh
plin de bucurie. Întotdeauna. Cu orice preţ să fim pururi bucuroşi, pururi voioşi. Dar,
iată, şi Sfântul Ioan din Kronştadt spune: Noi suntem precum vremea, vin furtuni,
vânturi, fulgere, iar apoi străluceşte soarele, şi ne este bine. Aşa şi noi. Apoi iarăşi vine
furtuna, şi iarăşi soarele, şi tot aşa. Şi mai spune: Pentru că avem şi trup, noi şi trupul
acesta materialnic suntem înrâuriţi de condiţiile atmosferice. Când condiţiile sunt bune
şi când presiunea atmosferică nu este mare, atunci este vreme bună, iar noi suntem
veseli şi bine dispuşi. Iar când vremea este mohorâtă, şi noi suntem abătuţi. Aşa
este! De aceea, trebuie să ne păstrăm cumpătarea (duhovnicească). Chiar şi
atunci când este vreme mohorâtă să fim liniştiţi cu duhul. Omul trebuie să se
ostenească să fie întotdeauna, cu orice preţ, într-o stare sufletească bună, să fie
neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim
necontenit trişti…

(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa,
Editura Predania, pp. 186-187)

„Mâniaţi-vă, dar nu greșiți”

CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva
gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând:
„Mâniaţi-vă, dar nu greșiți” (Ps. 4, 4); adică aprindeţi mânia asupra patimilor
voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse de ele în
minte. 

Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă
Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedecam
puterea văzătoare, şi scumpetea foiței de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice
pricină s-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea
văzătoare.

Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe
şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: „Mâniaţi-vă, dar nu greșiţi” (Ps. 4, 4);
adică aprindeţi mânia asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind
cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvântul următor: „ ... pentru cele ce
ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi” (Ps. 4, 4); adică atunci când vin în
inima voastră gândurile cele rele scoateţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi scos, aflându-vă
ca pe un pat al liniştii sufletului, pocăiţi-vă. Împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel,
folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: „Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi
loc diavolului” (Efes. 4, 26); adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru
inimile voastre, din pricina că-L mâniaţi prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea
Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul:
„Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări Soarele Dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui”
(Maleahi 3, 20).
Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ţinem mânia.
Ce vom zice deci despre aceia care, în sălbătăcia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mânia nu
numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai
scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ținerii de minte a răului spre pierzarea
lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu
cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumină cunoştinţei şi
din dreapta socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta şi Domnul
porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru (Mt.
5, 24). Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul până ce mânia şi ţinerea de minte a răului
se află încă în noi. 

(Sfântul Ioan Casian, Filocalia, volumul I, editia a II-a, Editura Harisma, Bucuresti 1992, p.
134)

Asprime faţă de cei obraznici, îngăduinţă

fată de cei mărinimoşi
SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Eu am drept tipic ca atunci când văd pe cineva că are o harismă sau merge bine
în nevoința lui, să i-o spun. Şi iarăşi, dacă văd ceva strâmb, să pun mâna pe
vargă.

Dacă un om are intenţie bună, dar nu a fost ajutat de mic, nu este linguşire faptul de a-i spune
cele bune pe care le vezi la el, pentru că în felul acesta este ajutat şi se schimbă, fiindcă i se
justifică ajutorul dumnezeiesc. I-am spus unuia: „Tu eşti bun. Dar acestea pe care le faci nu ţi se
potrivesc”. I-am spus aceasta, pentru că am văzut atât ogorul lui cel bun, cât şi sămânţa cea rea
ce ii fusese aruncată. Am văzut că lăuntric era bun şi că orice rău pe care îl făcea venea din afară.
Nu i-am spus „eşti bun” pentru ca să-l linguşesc, ci ca să-l ajut, să-i pun în mişcare mărimea de
suflet.

Unii au următorul tipic: ori de are, ori de nu are cineva vreo harismă, îi spun: Nu ai harismă,
chipurile ca aceia să nu se mândrească şi astfel să se vatăme. Adică fac o nivelare. Dar când
cineva deznădăjduieşte de răul pe care îl face, deznădăjduieşte şi de binele pe care îl are, şi
atunci cum se va încuraja ca să se nevoiască cu râvnă?  În timp ce dacă îi spui cele bune pe care
le are şi îi cultivi mărimea de suflet şi nobleţea, este ajutat, creşte şi sporeşte.

Eu am drept tipic ca atunci când văd pe cineva că are o harismă sau merge bine în nevoința lui,
să i-o spun. Şi iarăşi, dacă văd ceva strâmb, să pun mâna pe vargă... nu mă gândesc ca nu cumva
să i se vatăme sufletul într-un fel sau altul, deoarece amândouă modurile de a proceda au
dragoste. Dacă se vatămă din purtarea mea, aceasta înseamnă că are o vătămare.

Dacă, de pildă, icoana ce a făcut-o o soră este frumoasă, îi voi spune că este frumoasă. Dacă văd
că s-a mândrit şi începe să sporească în obrăznicie, îi spun una de o arunc cât colo. Fireşte, dacă
se va mândri va face după aceea caricaturi şi astfel va mânca o altă „săpuneală”. Dacă se va
smeri, va face din nou treabă bună. Pe mine nu mă odihnesc lucrurile bolnăvicioase. Lucrurile
scrântite nu le pot suferi. Le ajustez puţin de aici, puţin de dincolo, până ce îşi vor afla locul lor.
Ce? Oare voi tolera stările vătămătoare?

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III Nevoință duhovnicească, Editura

Evanghelismos, București, 2003, pp. 307-308)

Un gând curat, bun, are putere mai mare

decât orice nevoință
SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL CITATE ORTODOXE
Un gând curat, bun, are putere mai mare decât orice nevoință.

Tu știi care este sensul vieții tale?

SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer,

care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să
înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădăjduieşte, deoarece se gândeşte ce se va
întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama, o are şi asistenta socială,
dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai
întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să
vină mângâierea duhovnicească la celălalt.

ărinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?

Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gândească pentru ce am venit în viaţa

aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne
pregătim pentru cealaltă viaţă. Aşadar, mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi
la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin
nevoinţă smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vieţii duhovniceşti. Viaţa
duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă
petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească,
sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toți
oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut deloc
parte de lucruri josnice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dumnezeiască să
căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici
demnitatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.
Când omul se aranjează pe sine însuşi în viaţa cea adevărată, se bucură de toate.
Se bucură că trăieşte, se bucură că va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viaţa sa, ci
se bucură că va muri şi va merge lângă Hristos.

Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?

Se bucură pentru că vede că viaţa aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă

este veşnică. Nu s-a plictisit de viaţă, dar se gândeşte: „Ce vom face? Oare nu vom
pleca?”, şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia
noastră, sensul vieţii.

Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă sărmanele, se ostenesc pentru alţii.

Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic.
Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior, dar acela îi spune:
„Tu îmi spui «Bună ziua» și mergi cu două picioare, iar eu am numai unul”. Ce să-i
răspundă? Cum să-l ajute cu psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul
adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că, pentru această invaliditate
ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viaţa cealaltă va lua plată cerească, care îi va fi depusă
acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune: „Îţi
mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să
procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună.

Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care

are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă
sensul adânc al vieţii, deznădăjduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu
copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama, o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles
ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire mai
profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea
duhovnicească la celălalt. De aceea se obosesc sărmanele şi trupeşte, dar se şi
mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească,

traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos,
București, 2011, pp. 381-383)

Despre curajul cel bun

SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Într-o primejdie, lucrul cel mai important este să nu te pierzi cu firea.

Într-o îmbulzeală, răul cel mai mare se săvârşeşte din pricina panicii care se iscă. Într-o
primejdie, lucrul cel mai important este să nu te pierzi cu firea. Vezi, cloşca se ia la
bătaie cu vulturul şi se repede la el! Şi pisica se ia cu câinele, ca să-şi salveze pisoii! Îşi
ridică coada în sus, şi-o face precum chiparosul, şi începe să facă „chih!...”. Joacă pe o
carte, ori câştigă, ori pierde; iar omului să-i fie frică...

Să nu intraţi în panică. Mai ales femeile intră uşor în panică. În timpul ocupaţiei
germane, îmi aduc aminte, trebuia să mergem într-un loc aflat la două ore depărtare de
Koniţa. Copiii au mers înainte, au aflat căşti şi haine militare rămase de la soldaţi greci,
le-au îmbrăcat şi s-au dus la o bisericuţă a Sfântului Constantin. Fusesem şi eu acolo
să mă închin. Pe atunci eram de 17 ani. Mamele lor, de îndată ce i-au văzut de departe,
au început să strige: „Au venit italienii!” şi au luat-o la fugă. Nu au aruncat o privire să
vadă ce este. Copiii purtau căşti greceşti, iar ele credeau că sunt italiene şi astfel au
fugit înfricoşate de proprii lor copii.

Curajul este mare lucru. Dacă spui unui om sănătos, care este fricos: „Eşti cam galben;
ce ai?”, el se va duce la doctor, deşi se poate să fi fost galben pentru că priveghease
sau îl duruse vreun dinte etc.

Un militar fricos, dacă nu ştie planul strategic, poate crea o asemenea stare de panică,
încât să distrugă o întreagă divizie. Frica îi măreşte imaginaţia şi poate începe să strige:
„Iată, vin! Au ajuns... Ne omoară... Fugiţi! O, dar unde mergem, cât de multă armată au
duşmanii! O să ne mănânce de vii!” - şi astfel va crea mare pagubă, pentru că uşor se
influenţează şi ceilalţi. Dar unul viteaz, dacă va vedea pe duşmani, va spune: „Sunt
nişte furnici, nu sunt oameni!” - şi vor alerga plini de curaj şi ceilalţi. De aceea în armată
se spune că e mai bine să ai cinci viteji care să înfrunte o situaţie cu sânge rece, decât
douăzeci de fricoşi.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, volumul 2, Trezvie duhovnicească,

traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos,
București, 2011, pp. 239-240)

Curajul suprem al creștinului – dezgolirea

sufletului prin spovedanie
ARHIMANDRITUL PAULIN LECCA CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Mărturisindu-mi păcatele, aveam senzaţia că arunc afară toată otrava, toţi şerpii
veninoşi cuibăriţi din copilărie în sufletul meu. La urmă l-am scos şi pe balaurul
cel mare: aşa numeam eu păcatul meu cel mai greu. În tot timpul spovedaniei
plângeam în hohote. Îngenuncheat şi încovoiat sub epitrahil, mi se părea că mă
aflu, ca şi fiul risipitor, la picioarele Tatălui Ceresc, întors dintre porci, plin de
ruşine şi de zdrenţe.

Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe
hârtie. După ce m-am prezentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am
îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bunăvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a
început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol.

Când s-au terminat moliftele, l-am prevenit pe părintele stareţ, zicându-i că poate n-a
mai auzit asemenea păcate şi, apoi, am început să le spun după listă. O, Doamne,
cât curaj îi trebuie unui om ca să-şi dezgolească sufletul în faţa altui om!

Curajul moral, curajul de a-ţi recunoaşte toate mârşăviile lăuntrice şi de a le scoate

afară, în văzul tuturor, este un adevărat eroism pe care nu-l au nici cei ce se numesc
viteji pentru că omoară oameni nevinovaţi pe câmpul de luptă. Mărturisindu-mi păcatele,
aveam senzaţia că arunc afară toată otrava, toţi şerpii veninoşi cuibăriţi din copilărie în
sufletul meu. La urmă l-am scos şi pe balaurul cel mare: aşa numeam eu păcatul meu
cel mai greu.

În tot timpul spovedaniei plângeam în hohote. Îngenuncheat şi încovoiat sub epitrahil,

mi se părea că mă aflu, ca şi fiul risipitor, la picioarele Tatălui Ceresc, întors dintre porci,
plin de ruşine şi de zdrenţe.

După spovedanie, m-am ridicat foarte uşurat. Parcă mi se luase o piatră de moară de

pe suflet. Iar părintele stareţ, cu bunătatea şi cu blândeţea lui cunoscută, m-a liniştit,
spunându-mi că a mai auzit astfel de păcate, iar drept canon nu mi-a dat decât cincizeci
de metanii pe care eu din râvnă le-am dublat. Făceam cincizeci înainte de Utrenie şi
cincizeci după Utrenie.

(Arhim. Paulin Leca, De la moarte la viață, Editura Paideia, București, 1996, p. 66)

Stima de sine şi gestionarea eşecurilor

DANA ALECU REFLECȚII
Stima de sine face parte dintre valorile umane relativ greu de gestionat, din cauza
dificultăţilor de înţelegere a acestei realităţi fiind confundată uneori cu mândria ori cu
abordarea de suprafaţă a unei atitudini pozitive, fără suport interior.

Stima de sine se construieşte, împreună cu imaginea de sine, de timpuriu, din  perioada

copilăriei. Aceste aspecte ale personalităţii au la bază, ca punct de pornire, relaţia cu
părinţii, precum şi cu alte persoane semnificative din acea perioadă a vieţii. Stima de
sine desemnează în linii mari încrederea pe care o persoană şi-o formează în legătură
cu propriile calităţi şi resurse, care reprezintă o bază sănătoasă de pornire în relaţiile cu
ceilalţi. O astfel de persoană, cu imagine de sine sănătoasă, echilibrată şi cu stimă de
sine crescută, scapă de obsesia de a face performanţă în toate domeniile de activitate
sau în aspectele concrete ale vieţii.

O putere la îndemână: recunoaşterea limitelor

Persoanele care se afişează cu o atitudine extrem de încrezătoare sau recurg în mod
mecanic, fără un suport interior real, la conceptul de „gândire pozitivă“ se pot afla, pe
termen lung, în discordanţă cu echilibrul psihologic. O astfel de viziune asupra lumii şi
asupra propriei persoane este de cele mai multe ori o cale sigură spre suferinţă. În
momentul în care persoanele se confruntă cu nereuşita, pentru care în mod evident nu
sunt pregătite, acestea „cad de sus“.

De asemenea, mai întâlnim în jurul nostru oameni, nu puţini la număr, care adoptă un
aer de superioritate, atotştiutor. Am fi poate tentaţi să credem că acestea sunt dovezi
clare ale stimei de sine crescute - cheie a succesului -, când de fapt realitatea
psihologică demonstrează că aceştia sunt deseori măcinaţi de neîncrederea în propria
persoană. Aerul de superioritate abordat maschează, de cele mai multe ori,
sentimentele de inferioritate şi nesiguranţă (psihologii, în special cei de orientare
psihanalitică, se referă la complexul de inferioritate care se transformă în complex de
superioritate). Această atitudine paravan este abordată cu atât mai mult cu cât, în
societatea contemporană, recunoaşterea limitelor proprii este considerată o slăbiciune.

Neajunsuri ale stimei de sine scăzute

Persoanele cu stimă de sine scăzută poartă mereu o povară în relaţiile sociale cu

ceilalţi, stare care ajunge în timp să îi epuizeze atât fizic, cât şi psihic. Ele au uneori
tendinţa de a se izola în relaţiile cu semenii, de a-şi contabiliza în permanenţă greşelile,
pe care le analizează şi reanalizează în minte, sporindu-le importanţa. De asemenea,
se pot considera în mod excesiv responsabile sau chiar vinovate de stările de supărare
ale celor cu care intră în contact. Laudele şi aprecierile adresate lor pentru diferite
reuşite sunt trecute cu vederea cu uşurinţă, iar succesul este atribuit unor cauze
externe („am avut noroc“, „a fost foarte uşor“, „oricine ar fi putut să facă asta“, „nu e
chiar aşa grozav ce am făcut“, „eu, de fapt, nu mă pricep deloc“). Uneori memoria lor
funcţionează ca un burete care reţine doar criticile. În mod paradoxal, nevoia interioară
de apreciere este foarte mare, dar laudele primite nu rezonează cu ceea ce îşi spun ei
înşişi. Aceşti semeni ai noştri se transformă în proprii lor prigonitori, nu cred în ei, nu au
respect şi iubire faţă de ei înşişi.

Spre deosebire de suferinţele menţionate, semenii noştri echilibraţi, cu stimă de sine

crescută, îşi apreciază în mod corect resursele, se bucură de reuşitele personale sau
profesionale, dar în acelaşi timp privesc în mod realist nereuşitele, fără să le considere
eşecuri. Este de cele mai multe ori vorba de aceeaşi realitate, privită „prin ochelari
diferiţi“.

În lupta duhovnicească e nevoie de cunoaştere de sine

Deşi stima de sine, ca şi concept, este o descoperire relativ recentă a psihologilor,

cercetând scrierile părinţilor vechi ai pustiei vedem că ei cunoşteau foarte bine sufletul
omului, inclusiv tulburarea pe care o simte sufletul atunci când ceva nu-i reuşeşte.
Experienţa pe care o aveau în sesizarea celor mai fine mişcări ale sufletului îi învăţa că
în lupta duhovnicească e nevoie de multă deschidere, curaj şi nădejde în Dumnezeu şi,
de asemenea, de o cunoaştere profundă de sine, de recunoaşterea propriilor limite.
Puterea duhovnicească se cultivă prin perseverenţa trăirii în voia lui Dumnezeu şi prin
abordarea fiecărei încercări ca un prilej de verificare şi întărire a acestei atitudini.

Astfel, găsim în scrisorile duhovniceşti ale părinţilor Varsanufie şi Ioan: „Când îţi vine
vreo întâmplare care-ţi pricinuieşte necaz, cercetează dacă gândul te mustră pentru
ceva din ceea ce ţi se întâmplă. Şi dacă nu te mustră, întâmplarea ţi-a venit spre
cercare. Şi aceasta e voia lui Dumnezeu. Dar de afli că gândul te mustră pentru ceva
legat de întâmplare, necazul ţi-a venit prin îngăduinţa lui Dumnezeu, spre îndreptare
(prin mustrare). Dar amândouă sunt folositoare omului“.

Tot de aici, din Filocalia XI, un scurt fragment care cuprinde tocmai o învăţătură de
abordare constructivă a eşecurilor.

„Întrebare: E bine, cum m-aţi învăţat, să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Aceasta îl
păzeşte pe om netulburat. Dar, când vreunul slab ca mine vede un lucru pe cale de a
nu reuşi, el sau se tulbură, sau, dacă arată răbdare, se căieşte, gândind că acel lucru n-
a reuşit din pricina răbdării lui. Care dintre cele două este cea mai bună? Şi cum poate
să se îndrepte acela? Şi cum trebuie socotit că poate cineva să scape de tulburare?

Răspuns: Zis-a Domnul: «Bucuraţi-vă când cădeţi în felurite ispite». Între feluritele ispite
de care trebuie să se bucure omul este şi aceasta: De este slab şi nu poate avea
răbdare, ca să se bucure de nereuşita unui lucru şi să se lase în voia lui Dumnezeu,
mai întâi trebuie să lupte împotriva tulburării, spunându-şi: „Ia aminte şi nu te tulbura!“
Iar de va fi voia lui Dumnezeu ca acel lucru să reuşească, va reuşi. Deci, orice s-ar
întâmpla, primeşte cu mulţumire. Căci niciun bine nu se împlineşte prin străduinţa
noastră, ci prin puterea şi voia lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu cere străduinţa noastră
cea după Dumnezeu, nu cea însufleţită de vreo viclenie sau minciună. Căci acestea
sunt de la cel rău.“

Desfrânarea ‒ nebunia care întunecă mintea și sufletul

JEAN CLAUDE LARCHET CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Această patimă rătăceşte mintea omului, îi întunecă, îi tulbură, îi răvăşeşte şi îi chinuie
sufletul: „După cum norii şi ceaţa pun ca un văl pe ochii trupului (împiedicându-i să vadă),
tot aşa, atunci când pofta necurată pune stăpânire pe suflet, îl lipseşte de orice prevedere şi
nu-l lasă să vadă altceva decât lucrul care-i stă înainte; tiranizat de aceste ispite, sufletul
este uşor înrobit de păcat, având mereu în faţa ochilor, în inimă şi în minte numai un
singur lucru”.

Desfrânarea este cel mai adesea privită ca o formă de nebunie. Sfântul Vasile vede în
manifestările acestei patimi „fapte săvârşite de un suflet nebun şi turbat”, iar Sfântul Ioan
Scărarul spune că ea „îl face pe cel pătimeşte aceasta ca pe un scos din minte şi ieşit din sine,
beat de o poftă neîncetată după fiinţa cuvântătoare şi necuvântătoare”. Tot el spune încă: „[dracul
curviei], întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârşească acele lucruri
pe care numai cei ieşiţi din minte le săvârşesc”.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum această patimă rătăceşte mintea omului, îi întunecă, îi
tulbură, îi răvăşeşte şi îi chinuie sufletul: „După cum norii şi ceaţa pun ca un văl pe ochii trupului
(împiedicându-i să vadă), tot aşa, atunci când pofta necurată pune stăpânire pe suflet, îl lipseşte
de orice prevedere şi nu-l lasă să vadă altceva decât lucrul care-i stă înainte (…); tiranizat de
aceste ispite, sufletul este uşor înrobit de păcat; (…) având mereu în faţa ochilor, în inimă şi în
minte numai un singur lucru (…). Şi după cum orbii care, stând în plină lumină, la amiază, nu
văd nicio rază de soare, pentru că ochii lor sunt cu totul închişi, tot aşa nenorociţii căzuţi pradă
acestei boli îşi închid urechile la nenumăratele şi folositoarele învăţături pe care li le dau cei
apropiaţi”. Acelaşi Sfânt Părinte, în alt loc, numeşte plăcerea după care aleargă desfrânatul
„maica nebuniei”.

(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp.143-

144)

Cum să-ți trăiești tinerețea fără să regreți la

bătrânețe
SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Fericit este acel tânăr care de prima oară când se

vor arăta în el lucrările poftei va pricepe că nu
trebuie să te laşi în voia ei, ci trebuie să o
înfrânezi prin legea lui Dumnezeu şi prin
înţelepciune.
Fericit este acel tânăr care de prima oară când se vor arăta în el lucrările poftei va pricepe că nu
trebuie să te laşi în voia ei, ci trebuie să o înfrânezi prin legea lui Dumnezeu şi prin
înţelepciune. Fiind înfrânată chiar de la primele ei pretenţii, pofta se supune lesne minţii şi
pretenţiile ei deja cad: ea lucrează precum cineva lipsit de libertate, ferecat în lanţuri. Împlinirea
poftei îi măreşte acesteia pretenţiile. Pofta căreia raţiunea, satisfăcând-o vreme îndelungată şi
în chip statornic, îi dă stăpânire asupra omului domneşte ca un tiran atât asupra trupului, cât şi a
sufletului, ducându-le la pierzare pe amândouă. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de
Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 46)
Nu vă temeţi că dacă vă veţi creşte copiii
cu severitate, le veţi pierde dragostea
SFÂNTUL VLADIMIR, MITROPOLITUL KIEVULUI CREŞTEREA
COPIILOR

Nu vă pedepsiţi copiii decât pentru ceea ce

merită pedeapsă în ochii lui Dumnezeu, pentru
ceea ce este păcat înaintea Lui – şi dimpotrivă,
nu lăsaţi niciodată nepedepsit copilul atunci
când el încalcă o poruncă a lui Dumnezeu cu
bună ştiinţă şi fără a fi silit.
Incorect şi nechibzuit procedează părinţii şi atunci când, după ce l-au pedepsit pe copil, încep
îndată să-l alinte, dându-i să înţeleagă că le pare rău şi oarecum se căiesc fiindcă l-au pedepsit.
Dimpotrivă: copilul pedepsit trebuie alintat când dovedeşte căinţă pentru fapta sa şi dorinţă
sinceră de a se îndrepta. Deci, părinţi creştini, folosiţi-vă (cu discernământ) dreptul de a vă
pedepsi copiii…

Nu vă pedepsiţi copiii decât pentru ceea ce merită pedeapsă în ochii lui Dumnezeu, pentru ceea
ce este păcat înaintea Lui – şi dimpotrivă, nu lăsaţi niciodată nepedepsit copilul atunci când el
încalcă o poruncă a lui Dumnezeu cu bună ştiinţă şi fără a fi silit. Pedepsindu-vă copiii, să fiţi
însă călăuziţi numai de dragoste şi niciodată să nu uitaţi că singurul scop al pedepsirii
trebuie să fie îndreptarea lor. Nu vă temeţi că dacă vă veţi creşte copiii cu severitate,
pedepsindu-i nu rareori, ei se vor răci faţă de voi şi le veţi pierde dragostea. Nu, fiindcă
experienţa arată cu totul altceva: copiii voştri vă vor fi recunoscători pentru faptul că i-aţi
ţinut în frâu şi prin buna educaţie pe care le-aţi dat-o aţi pus temelie trainică binelui lor
vremelnic şi celui veşnic, mântuirii lor.

(Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educaţie, Editura Sophia, Bucureşti, 2006,
pp. 187-188)
Păzește-ți ochii și mintea

SFÂNTUL CUVIOS VARSANUFIE CEL MARE CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Fii atent, nu arăta caldeilor vistieriile casei tale (4 Regi 20, 12-18), căci altfel te vor lua în
robie şi te vor duce la Nabucodonosor, împăratul Babilonului (4 Regi 24, 13), adică nu te
lăuda singur: căci prin aceasta le vei arăta diavolilor vistieriile tale duhovniceşti şi ei te vor
lua în robie.

Împotriva patimii desfrâului păzeşte-ochii şi nu mânca mult. Dobândeşte smerenia, care

destramă toate cursele vrăjmaşului. Nu ceda în faţa vrăjmaşului şi roagă-te neîncetat, zicând:
„Doamne, Iisuse Hristoase, izbăveşte-mă de patimile cele ruşinoase” şi Dumnezeu te va milui.
Se întâmplă ca omul să fie ispitit de pofta sa din pricina nepăsării faţă de sine, din pricină că
îngăduie inimii sale să cugete la cele făcute înainte sau la alte lucruri de acest fel. Dacă îi
îngăduie minţii să cugete la acestea, lupta va spori până la cădere, chiar dacă trupul lui nu se află
în acord cu gândurile. Un astfel de om îşi aprinde singur focul în trupul său.

Trezeşte-te, dar, şi păzeşte-te cu atenție de amintirile cele rele ca să nu fii atras de gândurile
pătimaşe, să te depărtezi de întâlniri şi discuţii şi de orice prilej spre păcat, temându-te ca nu cum
va singur să aprinzi în tine focul. Cu acestea să deprinzi toate rânduielile vieţii tale. Iubeşte
smerenia şi lacrimile şi osteneşte-te în toate să tai voia ta. Nu te slăbănogi cu discuţiile, căci
ele nu îţi îngăduie să izbândeşti în cele ale lui Dumnezeu. Înfrânează cu putere organele
simţurilor tale: vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul, şi vei izbândi cu harul lui Hristos. Fii
atent, nu arăta caldeilor vistieriile casei tale (IV Regi 20, 12-18), căci altfel te vor lua în robie şi
te vor duce la Nabucodonosor, împăratul Babilonului (IV Regi 24, 13), adică nu te lăuda
singur: căci prin aceasta le vei arăta diavolilor vistieriile tale duhovniceşti şi ei te vor lua în
robie. Aleargă la Iisus ca să-L dobândeşti pe El. Dacă voieşti să izbândeşti, osteneşte-te.

(Sfinții Varsanufie și Ioan, Despre rugăciune și trezvie în învățăturile Sfinților Părinți, Editura
Egumenița, Galați, pp. 455-456)

Arhimandritul Iachint Unciuleac – Păcatul ne prinde în capcana plăcerii

ARHIMANDRITUL IOANICHIE BĂLAN PATERIC

Păcatul presupune întotdeauna o plăcere aparentă, apare ca un trandafir care ascunde
mulţi ghimpi. 

Părintele Iachint era un bun cunoscător al mecanismelor de pervertire a sufletului. El spunea:

– Poftele trupului apar ca urmare a nesatisfacerii unor cerinţe sufleteşti. Apare un gol în
suflet, care trebuie umplut cu ceva. Astfel, dacă dorinţa sufletului de rugăciune, de cugetare
sfântă, de smerenie, de ascultare, de lepădare de sine nu este satisfăcută prin citirea de cărţi
sfinte, prin rugăciune şi înfrânare, prin nevoinţă şi ascultare, apar nelinişti, nemulţumiri care sunt
preluate de trup şi de suflet.
Astfel apare nevoia de a mânca şi de a bea, în loc de a posti; de a cleveti şi a judeca pe alţii, în
loc de a ne ruga şi a ne smeri; slavă deşartă, în loc de a ne vedea neputinţele şi păcatele noastre;
iubire de avuţii, de bunuri, în loc de sărăcie; iuţime, în loc de blândeţe şi bunătate; cugetări
deşarte, în loc de cugetări sfinte. Până nu ne trezim din rătăcire, suntem asediaţi de fel de fel de
patimi cu care vom avea de luptat după ce vom afla calea de întoarcere.

Odată, Părintele Iachint le-a vorbit ucenicilor săi şi despre pofte, zicând:

– Să ştiţi că nu orice poftă este viciu. Numai poftele repetate, întreţinute şi alimentate cu plăceri,
care se transformă în obişnuinţe, în deprinderi, care ne obligă să le săvârşim, numai astfel de
pofte devin vicii. Orice poftă, dacă este alungată şi nu este alimentată, cu timpul slăbeşte, se
usucă şi dispare.

Un frate l-a întrebat pe Părintele Iachint: „De ce facem atât de uşor păcatul?”. Iar părintele i-a
răspuns:

– Păcatul presupune întotdeauna o plăcere aparentă, apare ca un trandafir care ascunde

mulţi ghimpi. Totul este iluzie, care mai apoi se transformă în amar şi plângere. Pe când
urmarea virtuţilor cere multă osteneală. Binele se face greu, pentru că presupune multă înfrânare,
abstinenţă, mergerea pe calea cea strâmtă, lacrimi, răbdare, suferinţă, renunţare la propria voinţă.

Părintele Iachint mai spunea:

– Satana iese la luptă deschisă atunci când vede că omul părăseşte păcatul; aruncă toată oastea
iadului asupra bietului suflet, numai să-l apuce.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 736-737)

Mucenici sunt și cei care se nevoiesc să ducă o viață dumnezeiască

SFÂNTUL CUVIOS TEODOR STUDITUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Noi, prin a iubi și a răbda necazul vieții purtătoare de cruce, prin a ne păzi noi făgăduința
feciorelnică și netăgăduirea supunerii atletice, mărturisim că Iisus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu. Mărturisim că este judecată și răsplătire. Mărturisim că vom da socoteală la
înfricoșătorul scaun de judecată al lui Hristos pentru cele trăite de noi, când vom sta împotriva
diavolului care este vrăjmașul lui Hristos, care ne pedepsește și ne biciuiește prin asalturile
gândurilor succesive și pierzătoarelor plăceri, ca să ne facă pe noi să tăgăduim că este Dumnezeu.
Cateheza 10

Că mucenicii nu sunt numai cei prin sânge, ci și cei ce petrec viață dumnezeiască

Frați și părinți, praznic al praznicelor este Sfânta Cincizecime pe care am fost învredniciți să o
prăznuim. Dar sărbătoare este și ziua tuturor sfinților de care deja ne-am apropiat. Dar fiindcă
este propriu sărbătorii ca în ziua aceea să ne agonisim ceva dintre bunătăți printr-o mai bună
cugetare, gândiți-vă, dacă vreți, câți și ce fel de sfinți sunt pomeniți acum. Și cine ar putea
număra stelele cerului sau nisipul împrăștiat pe țărmul mării? Atât de mulți sunt mucenicii cei
din toată lumea, cei ce prin credință s-au luptat cu puterea potrivnică, s-au dezbrăcat pentru luptă
împotriva taberelor tiranice, s-au avântat în foc, în sabie, la fiare, în toate greutățile, socotind
caznele ca desfătări, sângiurile ca bucurie. Și cu această credință au călcat peste cărbuni de foc,
au stins văpăi aprinse, au lucrat cele mai presus de fire în fire, uimind pe tirani, pe regi.
Mărturisind ce? Că Hristos Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu și că întru El este viață
veșnică, precum este scris.

Dar oare sunt mucenici numai cei ce au mărturisit prin sânge? Nicidecum, ci și cei ce au petrecut
viață dumnezeiască. Căci zice Apostolul: au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți,
strâmtorați, rău primiți, ei de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în
peșteri, și în crăpăturile pământului. Și puțin mai jos: De aceea și noi, având în jurul nostru
atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să
alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, Începătorul și
Plinitorul credinței. Ai văzut că dintr-odată a numit mucenici pe toți iubitorii cuvioșiei și pe cei
ce duc viață necăjită prin răbdare? Prin urmare, o, fraților, și noi am fost socotiți în mucenicia
aceasta. Căci noi, prin a iubi și a răbda necazul vieții purtătoare de cruce, prin a ne păzi noi
făgăduința feciorelnică și netăgăduirea supunerii atletice, mărturisim că Iisus este Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu. Mărturisim că este judecată și răsplătire. Mărturisim că vom da socoteală la
înfricoșătorul scaun de judecată al lui Hristos pentru cele trăite de noi, când vom sta împotriva
diavolului care este vrăjmașul lui Hristos, care ne pedepsește și ne biciuiește prin asalturile
gândurilor succesive și pierzătoarelor plăceri, ca să ne facă pe noi să tăgăduim că este
Dumnezeu. Și cei stricați întru îndeletnicirile lor[1] vor veni și vor urma celui potrivnic,
spunând prin înseși faptele lor că nu este Dumnezeu, potrivit cu ceea ce s-a spus de Sfântul
David: zis-a cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu. Căci dacă diavolul nu ar provoca
uitarea de Dumnezeu în sufletele oamenilor, ca pe un fel de tăgăduire a Lui, nu ar convinge
mintea să se avânte spre dorirea trupului, spre excesul păcatului, spre îmbătarea de vin, spre
dezmăț, spre mâncări, spre băuturi, spre lăcomii, spre idololatrii, spre orice altceva dintre
nelegiuiri. Și de aici luând sufletul, îl duce să meargă în urma lui, smulgându-l de la Dumnezeu,
agonisindu-i lui focul cel nestins al veșnicei osânde. Ce jalnică înșelare și ce jalnic rezultat al
înșelării, mai cumplit încă!

Dar noi, o, fraților, ca martori ai lui Hristos, încă să mărturisim buna mărturisire, bucurându-ne
împreună cu toți sfinții că am fost învredniciți să mărturisim pentru Hristos, neplecându-ne
genunchiul lui baal, adică poftei trupului, celorlalte plăceri ale vieții, să nu ne încredem celui ce
ne strecoară pretexte de tăgăduire a ascultării, ci în fiecare zi să luptăm ca într-o arenă. Loviți,
dar nu abătuți, îmbărbătați, iar nu înfricoșați. Apoi, știți care este câștigul mărturisirii, cei care se
fac mărturisitori ai cuiva în viață devin părtași bucuriei lui și se împărtășesc de lucrurile pentru
care au mărturisit. Trebuie să conchidem de aici că și mărturisitorii lui Hristos, ca unii care au
mărturisit pentru El în toate, răbdând chinuri nesuferite pentru adevărata mărturie, se vor arăta
moștenitori împreună cu El în veacul cel viitor. Căci zice Apostolul: Iar când Hristos, Care este
viața voastră, Se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă. Împreună cu
care și noi, încă săvârșindu-ne martiriul nostru – căci este o lungă mucenicie și pentru toată viața
–, să fim învredniciți să ne bucurăm de răsplătirile veșnice, să ne veselim împreună cu Hristos în
veci, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
(Teodor Studitul, Catehezele Mici, 10, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura
Doxologia)

Cum putem evita problemele din familie?

CĂSĂTORIE
Acelaşi lucru se întâmplă şi în familie cu spiritul conciliant. Cu ajutorul lui, evităm multe probleme
şi ne asigurăm o creştere duhovnicească constantă.
De ce sunt puse la maşini roţi din cauciuc cu camere? Ca să amortizeze, să aibă aderenţă bună şi
astfel să înlăture pericolele. Dacă roţile ar fi dure şi inflexibile, automobilul n-ar putea să se
mişte. După ce ar parcurge o distanţă scurtă, s-ar strica din pricina vibraţiilor pe care le provoacă
micile denivelări ale terenului. Acelaşi lucru se întâmplă şi în familie cu spiritul conciliant. Cu
ajutorul lui, evităm multe probleme şi ne asigurăm o creştere duhovnicească constantă.
(Stareţul Epifanie)

(Cum să ne întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi
şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia,
Bucureşti, 2011, p. 112)

Sfinţenia părinţilor este cea mai bună educaţie în Domnul

SFÂNTUL PORFIRIE KAFSOKALIVITUL CREŞTEREA COPIILOR
Nu este de-ajuns să fie părinţii binecinstitori. Trebuie să nu-i asuprească pe copii, ca să facă binele
cu sila. Este cu putinţă să-i alungăm pe copii de la Hristos, atunci când urmăm cele ale religiei cu
egoism. Copiii nu voiesc asuprire. Nu-i siliţi să vă urmeze la biserică. Puteţi să spuneţi: „Cine vrea,
poate să vină acum împreună cu mine sau mai târziu”. 
Să-L vedem pe Dumnezeu pe chipul copiilor şi să dăm iubirea lui Dumnezeu copiilor. Să
înveţe şi copiii să se roage. Pentru ca ei să se roage, trebuie să aibă sânge de copii rugători. Aici,
mulţi cad pe de lături şi zic: „De vreme ce părinţii se roagă, sunt binecinstitori, studiază Sfânta
Scriptură şi copiii cresc întru învăţătura şi certarea Domnului (Efes. 6, 4), firesc este ca aceşti
copii să se facă bine”. Iată, însă, că vedem roade potrivnice din pricina asupririi.

Nu este de-ajuns să fie părinţii binecinstitori. Trebuie să nu-i asuprească pe copii, ca să facă
binele cu sila. Este cu putinţă să-i alungăm pe copii de la Hristos, atunci când urmăm cele ale
religiei cu egoism. Copiii nu voiesc asuprire. Nu-i siliţi să vă urmeze la biserică. Puteţi să
spuneţi: „Cine vrea, poate să vină acum împreună cu mine, sau mai târziu”. Lăsaţi să vorbească
în sufletele lor Dumnezeu. Pricina pentru care copiii anumitor părinţi, atunci când cresc, devin
nesupuşi şi părăsesc şi Biserica şi totul, şi aleargă în altă parte pentru a fi satisfăcuţi, este tocmai
această asuprire pe care o săvârşesc părinţii cei „buni”.

Părinţii chipurile, „binecinstitori”, care se îngrijeau ca pruncii lor să devină „buni creştini”, i-au
asuprit prin această iubire omenească a lor, şi s-a întâmplat contrariul. Adică, atunci când sunt
mici sunt presaţi, iar când ajung la şaisprezece, şaptesprezece sau optsprezece ani, aduc roade
potrivnice. Ajung, din împotrivire, să lege tovărăşii rele şi să vorbească urât.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah
Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 338-339)
Ce trebuie să facă soţii ca să aibă copii buni şi sănătoşi?
ARHIMANDRITUL CLEOPA ILIE CREŞTEREA COPIILOR
Copiii trebuie să fie învăţaţi, atât de părinţi şi de naşi, cât mai ales de preot, frica de Dumnezeu,
dreapta credinţă, omenia, mila, smerenia, ascultarea şi cunoştinţa Sfintei Scripturi. Trebuie să fie
deprinşi de mici cu postul, cu rugăciunea regulată, cu spovedania, cu mila faţă de cei lipsiţi şi
respect faţă de toţi oamenii.
Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie mai întâi buni,
credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de frica lui Dumnezeu. Căci copiii sunt de fapt „copii”
ale părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi, aceea fac.

Educaţia copiilor începe chiar din ziua nunţii părinţilor, adică din clipa zămislirii. Pentru a
avea copii înţelepţi şi credincioşi, părinţii trebuie să se roage mult, să meargă regulat la
biserică, să postească sfintele posturi, să se spovedească adesea, să ţină curăție în zilele
orânduite, să facă milostenie, să fie blânzi, smeriţi şi plini de dumnezeiască dragoste pentru toţi.
Soţii sunt datori să se înfrâneze în sărbători şi în posturi şi să nu facă nici un fel de meşteşug
diavolesc spre a nu avea copii.

Cel mai greu păcat al celor căsătoriţi este avortul, adică uciderea de copii. Copiii zămisliţi în
zilele de sărbători, în posturi, în stare de beţie sau după avorturi de obicei se nasc bolnavi, sunt
debili şi, uneori, chiar infirmi. La fel şi cei ce practică paza, nu se pot împărtăşi doi ani cu
Sfintele Taine şi, uneori se îmbolnăvesc de nervi, ca o pedeapsă a dreptului Judecător.

După naştere, părinţii sunt datori să se ocupe, mai mult decât orice, de educarea şi buna creştere
a copiilor. Mai întâi, să caute naşi credincioşi copiilor pe care i-au născut. Apoi, să-i ducă
regulat la biserică, să-i împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare lună, să-i înveţe de
micuți rugăciuni şi lucruri bune, să nu-i smintească cu cuvintele şi faptele lor, căci sminteala pe
care o fac părinţii copiilor lor este un păcat greu în faţa lui Dumnezeu, cu urmări cumplite în
viaţa copiilor. Cei mai mulţi copii ajung răi în viaţă, din cauza păcatelor pe care le-au deprins de
la părinţii lor din copilărie.

De asemenea, copiii trebuie să fie învăţaţi, atât de părinţi şi de naşi, cât mai ales de preot, frica
de Dumnezeu, dreapta credinţă, omenia, mila, smerenia, ascultarea şi cunoştinţa Sfintei
Scripturi. Trebuie să fie deprinşi de mici cu postul, cu rugăciunea regulată, cu spovedania, cu
mila faţă de cei lipsiţi şi respect faţă de toţi oamenii. Rugăciunea, citirea cărţilor bune,
ascultarea şi respectul faţă de părinţi, frica de Dumnezeu şi exemplul personal dat de tata
şi mama sunt cele mai sigure căi şi mijloace de educare şi creştere creştinească a copiilor.

(Părintele Ilie Cleopa, Lumina şi faptele credinţei, Editura Doxologia, pp. 138-139)

Dragostea adevărată – când înlocuiesc grija de mine cu grija de tine

„Iubirea divină este extatică – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ea nu permite celor ce se
iubesc să fie ai lor înşişi, ci ai celor pe care-i iubesc... De aici vine că marele Pavel, cuprins de
iubirea dumnezeiască şi de puterea ei extatică, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: Nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 3, 20). Prin iubire este afară de el însuşi şi
pierdut în Dumnezeu, după propria sa expresie, nemaitrăind propria sa viaţă, ci viaţa suveran
scumpă a celui iubit”.
ubirea creează o unitate a celor doi care se iubesc. Fiecare priveşte la celălalt, are nevoie de
celălalt, nu poate trăi fără celălalt. Tu devii centrul meu de interes, subiectul meu de slujire, îţi
răspund la toate cerinţele pentru că le cunosc fiind ale mele, căci înlocuiesc grija de mine cu grija
de tine. Eu te slujesc pe tine, tu mă slujeşti pe mine, în acest mod suntem două fiinţe autonome
care-şi cunosc nevoile şi rămân libere pentru că s-au dăruit total şi nu le mai este necesară
independenţa egocentrică. E o „substituire de eu-uri.” Îndreptate mereu unul spre altul, sorbind
din energia ce li se comunică, transmiţând propria energie, cei care se iubesc trăiesc o bucurie
deplină, o fericire nemărginită, o beţie divină – erosul divin. Astfel, cei uniţi în dragoste sunt
puşi în legătură cu infinitul, cu „adevăratul” infinit dumnezeiesc, care este de o natură deosebită
de cea umană. Erosul divin ni se împărtăşeşte ca dar.

Când doi oameni se iubesc, este prezent şi Dumnezeu, dar acest lucru nu înseamnă că iubirea
pentru semen anticipează întâlnirea cu Dumnezeu. De aici sentimentul de bucurie deplină, de
fericire şi extaz. „Iubirea divină este extatică – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ea nu
permite celor care se iubesc să fie ai lor înşişi, ci ai celor pe care-i iubesc... De aici vine că
marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiască şi de puterea ei extatică, a rostit aceste
cuvinte inspirate de Dumnezeu: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 3,
20). Prin iubire este afară de el însuşi şi pierdut în Dumnezeu, după propria sa expresie,
nemaitrăind propria sa viaţă, ci viaţa suveran scumpă a Celui iubit”. Renunţarea la dorinţele
proprii şi disponibilitatea permanentă de a satisface nevoile celuilalt transformă pe iubitor într-o
persoană smerită. Iubitorul vede în celălalt tot ce el nu are, însuşiri, valori şi ajutor, încât simte că
nu poate trăi fără el, căci fiinţa iubită este sursa lui de viaţă. Singur, iubitorul pare lipsit de
însemnătate, e gol, nu are nici un preţ. Iubirea aceasta se realizează cu adevărat atunci când două
fiinţe îşi deschid sufletul unul spre altul pentru a se sonda şi a se trăi unul pe altul. Iubirea
uneşte şi promovează totodată persoana celuilalt, dar este o taină atât pentru cei implicaţi, cât şi
pentru cei de dinafară. Cei care se iubesc nu-şi pot argumenta alegerea. Ei ştiu doar că nu pot trăi
unul fără altul, că numai în comuniune fiecare se simte mai bine plasat în interiorul celuilalt şi în
interiorul propriu.

(Rodica Pop, Sensul căsătoriei la Platon și la Sfinții Părinți , Editura Doxologia, Iași, 2012, pp.
239-240)

Pentru fapte bune ai nevoie de curaj. Răul poate să-l facă oricine

PĂRINTELE NICOLAE STEINHARDT CUVINTE DUHOVNICEŞTI

De aceea este atât de greu de făptuit binele, pentru că întâlneşti la tot pasul îndârjitele
împotriviri şi iscusitele piedici ale celui viclean. Nietzsche spune „Suntem îndeosebi
sancţionaţi pentru virtuţile noastre”.

Dumnezeu, iertător, nu pedepseşte mereu păcatele şi greşelile noastre. Diavolul, treaz, nu ne

trece cu vederea nici o faptă bună. (De partea cealaltă a ecuaţiei, semnul valorilor se inversează.)

De aceea este atât de greu de făptuit binele, pentru că întâlneşti la tot pasul îndârjitele împotriviri
şi iscusitele piedici ale celui viclean. Nietzsche spune „Suntem îndeosebi sancţionaţi pentru
virtuţile noastre”.
De îndată ce ia hotărârea de a face binele, omul îşi asumă o răspundere imensă şi-şi bagă de
bună voie capul în laţ. Ce-i drept, binele fiind de esenţă divină, voitorii de bine dau dovadă ‒ e
un punct asupra căruia trebuie să dăm dreptate diavolului ‒ de mare cutezanţă, şi chiar de trufie.
Oricum, înainte de a te avânta în domeniul binelui este necesar a şti că treci pe teren minat. (...)

Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile
călite. Răul: lapte pentru copii; binele: carne pentru adulţi.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 162)

Încrederea în oameni și jumătățile de măsură

PĂRINTELE CONSTANTIN NECULA CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Incapacitatea aceasta de a mai crede unii într-alții există pentru că nu mai credem în
Dumnezeu. În ciuda faptului că ne lăudăm că noi mai credem unii într-alții, faptul că nu
credem în Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, nu ne mai ajută de mult timp să mai credem în
cei pe care-i vedem măcar.

Toate neputințele noastre care ne străbat astăzi viețile, și societatea românească în general, vin și
din puțina noastră credință. Dăm vina totdeauna pe proasta structurare a economiei, pe lipsa de
capacități financiare, pe lipsa de idealuri și planuri politice. Iată, în schimb, că Mântuitorul ne
răspunde și ne pune pe gânduri.

Lipsa de credință face să nu mai mutăm munții din loc: „Adevărat vă spun că, dacă ați avea
credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo și s-ar muta.
Nimic nu v-ar fi cu neputință”.

Incapacitatea aceasta de a mai crede unii într-alții există pentru că nu mai credem în
Dumnezeu. În ciuda faptului că ne lăudăm că noi mai credem unii într-alții, faptul că nu credem
în Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, nu ne mai ajută de mult timp să mai credem în cei pe care-i
vedem măcar.

Ne aflăm dinaintea unei mari provocări. În Hristos nu merge cu jumătăți de măsură și

Mântuitorul astăzi ne-a învățat minte – dacă se poate spune –, atrăgându-ne atenția că în lipsa
credinței, toate celelalte devin imposibilități.

(Părintele Constantin Necula, Alexandru Rusu, Farmacia de cuvinte, Editura Agnos, Sibiu,

2014, p. 25)
Extreme nesănătoase: frica de moarte și moartea, ca fugă de responsabilitățile vieții

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Ca să ne fie dor, ca să dorim apropierea morţii şi să considerăm moartea ca fiind
încununarea vieţii, ca o creştere către dimensiunea de necuprins a veşniciei, trebuie să
avem experienţa vieţii veşnice aici şi acum. Nu trebuie să ne raportăm la viaţa veşnică ca la
o fericire ce va să vie mai târziu.

Știm din experienţa noastră şi a altora că ne e teamă de moarte sau nutrim o incertitudine legată
de ea. Mai exact, cred că mai mult ne e teamă de desfăşurarea procesului morţii, decât de actul în
sine. Majoritatea oamenilor ar fi gata să accepte moartea, dacă ar putea fi siguri că ea vine ca un
somn, fără să trebuiască să treacă prin starea de frică şi de nesiguranţă. Într-adevăr, este şi
ceva înşelător şi ademenitor în legătură cu moartea. Cât de des auzim pe câte cineva spunând:
„Cât aş fi vrut să fi fost mort”; e un fel de a spune: „Cât mi-aş dori să fiu liber de toată
răspunderea faţă de mine şi faţă de Dumnezeu sau faţă de oricine altcineva! Cât aş dori să mă pot
întoarce la condiţia copilăriei mele, când nu mi se cerea să fiu răspunzător şi când puteam pur şi
simplu să mă joc!”.

Cei mai mulţi dintre noi ar prefera să se joace cu viaţa în loc să o trăiască, implicându-se şi
asumând-o. Ca urmare, există o fascinaţie a morţii văzute ca o eliberare de povară şi de
răspunderea în faţa vieţii. Dar în cazul acesta, moartea trebuie privită ca un vrăjmaş, fiind una
din căile prin care suntem amăgiţi şi întoarcem spatele la ceea ce ne oferă viaţa. Când cineva
spune: „Nu mi-e frică de moarte”, ar trebui să fim gata să-l întrebăm dacă acceptarea sau chiar
dorirea morţii nu ascunde mai curând o teamă de viaţă. „Mi-e teamă de viaţă şi aş dori să
evadez cu orice preţ” – numai de-aş putea să adorm şi să nu mă mai trezesc, de-aş putea să-i las
pe alţii răspunzători în locul meu, ca să preia cele pe care le-am lăsat nefăcute sau rău întocmite!

N-ar trebui să fim romantici în atitudinea noastră față de moarte. Dacă ne uităm la sfinţi,
descoperim o atitudine cu totul diferită în faţa morţii. Iubirea lor de moarte nu era întemeiată
pe frica de viaţă. Când Sfântul Apostol Pavel spune: Căci pentru mine viaţa este Hristos, şi
moartea, un câştig. [...] Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e
cu mult mai bine (Filipeni 1; 21, 23), el exprimă o atitudine cu totul pozitivă în ceea ce priveşte
moartea. Moartea i se arată ca o poartă ce s-ar deschide către veşnicia unde s-ar întâlni faţă către
faţă cu Domnul, Care este toată iubirea şi viaţa sa. Dar acest lucru nu poate fi realizat precum
orice alt lucru pe care ni-l dorim... Este mai mult decât atât. Ca să ne fie dor, ca să dorim
apropierea morţii şi să considerăm moartea ca fiind încununarea vieţii, ca o creştere către
dimensiunea de necuprins a veşniciei (pentru a folosi o expresie a Sfântului Maxim
Mărturisitorul), trebuie să avem experienţa vieţii veşnice aici şi acum. Nu trebuie să ne raportăm
la viaţa veşnică ca la o fericire ce va să vie mai târziu. Apostolii au devenit neînfricaţi numai
atunci când ei înşişi s-au făcut, aici şi acum, părtaşi ai vieţii veşnice. Atâta timp cât nu
primiseră mărturia Învierii lui Hristos, atâta timp cât nu primiseră Duhul, încă se temeau şi se
agăţau cu frică de viaţa lor vremelnică. 

Dar în momentul când li s-a descoperit viaţa veşnică, teama de a-şi pierde viaţa cea vremelnică a
dispărut, căci ştiau că ura, persecuţia şi uciderea nu puteau decât să-i elibereze de limitările
acestei vieţi, deschizându-le calea către adâncurile nemărginite ale vieţii veşnice. Iar această
viaţă veşnică era cunoscută ca o trăire a prezentului, şi nu numai ca un act de credinţă. Acelaşi
lucru se poate spune şi despre mucenici. Ei erau gata să-şi dea viaţa şi dobândiseră libertatea
supremă a dăruirii de sine, deoarece cunoşteau viaţa veşnică şi chiar intraseră într-o oarecare
măsura în ea.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, pp.
142-144)

Recunoștința, floare rară

RAMONA BĂDESCU INTERVIU

Astăzi aș dori să vorbim despre recunoștință, despre această „floare rară“, cum e numită în
popor. Știm fiecare, din experiență, pe de o parte, cât de bucuroși suntem când cineva ne
ajută și cât de ușor uităm să-i fim recunoscători. Și, pe de altă parte, cât de greu uităm
atunci când noi am ajutat pe cineva și el n-a ținut minte.

Ramona Bădescu: Astăzi aș dori să vorbim despre recunoștință, despre această „floare rară“, cum
e numită în popor. Știm fiecare, din experiență, pe de o parte, cât de bucuroși suntem când cineva
ne ajută și cât de ușor uităm să-i fim recunoscători. Și, pe de altă parte, cât de greu uităm atunci
când noi am ajutat pe cineva și el n-a ținut minte.
Mica Siluana: Da, da; vedeți, și cuvântul acesta cunoștință, cunoaștere, ne arată cumva că trebuie
să ne naștem împreună cu cineva. Noi când cunoaștem pe cineva nu mai suntem cel de dinainte
de a-l cunoaște, ne-am născut împreună cu el la o nouă realitate: relația noastră. Eu sunt cineva în
care exiști și tu. Și tu ești cineva în care exist și eu, pentru că ne-am co-născut, ne-am născut
împreună, nu mai putem să facem abstracție unul de celălalt. Cu cât ne cunoaștem mai profund,
cu atât suntem mai împreună. Cea mai adâncă formă de cunoaștere era cea dintre bărbat și
femeie în Taina Căsătoriei. Că așa spune Sfânta Scriptură: „Adam a cunoscut-o pe Eva.“. Nu
folosim, cum folosesc unele traduceri, că „s-au împreunat“. Ferească Dumnezeu! Oamenii nu se
împreunează, ci se cunosc, și zămislesc, adică pro-creează – am mai vorbit despre asta. Ei, și
atunci când eu iau cunoștință de actul de iubire pe care îl faci – împrumutându-mă cu niște bani
sau ajutându-mă când am un necaz – eu nu numai că primesc ajutorul, dar devin conștient, știu,
împreună cu tine, că mi-ai făcut un bine. Și a fi recunoscător înseamnă a-mi reactiva asta, a
celebra mereu această împreună naștere. A fi recunoscător, înseamnă a fi mereu cunoscător,
mereu conștient (împreună știutor) că omul acesta m-a ajutat. Dar când omul este egoist, când
este mândru, trăiește asta ca pe o „dependență“ și cu spaima că nu știe ce pretenții va avea
celălalt de la sine de acum încolo. Spaima asta vine, de asemenea, din experiențe anterioare, în
care cei ce ne-au ajutat au avut pretenții de la noi. Și cel care așteaptă recunoștință poate să o
facă pătimaș. Poate s-o exprime ca pretenție...

R.B.: Este o reciprocitate, practic, nu mai este un gest gratuit: îl ajut pentru că țin la el.
M.S.: Exact. Și omul tinde să fie nerecunoscător pentru că vrea să fie liber... Învață să fie
nerecunoscător.

R.B.: Nu știam că învățăm lucrul acesta…

M.S.: Da…, omul din fire, așa cum l-a făcut Dumnezeu, nu este lipsit de recunoștință. Când îi
zâmbești unui copil, imediat îți zâmbește. Și după aceea, ți-ai văzut de treabă; când te întorci el
îți zâmbește din nou. De ce? Îți este recunoscător că i-ai zâmbit mai înainte. Nu știe să fie ne-
recunoscător. Învață, din păcate, din modul în care se poartă părinții cu el, din modul în care se
poartă profesorii sau învățătorii, din modul în care se poartă lumea cu el. Și zice: „Da“ ce, eu
sunt prost să-i mai mulțumesc? Că uite ce mi-a zis sau ce mi-a făcut sau ce mi-a cerut în
schimb…“. Se învață.

R.B.: Iată, așadar, că noi profesorii, adulții, părinții suntem responsabili de fapt de starea de
recunoștință.
M.S.: Da, suntem. Pentru că suntem răspunzători de fiecare cuvânt, zice Mântuitorul. Noi trebuie
să-l învățăm pe celălalt prin faptele și cuvintele noastre, fiind noi recunoscători, pentru că omul
nu poate să învețe singur. Când copilul aude în casă că zicem noi: „Doamne, Îți mulțumim, că
astăzi ne-ai ajutat să facem asta și asta!“, „Doamne, Îți mulțumesc că am amândouă picioarele!“,
„Doamne, Îți mulțumesc că am avut ce pune pe masă!“, „Doamne, Îți mulțumesc pentru
bunătățile Tale cele pământești și dă-mi-le și pe cele cerești!“, cum zicem după masa de prânz,
învață recunoștința. Noi nu facem asta și nu ne prea exprimăm recunoștința. Poate nici n-o trăim.

R.B.: N-o trăim pentru că ni se pare că sunt niște drepturi ale noastre, nici nu le percepem ca
daruri.
M.S.: Ei, bun, profund cuvânt ai spus. Da, pentru că noi nu mai primim daruri, ci ceea ce ni se
cuvine, ce avem dreptul... Noi avem drepturi. De multe ne lasă lipsiți drepturile acestea. Ce nu
mai avem ca să avem drepturi?

R.B.: Nu mai avem responsabilități?

M.S.: Da, nu mai avem datorie, nu mai avem responsabilitate. Vedeți? Noi am uitat, nu știm cine
suntem sau dacă am aflat cumva, am uitat. Uitarea aceea de care vorbim mereu. Sau neștiința,
care e păcat. Noi nu știm sau am uitat că omul este un răspuns la chemarea lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne cheamă la ființă și zice: „Vino!“. Și omul vine. Dumnezeu zice: „Să fie!“ și
făptura este. Este ca răspuns. Omul este un răspuns. Și când s-a despărțit de Dumnezeu el a
încetat să fie răspuns viu, să răspundă și cu trupul și cu fapta la întrebarea lui Dumnezeu: „Unde
ești, Adame?“. Noi nu mai spunem: „Iată-mă, Doamne!“. Acesta este un răspuns și răspunsul nu
este numai cuvântul „da“, ci și fapta pe care o presupune și care face văzut acest “da“. Când zic
„da“ eu fac tot ce presupune da-ul acesta și răspund în fața Celui care mă interpelează. Numai
așa voi simți că sunt o minune. Foarte mari probleme avem în a ne percepe pe noi înșine ca
minuni. Zice Psalmistul: „Doamne, Îți mulțumesc că sunt o făptură atât de minunată“. Și-mi zice
cineva: „Cum să fiu eu minunat? Eu mint, eu copiez la examene, fac păcate, cum să fiu
minunat?“. Da, ești minunat ca făptură, tu ești minunat. Comportamentul tău nu e minunat, dar tu
ești o minune, tu ești o valoare, și asta te face responsabil și răspunzător. Ei, dar când îți dai
seama că ai o așa răspundere, că de tine depinde să te și porți minunat, alegi să te faci că nu știi și
zici: „Eee, sunt și eu acolo un om, eee, oameni suntem!“. Asta mă devalorizează și atunci pot să-
mi permit orice. Dacă sunt o minune am o răspundere; eu răspund de ceea ce fac, de ceea ce
gândesc. Eu. Nu tu care-mi faci. E treaba ta ce-mi faci tu mie și eu când te iert te fac responsabil
de ceea ce mi-ai făcut. Și când îți mulțumesc, m-am achitat de responsabilitatea pe care o aveam
față de tine și ți-am fost recunoscător ție și lui Dumnezeu, Care ți-a dat gândul bun să-mi dai,
Care ți-a dat răbdarea să mă ajuți.
R.B.: Care este prima persoană față de care trebuie să fim recunoscători? Sau, nu trebuie, ci ar fi
firesc să-i fim recunoscători.
M.S.: Față de Cel care ne-a dăruit cel mai mult. Cine ne-a dăruit nouă cel mai mult și mai mult și
mai mult?

R.B.: Cred că știm cu toții, teoretic; practic… cam uităm…

M.S.: Da, Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dăruit viața. Părinții au acceptat să fie gazda vieții pe care
ne-a dăruit-o Dumnezeu. Orice mi-ar face mama și tata, pentru faptul că nu m-au avortat, eu
trebuie să le port recunoștință și să le sărut mâna. Faptul că nu m-au alungat în stradă… dar chiar
dacă m-au alungat în stradă și m-au dat la orfelinat, faptul că nu m-au ucis când aveam două-trei
luni în pântece, am destule motive să le fiu recunoscător. Nu? Și tot așa. Și atunci, cântărind
darurile – ce-aș fi fost eu fără să mă nasc? Ce-aș fi fost eu fără educația de acasă, fără cei șapte
ani de acasă? Îl judec pe criminal, îl judec pe mincinos, îl judec pe desfrânat, nu mă gândesc că
el n-a fost învățat să nu facă asta... nu mă gândescc ce-aș fi fost eu fără învățătura mea? Am auzit
oameni care mi-au spus: „Ce-aș fi ajuns eu dacă mama nu mă bătea când m-a prins prima dată că
am furat? De atunci nu mai fur nici măcar un bec…“, că furau de la slujbă, săracii, că nu se
găseau becuri. Zice: „Eu nu pot să iau nici un bec, pentru că m-a bătut mama, m-a legat de un
stâlp în grajd și m-a bătut cu o funie udă, că tata era în război, și m-a bătut să nu mai fur.“. Pentru
că furase bani să joace rișca. „Și, zice, când să iau și eu ceva, mă ustură pe acolo pe unde mi-a
dat. Ce aș fi ajuns eu?“ Și ajunsese om mare. Nu încurajăm bătaia, Doamne ferește, dar suntem
conștienți de darul pe care l-a primit acela prin bătaia aceea... nu-l putem judeca împreună cu cel
a cărui mamă îl trimite la furat ca să aibă ce mânca, nu?

R.B.: Practic, tot ce avem bun în noi trebuie să ne gândim că e de la cei care au avut grijă de noi.
Este important.
M.S.: Și tot ce e bun e de la Dumnezeu și tot ce e rău e făcut de mine, la sugestia celui rău.

R.B.: Am înțeles…
M.S.: Eu trebuie să-I fiu recunoscător în primul rând lui Dumnezeu și, la urma urmei, doar lui
Dumnezeu. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că i-a dat tărie mamei să nu mă avorteze, deși tata
nu știu ce făcea sau unde era; tatălui meu, că nu m-a omorât atunci când m-a prins că am făcut nu
știu ce. Recunoscător lui Dumnezeu că a lucrat prin toate, recunoscător lui Dumnezeu că am avut
pâine, deși, nici eu n-am stat degeaba. Fiind recunoscători tuturor celor care ne dau daruri, atunci
vom fi plini de Dumnezeu. Atunci când îți mulțumesc pentru ce ai făcut, uite cum te uiți la mine,
mulțumesc… viața mea e plină de tine. Iar dacă nu vreau să-ți mulțumesc, va trebui să te alung,
să te împing, să te dau afară din mine pentru că mă…

R.B.: …vă incomodez…

M.S.: Da, mă incomodezi.

R.B.: Nouă putem să ne fim recunoscători? Nouă înșine?

M.S.: Da, da, sigur. Pentru un gând bun, da. Și față de mine trebuie să fiu recunoscător. Vedeți,
că uneori ne purtăm de parcă am fi doi. Avem con-știință – con înseamnă cu, o știință despre noi
ca și când n-am fi singuri acolo înlăuntrul nostru. De fapt nici nu suntem. Și când glasul
conștiinței mele mă trezește eu trebuie să-i fiu recunoscător conștiinței mele, mie, lui Dumnezeu,
Care îmi vorbește prin mine... Dar să nu pierdem foarte mult timp cu asta: vai, îți mulțumesc,
Siluana, că mi-ai făcut așa și așa…

R.B.: Nu, dar din când în când, când nu ne prea simțim bine cu noi și poate ar trebui să ne
gândim că am făcut într-un moment ceva bun…
M.S.: Și mai mult decât atât. Ar trebui să fim recunoscători acestui trup pe care îl chinuim atâta
și pe care îl hărțuim atâta! Îl chinuim tot din neștiință! Noi nu ne cunoaștem ființa, nu ne
cunoștem sufletul. Despre trup mai avem câteva noțiuni de la anatomie, dar asta nu e cunoaștere!
Noi nu ne cunoaștem sufletul și nu știm că el are mai multe puteri, și, mai ales, nu știm mai
nimic despre puterea lui numită duh. E puterea cea mai înaltă, sau cea mai adâncă. E puterea în
care vine puterea Duhului Sfânt Care Se sălășluiește întru mine. Această putere mă pune în
legătură cu Dumnezeu și îmi aduce energia, harul de la Dumnezeu ca să lucrez toate cu El. Acest
duh al meu e de viață făcător, ca și Duhul Sfânt, pe Care Îl mărturisim că e de viață făcător și
iubitor. Și duhul meu e iubitor, spun Părinții. El duce iubirea lui Dumnezeu de la minea-duh la
sufletul psihe. Fără duhul meu, care e altoit cu energia Duhului Sfânt, mintea mea nu poate să
iubească trupul și să-i spună: băi, nu bea până ajungi în șanț! Așa că eu trebuie să-i fiu
recunoscător gândului meu bun, duhului meu, că s-a îndreptat către Dumnezeu și n-a zis: ei, las“
că n-ai să mori dacă te îmbeți odată. Că toți bărbații beau. Înțelegeți?

R.B.: Da. Spuneați că omul este un răspuns sau că așa a fost conceput să fie un răspuns la
chemarea lui Dumnezeu. Nu cumva în ziua de astăzi, omul este mai degrabă o continuă
întrebare, fără răspuns?
M.S.: Da… omul strigă, întreabă. Un părinte zicea că Dumnezeu Se uită la el și zice: „Uite,
săracul, câte întrebări Îmi pune, dar nu tace și el puțin ca să-Mi audă răspunsul!“. Nu mai vrem și
nu mai știm să ascultăm. Am pierdut ascultarea și ca auzire a Lui Dumnezeu și ca împlinire a
poruncilor Lui. De auzit, mai auzim, așa cum L-a auzit Adam când era ascuns în boscheții
Raiului. Dar nu mai înaintăm spre înțelegere și lucrare. Zicem: „Taci din gură, să-ți spun eu. Îți
spun eu că așa e, cum spun eu; taci, că-mi uit ideile.“. Și lui Dumnezeu Îi zicem la fel.

R.B.: Plus că ni se pare că suntem interesanți și foarte sofisticați, de ce să nu recunoaștem, în

momentul în care atâta căutăm și punem atâtea întrebări și atâtea probleme.
M.S.: Întrebarea e bună și de folos când îți dai seama că ai pierdut drumul și nu mai zici: „las“ că
știu eu pe unde s-o iau“, ci zici: „Da“ pe unde să o iau?“. Dar după ce am ajuns pe Cale, viața
noastră devine răpspunsul nostru în fața lui Dumnezeu: „Da, Doamne, iată, Îți mulțumesc că mi-
ai dat puterea să fiu om, cu puterea Ta m-am făcut om. Da, Doamne, Tu mi-ai dat puterea să fiu
om; iată, m-am făcut sfânt cu puterea Ta, Îți mulțumesc și Îți sunt recunoscătoare și pentru că m-
ai provocat și pentru că mi-ai dat putere.“.

R.B.: Practic, ar trebui să-I mulțumim în fiecare zi lui Dumnezeu? Și cum facem lucrul acesta?
M.S.: Simplu! Mulțumesc permanent prin chiar bucuria pe care o am că sunt. Tot bucuria că sunt
mă ajută și să nu mai „uit“. Mulțumesc prin simplul fapt că nu-mi mai iubesc viața din instinct,
din frică de moarte, ci pentru că o simt ca pe un dar. Am cunoscut o doamnă care avea casa plină
de obiecte foarte frumoase, vechi și valoroase. Și zic: „Câte lucruri frumoase aveți!“. Și zice:
„Nu sunt ale mele, asta e a bunicii mele, asta e a mătușii, asta e a mamei, asta e a soțului meu…“.
Toți erau plecați la Domnul și ea rămăsese cu obiectele, dar nu le privea ca obiecte. În ele erau
prezenți cei care le aduseseră în casă sau în viața ei. Așa ar trebui să fim și noi. Nu zicem:
„Doamne, Îți mulțumesc!“ tot timpul. Când zice cineva: „Ce frumos ai vorbit, maică!“, deodată
zic: „Dacă Dumnezeu mi-a dat har, dacă Dumnezeu mi-a dat putere, dacă m-am spovedit și m-
am împărtășit, dacă țin post și mă hrănesc și cu cuvântul Lui, Dumnezeu îmi dă. Că dacă mă
lăsați în plata mea, să vedeți ce iese…“ Această conștientizare permanentă poate fi un fel de a-I
mulțumi tot timpul lui Dumnezeu.

R.B.: Înțeleg că noi avem tot timpul nevoie de această recunoștință. Dumnezeu are și El nevoie
de recunoștința noastră?
M.S.: Nuuu, Dumnezeu nu are nici o nevoie. Dumnezeu vrea bucuria noastră! El vrea să ne
dăruiască dragostea Lui ca să ne bucurăm împreună cu El și cu bucuria Lui. El se bucură când
primim și trăim bucuria Lui. Recunoștința este semnul că noi L-am recunoscut pe El ca Persoană
iubitoare în darul Lui și nu ne-am lipit ființa de dar. N-am făcut din darul Lui un idol, ci un loc
de întâlnire de dragoste cu El. Relația aceasta de iubire este importantă, nu obiectul. Vedeți,
omul căzut, rupt de Dumnezeu, desparte obiectul, darul, de dăruitor. Eu am trăit asta pe viu. Am
un finuț pe care l-am iubit mult de tot, l-am botezat când era mititel și mă duceam în fiecare
duminică să-l văd. Îi vorbeam mult și mă iubea mult și el. Chiar unul din primele lui cuvinte a
fost: „nana“. Când mă vedea se lumina tot și zicea: „Nana, nana!“ și alerga la mine. Dar, într-o
zi, după ce m-a văzut și s-a luminat de bucurie, m-a întrebat: „Nana, ce mi-ai adus?“ și mă căuta
în geantă. Atunci am văzut și am simțit pericolul ca nana să dispară și să apară în locul ei o
poșetă. Drept pentru care nu i-am mai dus nimic.

R.B.: Și ce s-a întâmplat în continuare?

M.S.: A învățat să mă iubească pe mine, să se bucure de mine și de dragostea mea. Și i-am dus
daruri numai pe furiș și la ocazii speciale, ca Moș Crăciun...

R.B.: Este un exemplu bun pentru părinți, pentru că trebuie să recunoaștem că pe mulți dintre noi
când ajungem acasă, copilul ne caută în plasă: „Ce mi-ai adus?“. Nu contează ce este, dar trebuie
să fie ceva acolo.
M.S.: Pentru că acel ceva a devenit semnul dragostei mele. Dar dacă-i veți spune, iată, ți-am adus
„pe mine“, iată, eu am venit și abia am așteptat să vin, să te văd și să te sărut și să fim
împreună…

R.B.: Și mai departe: și să petrec timp cu tine! Aceasta ar fi important.

M.S.: Da, și să mă joc cu tine și tu să fii cu mine. Și, mai e importat un lucru: să nu-i spun „dacă
ești cuminte, îți dau“. Aceasta e o mutare a interesului pe a avea. Nu! Ci să-i spun, îți iau
bicicletă pentru că e bine să ai bicicletă când poți și e minunat să mergi cu bicicleta, dar nu ca o
recompensă. Recompensa este la tine, este bucuria pe care o ai tu când eu mă bucur împreună cu
tine când ai făcut ceva bun. Dar noi n-avem timp… nu mai avem timp, pentru că nu suntem plini
de Dumnezeu.

R.B.: Dar aceasta e și pedagogia actuală care se recomandă: învață-l pe copil că trebuie să
merite, că trebuie să se aștepte la recompensă, negativ, pozitiv, în funcție de ceea ce face…
M.S.: Cu ce recompensezi? Cu mine!

R.B.: Nu cu obiecte…
M.S.: Copilul așteaptă să zici: Bravo! Minunat! Mulțumesc! Să te vadă bucuros. Se întristează
când te vede întristat. N-așteaptă să-i dai un obiect. Eu am trăit odată o mare rușine pentru
recunoștința cuiva. Îi dădusem televizorul meu pentru că era tristă, trecea printr-un moment greu,
de singurătate, și venea adesea pe la mine și se plângea. Și i-am dat televizorul ca să scap cumva
de lacrimile ei... Iar când mi-a spus mai apoi: „Vai, nu pot uita ce-ai făcut pentru mine, cum mi-
ai dat televizorul tău când eram necăjită…“, mi-a fost atât de rușine! Nu, nu prindem adâncul
acestor fapte. Oamenii n-au nevoie de obiecte, doar se consolează cu ele. Copiii n-au nevoie de
atâtea jucării, doar încearcă să se consoleze cu ele...

R.B.: De fapt caută altceva.

M.S.: Ne caută pe noi, prezența noastră atentă și iubitoare. Altfel, or fac coleție, le aranjează
pentru a le arăta altora ca dovezi ale faptului că sunt iubiți, sau le strică, le aruncă și vor mereu
altceva, altceva... Nu se joacă și nu se bucură de ele, pentru că au nevoie de altceva. E cu totul
altfel când ne bucurăm împreună de o jucărie, când „jucăria“ este dorită. Ne jucăm împreună cu
jucăria asta. Când îl învăț pe copil să dorească o jucărie, îl învăț să fie om. Omul trebuie să-și
trăiască dorința, s-o cultive, s-o verifice cât e de adevărată, s-o lase să crească în sufletul lui ca să
nu devină consumator.

R.B.: Este binevenită discuția, pentru că se apropie încet-încet sărbătorile de iarnă și deja copiii
se uită cam ce ar trebui să le aducă Moș Nicolae, Moș Crăciun… Nu știu cât se bucură ei într-
adevăr că Se naște Iisus Hristos. Este mai importantă păpușa cutare, sau mașinuța…
M.S.: Păi, dacă pentru mine e mai importantă sărmăluța, cârnăciorul și purcelușul nu înțeleg de
ce copilul s-ar bucura de altceva. De unde să știe el că există și altă bucurie? De unde să știe,
dacă eu nu i-am vorbit decât despre cumpărături, pregătiri, despre „să facem și noi sarmale, să
tăiem porcul, să luăm brad, să facem și să luăm... că vine Crăciunul“ …

R.B.: Da, dar dacă-i arăți copilului o icoană și o păpușă sau o mașinuță, el va fi foarte interesat
de jucărie.
M.S.: E normal, normal. Ei, acum nici așa să-i punem să stea la icoană și să nu se joace, ferească
Dumnezeu!

R.B.: Nu trebuie să fim absurzi.

M.S.: Nu, el trebuie să se joace, să se bucure de jucării. Dar, această bucurie este inclusă în
semnificația și importanța Sărbătorii.

R.B.: Să fie legate…

M.S.: Da. Legat de acele daruri pe care le așteaptă copiii de Crăciun, noi trebuie să discutăm cu
copilul mult: „Ce ți-ai dori? Da“ de ce-ți dorești asta, de ce-ți trebuie? Îmm, hai să ne rugăm la
Doamne-Doamne să-i spună lui Moș Crăciun să aducă, hai să-i scriem o scrioare…“ În felul
acesa copilul devine conștient ce-și dorește și de ce. Nu va mai dori ceva pentru că are și
Bogdănel. Să nu-l lăsăm să vrea ceva din mimetism, din invidie... Apoi, să-l învățăm să-și cultive
dorința: „Hai să vedem dacă la magazin se găsește ce-ți dorești, care ți-ar plăcea…?“ „De ce-ți
place așa?“ „Pentru că îmi place albastrul!“ „Ce frumos e albastrul!“. „Bine, să ne rugăm ca
Moșul să-ți aducă ceva albastru...“, și, în felul aceasta copilul învață să aștepte împlinirea unei
dorințe. Și să aleagă. Și devine responsabil. Așa se va bucura și va ști să mulțumească. Va avea
sufletul plin de bucurie și de recunoștință, ca sentimente, și atunci va ști și să le formuleze.
R.B.: Așa este. Cum ne manifestăm recunoștința față de persoanele apropiate? Mă gândesc la
părinții noștri, la copiii noștri, la soț, la colegi, cei care sunt foarte aproape.
M.S.: E foarte simplu. De exemplu pândești un moment în care cel de lângă tine e supărat pe tine
și-i zici: „Da“ m-am săturat, că așa faci întotdeauna, nimic bun nu mi-ai dat, nu ești bun de
nimic…“. Aceasta este o modalitate frecventă de a ne exprima „recunoștința“ față de cei dragi,
nu? Și pe care o practicăm zilnic…

R.B.: O practicăm foarte des, da! Chiar de mai multe ori pe zi…
M.S.: Da. Sau, dacă nu așa, vine cel care mi-a făcut un dar și zice: „Am făcut atâtea pentru tine,
mi-am dat viața, am renunțat la asta și ți-am dat ție…“; aceasta nu e o stimulare a recunoștinței
celuilalt, pentru că acest limbaj agresiv și aceste reproșuri, dimpotrivă, ne fac să nu ne mai
exprimăm nici recunoștința pe care o avem.

În primul rând, o cale curată de exprimare a recunoștinței este să ne rugăm pentru cel care ne-a
dat ceva sau ne-a făcut un bine. Să zicem: „Doamne, Îți mulțumesc pentru o mamă ca a mea;
Doamne, Îți mulțumesc pentru soțul meu care, deși are, iată, câte defecte, are o calitate pentru
care… iar mama lui are numai defecte, dar are o singură calitate: că l-a făcut pe el și mi l-a lăsat
mie.“.

R.B.: „Măcar“ și pentru atâta lucru…

M.S.: Da, da, să-i fim recunoscătoare. Eu dacă sunt în gândul meu recunoscătoare, dacă fac un
inventar al bunurilor pe care le am… am o mămică atât de bună, am o cultură atât de vastă, am
niște ochi atât de frumoși, am un pulover atât de frumos, voi fi recunoscătoare Celui care mi-a
dat ochii, Celui care mi-a dat mintea, celui care mi-a dat puloverul, celui care m-a ajutat cu banii,
sau sunt recunoscătoare că, deși sunt atât de rea, cei din jur mă iartă și mă iubesc. Ce
recunoscătoare le sunt în momentele de conștientizare!

R.B.: E frumos că sentimentul de recunoștință ne trimite la persoane, ne întărește această rețea…

M.S.: Păi numai față de persoane putem să avem recunoștință. Să nu privim lucrurile ca pe
persoane și nici persoanele ca pe lucruri.

R.B.: Trecem dincolo de lucruri.

M.S.: Ca să putem fi recunoscători cu adevărat trebuie să mergem la Biserică. Numai în
rugăciune putem fi recunoscători și numai la Biserică ne rugăm cu adevărat. Acasă nu prea ne
vine nouă să ne rugăm: Doamne, Îți mulțumesc că ai făcut Tu cutare și cutare! Sau să fiu
recunoscător pentru ceva. În Biserică lucrează Duhul Sfânt. El a avut grijă, când a inspirat
sfintele slujbe, pentru că Sfinții au conceput slujbele în Duhul Sfânt, a avut grijă să mulțumească,
să pună rugăciuni de mulțumire, de slavă, de recunoștință. Nu mă lasă singur, cu sentimenele
mele egoiste. Aceste slujbe, aceste rugăciuni mă sensibilizează și pe mine. Atunci zic: „Doamne,
dar eu nu Ți-am mulțumit niciodată pentru asta.“. Și așa, învățăm recunoștința tot de la
Dumnezeu. Pentru asta ne-a trimis Domnul Duhul Sfânt, ca să ne învețe toate. Faceți, vă rog, o
probă: mulțumiți lui Dumnezeu acum, în clipa asta, după ce termin eu de vorbit pentru toate de
care vă bucurați și veți vedea …

R.B.: …bine…
M.S.: Da… mă iertați. Și mulțumiți pentru asta, asta și asta și mulțumiți celor din jur pentru asta,
asta, asta și o să vedem ce simte sufletul nostru, ce înseamnă recunoștința ca trăire, ca sentiment
și nu doar ca expresie, ca exprimare a ei.

R.B.: De fapt, în Cartea de rugăciuni există și o rugăciune specială de mulțumire, în cărțile care
includ rugăciuni pentru diverse trebuințe.
M.S.: Există apoi un Acatist de mulțumire – Slavă lui Dumnezeu pentru toate, un Acatist foarte
frumos scris de un Sfânt rus. Se găsește și în broșurică, separat și în Acatistiere. E atât de
frumos! Și mulțumirea se învață și sufletul înflorește când înveți să mulțumești și vezi pentru
câte poți să mulțumești: mulțumesc pentru florile care au înflorit, mulțumesc pentru zâmbetele
care…

R.B.: Dar când avem așa o zi mai proastă, măicuță, când ne întoarcem acasă și ni se întâmplă
numai rele, când ne întoarcem cu oasele rupte de oboseală…
M.S.: Atunci trebuie să facem altceva, atunci facem ce zice Psalmistul: „strigă la Domnul în ziua
necazului tău“. Sau facem ce zice Domnul: „Veniți la Mine cei osteniți și împovărați și Eu vă voi
odihni pe voi!“. Te duci puțin la icoană: „Nu mai pot, Doamne, nu mai pot, odihnește-mă!“.

R.B.: Vă întreb pentru că sunt mulți oameni care aproape că n-au ce să pună pe masă și trebuie să
mulțumească...
M.S.: Maică, eu am cunoscut o doamnă care trei ani de zile n-a avut ce să pună pe masă; acum,
mulțumim lui Dumnezeu, poate lucra și a găsit de lucru. Atunci în fiecare zi zicea: „Maica
Domnului, n-am ce să-i dau copilului de mâncare!“ și în fiecare zi primea, găsea, lucra ceva și
avea ce să-i dea de mâncare. Sau, sunt ostenită. Eu, odată, m-am prăbușit la icoană și am zis:
„Doamne, nu mai pot, ia-mă la Tine, că nu mai pot!“. Și mi-a zis, nu cu cuvinte, așa am simțit eu
în inima mea: „Las“ că vin Eu la tine.“. Și atâta mângâiere și odihnă am primit, că după ce am
plâns o jumătate de oră m-am sculat ca după o săptămână de concediu. Dar să îndrăznim să
cerem. Că zicem: „Ce, o să-mi dea Dumnezeu de mâncare?“. Da, ne dă Dumnezeu de mâncare.
„Da“, da nu-mi dă ce cer eu, nu-mi dă și mie banane…“ Ei, s-ar putea să nu-ți dea banane!

R.B.: Ăsta e riscul și supărarea… Asta pentru că foarte mulți oameni zic: „Ce, Dumnezeu nu știe
că eu am nevoie, de ce așteaptă ca eu să mă duc să-L întreb, să-L rog… de ce nu-mi dă, că știe că
am nevoie?“.
M.S.: Așa? Da“ ia să vedem: nu știi tu că vecina are o datorie mare la întreținere și că n-are pâine
pe masă? De ce nu-ți vine să te duci să-i dai ceva dacă nu zice: „Vecină, dă-mi o felie de pâine
să-i dau copilului.“? Nu te duci, nu? De ce? Pentru că te simți respinsă, ești ruptă de ea. Numai
comunicarea ne face „una“. Ce vrea Dumnezeu de la noi este să fim „una“. Înțelegeți? Or, când
Îi vorbesc lui Dumnezeu devin una cu El, trece puterea din Dumnezeu în mine, El e deja în mine
și Se oferă mie. Când zic eu Doamne știi cine zice? Duhul Sfânt zice în mine. Nimeni nu poate
să spună Domn este Iisus fără să fie Duhul acolo. De ce nu face nimic fără acest Doamne? Pentru
că îmi respectă libertatea. Numai când Îi vorbesc lui Dumnezeu activez puterea Lui, pentru că
numai atunci mă mut acolo unde este El și ies din zona în care vorbeam cu „fir-ar să fie!“. Când
mă rog la Dumnezeu, vorbesc cu Dumnezeu și sunt cu El și El e cu mine!

R.B.: Așa este, măicuță. Noi vă suntem recunoscători că ați acceptat invitația noastră…
M.S.: Doamne, eu vă sunt recunoscătoare că m-ați chemat și vă rog frumos să vă spovediți și să-I
fiți recunoscători lui Dumnezeu pentru că nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie
viu! Ia uitați, eu mereu mă întorc și sunt mereu mai vie, sper că într-o zi o să și mor, ca să mă
odihnesc! Dar să îndrăznim să-L dorim pe Dumnezeu pentru că în El și cu El avem viață și
bucurie. Fără El, oricâte am avea, nu avem bucurie!

Soluţia corectă nu stă în a câştiga o grămadă de bani, ci în organizarea creştină a vieţii

noastre

SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL CĂSĂTORIE

Bărbatul trebuie să se mulţumească cu puţin, cu cele de care este neapărată nevoie, şi să nu
se arunce la mult, fiindcă atunci va avea mai multă vreme ca să stea acasă cu nevasta şi
copilaşii.

Bărbatul trebuie să se mulţumească cu puţin, cu cele de care este neapărată nevoie, şi să nu

se arunce la mult, fiindcă atunci va avea mai multă vreme ca să stea acasă cu nevasta şi copilaşii,
să se îndeletnicească cu faptele bune, să se roage şi, îndeobşte, să petreacă în căldura şi confortul
familiei, nu să fie tot timpul încordat, încercând să câştige tot mai mult.

Cred că soluţia corectă nu stă în a câştiga o grămadă de bani, ci în organizarea creştină a vieţii
noastre, fiindcă omului i s-a zis că nu merită să îşi facă griji pentru multe, căci „un singur lucru
este de trebuinţă” (Luca 10, 41-42). (Stareţul Paisie Aghioritul)

(Cum să întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înțelepte pentru soț și soție de la sfinți și
mari duhovnici, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, p. 88)

Tu știi care este sensul vieții tale?

SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi
trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc
al vieţii, deznădăjduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi
deznădejde ce-o are mama, o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul
duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu
poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt.

Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?

Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gândească pentru ce am venit în viaţa aceasta. Aici
n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă
viaţă. Aşadar, mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo.
Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevoinţă smerită şi cu mărime de suflet, omul
înţelege sensul vieţii duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere
duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului,
nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului,
ci al vieţii – toți oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut
deloc parte de lucruri josnice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dumnezeiască să
căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demnitatea
noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.

Când omul se aranjează pe sine însuşi în viaţa cea adevărată, se bucură de toate. Se bucură
că trăieşte, se bucură că va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viaţa sa, ci se bucură că va muri şi
va merge lângă Hristos.

Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?

Se bucură pentru că vede că viaţa aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică.
Nu s-a plictisit de viaţă, dar se gândeşte: „Ce vom face? Oare nu vom pleca?”, şi se pregăteşte
pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii.

Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă sărmanele, se ostenesc pentru alţii. Studiază
psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de
pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior, dar acela îi spune: „Tu îmi spui «Bună ziua»
și mergi cu două picioare, iar eu am numai unul”. Ce să-i răspundă? Cum să-l ajute cu
psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu
nimic. Să înţeleagă că, pentru această invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viaţa cealaltă va
lua plată cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu
patru picioare, el va spune: „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce
nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună.

Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei
copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii,
deznădăjduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are
mama, o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund.
Dacă nu există mai întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât
să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. De aceea se obosesc sărmanele şi trupeşte, dar se şi
mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească,

traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București,
2011, pp. 381-383)

Primul pas spre vindecarea de patima desfrânării

SFÂNTUL CUVIOS IOAN CASIAN ROMANUL EDITORIALIȘTII
BISERICII
Curăţia este o stare a inimii la care se ajunge prin înfrânarea poftelor trupeşti şi prin
refuzarea ispitelor ce vin prin gânduri şi dorinţe. Patima desfrâului îl asaltează pe om din
tinereţe şi nu se stinge decât atunci când vor fi înfrânate celelalte vicii. De aceea, lupta
împotriva desfrânării se dă pe două fronturi, adică în trup şi în suflet.

Sfântul Ioan Casian a manifestat o preocupare deosebită faţă de virtutea castităţii şi a curăţiei,
sau a „neprihanei” cum o numeşte el. Acest lucru demonstrează interesul unui mare teolog şi
ascet pentru vindecarea uneia dintre cele mai grele şi mai răspândite patimi – desfrânarea.
Curăţia este o stare a inimii la care se ajunge prin înfrânarea poftelor trupeşti şi prin refuzarea
ispitelor ce vin prin gânduri şi dorinţe.

Având ca temelie virtutea înfrânării, creştinii păşesc pe următoarea treaptă a urcuşului spre
desăvârşire – lupta împotriva desfrânării şi dobândirea virtuţii castităţii. Patima desfrâului îl
asaltează pe om din tinereţe şi nu se stinge decât atunci când vor fi înfrânate celelalte vicii. De
aceea, lupta împotriva desfrânării se dă pe două fronturi, adică în trup şi în suflet. În acest sens,
Sfântul Ioan Casian insistă asupra faptului că pe lângă abstinenţa trupească de la săvârşirea
acestui păcat, în vederea biruirii lui avem nevoie şi de pocăinţă, de rugăciune stăruitoare, de
cercetarea Scripturii, de lecturi duhovniceşti şi de realizarea unor munci fizice. Toate aceste
eforturi spirituale au scopul de a nu lăsa mintea să cutreiere, adică să fie robită de gânduri multe
şi felurite, asfel încât nu cumva, din gând în gând, să ajungă la cugetele cele necurate ale poftelor
trupeşti.

Punctul de pornire în lupta împotriva patimilor şi pentru câştigarea virtuţilor este

smerenia

„Lecuirea acestui viciu depinde mai ales de desăvârşirea inimii din care arată cuvântul Domnului
că izvorăşte şi veninul acestei boli: «Din inimă ies: gânduri, ucideri, adultere, desfrânări,
furtişaguri, mărturisiri mincinoase» (Matei 15, 19) şi celelalte. ,Deci, în primul rând, trebuie
curăţită aceasta, de unde, precum se ştie, iese izvorul vieţii şi al morţii, după cuvântul lui
Solomon: «Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa» (Pilde 4, 23).
Carnea, fireşte, îndeplineşte hotărârea şi porunca inimii. De aceea, trebuie să ne supunem cu
cea mai mare sârguinţă cumpătării la care ne obligă posturile, ca nu cumva carnea, stârnită de
belşugul mâncărurilor, împotrivindu-se poveţelor sănătoase ale sufletului, să respingă cu semeţie
călăuza duhului.”

„Cea dintâi grijă pentru păstrarea curăţiei inimii va fi aceasta: ori de câte ori ni se va fi furişat în
gând amintirea trupului poftit, prin aţâţarea vicleană a iscusinţei diavoleşti, să ne grabim s-o
alungăm cât mai iute dinlăuntrul nostru...”

(Sfântul Ioan Casian, Virtutea curăţiei şi a castităţii – biruitoare a patimii desfrânării, Editura
Trinitas, Iaşi, 2003, pp. 3-17)

Virtutea curăției - fericire pentru căminul conjugal

SFÂNTUL CUVIOS IOAN CASIAN ROMANUL CĂSĂTORIE

Castitatea și curăția sunt expresii ale iubirii față de Dumnezeu și față de semeni. Pentru
mireni, castitatea și curăția inimi sunt virtuți sociale.
Curăția este o stare a inimii la care se ajunge prin înfrânarea poftelor trupești și prin refuzarea
ispitelor ce vin prin gânduri și dorințe. Curăția inimii este o paradigmă a desăvârșirii, ca și
castitatea, însă aceasta din urmă înseamnă o liniște neînfruntată, fiind o anticipare a vieții
veșnice. Castitatea și curăția sunt expresii ale iubirii față de Dumnezeu și față de semeni.

Pentru mireni, castitatea și curăția inimi sunt virtuți sociale, întrucât prin lucrarea și sporirea lor
crește și posibilitatea unor relații umane de dragoste adevărată, întemeiate pe această iubire
jerfitoare a castității și nu pe dorințele egoiste trupești. Astfel, în vederea căsătoriei, aceste
virtuți sunt hotărâtoare pentru fericirea căminului conjugal, pentru împlinirea celor doi în
viața aceasta, dar mai ales pentru dobândirea celei viitoare, a fericirii veșnice în Împărăția lui
Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Casian, Viața și învățătura lui, Editura Trinitas, Iași, 2002, pp. 42-43)

Taie rădăcina, ca să nu rodească fructul otrăvit

SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR, ARHIEPISCOPUL

CONSTANTINOPOLULUI CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Păzește-te de cele care sunt, sau cel puțin par, lipsite de importanță și de primejdie, ca să
nu ajungi la cele serioase și vătămătoare de suflet.

Să privească cineva, nepăsător la început, un chip frumos sau un trup bine făcut, pare ceva lipsit
de importanță. Din această privire însă, se poate naște pofta trupească, și din poftă fapta
păcătoasă.

Taie așadar rădăcina, ca să nu rodească fructul otrăvit. Păzește-te de cele care sunt, sau cel
puțin par, lipsite de importanță și de primejdie, ca să nu ajungi la cele serioase și vătămătoare de
suflet.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Traducere de Cristian Spătărelu și Daniela
Filioreanu, Editura Egumenița, p. 47)

Diferența dintre regret și pocăință

ARHIMANDRITUL PAVEL PAPADOPOULOS CUVINTE

DUHOVNICEŞTI
Pocăința nu înseamnă doar să înțelegi greșeala din trecut, ci și să începi procesul de
schimbare.

itim în Sfânta Scriptură că Iuda s-a căit: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost
osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 de arginţi, zicând: Am greşit
vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii
în templu, a plecat şi ducându-se s-a spânzurat” (Matei 27, 3-5). Nu s-a pocăit. Și exact pentru
acest motiv a ajuns la sinucidere.

Ce este regretul și care este diferența dintre regret și pocăință? Regretul este atunci când
omul înțelege greșeala lui, când înțelege că a greșit, că a păcătuit, îi pare rău pentru faptele
sau gândurile sale, în general pentru modul de viață pe care l-a avut în trecut. Acesta este
regretul. Însă aceasta nu este pocăință. Sau am putea zice că este o pocăință incompletă. De ce?

Pocăința nu înseamnă doar să înțelegi greșeala din trecut, ci și să începi procesul de

schimbare. Iuda a înțeles că a greșit, dar nu a completat pocăința sa, nu s-a schimbat, a rămas în
tristețea pe care i-a provocat-o simțământul păcatului lui, având ca rezultat împingerea sa în
deznădejde. Pocăința are, așadar, două direcții. Una către trecut, și alta către viitor. Te pocăiești
pentru greșelile trecutului și, în același timp, crezi și încerci să devii al lui Hristos. Pocăința este
o mișcare dinamică, nu e ceva static. Am făcut o greșeală și o accept. Nu! Am făcut o greșeală,
o accept și, mai mult, o depășesc. Nu rămân acolo, nu cochetez cu păcatul meu, ci-l
spovedesc, și mai mult, privesc înainte, spre viitor.

Pocăința înseamnă nu doar evitarea răului, ci și facerea binelui. Vedeți în spitale, când
merge doctorul la un pacient, îl examinează și constată boala. Pacientul nu spune nimic, nu are
niciun rost să zică. Știu că am o problemă cu stomacul meu. Știu aceasta, însă de acum va trebui
să încep procedura de vindecare. Cunoașterea problemei nu rezolvă problema însăși. Este
primul pas, însă nu ajunge. Va trebui să încercăm să rezolvăm problema, până va exista un
câștig. Așa și aici, faptul că admit că sunt iubitor de arginți este un început. Însă acest lucru nu
înseamnă pocăință. Pocăința va fi întregită atunci când voi începe să cultiv milostenia. Biserica
noastră, vedem, ne scoate în evidență atât de mult pe Sfânta Maria Egipteanca, încât unii
părinți o numesc „pocăința întruchipată”. Cu alte cuvinte, ea este persoana care a demonstrat
într-adevăr ce înseamnă să te pocăiești. Și-a recunoscut păcatul și a luat hotărârea de a se
schimba. Nu a rămas neclintită, ci a început un proces de descoperire a lui Hristos. Din păcatul
desfrânării, trece în viață feciorelnică, din asediul clienților ei, trece în asediul iubitului sufletului
ei, Hristos. S-a apropiat de Hristos, L-a dorit, și-a întors dragostea ce o avea înainte pentru
desfrânare, către Hristos, către feciorie. Observăm, așadar, că pocăința nu a fost doar pentru un
moment, ci a reprezentat o încercare continuă de descoperire a harului, a lui Hristos.

Noi însă se vede de multe ori că facem invers. Facem un păcat, îl spovedim, iar după puțin
timp iarăși cădem în el. Iar acest proces durează ani întregi. De ce? Pentru că nu avem
pocăință, ci regret. Recunoaștem că am greșit, dar de la acel punct nu începem procesul de
vindecare a greșelii.

Sfintele Paști înseamnă trecere. Iudeii serbau trecerea din robia egipteană, prin Marea Roșie, în
libertate, în pământul făgăduinței. Acum și noi serbăm Paștile. Noi însă sărbătorim ceva mai
profund și esențial, ceva ce s-a petrecut prin harul Domnului nostru Iisus Hristos. Sărbătorim
trecerea de la păcat – din întuneric, la Lumina lui Hristos.

Învierea Domnului, așadar, am putea spune că înseamnă pocăință. Învierea noastră personală este
pocăința noastră.
Sfinte Paști cu bucurie! Cu alte cuvinte, pocăință bună! Și când Paștile înseamnă pocăință pentru
noi, trecere de la întuneric la lumină, atunci ele sigur înseamnă și Înviere!

Prieteniile rele strică obiceiurile bune

SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL CREŞTEREA COPIILOR

De la o astfel de sensibilitate sufletească la ce fel de răutate poate ajunge cineva, dacă nu ia
aminte şi este atras în anturaje rele, în timp ce prieteniile bune ajută mult. Dumnezeu i-a
umplut pe oameni cu diferite harisme. Iar omul aşa cum vede strâmbătura celorlalţi, tot
astfel poate vedea şi virtutea lor şi să-i imite.

Anturajele îl influențează mult pe copil. Atunci când eram mic aveam sădită în firea mea
dragostea. Când împreună cu frații mei plecam undeva cu catârii, căutam să-i pun călare, iar pe
cel mai mic îl luam în spate. Odată, când un frate de-al meu a omorât o păsărică, m-am mâhnit
foarte mult şi l-am certat. Am luat apoi păsărica şi am îngropat-o plângând. În acea vreme mă
împrietenisem cu copii de vârsta mea. Mergeam în pădure, ne rugam, citeam Vieţile Sfinţilor şi
posteam. De la un timp însă mamele lor au început să nu-i mai lase să vină cu mine. „Nu faceţi
prietenie cu acesta, le spuneau, că o să vă chinuiască!”. Şi astfel, m-au lăsat singur. Apoi au
început să-şi bată joc de mine, să mă poreclească „călugărul” şi să-mi facă viața un chin.

Ajunsesem la un moment dat să nu mai pot suferi bătaia de joc. Atunci am spus şi eu: „Voi
merge să mă joc cu copiii mai mari”. Am început aşadar să mă împrietenesc cu acei copii. Am
găsit nişte gumă şi mi-am făcut o praştie. Mai întâi trăgeam cu praştia la o ţintă. Apoi am luat
alice şi am devenit cel mai bun țintaş. Odată am tras într-o păsărică, dar văzând-o moartă mi-am
revenit. Am aruncat şi praştia şi alicele. „Tu plângeai atunci când fratele tău a omorât o păsărică,
mi-am spus, şi l-ai certat, dar tu unde ai ajuns? Acum omori păsări, dar încet-încet vei ajunge să
ucizi şi animale”. Şi într-adevăr, dacă aş fi continuat astfel, aş fi ajuns să vânez animale şi după
aceea chiar le-aş fi jupuit.

De la o astfel de sensibilitate sufletească la ce fel de răutate poate ajunge cineva, dacă nu ia

aminte şi este atras în anturaje rele, în timp ce prieteniile bune ajută mult. Dumnezeu i-a
umplut pe oameni cu diferite harisme. Iar omul aşa cum vede strâmbătura celorlalţi, tot astfel
poate vedea şi virtutea lor şi să-i imite.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 110-
111)

Nu vă temeţi că dacă vă veţi creşte copiii cu severitate, le veţi pierde dragostea

SFÂNTUL VLADIMIR, MITROPOLITUL KIEVULUI CREŞTEREA COPIILOR

Nu vă pedepsiţi copiii decât pentru ceea ce merită pedeapsă în ochii lui Dumnezeu, pentru
ceea ce este păcat înaintea Lui – şi dimpotrivă, nu lăsaţi niciodată nepedepsit copilul atunci
când el încalcă o poruncă a lui Dumnezeu cu bună ştiinţă şi fără a fi silit.
Incorect şi nechibzuit procedează părinţii şi atunci când, după ce l-au pedepsit pe copil, încep
îndată să-l alinte, dându-i să înţeleagă că le pare rău şi oarecum se căiesc fiindcă l-au pedepsit.
Dimpotrivă: copilul pedepsit trebuie alintat când dovedeşte căinţă pentru fapta sa şi dorinţă
sinceră de a se îndrepta. Deci, părinţi creştini, folosiţi-vă (cu discernământ) dreptul de a vă
pedepsi copiii…

Nu vă pedepsiţi copiii decât pentru ceea ce merită pedeapsă în ochii lui Dumnezeu, pentru ceea
ce este păcat înaintea Lui – şi dimpotrivă, nu lăsaţi niciodată nepedepsit copilul atunci când el
încalcă o poruncă a lui Dumnezeu cu bună ştiinţă şi fără a fi silit. Pedepsindu-vă copiii, să fiţi
însă călăuziţi numai de dragoste şi niciodată să nu uitaţi că singurul scop al pedepsirii
trebuie să fie îndreptarea lor. Nu vă temeţi că dacă vă veţi creşte copiii cu severitate,
pedepsindu-i nu rareori, ei se vor răci faţă de voi şi le veţi pierde dragostea. Nu, fiindcă
experienţa arată cu totul altceva: copiii voştri vă vor fi recunoscători pentru faptul că i-aţi
ţinut în frâu şi prin buna educaţie pe care le-aţi dat-o aţi pus temelie trainică binelui lor
vremelnic şi celui veşnic, mântuirii lor.

(Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educaţie, Editura Sophia, Bucureşti, 2006,
pp. 187-188)

Un gând curat, bun, are putere mai mare decât orice nevoință

SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL CITATE ORTODOXE

Oamenii care spun adevărul la început par nişte slăbănogi, dar mai târziu devin cei mai
tari

ARHIMANDRITUL PAULIN LECCA CITATE ORTODOXE

Oamenii care spun adevărul care nu se mint pe ei înşişi şi nici pe alţii nu-i mint, la început par
nişte slăbănogi, dar mai târziu devin cei mai tari.

La ce pericole ne supunem când refuzăm să facem ascultare

ARHIMANDRITUL PAULIN LECCA CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Vieţile Sfinţilor ne arată că aceşti oameni extraordinari s-au născut cu o inimă atât de
curată şi cu o minte atât de nepătimaşă, încât ei erau conduşi de Duhul Sfânt aşa cum e
condusă o corabie cu pânze de un vânt pricinic.

Ascultarea curat sufletească o fac numai oamenii extraordinari şi în împrejurări excepţionale.

Vieţile Sfinţilor ne arată că aceşti oameni s-au născut cu o inimă atât de curată şi cu o minte atât
de nepătimaşă, încât ei erau conduşi de Duhul Sfânt aşa cum e condusă o corabie cu pânze de un
vânt pricinic. Ei erau sensibili la cea mai mică adiere a Sfântului Duh şi executau întocmai
cele ce primeau în momentele lor de inspiraţie divină.
Şi apoi, această inspiraţie şi această ascultare se săvârşea în cazuri excepţionale – de pildă, când
Sfânta Maria Egipteanca, în pustia de dincolo de Iordan, nu găsea nicio fiinţă omenească şi cu
atât mai puţin un duhovnic iscusit. Şi aşa cum un pustnic, în lipsă de duhovnic, s-a spovedit în
faţa unui mărăcine – deşi într-o viaţă de obşte n-ar fi putut face acest lucru –, tot astfel, Sfânta
Maria Egipteanca n-ar fi avut dreptul să rămână fară un duhovnic dacă s-ar fi nevoit într-o
mănăstire. Căci în caz contrar, ne-ar paşte în primul rând primejdia asupra căreia ne previne
Sfântul Apostol Petru când ne zice: „Mai înainte de toate trebuie să ştiţi că nicio prorocire a
Scripturii nu se tâlcuieşte după cum îl taie capul pe fiecare, pentru că niciodată prorocia nu s-
a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul
Sfânt” şi, în al doilea rând, ne-ar urmări primejdia asupra căreia ne previne Sfântul Antonie cel
Mare, care spune că „răul cel mai mare este a te împotrivi voii lui Dumnezeu şi a-ţi satisface
poftele tale”. Prima primejdie ne duce la erezie, iar a doua, la răzvrătire.

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București,
2003, pp. 97-98)

Lăcomia pântecelui este legată de toate celelalte patimi

IEROSCHIMONAHUL GABRIEL BUNGE CUVINTE DUHOVNICEŞTI

În felul în care o flacără mistuie pădurea, tot aşa flămânzirea stinge nălucirile ruşinoase.

Deşi Evagrie nu analizează nicăieri în mod sistematic trimiterile încrucişate dintre diferitele
patimi, e uşor de înţeles din scrierile sale că nebunia/ lăcomia pântecelui (gastrimargia) e într-
o relaţie directă sau indirectă cu toate celelalte şapte patimi. În mod constant se vorbeşte de
legătura cu desfrânarea, ca în textul citat anterior. La fel şi în textele următoare:

„Duhul desfrânării se află în trupurile neînfrânate, duhul cuviinţei în sufletele înfrânate” (Cf.

Ieșirea 17, 8-16; Deuteronomul 25,17-19).

„Să nu-ţi fie milă de trupul care se plânge de lipsă de vlagă, nici nu-l îngrăşa cu mâncăruri
scumpe. Căci dacă îi revine vigoarea, se va ridica iarăşi împotriva ta, şi va pune în mişcare
împotriva ta un război neîmpăcat, până ce va duce în robie sufletul tău şi te va preda rob patimii
desfrânării.”

Adeseori Avva Evagrie pune în legătură nebunia/ lăcomia pântecelui (gastrimargia) cu

fantasmele nocturne, cu visele necurate sau alte lucruri mai grave: „Nu da hrană multă trupului
tău şi nu vei vedea în somn năluciri/ imaginaţii rele, căci în felul în care o flacără mistuie
pădurea, tot aşa flămânzirea stinge nălucirile ruşinoase”.

Nebunia/ lăcomia pântecelui (gastrimargia) duce însă şi la iubirea de arginţi: „Iubirea de

arginţi ne sugerează o bătrâneţe lungă, neputinţa mâinilor la lucru, înfometările viitoare şi bolile
ce se pot întâmpla, amărăciunile sărăciei şi cât de ruşinos este să primim de la alţii cele de care
avem nevoie”.
Dar şi mânia, cea de-a treia patimă generică, este prezentată de Evagrie în legătură cu nebunia/
lăcomia pântecelui, la fel ca şi întristarea. Motivele sunt la îndemână. Legătura secretă între
slava deşartă şi aroganţă, pe de o parte, şi lăcomia pântecelui, pe de altă parte, apare mai ales în
textele deja citate, în care Avva Evagrie analizează răsturnarea paradoxală a celei din urmă într-
un post excesiv.

În alte părţi se mai spune: „Gândurilor slavei deşarte, care se sârguiesc ca prin posomorală să
facă arătat postul nostru, astfel încât, dezlegată şi eliberată de gândurile lăcomiei pântecelui,
mintea să fie legată şi ţinută de gândul slavei deşarte; lucru pe care necuraţii demoni se luptă să-l
facă pentru ca mintea să nu poată sta în picioare şi să-şi înalţe privirea spre Dumnezeu ridicându-
se mai presus de gânduri: «Când postiţi, nu fiţi posomorâţi ca făţarnicii; că ei îşi mânjesc feţele
ca să le arate oamenilor că ţin post; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor»”. (...)

În sfârşit, întrucât akedia, temuta plictiseală, trece drept punctul final şi de concentrare al tuturor
patimilor, este de înţeles şi această legătură. Lucrurile stau, aşadar, efectiv aşa cum precizează
odată laconic Avva Evagrie într-un limbaj simbolico-biblic: „Cine s-a făcut stăpân peste falcă i-a
nimicit pe cei de neam străin şi şi-a rupt uşor lanţurile mâinilor”, „Nimicirea fălcii a născut izvor
de apă, iar lăcomia pântecelui desfiinţată a născut contemplarea practică”.

Aceste maxime pitoreşti se referă la Samson care, găsind odată o falcă de măgar, „a ridicat-o” şi,
eliberat din „lanţurile” sale (adică de patimi), a culcat la pământ o mie de filisteni, simbol al
„celor de altă seminţie” (adică ai demonilor), care ocupaseră „pământul
făgăduinţei” (cunoaşterea lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale). Locul de unde a ridicat falca de
măgar l-a numit apoi „ridicarea fălcii” (anairesis siagonos), fiindcă aşa traduce Septuaginta
evreiescul Ramath Lehi. La rugămintea lui Samson, Dumnezeu a făcut ca din acel loc să
ţâşnească pentru cei însetaţi un izvor de apă (simbol al cunoaşterii) (cf. Judecători 15,15-19), în
treacăt fie spus, acest pasaj oferă un exemplu edificator asupra felului în care Părinţii înţelegeau
să citească un text, peste care cititorul modern trece repede văzând în el doar o relatare istorică.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – ştiinţa și învăţătura

Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit, plecând de la scrierile Avvei Evagrie Ponticul,
traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 78-81)

Postirea să-ţi fie cât îţi stă în putere înaintea Domnului

IEROSCHIMONAHUL GABRIEL BUNGE CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Concret această stăpânire de sine se exprimă prin reţinerea de sine de la tot ceea ce ne-ar
putea smulge această stăpânire, cum sunt şi poftele stomacului. Mijlocul folosit în acest
scop este în general limitarea nevoilor, măsura în toate.

Mai întâi un cuvânt despre sensul noţiunii de enkrateia tradusă în aceste pagini prin „înfrânare”.
Avem de-a face aici cu una din acele noţiuni filozofice tehnice, care în vocabularul primilor
monahi cuprind o multitudine de aspecte şi de aceea cel mai bine ar fi să rămână netraduse.
Verbul krateo, care stă la rădăcina sa, în seamnă a stăpâni, a învinge, a ţine tare etc. Enkrateia
este astfel în general domnia asupra noastră înşine, stăpânirea de sine care poate fi dobândită
prin biruirea de sine şi prin „reţinerea de sine”. Concret această stăpânire de sine se exprimă prin
reţinerea de sine de la tot ceea ce ne-ar putea smulge această stăpânire, cum sunt şi poftele
stomacului. Mijlocul folosit în acest scop este în general limitarea nevoilor, măsura în toate, cu
alte cuvinte postirea. Cum anume se leagă între ele toate aceste elemente o spune următoarea
maximă:

„Neînfrânarea de la mâncăruri o taie postitul, iar neînfrânarea de la desfrânare o stârpeşte

stăpânirea de sine unită cu rugăciunea”.

Înfrânarea şi postirea trebuie să fie „cumpănite şi mă surate”, aşa cum învăţa avva Macarie. De
aceea avva Evagrie scrie la modul general: „Postirea să-ţi fie cât îţi stă în putere înaintea
Domnului”.

Pentru monahii egipteni aceasta însemna concret „de seara până seara”, întrucât ei mâncau doar
o dată pe zi, şi anume după ora 15, când soarele începea să se plece spre apus.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – ştiinţa și învăţătura

Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul,
traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 94-95)

Iertarea este cea mai înaltă formă de iubire

MAICA SILUANA VLAD CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Iertarea este cea mai înaltă formă de iubire, este iubirea lui Dumnezeu făcută accesibilă
nouă.

Pentru lumea în care slujesc eu, lumea din afara mănăstirii, singura formă de iubire pe care o pot
recomanda este iertarea. Iertarea este cea mai înaltă formă de iubire, este iubirea lui Dumnezeu
făcută accesibilă nouă. Dumnezeu, iubindu-ne, ne iartă şi ne vindecă. Dându-ne nouă poruncă să
ne iubim, ne dă poruncă să ne iertăm unul pe altul. Dacă de dimineaţa şi până seara am sta la
pândă, ce să iertăm aproapelui nostru, am adormi cu bucurie în braţele Domnului, că salteaua, de
multe ori, este poala Lui, sunt braţele părinteşti care te leagănă, îţi leagănă osteneala, îţi leagănă
truda, şi te ajută ca a doua zi dimineaţa să-ţi iei crucea şi să mergi din nou la El. Dar numai dacă
vom ierta. 

(Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul bucuriei, volumul II, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 19)

Învățați-vă copiii să-și păstreze curăția înainte

de căsătorie
SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR, ARHIEPISCOPUL CONSTANTINOPOLULUI
CREŞTEREA COPIILOR
Dacă sunteţi părinţi, înainte de vremea
căsătoriei să-i înfrânaţi pe copiii voştri cu
poveţe, cu făgăduieli, cu frică, cu orice mijloc
posibil. Şi atunci când vor creşte, să nu amânaţi
căsătoria lor.
Cu toţii ştim că la tineri pofta trupească este puternică şi stăruitoare. Aşadar dacă sunteţi
părinţi, înainte de vremea căsătoriei să-i înfrânaţi pe copiii voştri cu poveţe, cu făgăduieli, cu
frică, cu orice mijloc posibil. Şi atunci când vor creşte, să nu amânaţi căsătoria lor. Nu lăsați anii
să treacă. Chiar și înainte ca fiul vostru să meargă în armată, chiar înainte de a se împlini
profesional, îngrijiți-vă să se însoare. Căci atunci când știe că nu va întârzia să se afle împreună
cu mireasa lui, flacăra trupului se va potoli. Însă dacă vede că voi faceți ca nunta să întârzie,
așteptând să strângă bani, va deznădăjdui și va aluneca în desfrâu.

Să vă îngrijiţi, rogu-vă, mai întâi de sufletele copiilor voştri. Dacă fiul vostru se apropie
neprihănit de mireasă, atunci bucuria va fi împreunată cu binecuvântarea şi cu frica de
Dumnezeu, atunci căsătoria va fi într-adevăr vrednică de cinste, de vreme ce va uni suflete
curate şi nepângărite. Atunci soţii vor avea în viaţa lor de obşte armonie, pace şi înţelegere. Însă
dacă tânărul înainte de căsătoria lui a obişnuit să trăiască în necurăţie şi desfrâu, la fel va face şi
în căsnicie. Pentru o perioadă scurtă de timp va fi mulţumit de soţia lui. Dar grabnic se va
întoarce la lucrurile de dinainte, la vorbe porcoase, la glume viclene, la fapte de desfrâu pe care
nu-mi este îngăduit să le descriu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela
Filioreanu, Editura Egumenița, p. 38)

Cum urmăm Maicii Domnului?

PĂRINTELE CONSTANTIN GALERIU CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Dumnezeiescul dor să ardă în voi ca, pe de o

parte, să ardă pofta trupească cea veche, şi pe de
alta, să lumineze, să aprindă în voi
dumnezeiescul dor de a lua chip în voi Hristos.
Aşa a cugetat Sfântul Grigorie la Maica Domnului şi la această taină a tainelor, cum întru ea S-
a odrăslit mai presus de fire Fiul lui Dumnezeu, cum îi făgăduise prin Arhanghelul Gavriil:
„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! Vei lua în pântece şi vei naşte Fiu...”.
Atunci Maica Domnului a zis: „De unde mie aceasta, de vreme ce eu de bărbat nu ştiu?”. „Duhul
Sfânt va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 28-35) – și de aici
Sfântul Grigorie Palama tâlcuieşte: „Atunci – şi cu luare aminte să fim – în Preacurata Fecioară
nu firea veche (nu dorinţa trupească) a lucrat, ci Duhul Sfânt. Mişcarea Duhului Sfânt, nu
presiunea simţurilor. Înţelegem taina”.

Dumnezeiescul dor al inimii de a Se întrupa Fiul lui Dumnezeu a lucrat în Fecioară. Aşa S-a
întrupat Fiul lui Dumnezeu. Pentru care dumnezeiescul Pavel spune: „O, copilaşii mei, pentru
voi îndur din nou dureri ca de naştere, până ce va lua Hristos chip în voi!” (Galateni 4, 19). Când
nişte măicuţe dintr-o mănăstire întrebau pe un părinte duhovnicesc: „Ce să facem ca să urmăm şi
noi într-un fel Maicii Domnului?”, aşa le-a îndemnat acel părinte, ca şi Grigorie Palama:
„Dumnezeiescul dor să ardă în voi ca, pe de o parte, să ardă pofta trupească cea veche, şi pe de
alta, să lumineze, să aprindă în voi dumnezeiescul dor de a lua chip în voi Hristos; aşa cum și
prin Botez se odrăslesc, prin Mir se întăresc simţurile noastre, prin împărtăşanie ne unim cu Trup
şi Sânge”.

(10 predici ale Părintelui Galeriu, la 10 ani de la mutarea sa la cer, ediţie îngrijită de Răzvan
Codrescu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013, pp. 23-24)

Cum pot unii oameni să ierte totul?

SFÂNTUL DIADOH, EPISCOPUL FOTICEII EDITORIALIȘTII BISERICII

În sufletul care stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă
vreo supărare, totuşi legătura dragostei nu se desface dintr-însul.

Când începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească şi pe
aproapele întru simţirea Duhului. Şi aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele
Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte uşor când se găseşte o cât de mică pricină,
pentru că nu a fost legată cu simţirea Duhului.

Dar în sufletul care stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă
vreo supărare, totuşi legătura dragostei nu se desface dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine
însuşi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndată revine la starea cea bună şi cu multă
bucurie primeşte dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărât sau păgubit mult de către acela,
pentru că acest suflet topeşte în dulceaţa lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă.
(Sfântul Diadoh al Foticeii)
Deosebirea între lucrările Duhului Sfânt și lucrările întunericului

SFÂNTUL CUVIOS SERAFIM DE SAROV CUVINTE DUHOVNICEŞTI

Harul Sfântului Duh, dăruit nouă la Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, fără să ţină seama de căderea oamenilor în păcate şi nici de întunericul din jurul
sufletului nostru, luminează în inimă cu lumina dumnezeiască a nepreţuitelor merite ale
Domnului Hristos.

În ce anume constă deosebirea între lucrările Duhului Sfânt – Care prin mijlocirea Sfintelor
Taine Se sălăşluieşte în inimile celor ce cred în Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos – şi lucrările întunericului păcatului, care lucrează hoţeşte prin îmboldirea şi aţâţarea
satanicească?

Duhul lui Dumnezeu ne aminteşte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi lucrează
una cu El, totdeauna la fel, umplând de bucurie inimile noastre şi îndreptând paşii noştri
pe calea păcii; iar duhul cel viclean, satanic, totdeauna unelteşte împotriva lui Hristos şi
lucrările lui în noi sunt răzvrătitoare, aspre şi pline de poftă trupească, de pofta ochilor şi
de trufia vieţii pământeşti.  Amin, amin zic vouă, tot cel viu şi credincios Mie, nu va muri în
veac! – cel ce a câştigat harul Sfântului Duh pentru dreapta sa credinţă în Hristos, chiar dacă s-ar
întâmpla să şi moară sufleteşte, din cauza vreunui păcat oarecare, săvârşit din neputinţa firii
omeneşti, totuşi, nu va muri pentru veşnicie, ci va fi înviat cu harul Domnului nostru Iisus
Hristos, Cel ce ridică păcatul lumii şi dăruieşte har peste har. Despre acest har care a fost arătat
întregii lumi şi neamului nostru omenesc în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, s-a şi spus în
Evanghelie: în Acela era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor şi adaugă: Şi lumina întru întuneric
luminează şi întunericul n-a cuprins-o. Asta însemnă că harul Sfântului Duh, dăruit nouă la
Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, fără să ţină seama de căderea oamenilor
în păcate şi nici de întunericul din jurul sufletului nostru, luminează în inimă cu lumina
dumnezeiască a nepreţuitelor merite ale Domnului Hristos.

Şi această lumină a lui Hristos, când păcătosul este încă nepocăit, strigă către Tatăl: „Avva,
Părinte, nu Te mânia până în sfârşit asupra acestei neîntoarceri”, iar mai pe urmă, după
întoarcerea păcătosului în calea pocăinţei, şterge cu desăvârşire din amintire, chiar şi
urmele călcărilor de poruncă săvârşite, îmbrăcând pe cel ce era mai înainte păcătos, din
nou în haina nestricăciunii, ţesută din firele harului Duhului Sfânt, despre a cărui dobândire,
ca scop al vieţii creştine, vorbesc eu de atâta vreme dragostei tale.

(Sfântul Serafim de Sarov, Viața, nevoințele și învățăturile, Editura Mănăstirea Sihăstria, p.

350-351)

Jurnalul stărilor sufletești ne ajută să creștem duhovnicește

SFÂNTUL CUVIOS EFREM SIRUL EDITORIALIȘTII BISERICII

În fiecare zi, seara şi dimineaţa, cu dinadinsul ia seama şi, în fiecare seară, intrând în inima
ta, socoteşte şi zi în tine: „Oare nu am întărâtat în ceva pe Dumnezeu? Oare nu am vorbit
vreun cuvânt deşert? Oare nu am defăimat? Oare nu am întărâtat pe fratele meu?
Oare am vorbit de rău pe cineva?”.

Neguţători duhovniceşti suntem, fraţilor, şi ne asemănăm neguţătorilor lumeşti. Neguţătorul îşi

socoteşte în fiecare zi câştigul şi paguba şi, de s-a păgubit, se sârguieşte şi se îngrijeşte cum
iarăşi să împlinească.

Aşa şi tu, iubite, în fiecare zi, seara şi dimineaţa, cu dinadinsul ia seama şi, în fiecare seară,
intrând în inima ta, socoteşte şi zi în tine: „Oare nu am întărâtat în ceva pe Dumnezeu? Oare nu
am vorbit vreun cuvânt deşert? Oare nu am defăimat? Oare nu am întărâtat pe fratele meu?
Oare am vorbit de rău pe cineva? Oare nu cumva cântând cu gura, cu mintea m-am gândit la
lume? Oare nu mi-a venit poftă trupească şi cu dulceaţă am primit-o? Oare nu m-am biruit cu
grijile pământeşti?”.

De te-ai păgubit cu acestea, sârguieşte-te să le învingi. Suspină, plângi, ca să nu cazi iarăşi în ele!
Dimineaţa, iarăşi cugetă şi zi: „Oare cum a trecut noaptea aceasta? Oare am câştigat în ea
neguţătoria mea? Oare a privegheat mintea mea împreună cu trupul? Oare au lăcrimat ochii mei?
Oare nu m-am biruit de somn la plecarea genunchilor? Oare nu mi-au venit gânduri viclene şi cu
dulceaţă am cugetat la ele?”.

Dacă te-ai biruit în acestea, sârguieşte a te vindeca şi pune-ţi străjer în inima ta, ca să nu mai
pătimeşti aceleaşi.

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături, volumul I, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p.
142)