Sapte predici catre morti (anul 1916) Carl Gustav Jung (1875-1961) a fost medic, psiholog i psihiatru elve

ian, fondatorul psihologiei analitice

Jung a permis ca Septem Sermones ad Mortuos (sapte predici catre morti), sa apara sub forma de brosura pentru un cerc privat. Daruia ocazional cate una prietenilor. Nu s-au putut procura niciodata in librarii. Mai tarziu si-a numit aceasta actiune un pacat de tinerete si a regretat-o. Limbajul corespunde aproximativ celui din Cartea rosie. Fata de discutiile infinit de lungi cu figuri interioare din Cartea rosie, Septem Sermones reprezinta un tot inchis in sine. De aceea au fost alese ca exemplu. Ele dau o imagine, chiar daca fragmentara, a ceea ce-l tinuse pe Jung sub tensiune intre anii 1913-1917 si a ceea ce crease el atunci. Scrierea contine aluzii imagistice sau anticipari ideatice care au jucat ulterior un rol in opera stiintifica a lui Jung, mai ales privind natura contradictorie a spiritului, a vietii si a asertiunilor psihologice. Gandirea in paradoxuri a fost ceea ce-l atrasese pe Jung la gnostici. De aceea s-a identificat aici cu gnosticul Basilides(inceputul secolului al II-lea) si a folosit in parte si terminologia acestuia, de exemplu: Dumnezeu ca ABRAXAS. Aceasta a corespuns unui joc intentionat de mistificare. Jung si-a dat numai dupa lungi ezitari si de dragul onestitatii consimtamantul ca Septem Sermones ad Mortuos sa fie publicate in cartea lui de amintiri. Rezolvarea anagramei din finalul cartii n-a dezvaluit-o niciodata. II SERMONES AD MORTUOS Cele sapte predici catre morti. Scrise de Basilides in Alexandria, orasul unde Estul intalneste Vestul Sermo I Mortii s-au intors de la Ierusalim, unde n-au gasit ce-au cautat. M-au rugat sa-i las sa intre si mi-au cerut invatatura, si astfel am inceput sa-i invat: Ascultati dara: incep cu nimicul. Nimicul este acelasi lucru cu plinul. In infinitate, plin este acelasi lucru cu gol. Nimicul este gol si plin. Puteti spune la fel de bine si altceva despre nimic, de pilda ca este alb sau negru, ca este sau nu este. Ceva infinit si etern nu are proprietati, intrucat are toate proprietatile. Nimicul sau plinul il numim PLEROMA. Acolo inlauntru, gandirea si fiinta inceteaza, caci ceea ce este etern si infinit nu are proprietati. In ea nu este nimeni, pentru ca atunci el ar fi diferit de pleroma si ar avea proprietati, care l-ar distinge de pleroma ca fiind ceva diferit. In pleroma nu este nimic si este tot: nu merita sa meditam asupra pleromei, caci asta ar

insemna sa ne dizolvam pe noi insine. CREATURA nu este in pleroma, ci in sine insasi. Pleroma este inceputul si sfarsitul creaturii. Trece prin ea, asa cum lumina soarelui patrunde peste tot prin aer. Desi pleroma patrunde in intregime, creatura nu are parte de ea, dupa cum un corp cu desavarsire transparent nu devine nici luminos si nici intunecat prin lumina care il strabate. Fiind o parte a eternului si a infinitului, noi suntem insa pleroma insasi. Dar nu avem parte de ea, ci suntem la o departare nesfarsita de pleroma, nu spatial sau temporal, ci ESENTIAL, caci in calitatea noastra de creatura limitata in timp si spatiu, ne deosebim in esenta de pleroma. Cum suntem parti ale pleromei, ea se afla si in noi. Pleroma este infinita, eterna si intreaga pana si in punctul cel mai mic, caci mic si mare sunt proprietati continute in ea. Este nimicul, care este peste tot intreg si continuu. De aceea vorbesc numai simbolic despre creatura ca parte a pleromei, caci pleroma nu este de fapt nicaieri divizata, odata ce este nimicul. Noi suntem si intreaga pleroma, intrucat simbolic, pleroma este cel mai mic punct (numai presupus, nu care fiinteaza) in noi si infinitul firmament dimprejurul nostru. Dar, in fond, oare de ce mai vorbim despre pleroma, daca ea este tot si nimic? Vorbesc despre ea ca sa incep de undeva, ca sa va destram iluzia ca undeva, fie afara, fie inauntru, exista ceva stabilit dinainte sau in vreun fel determinat dinainte. Tot ceea ce este asa zis stabilit sau determinat, este numai relativ. Numai ceea ce este supus schimbarii este stabilit si determinat.Ceea ce-i transformabil este insa creatura, asadar, ea este unica stabilita si determinata, caci are proprietati, ba chiar este ea insasi proprietate. Se ridica intrebarea: cum a luat fiinta creatura? Creaturile au luat fiinta, nu insa creatura, deoarece ea este proprietatea pleromei insesi, la fel ca si noncreatia, moartea eterna. Creatura este intotdeauna si pretutindeni, moartea este intotdeauna si pretutindeni.Pleroma are totul, diferentiere si nediferentiere. Diferentierea este creatura. Ea este diferita. Diferentierea este natura ei, de aceea ea si diferentiaza. Omul diferentiaza, caci natura lui este diferentierea. De aceea el diferentiaza, si proprietati ale pleromei care nu sunt. El le diferentiaza pornind din propria natura. De aceea omul trebuie sa vorbeasca despre proprietati ale pleromei care nu sunt. Voi spuneti: ce rost are sa se vorbeasca ele? Doar ai spus chiar tu ca nu mene gandim la pleroma. Va zic toate acestea pentru a va elibera de iluzia ca ne-am putea gandi la pleroma. Daca diferentiem proprietatile pleromei, atunci vorbim din diferentierea noastra si despre diferentierea noastra, dar n-am spus nimic despre pleroma. A vorbi insa despre diferentierea nostra este necesar ca sa ne putem diferentia suficient. Natura noastra este diferentiere. Daca nu suntem credinciosi acestei naturi, atunci ne diferentiem insuficient. Asa ca trebuie sa facem diferentieri ale proprietatilor. Voi intrebati: Si ce-i rau daca nu ne diferentiem? Daca nu diferentiem, atunci ajungem undeva dincolo de propria natura, dincolo de creatura, si cadem in nediferentiere, care este cealalta proprietate a pleromei. Cadem in pleroma insasi si renuntam sa mai fim creatura. Cadem prada destramarii in nimic. Asta e moartea creaturii. Murim deci in masura in care nu diferentiem. De aceea, stradania naturala a creaturii se indreapta catre diferentiere, catre lupta contra inceputului primordial, contra egalitatii periculoase. E ceea ce se numeste PRINCIPIUM INDIVIDUATIONIS. Acest principiu este esenta creaturii. Vedeti de aici de ce nediferentierea si nondistingerea constituie un mare pericol pentru creatura. De aceea trebuie sa diferentiem proprietatile pleromei. Proprietatile sunt PERECHILE DE CONTRARII, ca : v Eficientul & ineficientul, v Plinul & golul, v Viul & mortul, v Diferitul & identicul,

v Luminosul & intunecatul, v Fierbintele & recele, v Forta & materia, v Timpul & spatiul, v Binele & raul, v Frumosul & uratul, v Unul & multiplul etc Perechile de contrarii sunt proprietatile pleromei care nu sunt pentru ca se anuleaza. Intrucat suntem pleroma insasi, avem si toate aceste proprietati in noi; cum fundamentul naturii noastre este diferentierea, avem proprietatile in numele si sub semnul diferentierii, ceea ce inseamna: 1. Proprietatile sunt diferite si separate in noi unele de altele, de aceea nu se anuleaza, ci sunt eficiente. De aceea suntem victima perechilor de contrarii. In noi, pleroma este dezbinata. 2. Proprietatile apartin pleromei, iar noi putem si trebuie sa le posedam sau sa le traim doar in numele si sub semnul diferentierii. Noi trebuie sa ne diferentiem de proprietati. In pleroma ele se anuleaza, in noi nu. Diferentierea de ele elibereaza. Daca aspiram la bine sau la frumos, uitam de natura noastra care este diferentiere si cadem prada proprietatilor pleromei, care sunt perechile de contrarii. Ne straduim sa dobandim binele si frumosul dar, totodata, cuprindem si raul si uratul, caci ele sunt in pleroma una cu binele si frumosul. Daca ramanem insa credinciosi naturii noastre, si anume diferentierii, atunci ne diferentiem de bine si frumos si, astfel, si de rau si urat, si nu cadem in pleroma, adica in nimic si in destramare. Voi replicati: Ai spus ca si diferitul, si identicul sunt proprietati ale pleromei. Cum este daca aspiram la diferenta? Atunci nu suntem credinciosi naturii noastre? Si trebuie sa cadem prada si egalitatii, daca aspiram la diferenta? Sa nu uitati ca pleroma n-are proprietati. Noi le cream prin gandire. Daca aspirati deci la diferenta, la egalitate sau la oricare alte proprietati, atunci aspirati la ganduri care vin inspre voi din pleroma, si anume ganduri despre proprietatile nonexistente ale pleromei. Alergand dupa aceste ganduri, cadeti din nou in pleroma, si atingeti in acelasi timp diferenta si egalitatea. Nu gandirea voastra, ci fiinta voastra este diferentiere. De aceea, nu trebuie sa aspirati la diferenta, asa cum o ganditi voi, ci LA FIINTA VOASTRA. De aceea nu exista in fond decat o aspiratie, si anume aspiratia la propria fiinta. Daca ati avea aceasta aspiratie nar trebui sa stiti absolut nimic despre pleroma si proprietatile ei, si tot ati ajunge gratie fiintei voastre la telul corect. Insa intrucat gandirea instraineaza de fiinta, trebuie sa va invat stiinta cu ajutorul careia va puteti tine gandirea in frau. Sermo II Mortii stateau in noapte de-a lungul peretilor si strigau: Vrem sa stim despre Dumnezeu. Unde este Dumnezeu? Dumnezeu este mort? Dumnezeu nu-i mort, este la fel de viu ca pururi. Dumnezeu e creatura, caci este ceva definit si de aceea diferit de pleroma. Dumnezeu este proprietate a pleromei si tot ceea ce am spus despre creatura este valabil si despre el. El se deosebeste insa de creatura prin aceea ca este mult mai nedeslusit, si mai nedeterminabil decat creatura. El este mai putin diferit decat creatura, caci fundamentul fiintei sale e abundenta eficienta, si numai in masura in care el este definit si diferit este creatura, iar in aceasta masura el este deslusirea abundentei eficiente a pleromei. Tot ceea ce nu diferentiem cade in pleroma si este anulat cu contrariul sau. De

aceea, daca nu-l diferentiem pe Dumnezeu, atunci abundenta eficienta este anulata pentru noi. Dumnezeu este pleroma insasi, dupa cum si fiecare punct minuscul din creat si din necreat este pleroma insasi. Golul eficient este natura diavolului. Dumnezeu si diavol sunt primele deslusiri ale nimicului pe care il numim pleroma. E indiferent daca pleroma este sau nu este, caci in toate ea se anuleaza pe sine. Nu la fel se intampla cu creatura. In masura in care Dumnezeu si diavolul sunt creaturi, ei nu se anuleaza, ci exista, stand unul fata de celalalt ca opusi eficienti. Nu avem nevoie de nici o dovada a existentei lor, este suficient ca trebuie mereu sa vorbim despre ei. Chiar daca cei doi n-ar fi, creatura tot i-ar distinge mereu din pleroma gratie naturii ei care diferentiaza.Tot ceea ce separarea scoate din pleroma este pereche de contrarii, de aceea de Dumnezeu tine intotdeauna si diavolul. Aceata inseparabilitate este atat de stransa si, dupa cum ati aflat, atat de indisolubila si in viata voastra, precum pleroma insasi. Asta provine de la faptul ca ambii stau foarte aproape de pleroma in care toate contrariile sunt anulate si devin una. Dumnezeu si diavolul se deosebesc prin plin si gol, zamislire si distrugere. EFICIENTA le este comuna. Eficienta ii leaga. De aceea, eficienta sta peste ambii fiind un Dumnezeu deasupra lui Dumnezeu, caci uneste plinul si golul in efectul ei. Acesta este un Dumnezeu despre care voi n-ati stiut, caci oamenii l-au uitat. Ii spunem pe numele lui de ABRAXAS. El este si mai nedefinit decat Dumnezeu si diavolul. Pentru a-l diferentia pe Dumnezeu de el, il numim pe Dumnezeu HELIOS sau soare. ABRAXAS este efect, lui nu i se opune nimic in afara nerealului, de aceea natura-i eficienta se desfasoara liber. Nerealul nu este si nu i se impotriveste. Abraxas sta pe deasupra soarelui si pe deasupra diavolului. El este probabilitatea improbabila, este ceea ce are efect nereal. Daca pleroma ar fi avut o fiinta, atunci Abraxas ar fi fost deslusirea ei. El este, ce-i drept eficienta insasi, dar nu un efect anume, ci efectul in genere. El are efect nereal, caci n-are un efect anume. El este si creatura, caci este diferit de pleroma. Soarele are un anumit efect, la fel si diavolul, de aceea ei ne apar mult mai eficienti decat nedeterminabilul Abraxas.El este forta, durata, schimbare. Aici, mortii facura mare taraboi, caci erau crestini. Sermo III Mortii se apropiara ca negura iscata din mlastini si strigara: Vorbeste-ne mai departe despre Dumnezeul suprem. Abraxas este Dumnezeul cel greu de cunoscut. A sa-i puterea cea mai mare, intrucat omul nu o vede. Din soare el vede summum bonum, din diavol, infimum malum, din Abraxas insa, VIATA cea in toate privintele nedeterminata, care este mama binelui si a raului. Viata pare a fi mai mica si mai slaba decat summum bonum, de aceea este si greu de imaginat ca Abraxas depaseste in forta chiar si soarele, care doar este el insusi izvorul stralucitor a tot ce-i forta de viata. Abraxas este soarele si, totodata, abisul vesnic absorbitor al golului, al diminuatorului si al imbucatatitorului, al diavolului. Forta lui Abraxas este dubla. Voi insa n-o vedeti, caci in ochii vostrii se anuleaza elementele opuse, orientate unul catre altul , ale acestei forte. Ceea ce rosteste Dumnezeul-soare este viata. Ceea ce rosteste diavolul este moarte. Dar Abraxas rosteste cuvantul venerabil si blestemat, care este viata si moarte simultan. Abraxas zamisleste adevar si minciuna, bine si rau, lumina si intuneric in acelasi

cuvant si in aceeasi fapta. De aceea, Abraxas este cumplit. El este splendid asemenea leului in clipa in care isi doboara victima. El este frumos aidoma unei zile de primavara. Da, el e insusi marele Pan si micul Pan. Este Priapos. Este mostrul taramului de jos, un polip cu o mie de brate, incolacire inaripata de serpi, furie nebuna. Este hermafroditul celui mai de jos inceput. Este stapanul broastelor raioase si al brostelor care locuiesc in apa si urca pe pamant, care canta in cor la pranz si la miezul noptii. Este plinul care se uneste cu golul. Este sfanta impreunare. Este dragostea si uciderea ei. Este sfantul si tradatorul lui. Este lumina cea mai luminoasa a zilei, si noaptea cea mai adanca a nebuniei. A-l vedea inseamna orbire. A-l cunoaste inseamna boala. A i te inchina inseamna moarte. A te teme de el inseamna intelepciune. A nu-i rezista inseamna izbavire. Dumnezeu locuieste indaratul soarelui, diavolul locuieste indaratul noptii. Ce naste Dumnezeu din lumina, diavolul trage in noapte. Abraxas insa este lumea, devenirea ei si trecerea ei. Asupra fiecarui dar al Dumnezeului-soare, diavolul isi trimite blestemul. Tot ce obtineti implorandu-l pe Dumnezeul-soare zamisleste o fapta a diavolului. Tot ce creati cu Dumnezeul-soare ii daruieste diavolului forta actiunii. Asta-i e cumplitul Abraxas. Este creatura cea mai puternica si, in el, creatura se sperie de ea insasi. Este contradictia revelata a creaturii fata de pleroma si de nimicul sau. Este groaza fiului in fata mamei. Este dragostea mamei pentru fiu. Este incantarea pamantului si cruzimea cerurilor. Omul ramane stana de piata in fara chipului sau. In fata lui nu exista nici intrebare, nici raspuns. Este viata creaturii. Este actiunea diferentierii. Este dragostea omului. Este rostirea omului. Este aparenta si umbra omului. Este realitatea inselatoare. Aici, mortii urlara si vociferara, caci erau nedesavarsiti. Sermo IV Mortii umplura incaperea mormaind si spusera: Vorbeste-ne despre dumnezei si diavoli, blestematule. Dumnezeul-soare este binele suprem, diavolul este opusul, deci aveti doi dumnezei. Exista insa multe lucruri bune si inalte si multe rele si grele, iar printre acestea exista doi diavoli-dumnezei, unul este CEEA CE ARDE, iar celalalt, CEEA CE CRESTE. Ceea ce arde este EROSUL, sub forma flacarii. El da lumina, mistuind. Ceea ce creste este ARBORELE VIETII. El inverzeste, acumuland in crestere materie vie. Erosul se aprinde si se stinge, pe cand arborele vietii creste incet si constant prin timpuri nelimitate.Binele si raul se unesc in

flacara. Binele si raul se unesc in cresterea arborelui. In divinitatea lor, viata si dragostea stau fata in fata. Incomensurabil aidoma multimii stelelor este numarul dumnezeilor si al diavolilor.Fiece stea este un dumnezeu, iar fiece spatiu pe care il umple o stea un diavol. Dar plinul gol al intregului este pleroma. Efectul intregului e Abraxas, lui nu i se opune decat nerealul. Patru este numarul dumnezeilor principali, caci patru este cifra masuratorilor lumii. Unul este inceputul, Dumnezeul-soare. Doi este Erosul, caci uneste doi intre ei si se raspandeste stralucind. Trei este arborele vietii, caci umple spatiul cu trupuri. Patru este diavolul, caci deschide tot ce-i inchis; el dizolva tot ce este format si corporal; el este distrugatorul, in care totul devine nimic. Noroc pe mine, fiindca mi-e dat sa cunosc multiplicitatea si varietatea dumnezeilor ; dar vai de voi fiindca inlocuiti printr-un singur Dumnezeu acesta multitudine inconciliabila. Astfel produceti chinul nonintelegerii si mutilarea creaturii, ale carei natura si nazuinta sunt diferentierea. Cum sunteti fideli naturii voastre, daca vreti sa faceti din multitudine unul singur? Ceea ce le faceti dumnezeilor vi se intampla si voua. Toti sunteti facuti egali si, astfel, fiinta voastra este mutilata. Domneasca egalitatea de dragul omului , dar nu de dragul Domnului. caci dumnezei sunt multi, pe cand oameni sunt putini. Dumnezeii sunt puterinici si suporta diversitatea, deoarece, asemenea stelelor, stau in singuratate si la o imensa distanta unii de altii. Oamenii sunt slabi si nu-si suporta diversitatea, deoarece locuiesc unul in apropierea celuilalt si au nevoie de comunitate, pentri a-si purta particularitatea. De dragul mantuirii va invat reprobabilul, din cauza caruia am fost reprobat. Multimea dumnezeilor corespunde multimii oamenilor. Nenumarati dumnezei asteapta evolutia starii omenesti. Nenumarati dumnezei au fost oameni. Omul are parte de natura dumnezeilor, el vine de la dumnezei si merge catre Dumnezeu. Dupa cum nu merita sa reflectam la pleroma, tot astfel nu merita sa adoram multimea dumnezeilor.Cel mai putin merita sa adoram primul Dumnezeu, abundenta eficienta si summum bonum. Prin rugaciunea noastra nu-i putem adauga nimic, nici nu-i putem lua nimic, caci golul eficient inghite totul in sine. Dumnezeii luminosi formeaza lumea celesta, ie este multipla si se intinte si se mareste la infinit. Dumnezeul -soare este stapanul ei suprem. Dumnezeii intunecati formeaza lumea pamanteasca. Ea este simpla si se micsoreaza si se diminueaza la infinit. Stapanul ei cel mai de jos este diavolul, spiritul selenar, satelitul pamantului, mai mic si mai rece si mai mort decat pamantul. Nu exista diferenta intre puterea dumnezeilor celesti si a celor pamantesti. Cei celesti maresc, cei pamantesti micsoreaza. Incomensurabila este directia ambilor. Sermo V Mortii rasera a batjocura si strigara:Invata-ne nebunule, despre biserica si comunitatea sacra. Lumea dumnezeilor se desluseste in spiritualitate si in sexualitate. Cei celesti apar in spiritualitate, cei pamantesti in sexualitate. Spiritualitatea primeste si cuprinde. Ea este femeiasca si de aceea o numim MATER COELESTIS, mama celesta. Sexualitatea procreaza si creaza. Ea este barbateasca si de aceea o numim PHALLOS, tatal pamantesc. Sexualitatea barbatului este mai mult pamanteasca, sexualitatea femeii este mai mult spirituala. Spiritualitatea barbatului este mai mult celesta, ea merge spre ce-i mai mare. Spiritualitatea femeii este mai mult pamanteasca, ea merge spre ce-i mai mic. Mincinoasa si demonica este spiritualitatea barbatului, care merge spre ce-i mai mic. Mincinoasa si demonica este spiritualitatea femeii, care merge spre ce-i mai mare.

Fiecare sa mearga la locul sau. Barbatul si femeia devin diavoli unul pentru celalalt, daca nu-si separa caile spirituale, caci natura creaturii este diferentierea. Sexualitatea barbatului se indreapta spre pamantesc, sexualitatea femeii se indreapta spre spiritual. Barbatul si femeia devin diavoli unul pentru celalalt daca nu-si separa sexualitatea. Barbatul sa cunoasca ce-i mai mic, femeia, ce-i mai mare. Omul sa se deosebeasca de spiritualitate si de sexualitate.Sa numeasca spiritualitatea Mama, si s-o aseze intre cer si pamant. Sa numeasca sexualitatea Phallos, si s-o aseze intre sine si pamant, caci Mama si Phallos sunt demoni supraomenesti, si deslusiri ale lumii divine. Ei sunt mai eficienti pentru noi decat dumnezeii, caci sunt strans inruditi cu natura noastra. Daca nu va distingeti de sexualitate si spiritualitate si nu le priviti ca natura peste voi si in jurul vostru, atunci le cadeti prada ca proprietati ale pleromei. Spiritualitatea si sexualitatea nu sunt proprietatile voastre, nu sunt lucruri, pe care le posedati si le contineti, ci ele va poseda si va contin pe voi, caci sunt niste demoni puternici, manifestari ale dumnezeilor si, asadar lucruri care ajung dincolo de voi si exista in sine. Omul nu are o spiritualitate pentru pentru sine sau o sexualitate pentru sine, ci se afla sub legea spiritualitatii si a sexualitatii. De aceea, nimeni nu scapa de acesti demoni. Sa le priviti ca pe niste demoni si ca pe o cauza comuna si o primejdie comuna, ca pe o povara comuna, cu care viata v-a incarcat. Astfel, si viata va este o cauza comuna si o primejdie comuna, la fel si dumnezeii si in primul rand Abraxas cel cumplit. Omul e slab, de aceea comunitatea este indispensabila; daca nu este sub semnul Mamei atunci comunitatea este sub semnul lui Phallus. Nici o comunitate inseamna suferinta si boala. Comunitate in tot inseamna dezbinare si dizolvare. Diferentierea duce la singuratate. Singuratatea este impotriva comunitatii. Dar din cauza slabiciunii omului fara de dumnezei si de demoni si de legea lor invincibila, comunitatea este necesara. De aceea sa fie atata comunitate cat este nevoie, nu de dragul oamenilor, ci al dumnezeilor. Dumnezeii va silesc la comunitate. Atat cat va silesc ei, atata comunitatea este necesara, mai mult de atat tine de domeniul raului. In comunitate, fiecare sa se subordoneze celuilalt, pentru ca acesta sa se mentina, caci aveti nevoie de ea. In singuratate, fiecare sa se supraordoneze celuilalt, pentru ca fiecare sa ajunga la sine insusi si sa evite sclavia. In comunitate sa fie abtinere, in comunitate sa fie risipa. Comunitatea este adancime, singuratatea este inaltime. Masura corecta in comunitate purifica si mentine. Masura corecta in singuratate purifica si adauga. Comunitatea ne da caldura, singuratatea ne da lumina. Sermo VI Demonul sexualitatii se apropie de sufletul nostru ca sarpe. Este pe jumatate suflet omenesc si se numeste dorinta gandului. Demonul spiritualitatii pogoara in sufletul nostru ca pasarea alba. Este pe jumatate suflet omenesc si se numeste gandul dorintei. Sarpele este un suflet pamantesc, pe jumatate demonic, un spirit, si inrudit cu spiritele mortilor. Aidoma acestora, si el roieste prin lucrurile pamantului si ne face sa ne temem de ele sau ne face sa ne stimuleze poftele. Sarpele este de natura femeiasca si cauta intotdeauna societatea

mortilor care se afla sub vraja pamantului, aceea care n-au gasit drumul spre dincolo, adica spre singuratate. Sarpele este o tarfa si se atine cu diavolul si cu spiritele rele, un tiran malefic care tortureaza, ademenind mereu la compania cea mai rea. Pasarea alba este un suflet semicelest al omului. Ea salasuieste la Mama si coboara din cand in cand. Pasarea este barbateasca si este gand in actiune. Este casta si solitara, un sol al Mamei. Zboara sus pe deasupra pamantului. Pretinde singuratatea. Aduce veste de la cei de departe care au luat-o inainte si care sunt desavarsiti. Ea ne poarta cuvantul sus la Mama. Intervine previne dar n-are putere impotriva dumnezeilor. Ea este un recipient al soarelui. Sarpele coboara si paralizeaza cu viclenie demonul falic sau ii da ghes. El duce in sus gandurile viclene ale pamantescului, care se furiseaza prin toate gaurile si se prind cu pofta de orice. Desi nu vrea sarpele trebuie sa ne fie folositor. El scapa de prinsoarea noastra si ne arata astfel drumul pe care cu ratiunea noasta umana nu l-am putut gasi. Mortii privira cu dispret si graira: inceteaza sa tot vorbesti despre dumnezei, demoni si suflete. Toate aste le stiam de fapt demult. Sermo VII In timpul noptii insa, mortii venira din nou cu niste mine lamentabile si rostira: Mai este ceva despre care am uitat sa vorbim invata-ne despre om. Omul este o poarta, prin care intrati din lumea exterioara a dumnezeilor, a demonilor si a sufletelor in lumea interioara, din lumea mai mare in lumea mai mica. Mic si de nimic este omul, debia l-ati lasat in urma ca va si aflati in spatiul cel fara de sfarsit, in infinitatea mai mica sau launtrica. In departarea incomensurabila sta o singura stea la zenit. Este unicul Dumnezeu al acestui un om, este lumea sa, pleroma sa, divinitatea sa. In aceasta lume, omul e Abraxas, care creaza sau devoreaza lumea lui. Aceasta stea este Dumnezeul si telul omului. Acesta este unicul sau Dumnezeu calauzitor. In el, omul se indreapta spre liniste, spre el o porneste lunga calatorie a sufletului dupa moarte, in el straluceste ca lumina tot ceea ce omul retrage din lumea mai mare. Catre acest unic Dumnezeu indreapta-se rugaciunea omului. Rugaciunea creste lumina stelei, arunca o punte peste moarte, pregateste viata lumii mai mici si diminueaza dorinta fara de speranta a lumii mai mari. Cand lumea mai mare devine rece, steaua straluceste. Nimic nu este intre om si unul Dumnezeul sau, atata timp cat omul isi poate intoarce privirea de la spectacolul scaldat in flacari a lui Abraxas. Om aici, Dumnezeu acolo. Slabiciune si zadarnicie aici, eterna forta creatoare acolo. Aici numai intuneric si umezeala rece, acolo numai soare. La care mortii tacura si se ridicara aidoma fumului deasupra focului ciobanului care-si pazea turma in noapte. ANAGRAMMA: NAHTRIHECCUNDE GAHINNEVERAHTUNIN ZEHGESSURKLACH ZUNNUS