Puterea este dată de însăși razele câmpului iubirii care radiază înspre

Existență. Când Puterea este experimentată, asta înseamnă că iubirea

este foarte puțin blocată în expresie, și poate astfel susține cu razele ei,
manifestarea armoniei și frumosului. 

Forța în schimb, nu este tot una cu puterea. Dacă Puterea vine din
iubire, forța apare atunci când iubirea este blocată în expresie. Puterea
este o caracteristică a Sinelui pe când forța este o caracteristică
a sinelui. Puterea este o caracteristică și energie care reprezintă o
reflexie a esenței Conștiinței. Pe când forța este o caracteristică a
îndepărtării de esență, a cufundării în visare și a confudării cu sinele
individual. 

Atunci când Puterea este prezentă, lucrurile se rezolvă de la Sine. Când

se încearcă rezolvarea a ceva prin forță, atunci este prezentă iluzia
individualității și cantități enorme de efort se cer a fi investite în speranța
obținerii unui rezultat. 

A experimenta Puterea înseamnă a curge împreună cu Viața. Pe când a

trăi experimentând forța înseamnă a opune rezistență Vieții. 

Societatea a ajuns să considere sinonime Puterea și forța, dar ele nu

sunt deloc același lucru. Tocmai din faptul că Puterea este considerată
sinonimă cu forța derivă confundarea aparenței cu esența. Esența este
de fiecare dată iubirea. Aparența, indiferent de natura ei, este o mască
iluzorie pe care ego-ul o poartă pentru a putea simula iubirea, având loc
de fapt o îndepărtare de esența acestei energii a iubirii. 

Limba română are darul de a surprinde destul de corect diferența dintre

Putere și forță. Una este a se spune despre cineva că: „E un om
puternic” și cu totul altceva a se spune că: „Am fost pus cu forța să fac
lucrul respectiv”. 

Puterea sau forța reflectă și dacă perspectiva este una în tandem cu

liniarul sau non-liniarul. Puterea tinde să aibă caracteristici de
omnisciență, omnipotență și omniprezență fiindcă sursa ei este însăși
iubirea. Pe când forța tinde să aibă caracteristici de dualitate, cauzalitate
și temporalitate. Forța reflectă limitare. Și asta pentru că dualitatea,
cauzalitatea și temporalitatea sunt limitări. Pe când Puterea reflectă
nemărginire. 
În paragrafele care urmează se vor scrie câteva rânduri despre cele trei
limitări enumerate mai sus. Și asta pentru că acceptarea acestor limitări
drept iluzii, susține saltul sau tranziția dinspre amăgirea forței spre
Puterea adevărului. 

1. Dualitatea este o iluzie. Poate cea mai mare a acestui plan. Iluzia
dualității face să pară că atunci când se vorbește despre Putere și
forță de exemplu, vorbim de două energii distincte. La fel și atunci
când vorbim despre bine sau rău, sau despre lumină și întuneric. În
realitate, pentru toate aceste situații în care lucrurile par că se
împart în două, de fapt se vorbește despre una și aceeași variabilă.
Forța nu este opusul Puterii ci reflectă absența Puterii. Sau altfel
spus, numim forță ceea ce se experimentează când Puterii i se
pune pumnul în gură și este blocată în expresie. La bine și rău, tot
despre o singură variabilă vorbim. Iar aceasta este binele ca fațetă
a iubirii. Ceea ce primește eticheta de rău este situația în care
binele este blocat în expresie. Întunericul nu este o energie
distinctă față de lumină. Ci este pur și simplu o etichetă verbală
atribuită absenței luminii. În întreaga Viață, se vorbește de fapt
despre absența sau prezența a unei aceleași forme de energie.
Mintea a uitat însă că folosește doar o etichetă care indică înspre o
absență, și a ajuns să considere absența prezență. Și așa se naște
dualitatea. Când absența nu mai este considerată Prezență, atunci
iluzia dualității poate fi transcensă. 
2. Cauzalitatea este și ea o iluzie. Cititorul este invitat să își
imagineze că privește un album plin cu poze. Mai întâi privește
înspre fotografia A, iar mai apoi privește înspre fotografia B. Se
poate spune că privitul înspre fotografia A, a cauzat privitul înspre
fotografia B? Nu. Mai degrabă a avut loc o mutare a atenției.
Fotografia A exista deja. Fotografia B exista deja. Fotografia A nu a
cauzat apariția fotografiei B în album. Ci a avut loc o progresie a
atenției. Exact la fel e și în viață. Totul există deja și a fost creat de
către Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este însăși sursa creației.
Conștiința nu face altceva decât să își mute atenția de pe un
potențial pe altul. Dar această „mutare a atenției” nu este
cauzalitate, ci este pur și simplu progresie în Creație, printre
potențialități. Conștiința privește non-liniar și atemporal în albumul
cu poze al Universului, album cu poze ce se găsesc în vid. A, nu
cauzează B, fiindcă A și B există deja simultan și au existat
dintotdeauna fiindcă timpul liniar este o iluzie, fapt ce ne conduce la
punctul…
3. Timpul liniar este și el o iluzie. De fapt nu există decât acum.
Fiindcă totul are loc în simultaneitate. Nimeni nu creează nimic nou
 într-un proces liniar. Ci progresiv, aspecte ale deja-creatului apar în
Existență și devin actuale. Rând pe rând, Conștiința observă
aspecte în număr infinit din vidul care conține Totul. Mintea tinde să
refuze și să se cufunde în continuare atât în iluzia timpului liniar cât
și în iluzia cauzalității fiindcă simte că nu este logic și că o lume fără
cauzalitate și logică devine imposibil de suportat. Din fericire, chiar
și știința modernă prin ramura cuantică tinde să confirme deja toate
iluziile aferente dualității. Odată cu confirmarea științifică, poate îi
va fi mai ușor și minții să accepte non-liniaritatea Iubirii și Puterii,
care ne-a fost sugerată de maeștrii tuturor veacurilor dar de care
am tot fugit ascunzându-ne printre iluziile și zidurile minții. 

Când iubirea este prezentă, puterea este prezentă. Când iubirea este
blocată în expresie, își face apariția forța. Forța crede în dualitate,
cauzalitate și timp liniar, pe când Puterea este pur și simplu dincolo de
acestea, asemeni unei caracteristici a iubirii însăși. 

Intenția din spatele textului care tocmai a fost parcurs este aceea de a
aduce mai multă claritate și de a apropia mai mult de adevăr care este
tot una cu iubirea. Deschiderea înspre cele citite mai sus reprezintă
nimic altceva decât o deschiderea înspre Putere, Putere care vine din
iubire. Iubește și fii puternic!

1. DUALITATEA
Arma dualității este foarte ușor de folosit fiindcă oricum majoritatea
oamenilor sunt prinși în iluzia dualității. Așa că este cel mai simplu. Dacă
iluzia dualității este deja încetățenită, antrenată și cizelată, este cel mai
ușor pentru ego să o folosească.

Sunt astfel aduse imediat în discuție cele mai abominabile fapte și acțiuni
care apar în existență, iar mai apoi ego-ul întreabă: "Ei, cum sunt violurile,
crimele, furturile, drogurile și altele precum acestea, sunt bune, nu?".
Bunul simț va răspunde într-un mod cât se poate de corect: "Păi nu sunt
bune, sunt rele". La care din partea ego-ului va veni afirmația: "Deci vezi
că binele și răul există?".

Logic, acest raționament este corect și nimeni nu își propune să

contrazică asta. Singurul aspect relevant este acela că la trăirea non-
dualității sau la perceperea dualității drept o iluzie a planului în care ne
aflăm, nu se ajunge logic. Mintea este în sine o unealtă duală. Deci
mintea nu îți va arăta niciodată non-dualitatea. Este necesară o
deschidere spre a afla ce se află dincolo de minte, moment în care non-
dualitatea, în ciuda ilogicii care o caracterizează, devine clară.

Ceea ce refuză mintea și ego-ul cu orice preț este acceptarea faptului că

există o singură variabilă a luminii Conștiinței, lumină care este iubirea, și
lumină care animă întreaga existență.

Ceea ce refuză mintea și ego-ul să accepte este că atunci când vorbim de

căldură și frig, de fapt vorbim de o aceeași variabilă care este căldura și
care este mai mult sau puțin prezentă. Nu sunt două variabile, ci una. Din
minte, situației în care căldura este foarte puțin prezentă, i se atribuie
eticheta de frig. Asta nu înseamnă însă că frigul ar fi ceva. Frigul este
doar o etichetă prin care numim într-un fel absența singurei variabile care
este căldura. Nu există frig și cald, există doar diverse intensități de cald.

Ceea ce refuză mintea și ego-ul să accepte este că atunci când vorbim de

iubire și frică, de fapt vorbim de o aceeași variabilă care este iubirea și
care este mai mult sau mai puțin prezentă. Iubirea nu poate să nu fie
deloc prezentă într-o situație fiindcă totul izvorăște în această existență
din iubirea infinită a lui Dumnezeu.

Din minte însă, situației în care iubirea este foarte puțin prezentă, i se
atribuie eticheta de frică sau ură. Asta nu înseamnă însă că frica sau ura
ar fi ceva. Frica este doar o etichetă prin care numim într-un fel
absența(sau prezența într-o cantitate foarte mică) singurei variabile care
este iubirea. Nu există iubire și frică, există doar diverse intensități de
iubire.
Ceea ce refuză mintea și ego-ul să accepte este că atunci când vorbim de
apă lichidă, gheață sau vapori, nu vorbim despre 3 substanțe diferite.

Vorbim de o aceeași substanță care este apa și care este regăsită în

diverse stări. Dacă nu se pătrunde dincolo de prima impresie, s-ar putea
spune că gheața e gheață și apa lichidă e apă lichidă. Nu au cum să fie
același lucru. Ba chiar se poate crea o iluzie a faptului că gheața și apa
lichidă sunt opuse.

De fapt e aceeași substanță, care este apa, și care poate fi regăsită în

două sau mai multe stări.

Ceva asemănător se întâmplă și în experiența de viață. În realitate există

o singură variabilă care este iubirea și care poate fi regăsită în diverse
stări și intensități în Existență. Mintea și ego-ul, pentru a putea perpetua
iluzia și suferința creează iluzia opușilor. Dacă există însă o minimă
deschidere înspre acceptarea faptului că gheața nu este opusă apei
lichide, ci că e de fapt aceeași substanță în două ipostaze, atunci iluzia
dualității poate fi slăbită semnificativ.

Dualitatea este însă un obstacol fundamental în transcenderea ego-ului.

Odată conștientizată drept obstacol, se poate trece mai ușor de iluzia pe
care o sugerează. Iar odată ce se cedează iluzia dualității sau măcar
intervine o deschidere spre a accepta că lucrurile nu sunt chiar așa cum
par la prima vedere, temelia iluziei ego-ului se va destabiliza măcar puțin.

Și cum orice "muncă spirituală" nu înseamnă altceva decât transcenderea

ego-ului, va interveni o apropiere suplimentară de adevăr și iubire.

Ego-ul va continua totuși să folosească dualitatea asemeni unei arme

împotriva adevărului. Deschiderea spre non-dualitate este de fiecare dată
o permisiune acordată iubirii de a pătrunde mai mult, mai adânc și mai
frumos în Existență.

2. REFUZUL CONSTANT ȘI DEDICAT A FAPTULUI

CĂ: NU EXISTĂ NICIUN "EU" CARE SĂ DECIDĂ
ÎNTRE A ȘI B
Aceasta este cea de-a doua armă foarte dragă ego-ului. Însă ea are o
eficiență remarcabilă doar atunci când este folosită în tandem cu iluzia
dualității.

Odată ce dualitatea este recunoscută drept iluzie, restul armelor nu prea

mai sunt eficiente în a perpetua iluzia, iar adevărul transpare liber și
necondiționat.

Pentru folosirea celei de-a doua arme, ego-ul aduce iarăși în discuție cele
mai abominabile fapte care apar în existență și zice cam așa: "Dacă un
nebun vine la mine și vrea să mă omoare, <<eu>> nu ar trebui să fac
nimic și nici nebunul nu ar trebui pedepsit dacă îmi dă în cap, că totul e o
aducere de potențial în actualitate care se întâmplă de la Sine, nu?. Sau
dacă vedem niște oameni cum se droghează, nu ar trebui educați să nu o
mai facă. Că oricum tot ce se petrece e armonios. Sau dacă are loc o
crimă, agresorul și victima sunt una. Victima s-a ucis singură. Ce rost mai
are să pedepsim agresorul?"

Și lista de întrebări și situații expuse ar putea continua și de obicei ego-ul

se asigură că lista continuă. Iarăși, ca și în prima situație, această revoltă
nu se rezolvă și nici nu se poate combate logic. Și asta pentru că logic
toată această revoltă este perfect corectă. Absența lui "eu" care face și
drege nu este ceva logic și nu este ceva ce poate fi înțeles cu mintea.

Ca și pentru trecerea dincolo de prima "armă"(dualitatea), este necesar să

intervină o deschidere înspre ceea ce se află dincolo de minte pentru
rezolvarea paradoxului care, în ciuda a oricât de multă bunăvoință
 intervine, nu va putea fi rezolvat mental și logic. Și asta pentru că mintea
și logica sunt prin ele însele duale. Dualitatea este însăși combustibilul
care le alimentează.

Adevărul este că invitația spre recunoașterea inexistenței și iluziei lui "eu",

nu este nici o invitație spre non-acțiune, și nici o invitație adresată cuiva
de acționa într-un fel sau altul în situații dintre cele diverse.

Recunoașterea inexistenței lui "eu" este o invitație spre a recunoaște

faptul că dacă cineva(agresor) atacă acel complex înspre care se făcea
referire până acum ca la <<eu>>, niște acțiuni vor apărea.

Probabil va apărea o formă de apărare. Asta nu înseamnă însă că

<<eu>> face acțiunea. Ci acțiunea va apărea spontan și prin ea însăși, ca
orice altă acțiune. Dacă are loc o crimă, probabil că ceea ce se numește
agresor va fi reținut. Asta nu înseamnă însă că ar exista un <<eu>> sau
un <<tu>> care face reținerea.

Ci pur și simplu, ceea ce este armonios să se întâmple, va fi selectat din

infinitatea de potențiale și se va experimenta.
Recunoașterea iluziei lui "eu" nu este un îndrumar de fapte și reguli. Ci
este o invitație spre conștientizarea faptului că toate acțiunile, indiferent
de natura lor, apar spontan. Sunt selectate de fiecare dată cele potrivite,
direct de către câmpul Conștiinței însăși.

Ego-ul folosește însă drept armă refuzul acceptării faptului că: Nu există
niciun "eu" care să decidă între A și B. Adevărul este că și pare foarte real
faptul că ar exista un "eu" care decide dacă să aleagă A sau B. Și părând
foarte real, la pachet cu iluzia dualității, cele două arme își dovedesc
eficiența.

Totuși, atunci când intervine o deschidere spre non-dualitate și

conștientizarea iluziei lui "eu", intervine implicit o apropiere de adevăr și
iubire. Iar articolul de astăzi nu și-a propus altceva decât să susțină, chiar
și cu foarte puțin, această apropiere

JUDECATA TE PLASEAZĂ PE CALEA SEPARĂRII

07.26.2019 BY COSMIN  // 20 COMMENTS
„Onorează, acceptă și iubește viața din jurul tău întrucât ea este tu,
în diferite forme. Orice judeci te plasează și mai departe de-a lungul
căii separării; orice iubești permite orchestrei tuturor părților
tale(care, în totalitatea sa, îl reprezintă pe Creator) să vibreze și să
cânte cu bucurie prin întregul Univers” – Denise Linn

Ai în permanență opțiunea de alege iubirea, armonia și frumosul. Ai în

permanență opțiunea de a alege conexiunea cu vibrațiile înalte ale
esenței Sinelui sau de a te depărta de acestea prin adâncirea în iluziile
sugerate de acest plan în care te afli. 

Acest articol este o invitație spre a onora, accepta și iubi viața în toate
formele și expresiile sale, fiindcă viața din tot și din toate este aceeași
cu viața prezentă în tine. Totul este o expresie a darului Divin al
existenței. 

Există totuși o tentație majoră cu care ne obișnuim din fragedă pruncie,

o împrumutăm din mentalul colectiv, și o perpetuăm la rândul nostru.
Este o activitate care în aparență te face să te simți bine, dar de fapt îți
întărește ego-ul și te adâncește în visare. Așa cum poate anticipezi dat
fiind și titlul articolului, gestul la care se face referire este acela de a
judeca. 

Este esențial însă de înțeles că de fiecare dată când judeci pe cineva

sau ceva, nu faci decât să te depărtezi de esență, unitate, iubire și
armonie. Nu cred că poți găsi pe cineva care să îți spună în mod sincer
și onest că faptul că îi judecă sau i-a judecat pe alții i-a adus lui
armonizarea realității pe care o experimentează. Ar fi și imposibil, fiindcă
gestul în sine nu este altceva decât o depărtare de energia iubirii și a
compasiunii. 

Așa cum o spune și titlul acestui articol, a judeca te plasează pe calea

separării. Intervine o separare între cel care judecă și cel judecat. De
aceea spunem că judecata implică de fapt o depărtare de iubire, fiindcă
în iubire nu putem vorbi decât de UNUL. Prin accederea în câmpul
iubirii, înțelegem că există o singură Conștiință sau Viață care animă
toate formele. Nu poți de fapt judeca pe altcineva, fiindcă altcineva nu
există. Cu toții suntem UNA. Așa cum frumos o spune și don Miguel
Ruiz: „Ești nemuritor; Ai existat pentru miliarde de ani în diferite
manifestări, pentru că tu ești Viața, iar Viața nu poate muri. Tu ești
în copaci, fluturi, pești, aer, lună, soare. Oriunde te-ai duce, tu ești
acolo, așteptându-te pe tine însuți.”

Nu-i așa că sună frumos? Oricine citește cu deschidere acest citat, îi

poate simți energia. 

Așadar tu poți iubi și poți simți iubirea la modul deplin în interiorul tău,
fiindcă tu asta ești. În mod fundamental ești o expresie a iubirii. De
fiecare dată însă când dai curs impulsurilor din ego și judeci o altă
persoană sau situație, dai crezare și iluziei separării. Dacă judeci, la
nivel subtil accepți de fapt că într-o ierarhie imaginară tu ești prin gând,
vorbă sau faptă superior celui pe care îl judeci sau situației pe care o
judeci. Ori superioritatea nu este decât o iluzie din ego căreia i se poate
permite foarte ușor să se dizolve în Totalitate prin conectarea la iubire. 

Adevărul este că există pur și simplu prea multe variabile în Univers, iar
sistemul nervos pe care îl experimentezi nu a ajuns încă în punctul
evolutiv în care să poată procesa toate aceste variabile. Adevărul este
că e aproape imposibil să îți dai seama din prima, care este motivul
pentru care cineva acționează sau se comportă într-un anumit fel sau în
altul. 

Fiecare om ia deciziile pe care le consideră cele mai bune pentru el

acum folosindu-se de resursele pe care le are la dispoziție în acest
moment. Adevărul este că oamenii sunt inocenți și de multe ori
acționează inconștient sub impulsul programelor gunoi din minte. 

Iar în momentul în care cineva își dă voie să conștientizeze asta, îi

devine foarte ușor să nu îi mai judece pe ceilalți, ci să radieze iubire și
compasiune în schimb. 

Există trei piloni pe care îți poți propune în mod conștient să îi ai în

vedere, iar asta te va ajuta să te depărtezi de mocirla judecății și să
accepți și recunoști tot mai mult din vibrația iubirii prezentă în viața ta.
Iar despre acești piloni se vor spune câteva cuvinte în acest final de
articol: 

1. Onorează. Asta presupune să îți cultivi capacitatea de a fi

recunoscător pentru ceea ce este și pentru ceea ce experimentezi.
Asta nu înseamnă să nu ai visuri sau să nu îți dorești mai mult. Ci
înseamnă pur și simplu să îi dai voie sentimentului recunoștinței să
fie simțit cât mai des în interiorul tău. Nu te gândi că lucrurile care îți
vin pentru prima dată în minte spre a fi apreciate ar fi prea mărunte.
Ierarhii există numai în minte. În realitate toate situațiile sunt egale
ca importanță și merită să fii recunoscător pentru ceea ce
experimentezi.
2. Acceptă. Acest al doilea pilon este o invitație spre a nu te mai
lupta cu viața. Când judeci, de fapt te amplasezi într-o luptă
imaginară ce se duce între tine și un alt om sau situație. Dacă te vei
antrena să accepți lucrurile așa cum sunt, fără a te complace sau a
deveni pasiv, ci conectându-te la o acceptare ce pleacă din iubire și
compasiune, atunci nu vei mai dori să judeci oameni sau situații,
chiar dacă ego-ul o să îți propună asta. Și…
3. Iubește. Acesta este al treilea pilon care te ajută să nu mai judeci
atât de mult sau atât de des. Tu ești energia iubirii, fiindcă tu ești
iubire. Tot ce ai de făcut este să te deschizi înspre această
informație, iar mai apoi să îți dai voie ca puțin câte puțin să
descoperi tot mai mult din câmpul și esența iubirii prezentă în
interiorul tău. 
Iar dacă te vei îngriji spre a onora, accepta și iubi viața în toate formele
sale, și vei permite invitației lansate de acest articol de a nu mai judeca,
o să simți pe propria piele cum realitatea experimentată se
armonizează. 

Ego-ul creează iluzia că fără el nu se poate. Sau creează fantasma

conform căreia dacă apare conștientizarea iluziei ego-ului, ceva grav se
va întâmpla. Gradul maxim de suportabilitate al ego-ului este
observatorul sau martorul. Interesant este că după ce observatorul sau
martorul este experimentat, va apărea și conștientizarea firească: „Cine
este cel care observă?”. Iar odată cu asta, tot ceea ce mai rămâne este
Prezența însăși, Conștiința pură. 

Este esențial de clarificat în acest început de articol că ego-ul nu este

ceva, ci mai degrabă un non-ceva. Există percepția conform căreia ego-
ul ar fi un fel de contrucție energetică responsabilă de personalitatea
individului. De fapt însă ego-ul nu există ca formațiune energetică. Tot
ceea ce există este un set de gânduri din minte care creează iluzia
separării și individualității. Acele gânduri care dau și întrețin această
iluzie nu alcătuiesc vibrația din care este alcătuit acel „ceva” la care se
face referire prin eticheta „ego”. Ci acele gânduri doar rulează și întrețin
iluzia a ceva ce nu există. 

Odată înțeles faptul că „ego-ul” de fapt nu există deloc ca energie,

dispare și teama că s-ar întâmpla ceva rău în cazul în care percepția
acestei iluzii ar interveni. 

Totuși această idee cu privire la unele gânduri care întrețin iluzia a ceva
ce nu există, se poate dovedi destul de abstractă. Așa că în continuare
se va folosi o metaforă care dezabstractizează și ajută întrucâtva pentru
o mai bună claritate. 

Mintea are capacitatea de a întreține o formă abstractă. Vorbim doar de

nivelul mental aici. După întreținerea acelei forme doar la nivel mental,
formei i se pot adăuga caracteristici. Se poate spune ce culoare are, ce
dimensiuni, și așa mai departe. 

Cumulul tuturor acelor descrieri care țin atât de formă cât și de celelalte
caracteristici ale formei, nu sunt altceva decât niște gânduri. Faptul în
sine însă că mintea vorbește despre acea formă și caracteristicile sale,
nu face neapărat ca acea formă să devină materializare energetică. Ci
este vorba doar de un cumul de gânduri care vorbesc despre ceva ce
nu există. 

Exact la fel e și cu ego-ul. Un cumul de gânduri din minte vorbesc

despre ceva ce nu există. Iar acel ceva care nu există este separarea,
individualismul și distincția dintre subiect și obiect. 

Ego-ul este una dintre cele mai mari iluzii ale acestui plan.
Fizicalitatea(trupul) este măcar o formațiune energetică, mintea este și
ea o formațiune energetică alcătuită din gânduri, dar ego-ul nu este
altceva decât o amăgire întreținută ca reală de către un anumit subgrup
de gânduri din minte. 

Asta nu înseamnă însă că oamenii ar trebui să se războiască cu ego-ul,

să îl ucidă sau îl învingă. A te lupta cu ego-ul, înseamnă continuarea și
întărirea trăirii în iluzie. Cum să te lupți cu ceva ce nu există? 

Totuși această foarte mare iluzie întreținută de către minte și care

primește eticheta de ego, are rolul său în existență. Altfel nu ar fi apărut.

Rolul ego-ului este însă foarte puțin spre deloc înțeles. Rolul ego-ului
este acela de editor al realității. Metafora cea mai bună cu privire la rolul
ego-ului vine de la David R. Hawkins care descrie ego-ul asemeni
ecranului de pe o cameră de fotografiat sau filmat modernă. 

Ceva se întâmplă în fața camerei, iar pe acel ecran apare cu o fracțiune

de secundă întârziere o porțiune din ceea ce s-a petrecut în fața
camerei. Dacă te uiți cu ochiul liber ai zice că ceea ce arată ecranul se
petrece simultan cu însăși realitatea din fața camerei. De fapt însă,
există un mic defazaj acolo. 

Fiindcă iluzia este aceea de a ne crede „ecranul de pe cameră”, avem

senzația că „eu” face și că „eu” drege. De fapt acțiunile, gândurile și
evenimentele apar spontan și prin ele însele din vid. Când iluzia ego-ului
este dată la o parte, se poate considera că acel defazaj între „ecranul de
pe camera video” și realitatea însăși nu mai există. Tot ceea ce mai
rămâne este Conștiința pură sau starea de zero limite. 

Ego-ul mai poate crea uneori teama elevată a lipsei de asumare.

Raționamentul sună cam așa: „Păi dacă <<eu>> este o iluzie și totul
apare oricum spontan în existență, atunci <<eu>> pentru ce mai sunt
responsabil? Înseamnă că pot face orice, fără a-mi asuma
responsabilitatea pentru asta, fiindcă oricum nu există un <<eu>> care
să aleagă.”

Acest raționament nu este însă decât o carte pe care o joacă ego-ul

pentru a instaura frica. Adevărul este că atunci când „eu” este văzut cu
adevărat și deplin ca iluzie, intervine o asumare de responsabilitate
totală pentru întreaga umanitate și pentru toate ființele vii. Dacă tot ceea
ce a mai rămas este experiența Conștiinței pure, totul intră în
responsabilitatea acelui câmp infinit al Conștiinței. 

Cât timp „eu”(iluzia individualității) este acceptată ca adevăr chiar și

numai puțin, asumarea de responsabilitate este întotdeauna limitată.
Ego-ul fiind limitat, își poate asuma responsabilitate limitată. Când
inexistența ego-ului este recunoscută, Conștiința însăși fiind un câmp
infinit, apare și asumarea de responsabilitate 100%. Faptul că în
absența lui „eu” ar dispărea asumarea responsabilității, este un artificiu
al aceluiași „eu” care dorește păstrarea iluziei. Ego-ul oricum prin însăși
natura lui dă vina pe oricine altcineva. Ego-ul oricum nu își asumă. Dar
pus față în față cu adevărul, devine dintr-o dată mai elevat în obiecții și
spune: „Păi dacă <<eu>> nu mai exist, cine își asumă
responsabilitatea?”. Responsabilitatea este a Vieții însăși care radiază
iubirea dumnezeirii de peste tot și prin toate. Iubirea în diverse stări și
etape curge dinspre, înspre și prin viață. Timpul este o iluzie. Iar mintea
este o unealtă extraordinar de utilă. Cu toate acestea adevărul profund
se află întotdeauna dincolo de mașinațiunile minții. Viața pur și simplu
este, iar toate situațiile sunt egale ca importanță. Ca rezultat al
complexității infinite a Universului, Viața pur și simplu este și radiază
iubire. 

Oamenii fug. Fug de emoții, se luptă cu gândurile, combat situații,

rezolvă probleme, le e teamă să piardă. Frica apare atunci când iubirea
este limitată în expresie. Frica nu este opusul iubirii, ci este o etichetă
prin care se face referire la limitarea în expresie a iubirii. De fapt, iubirea
nu are un opus, la fel cum nici adevărul sau lumina nu au un opus. De la
a vedea opuși în realitatea experimentată și până la a fugi de Viață nu
mai este decât un pas. Dualitatea și fuga sunt prietene. 

Însăși conceptul de dualitate, creează polaritatea necesară pentru ca o

fugă nesfârșită să intervină. 
Acest articol nu este scris pentru un cititor, fiindcă cititorul nu există.
Articolul și toate cuvintele cuprinse în el apar pe radarul Conștiinței și
sunt mărturisite de către aceeași Conștiință. Aceste rânduri nu sunt
scrise de cineva și citite de altcineva, fiindcă nu există niciun altcineva.
Substanța care permite apariția acestor cuvinte în existență, câmpul
infinit al Conștiinței, nu face nicio distincție imaginară între scriitor și
cititor. S-ar putea spune că cel care scrie aceste rânduri este exact
același cu cel care le citește. Iar asta este adevărat. 

Când dualitatea este luată drept adevăr, mintea gonește. O minte care
gonește, va conduce imediat la experimentarea unei fugi de Viață. În
realitate este însă cu adevărat imposibil să fugi de Viață, fiindcă tu ești
Viața însăși. Tu nu ești corpul sau mintea. Ești Viața. Fiind Viața, a fugi
de Viață este imposibil, iluzia artistică însă conform căreia o fugă de
Viață ar fi posibilă apare imediat ca fantasmagorie. 

Imediat ce ego-ul își asumă rol de decident, acționator și gânditor,

cunfundarea în iluzie și aparența fugii sunt garantate. 

Fuga apare din frică. Însă orice teamă este iluzorie. Orice teamă indică
spre faptul că iubirea este atât de mult acoperită cu gunoaiele minții
încât lumina îi este blocată în expresie. Iubirea ca lumină a Conștiinței
este asemeni soarelui. Când soarele luminează asupra unei localități, el
nu stă să spună: „Ție îți dau mai multă lumină că ești mai bun, iar ție mai
puțină că ai făcut fapte rele”. Scenariul în sine este absurd. Tot ceea ce
face soarele este radieze necondiționat lumină înspre absolut toți
oamenii și toate situațiile. 

Exact la fel, iubirea ca lumină a Conștiinței radiază peste tot exact la fel.
Totuși o anumită distincție poate fi văzută. De ce este dată aparența
distincției? 

În cazul soarelui, dacă ferestrele sunt mai curate sau mai puțin curate, și
în funcție de poziția zidurilor casei, și locul ferestrelor în zid, lumina va
pătrunde diferit. 

Exact la fel e și cu iubirea. Ea radiază necondiționat fiindcă asta este.

Iubirea e necondiționare infinită și esență de dumnezeire. Numai că în
funcție de cât de curate sau murdare sunt „ferestrele minții” și de poziția
zidurilor din minte(adică a gândurilor fixe), lumina iubirii va pătrunde mai
mult sau mai puțin. Asta nu înseamnă că iubirea s-ar limita pe ea însăși
sau ar pleca dintr-un loc și s-ar duce în altul. Ea este la fel prezentă
peste tot. La fel cum soarele dăruiește lumina lui peste tot necondiționat.
Numai gândurile din minte sunt cele care blochează iubirea. De aici
pleacă aparența conform căreia iubirea ar fi mai multă într-un loc și mai
puțină în altul. Și tot de aici pleacă și iluzia conform căreia iubirea ar
avea un opus. De fapt iubirea este la fel peste tot, aceeași în fiecare om,
doar că mintea o limitează în expresie. 

Cu cât mai mult este crezută fantasmagoria individualității întreținută de

către minte, cu atât mai mult este limitată iubirea. 

Așadar invitația pe care Conștiința și-o adresează șieși prin intermediul

acestui articol este spre a mai fi conștientizată niște iluzie, iar prin
observare să se treacă dincolo de această iluzie spre trăirea Absolutului
Ființei. 

Aparenta fugă de Viață apare sub diverse forme și manifestări. Una

dintre cele mai întâlnite manifestări este fuga de emoții. Dacă unele
emoții sunt bune și altele sunt rele, această iluzie a dualității vine la
pachet cu fuga. Fiindcă se fuge de cele rele și se caută cele bune.
Menținută fiind iluzia conform căreia ar exista un „căutător”, desigur. De
fapt, subiect individual al acțiunii nu există. Dar odată ce este crezută
iluzia că ar exista un subiect individual al acțiunii, imediat este crezută și
posibilitatea că se poate alege între emoția A care este văzută ca fiind
bună și emoția B care este văzută ca fiind rea. 

Soluția este renunțarea la fuga de emoție. Dacă o emoție apare, tot

ceea ce e necesar e ca ea să fie trăită deplin, doar observată și
renunțarea la orice dorință de control în raport cu acea emoție, fiindcă
oricum nu există un „eu” individual care să o poată controla. Când
emoția este trăită total, ea se evaporă. Dispare complet de pe radarul
Conștiinței, iar astfel Viața poate fi trăită din ce în ce mai liber, fiindcă
iluziile sunt date la o parte rând pe rând. 

O altă manifestare a fugii de Viață apare atunci când se încearcă

evitarea anumitor experiențe de viață și trăirea doar a celorlalte. Apare o
scindare în posibilitatea de experimentare. Unele situații sunt văzute mai
bune decât altele, iar unele evenimente ca fiind bune și altele ca fiind
rele. Oricât de mult ar încerca ego-ul să rezolve suferința păstrând iluzia
dualității, acest lucru este imposibil. Suferința dispare când Viața este
trăită deplin. Iar Viața poate fi trăită deplin recunoscând faptul că toate
situațiile sunt egale ca importanță. Ierarhia importanței este a ego-ului.
De fapt toate situațiile sunt egale în importanță. Conștientizând asta,
Viața este trăită, recunoscută și venerată așa cum este. Asta înseamnă
a o trăi deplin. Orice altceva sunt artificii duale care conduc mai
devreme sau mai târziu la încercarea iluzorie de a fugi de Viață și de a
eluda anumite situații. 

Același lucru este valabil pe toate nivelurile Vieții. Renunțând la iluzia

gânditorului, acționatorului sau decidentului, „eu” dispare. Tot ceea ce
rămâne este aducerea spontană a unor potențiale în actualitate direct
de către câmpul infinit al Conștiinței. Astfel Viața este trăită deplin. A fugi
de Viață perpetuează iluzia suferinței. A trăi viața cu calm, răbdare,
disponibilitate și bunătate, reprezintă soluția sigură prin care iubirea
pură va învălui întreaga Existență evaporând polaritățile și permițând
beatitudinii care a fost și este dintotdeauna, să radieze. 

Nu mai fugi de Viață, trăiește-o!

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu