VISUL TREAZ DIRIJAT

Diferite teme și moduri de a intra în visul treaz dirijat

1. Vise treze dirijate a căror temă este propusă de terapeut:

Vise treze cu temă arhetipică

Acestea se găsesc regrupate după importanța lor terapeutică. Această enumerație, evident
simplificatoare, nu este exhaustivă. Anumite teme se regăsesc în cadrul mai multor categorii.

Figurile parentale: Vrăjitorul, Vrăjitoarea, Regele, Regina, Înțeleptul, Doamna în negru,

Magicianul, Magiciana...

Identitatea, diferitele aspectele ale eului: vasul, sabia, copilul, animalul, sosia, oglinda,
îngerul vostru păzitor, demonul vostru, latura voastră feminină/masculină, umbra, silueta care se
apropie de departe...

Temele de ascensiune: muntele, zborul, scara, ascensorul, turnul, pasărea, covorul

zburător, frânghia de aur...

Temele de coborâre: peștera, fântâna, pivnița, prăpastia, marea, scara, vulcanul, centrul
pământului...

Temele de trecere: pragul, puntea, ușa, cheia, peretele, culoarul, fereastra, crucea, scara,
podarul, telescopul, soarele, luna...

Temele de descoperire: poarta, cheia, cufărul, labirintul, grădina secretă, comoara, casa,
cartea veche ilustrată, răscrucea de drumuri, bila de cristal, cortina care se ridică, albumul foto,
magazinul magic, cochilia, arborele, floarea, un număr, Dragonul, animalul, răscrucea de
drumuri, dulapul cu resurse, silueta care se apropie din depărtare...

Temele de transformare, de evoluție: sămânța care crește, Dragonul, comoara, labirintul,

perla, oul, arborele...

Explorarea afectivității: culoarea copilăriei voastre, o culoare, inima, furia, o deghizare, o

emoție...

Explorarea corpului: a aduce o lumină sau o culoare în acea parte a corpului unde
resimțim nevoia; a pătrunde în această parte a corpului; a vizualiza cauza unei dureri...
 Modalități și sensuri ale schimbării

1. Axa verticală

Partea de sus și cea de jos provin dintr-un simbolism transcultural.

Verticalitatea, „metaforă axiomatică” a condiției umane, după expresia lui Gilbert

Durand, reprezintă omul stând în picioare, prins între două principii opuse, partea de sus și cea
de jos, în dialogul simbolurilor lor: lume aeriană și lume subterană, lumină și întuneric, zi și
noapte, vizibil și invizibil, atracția pământului și aspirația la cer... etc.

Orice schimbare a nivelului antrenează o schimbare a regimului imaginarului și o

modificare a afectelor. Fiecare poate să experimenteze aceasta: să reprezentăm un drum care
duce în vârful unui munte și un drum care duce la o peșteră adâncă. Cele două imagini care se
prezintă nu trezesc în noi aceeași tonalitate afectivă. Dacă ne acordăm timpul de a parcurge în
imaginație fiecare din aceste drumuri, vom constata că urcușului îi sunt asociate imagini
luminoase care se leagă de sentimente pozitive, în timp de coborârea trezește sentimente
ambivalente de atracție și teamă, uneori de respingere. Dacă extindem experiența atât cât este
posibil, se vor produce alte modificări psihologice. Coborârea induce confruntarea cu temerile
cele mai arhaice, în timp ce urcușul trezește sentimente de deschidere, dinamice, liniștitoare sau
euforice. Aceasta este ceea ce se întâmplă cel mai adesea. Există bineînțeles excepții și variante,
pe care doar determinările personale le pot clarifica, dar evoluția imaginilor senzoriale și afective
pe verticală este o constantă psihologică.
„Simbolismul ascensiunii, remarcă Mircea Eliade, semnifică întotdeauna izbucnirea unei
situații „pietrificate”, despărțirea de nivelul care face posibilă trecerea spre un alt fel de a fi ; în
cele din urmă libertatea de „a se mișca”, adică de a schimba situația, de a aboli un sistem de
condiționări”.
Trebuie totuși să se precizeze că un urcuș implică mai întâi noțiunea de efort. A
întreprinde o escaladare sau a se angaja pe un drum de munte necesită o anumită mobilizare a
energiei. Impresia urcușului trebuie să fie resimțită în corp.

Noțiunea de efort - inclusă într-un punct de vedere realist fără conotații moraliste - este
esențială în acest context.

O ascensiune trebuie să dureze un anumit timp.

Ea va fi progresivă, asftel încât visătorul să se simtă stăpânul acțiunii.

Dacă este prea rapidă și prea ușoară, nu vom avea beneficii din aceasta deoarece
schimbarea nivelului nu este reală.

Unii au tendința de a se ridica foarte ușor deasupra realităților materiale : evadarea în aer
este atunci o fugă.
 In acest caz, va trebui să invităm visătorul să nu „uite” să revină pe pământ. In mod
similar, o coborâre prea rapidă va da naștere unor afecte înfricoșătoare, pe care pacientul nu este
întotdeauna în măsură să le înfrunte.
Urcușul și coborâșul se vor termina printr-o întoarcere la planul de plecare, ce
reprezintă nivelul realității, în care trebuiesc integrate experiențele trăite în zona de sus și
cea de jos.

Transformările simbolului la urcare

Au fost necesare mai multe metamorfoze pentru ca imaginea să devină evidentă, ceea ce
se întâmplă destul de frecvent. Transformările pot surveni spontan sau sub acțiunea terapeutului,
dar se întâmplă de asemenea ca simbolul să nu se transforme, ceea ce demonstrează faptul că nu
este pregătit să se dezvăluie.
La coborâre, ca și la urcare, toate elementele intermediare sunt posibile între simbolismul
simplu și imageria cea mai fantastică. In funcție de gradul de transpunere metaforică se pot
distinge diferite tipuri de reprezentări:
- reprezentări legate de scene din viața reală, actuală sau trecută. Ele sunt foarte apropiate
de lumea cotidiană, puțin simbolice și direct comprehensibile.
- reprezentări legate de afectele arhaice, acompaniate de manifestări kinestezice și
emoționale. Intâlnim uneori proiecții ale imaginii corpului. Imaginea și simțul corporal se
confundă apoi, ca în visul treaz ce urmează, unde o vom regăsi pe Dorothee.

2. Mișcarea obstrucționată

Ascensiunea și coborârea nu sunt întotdeauna posibile din prima.

Ușurința de a se mișca în spațiul interior este legată de gradul de libertate al visătorului.

Pentru a-și putea explora universul, visătorul trebuie să se simtă liber de orice
amenințare.
R. Desoille subliniază : „Pacientul are dificultăți în a trăi, în aceeași măsură în care ideea
unei mișcări în vis se dovedește dificil de acceptat .”
Pentru a putea acționa și a se putea mișca, nu trebuie să se simtă amenințat în ființa sa.
Totuși, trebuie să se facă distincția între acțiunea veritabilă și puseul de acțiune. Teama, oricare
ar fi motivul acesteia, este paralizantă.

3. Axa orizontală

Deplasările pe axa orizontală antrenează modificări mai puțin spectaculoase, deoarece nu

implică schimbarea nivelului, ca în cazul axei verticale.
 Totuși, ele nu sunt lipsite de importanță. Dreapta, aproape întotdeauna luminoasă,
implică ideea avansării și a descoperirii, în vreme ce stânga, adesea mai obscură, presupune o
întoarcere spre înapoi.

4. Rezolvarea dualităților

Cu cât visătorul este mai apt de a se deplasa liber în spațiul său interior și de a explora
toate dimensiunile acestuia, cu atât evoluează mai mult spre unitatea sa.

Dacă el se simte atras de mișcări contrarii, înseamnă că se află în conflict.

În visul treaz dirijat, conflictul interior ia întotdeauna forma unei dualități.

Poate fi vorba de apariția simultană a două imagini diferite între care visătorul trebuie să
aleagă, de un raport de forță între două ființe, de un personaj care își schimbă mereu
dimensiunea, dar și de orice altă situație în care două elemente se opun.

5. Depășirea obstacolelor: de la pasivitate la activitate

Obstacolele sunt numeroase pentru visător. Simbolistica acestora variază în funcție de

teama pe care o reprezintă.
Ele iau adesea forma a ceea ce separă subiectul de el însuși, a ceea ce îl împiedică să
avanseze, menținându-l în starea de angoasă și de pasivitate.
Poate fi vorba de un zid de depășit, de o ușă închisă, de un perete de sticlă, de un
întuneric de străbătut, de un obstacol fizic de a se mișca etc., cât și alte situații care necesită o
depășire sau o eliberare. Aceste metafore, niciodată aleatorii, reflectă un sentiment precis.

Rezolvarea problemei necesită aproape întotdeauna o deplasare, ceea ce antrenează o

modificare a spațiului său. De exemplu, dacă un zid obstrucționează trecerea, orice mod de
depășire a acestuia (escaladare, săpare, străpungere) va deschide un alt spațiu. In același fel se
schimbă și natura locului. Poate din acest motiv Bachelard afirma: „nu schimbăm locul,
schimbăm natura”, modificarea situației necesitând o remaniere radicală a atitudinii interioare a
subiectului. Așa cum exprimă și Mircea Eliade, „nu schimbăm modalitatea decât în urma unei
rupturi și aceasta declanșează sentimente ambivalente de teamă, de bucurie, de atracție și de
respingere”.
Această schimbare de modalitate marchează trecerea de la pasivitate la activitate. Luând
inițiativa asupra a ceea ce trăiește, subiectul încetează de a se mai supune, recapătă încrederea în
sine. Judecățile valorii (nu întotdeauna conștiente) pe care și-o conferea lui însuși și vieții sale, se
modifică. Iată-l capabil să facă ceea ce credea că este incapabil. Deoarecere există o eliberare a
potențialului, anxietatea se estompează și sentimentele de ușurință, de aplanare, de bucurie, se
restabilesc. „Anxietatea, atunci când este depășită, crează bucuria de a trăi, cu percepțiile
aferente, ce devin semne ale ieșirii din anxietate”, spune Francoise Dolto. Aceste semne, trăite
mai întâi în cadrul visului treaz dirijat, apoi transpuse în viața cotidiană, se consolidează și se
reflectă asupra ansamblului de comportamente.
 Cu „bucuria de a trăi” și siguranța regăsite, subiectul încetează de a se mai proteja de
ceea ce se temea să piardă. El se acceptă așa cum este, cu puterile și slăbiciunile sale, deoarece el
are o percepție realistă asupra lui însuși. Lupta imposibilă între ceea ce dorea să fie și ceea ce se
temea să fie nu mai are motiv să continue. Poate că miza oricărei evoluții este pur și simplu de a
abandona teama de a fi ceea ce suntem.

În loc de epilog: trecutul învins

1. Sensul visului treaz: a reda sau a înțelege ?

Producțiile imaginare ale visătorului-treaz sunt uneori atât de surprinzătoare și originale,

că am fi tentați să le analizăm și să le interpretăm așa cum facem cu visele nocturne sau cu
operele literare. Noi ne înscriem împotriva acestei tentații, orice atitudine legată de aceasta fiind
incompatibilă cu munca de imaginacțiune pe care o încurajăm și pe care v-am prezentat-o. De
aceea, ni s-a părut interesant, pentru a concluziona, să ne concentrăm reflectarea asupra
importanței visului treaz dirijat, dintr-un dublu punct de vedere, al sensului și al existenței.
Să considerăm visul treaz în imediata apropiere a experimentării acestuia. A intra în visul
treaz înseamnă a pătrunde în intimitatea sinelui. Reprezentările nu apar din întâmplare. Ele vin
dintr-o memorie înscrisă în corpul și în viața subiectului. Nu există o distanță între imagini și
punctul lor de origine. Structura semantică a fiecărui vis treaz nu este alta decât cea a subiectului
visului, în ceea ce privește suferința sa, dorința și ființa sa. Viața visătorului este cuprinsă în
întregime în descrierea imaginilor sale simbolice și în dinamica acestora.
Inseamnă că nu este nimic de înțeles ? Cu siguranță că este, dar singura înțelegere din
care subiectul poate profita va fi mai degrabă de ordin emoțional decât de ordin logic sau
intelectual. Impactul simbolului trebuie să fie resimțit. Se constată astfel că descoperirea
universului interior comportă un „efect de simț” prin realitatea afectivă pe care o aduce în prim
plan.
Terapeutul, menținându-se în câmpul metaforic, se alătură afectului visătorului și
încurajează dacă este necesar, modificările care îl vor face să evolueze. Atitudinea sa va fi mai
mult fenomenologică decât interpretativă. Orice obiectivizare trebuie evitată. G. Bachelard ne
arată calea de urmat: „Nu luați o imagine drept obiect și cu atât mai puțin drept substitut al
obiectului, dar sesizați realitatea specifică”.

2. „Reinterpretarea” trecutului

Dacă sensul imaginii - simbolul - trebuie căutat în ceea ce exprimă aici și acum, aceasta
înseamnă că reprezintă „ecoul unui trecut”. Am fi tentați să credem în mod logic, că trecutul
determină „obiectiv” prezentul, într-o relație de cauză-efect. Dar dacă trecutul continuă să fie
activ, acesta constituie cu prezentul o aceeași realitate.
Atunci când se stabilește un raport între un eveniment trecut și un comportament prezent,
această apropiere nu este semnificativă decât prin sensul care îi este acordat la momentul
prezent. Atunci când nu este perceput, raportul nu există. P. Watzlawick exprimă în mod clar :
„Trecutul nu exercită nicio influență asupra prezentului, decât prin intermediul interpretării
prezente a trăirii trecute. Dacă acesta este cazul, atunci semnificația trecutului nu este o problemă
de „adevăr” și de „realitate”, ci mai degrabă de unghiul din care alegem să îl privim aici și acum.
[...] Reinterpretarea trecutului este una din multiplele modalități ce permit influențarea unui
comportament prezent”.
Modalitatea de abordare a visului trează determină sensul acestuia. Noi trebuie să evităm
de a ne lăsa prinși în numeroasele piste care propun polisemia unui simbol. Semnificația unei
imagini nu este alta decât cea utilizată în visul treaz, ea nu se diferențiază de funcția sa, fapt ce
poate fi exprimat parafrazându-l pe Wittgenstein : Nu putem să ghicim modul în care
funcționează un simbol. Nu îl aflăm decât observând aplicarea sa.
Arbitrariul nu există în limbajul simbolic. Imaginea nu se disociază de contextul afectiv.
Relația pe care o persoană o întreține cu un simbol este diferită de cea pe care o altă persoană o
are cu același simbol. Ceea ce este important este ca subiectul să înțeleagă - clar sau confuz -
visul său treaz și ceea ce a făcut în acesta, mai degrabă decât ceea ce putem noi să îi spunem
despre acesta.

3. Trecutul învins

Dinamica imaginacțiunii declanșează o descoperire care nu poate fi adusă în exterior.

Visul treaz dirijat nu este deci o terapie interpretativă. Insistența sa asupra luării în considerare a
ceea ce există aici și acum în ceea ce privește afectul sub forma sa simbolică, plasează visătorul
în fața alegerii între atașarea de vechile condiționări și cutezanța de a merge spre necunoscut,
până când se conturează propriul sens al vieții sale, prin intermediul metaforelor personale și
renaște curiozitatea pentru ceea ce existența poate oferi drept noutate.
Având încredere în el însuși, eliberat de credința într-un determinism ireversibil,
subiectul descoperă adaptarea veritabilă la Viață, care nu reprezintă nici supunere, nici revoltă, ci
adeziune la ceea ce este. Libertatea recucerită îl acompaniază în apariția unui prezent etern.
Sarcina zilnică ce îl așteaptă de acum înainte va fi de a se menține astfel în orice moment.