Tatăl lui Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Niculescu-Mizil[2], provenea din vechea

mișcare socialistă. Din această cauză, în familie predominau lecturile marxiste,

leniniste și staliniste[3]. Influențat de acestea, Niculescu-Mizil devine în 1945
membru al PCR, făcând carieră în aparatul propagandistic. A lucrat în cadrul
secțiilor conduse de Leonte Răutu, unul din zbirii ideologici staliniști. A devenit
curând prorectorul, apoi rectorul Școlii Superioare de Partid „Ștefan Gheorghiu” și
director adjunct al Institutului de istorie a P.M.R. (1955). În anii '50 a condus
numeroase prelucrări și a fost un actor principal în înscenările și procesele din
anii 1958-1960[4].

Între 1956 și 1968 a fost șeful secției de propagandă și agitație a Comitetului

Central al P.M.R., fiind unul din artizanii cultului personalității lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej[4].

În mai 1961 a fost decorat cu Medalia „A 40-a aniversare de la înființarea

Partidului Comunist din România”.

În anii 1963-1964 a participat la întocmirea documentelor care au dus la Declarația

din aprilie 1964[4]. Adoptată la plenara C.C al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964,
„Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele
mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, anunța o reorientare a
conducerii comuniste de la București în raport cu Uniunea Sovietică. Declarația
enunța principiile călăuzitoare care trebuiau să stea la baza raporturilor dintre
partidele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne,
dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-și rezolva problemele politice și
organizatorice. Deși Declarația din aprilie 1964 anunța o poziție de independență
față de U.R.S.S., resorturile ei erau în realitate altele. După moartea lui Stalin,
după demascarea crimelor acestuia de către Nikita Hrușciov în faimosul Raport
Secret de la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, și
mai ales după evenimentele din 1956 din Ungaria, vechea gardă stalinistă din țările
satelit ale Moscovei începuse să fie înlocuită de sovietici cu lideri ceva mai
flexibili ideologic. Plenara din aprilie 1964 era de fapt un răspuns al conducerii
dogmatice de la București, în frunte cu Gheorghiu-Dej, pentru a se asigura că va
rămâne cu orice preț la putere.[4][5]

După moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Paul Niculescu-Mizil devine

secretar al C.C., însărcinat cu ideologia și problemele mișcării comuniste. La
Congresul al IX-lea al PCR din 19-24 iulie 1965 este ales membru al Comitetului
Politic Executiv al P.C.R., funcție în care va rămâne până în 1989. La scurt timp
este promovat membru al Prezidiului Permanent al C.P.Ex., devenind o persoană
foarte influentă a aparatului de partid pe care s-a bizuit Nicolae Ceaușescu pentru
acapararea totală a puterii[6].

Paul Niculescu-Mizil în 1971

penultimul din dreapta,
în primul rând de la prezidiu
Ca urmare a politicii de rotație a cadrelor promovată de Ceaușescu, Paul Niculescu-
Mizil este transferat din aparatul politic de partid în sfera executivă, fiind
numit viceprim-ministru al guvernului (1972-1981), ministru al Educației și
Învățământului (1972-1976), ministru al Finanțelor (1978-1981), președinte al
Centrocoop (1981-1989).[4]

Ca demnitar și membru deplin al C.P.Ex., Niculescu-Mizil și-a pus semnătura pe

toate actele de represiune săvârșite de regimul Ceaușescu după 1965. Printre ele,
reprimarea grevei minerilor din Valea Jiului din 1977, a Mișcării Goma, a revoltei
anticomuniste de la Brașov din 1987.[4]

După Revoluția din decembrie 1989, Ion Iliescu l-a păstrat pe Paul Niculescu-Mizil
în conducerea Frontului Salvării Naționale, însă presiunile societății civile au
dus repede la îndepărtarea, arestarea și ulterior judecarea sa ca membru al lotului
C.P.Ex.[4], alături de demnitari comuniști importanți precum Constantin Dăscălescu,
Manea Mănescu, Ion Dincă, Emil Bobu sau Tudor Postelnicu. Condamnat, Niculescu-
Mizil a executat o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru implicarea directă,
prin votul dat în Comitetul Politic Executiv, în represiunea împotriva
manifestanților de la București și Timișoara. Ulterior a fost grațiat de Ion
Iliescu.[3]

După eliberarea din închisoare, Paul Niculescu-Mizil a fost activ în presă,

acordând numeroase interviuri și scriindu-și memoriile. În tot ce a publicat, el
și-a clamat nevinovăția și a luat apărarea sistemului comunist, acuzându-l pentru
abuzuri pe Nicolae Ceaușescu. Într-unul din interviuri, Niculescu-Mizil spunea[7]:

„Odată, un ziar din București a scris că eu sunt nostalgic sau criptocomunist.

Le-am zis: «domnilor, nu mai căutați atâția termeni, eu sunt comunist».”
—Martor Incomod - august 2006
În 2003, respectând jurământul dat la intrarea în PCR, a rămas un comunist
adevărat, devenind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Alianța Socialistă
unde a fost activ până la moarte. Paul Niculescu-Mizil a murit pe 5 decembrie 2008,
la 85 de ani, în azilul privat din Bucureștii Noi în care locuia în ultimul timp.
Suferea de probleme cardiace, în 2007 fiind operat la o clinică din Germania. Cu
aprobarea ministrului Varujan Vosganian, trupul său a fost depus la Ministerul
Finanțelor, generând un scandal intern în sânul Partidului Național Liberal[3],
aflat la acea vreme la guvernare. Fruntași ai partidului precum Smaranda Enache,
Adrian Cioroianu sau Mircea Ionescu Quintus și-au declarat dezamăgirea față de
decizia ministrului Vosganian, acuzând o „reabilitare mascată, care nu se face în
nici un stat fost comunist membru al UE”[3]. Paul Niculescu-Mizil a fost
înmormântat pe 9 decembrie 2008 în cimitirul din curtea mănăstirii Cernica, fiind
condus pe ultimul drum de câteva sute de persoane.