Conf. Fiz.

Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

CURS 3

Legi de variație și conservare

Teorema impulsului
Principiul fundamental al mecanicii cu expresia matematică:

   
 dv d ( mv) dp 
F  ma  m   p (4.1.1)
dt dt dt
are următoarea semnificaţie fizică: rezultanta forţelor aplicate punctului material este egală cu
∆
derivata impulsului punctului material în raport cu timpul. Sau, scrisă ca variație: ⃗ = ∆

 
 dv
Cazul F  0  ma  m adică rezultanta forţelor aplicate este permanent nulă, se reduce la
dt
cazul simplu al mişcării cu viteză de valoare constantă (dacă această valoare constantă este zero –
corpul stă, dacă această valoare constantă e diferită de zero – corpul se mişcă rectiliniu uniform).
Vectorul viteză nu variază nici în mărime nici în direcţie sau sens. În acest caz spunem că punctul
material este izolat.

dv    
Integrând ecuaţia  const  v 0 , se obţine ecuaţia mişcării rectilinii uniforme: r (t )  r0  v 0 t unde am
dt

considerat că începem să măsurăm timpul la începutul mişcării ( t 0  0 ) când poziţia este r0 .

Dacă rezultanta forţelor este zero, atunci impulsul punctului material nu se schimbă în timp, se
conservă, adică punctul material rămâne în repaus sau în mişcare rectilinie uniformă. Un punct
material nu-şi poate schimba singur impulsul său (măsura mişcării mecanice), ci numai sub acţiunea
unei forţe externe aplicate lui.

Momentul forţei. Momentul cinetic

Dacă ne gândim la un solid rigid care are un punct fix, numit pol, atunci, aplicând o forţă corpului,
acesta se poate roti în jurul unei axe trecând prin acest pol (articulaţie), perpendiculară pe planul
definit de articulaţie şi de forţă (Fig.A.4.2.1.). Dacă aplicăm aceeaşi forţă dar în alt punct pe dreapta
ei suport, atunci efectul de rotaţie este acelaşi. Dacă suportul forţei trece prin articulaţie, atunci

corpul nu se roteşte. Efectul de rotaţie depinde atât de mărimea forţei F cât şi de distanţa de la

punctul ei de aplicaţie până la articulaţie r . Pentru a avea o măsură a rotaţiei se introduce o nouă
mărime fizică - momentul forţei faţă de un pol:

 def  
M  r  F  M  rF sin(r , F )  Fb (4.2.1)

unde b este braţul forţei, adică distanţa de la pol la dreapta suport a forţei.
Momentul forţei faţă de un punct este produsul vectorial dintre vectorul de poziţie al punctului de

aplicaţie al forţei r faţă de pol şi această forţă, adică rezultatul este un vector cu:
- mărimea egală cu produsul mărimilor celor doi vectori înmulţit cu sinusul unghiului dintre ei;
- direcţia perpendiculară pe planul celor doi vectori;
- sensul dat de regula burghiului
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

Momentul unei anumite forţe rămâne acelaşi dacă forţa îşi schimbă punctul de aplicaţie, rămânând
totuşi pe aceeaşi dreaptă suport (Fig. 4.2.1.).

Dacă solidul rigid are o axă fixă în jurul căreia se poate roti, atunci o forţă paralelă cu axa de rotaţie
sau concurentă cu aceasta nu va produce o rotaţie. Efectul de rotaţie este produs doar de acea
componentă a forței care este transversală pe axă.

M=rxF
F

O
F
r
b

. Fig.4.2.1.

În mod asemănător se defineşte şi momentul cinetic față de un pol, care este momentul impulsului
punctului material:

⃗J = ⃗ × ⃗ = ⃗ × v⃗, și ca mărime = ∙ sin( ⃗, ⃗) (4.2.2)

Momentul cinetic este mărimea fizică vectorială egală cu produsul vectorial dintre vectorul de poziţie
şi impulsul punctului material. Direcţia este perpendiculară pe planul format de cei doi vectori şi
sensul este dat de regula burghiului (Fig. 4.2.2.)

⃗J = rxmv
L

O
r p = mv
b

p = mv
Fig.4.2.2.

Teorema momentului cinetic

Vrem să vedem ce se întâmplă cu momentul cinetic în timp, adică vrem să calculăm variaţia sa în
timp. Pentru aceasta vom deriva relaţia 4.2.2. şi obţinem:

(4.3.1)

⃗ ⃗ ⃗
= × ⃗+ ⃗×


dr 
Dar  v şi produsul vectorial dintre el şi impuls este zero pentru că unghiul dintre ei este zero, iar
dt

dp  ⃗
 F , atunci ecuaţia 4.3.1. devine: = ⃗ × ⃗ = ⃗ (4.3.2)
dt
Momentul forţei aplicate punctului material este egal cu variaţia momentului cinetic al
punctului material.
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

Momentul cinetic este o măsură a mişcării – din punct de vedere al rotaţiei. Teorema momentului
cinetic exprimă o lege de conservare a mişcării mecanice transmise prin intermediul forţei în
procesul de interacţiune între corpuri.
 
În mişcarea rectilinie uniformă F  0, M  0 , deci impulsul punctului material se conservă şi
momentul cinetic faţă de orice pol se conservă.

Lucrul mecanic. Puterea.

În paragraful anterior am văzut că o forţă poate produce rotaţia unui corp care are un punct fix. Dacă
corpul nu are un punct fix, atunci forţa aplicată are ca efect deplasarea corpului pe o direcţie
oarecare.

Pentru a măsura acest efect se introduce o nouă mărime fizică numită lucru mecanic. Acesta se
defineşte ca fiind produsul scalar dintre forţa care acţionează asupra corpului, producându-i
deplasarea şi variaţia vectorului de poziţie al punctului de aplicaţie al forţei.
def  
L   Fdr   ( Fx dx Fy dy  Fz dz )   ( Fx v x F y v y  Fz v z )dt (4.4.1)

       
Vectorul de poziție este: r  xi  yj  zk  dr  i dx  j dy  k dz (4.4.3)

Dacă forţa aplicată asupra punctului material este constantă, atât în modul cât şi în direcţie şi sens,
atunci:
          
 
L   Fdr  F  dr  F r2  r1   Fr  Fd cos F , d (4.4.4)

r1 r=d
F

r2
Fig. 4.4.1.

Dacă forţa are o direcţie care este mereu perpendiculară pe direcţia deplasării atunci ea practic nu
produce acea deplasare şi lucrul său mecanic în acea deplasare este nul. Ca o consecinţă putem
spune că într-o mişcare curbilinie, doar componenta tangenţială a forţei produce lucru mecanic.

Acelaşi lucru mecanic poate fi efectuat în diferite intervale de timp, efectele fiind diferite. Pentru a
avea o măsură a acestui fenomen s-a introdus mărimea fizică numită putere medie în intervalul t ,
definită ca raportul dintre lucrul mecanic efectuat în acest interval şi valoarea intervalului de timp:

L
P (4.4.5)
t
Iar puterea instantanee sau momentană, la limită când intervalul de timp tinde la zero:

 L  dr  
P F  Fv (4.4.6)
dt dt
Adică puterea dezvoltată de o forţă este egală cu produsul scalar dintre forţă şi viteza punctului
material.
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

Teorema energiei cinetice

 d ( mv )
Pornind de la ecuaţia principiului fundamental al mecanicii (ecuaţia 4.1.1. F  ), pe care o
dt
 
înmulţim în ambii membri cu dr  vdt , se obţine:

  d (mv)        mv 2 
Fdr  vdt  vd (mv)  v 2 dm  mvdv  mvdv  d   (4.5.1)
dt  2 
A rămas doar al doilea termen pentru că în mecanica clasică, masa este considerată constantă în
timp. În paranteza ultimei egalităţi avem o nouă mărime fizică, numită energia cinetică a punctului
material, definită prin relaţia:

def
mv 2 p2
Ec   . (4.5.2)
2 2m
Dacă integrăm relaţia 4.5.1., vom obţine:

 
L   Fdr  Ec  E c 2  Ec1 (4.5.3)

Ceea ce reprezintă teorema variaţiei energiei cinetice

Lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă, aplicată punctului material, este egal cu variaţia
energiei cinetice a punctului material.

Dacă asupra punctului material nu acţionează nicio forţă, atunci energia cinetică a punctului material
se conservă: un punct material nu-şi poate modifica energia cinetică decât sub acţiunea unei forţe
exterioare aplicate asupra lui.

Putem spune că energia cinetică este egală cu lucrul mecanic cheltuit pentru a aduce punctul
material din repaus până la viteza v sau este egală cu lucrul mecanic necesar pentru a opri particula
aflată în mişcare cu viteza v, sau cu lucrul mecanic restituit de particulă la oprirea sa.

Ca o sinteză putem spune că există trei mărimi fizice:

Impulsul forţei;
Impulsul momentului forţei;
Lucrul mecanic al forţei;
Ele sunt egale cu variaţiile altor trei mărimi fizice:
Impulsul punctului material;
Momentul cinetic;
Energia cinetică a punctului material.
Impulsul, ca măsură a mişcării, a fost introdus în mecanică de Descartes (1644) iar energia
cinetică (sub denumirea de forţă vie) de Leibnitz (1686).

Energia potenţială
Un punct material aflat oriunde în aproprierea suprafeţei Pământului, simte din partea acestuia o
forţă de atracţie. Spunem că punctul material se află într-un câmp de forţe gravitaţionale. La fel se
întâmplă cu un corp încărcat electric aflat în aproprierea altui corp încărcat electric - se află într-un
câmp de forţe electrostatice. În interiorul acestor câmpuri, lucrul mecanic efectuat de forţele
câmpului nu depinde de traiectoria pe care merge punctul material ci doar de poziţia iniţială şi finală.
În acest caz, spunem că avem un câmp de forţe conservative. În interiorul acestor câmpuri, lucrul
mecanic efectuat de forţele câmpului pe o traiectorie închisă este nul. Formal, putem scrie:
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

a P2

b
P1

L1a 2  L1b 2 , L1a 2  L1b 2  0 , L1a 2  L2b1  0 (4.6.1) P0 Fig. 4.6.1.

Invers, putem lua această proprietate ca o definiţie a câmpului conservativ: Un câmp de forţe este
conservativ dacă lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului asupra punctului material pe un drum
închis este zero.

Considerăm un punct material de masă M h deasupra Pământului (

aflat la înălţimea
y 0  h, v 0  0 , deci cu energie cinetică zero). Forţa gravitaţională FG   Mg acţionează asupra
punctului material imprimându-i o mişcare rectilinie uniform accelerată cu sensul în jos. În timpul
căderii, el va avea o viteză din ce în ce mai mare, deci o energie cinetică din ce în ce mai mare. Într-
o stare oarecare, energia cinetică este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa gravitaţională de la
începutul mişcării până în acea stare. Ştiind că putem aproxima forţa de atracţie gravitaţională ca
fiind constantă, atunci putem scrie:

Lal greutatii  G( y  y0 ) (4.6.2)

În momentul în care corpul atinge suprafaţa Pământului, putem scrie:

Mv 2
Lal greutatii   Mg (0  h)  (4.6.3)
2
unde am ţinut cont de teorema variaţiei energiei cinetice şi am considerat că punctul material nu are
nicio viteză la înălţimea h şi are viteza v la suprafaţa Pământului. Toate consideraţiile au fost făcute
în absenţa frecării.

Aceste ecuaţii ne sugerează faptul că la înălţimea h corpul posedă o energie numită energie
potenţială, adică are capacitatea de a efectua lucru mecanic şi a dobândi energie cinetică.

Numim energie potenţială a punctului material într-un anumit punct dintr-un câmp de forţe
conservativ, ca fiind mărimea fizică scalară a cărei valoare este egală cu lucrul mecanic, cu semn
schimbat, efectuat de către forţele câmpului pentru a deplasa punctul material dintr-o stare P0 de
referinţă într-o altă stare, notată P

 def
P
  P0   def  
U ( r )    F dr   F dr sau dU   Fdr (4.6.4)
P0 P

Atunci, lucrul mecanic efectuat de câmp între două puncte P1 şi P2 va fi egal și de semn contrar cu
variaţia energiei potenţiale între acele puncte:

P2
  P0   P2    
L   Fdr   F dr   F dr  U (r1 )  U (r2 )  U (4.6.5)
P1 P1 P0


Invers, când cunoaştem energia potenţială U (r ) putem calcula prin derivare forţele care derivă
dintr-un potenţial (dintr-un câmp):
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

 
 dU  Fdr  Fx dx  F y dy  Fz dz (4.6.6)

Pe de altă parte, din analiza matematică se ştie că diferenţiala unei funcţii este:

U U U
dU  dx  dy  dz (4.6.7)
x y z

U U U
Comparând ultimele două relaţii se observă că Fx  , Fy  , Fz  . Adică, fiecare
x y z
componentă a forţei (pe cele trei axe) este egală cu derivata parţială a energiei potenţiale în raport
cu acea coordonată.

Se defineşte operatorul gradient care se aplică unui scalar  ( x , y , z ) şi rezultatul e un vector cu

mărimea dată de ecuaţia de mai jos, direcţia şi sensul obţinute prin compunerea componentelor
sale:

     
grad    i j k (4.6.8)
x y z
Atunci putem deduce forţele ce derivă dintr-un potenţial ca fiind:

F   grad (U ) (4.6.9)

Adică forţa este gradientul cu semn schimbat al energiei potenţiale.

Linii de
forta F

Suprafete
echipotentiale

Fig. 4.6.2.
Suprafeţele pe care energia potenţială are aceleaşi valori, se numesc suprafeţe echipotenţiale. Dacă deplasăm punctul
material pe o astfel de suprafaţă, atunci variaţia energiei potenţiale este zero, spunem că energia potenţială se conservă, iar
lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului este zero. În acest caz, forţa şi deplasarea sunt perpendiculare, sau altfel spus,
forţa este perpendiculară pe suprafeţele echipotenţiale şi îndreptată în sensul descreşterii energiei potenţiale (Din analiza
matematică, ştim că gradientul unui scalar este totdeauna perpendicular pe suprafeţele pe care scalarul este constant şi
îndreptat în sensul creşterii scalarului).
Pentru a ridica un punct material la o înălţime h în câmpul gravitaţional, trebuie ca din exterior să aplicăm o forţă de sens
contrar forţelor câmpului.
Pentru calculul energiei potenţiale trebuie mereu specificat punctul de zero (de referință). Numai variaţia energiei potenţiale
are sens. Punctul de zero poate fi diferit în diferite probleme.
Energia potenţială este o mărime de stare, ca şi energia cinetică, adică valorile lor caracterizează
punctul material aflat într-un punct (într-o stare). Dacă punctul material se mişcă în acest câmp de
forţe, atunci starea lui de mişcare din orice punct poate fi caracterizată de o viteză instantanee, deci
de o energie cinetică; şi de o energie potenţială care depinde de poziţia lui în acel câmp de forţe.
Spre deosebire de aceste două mărimi fizice, lucrul mecanic este o mărime fizică de proces,
caracterizând mişcarea punctului material dintr-un punct în altul, pe un drum, caz în care şi energia
cinetică şi cea potenţială variază. La fel, puterea este legată de un interval de timp, deci este şi ea o
mărime fizică de proces.

Deşi unele dintre aceste mărimi fizice sunt de stare şi altele de proces, totuşi unitatea lor de măsură
este aceeaşi, ca de altfel şi pentru alte forme de energie - Joule (energie cinetică, energie potenţială
gravitaţională, energie potenţială elastică, energie internă, energie totală, energie electrică, energie
luminoasă, lucru mecanic, căldură)
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

Ca exemplu, să considerăm forţa elastică pe direcţia deplasării unidimensionale şi de sens opus

acesteia, având mărimea proporţională cu deplasarea dintr-un punct fix (de obicei, punct de
echilibru), în punctul de interes Fe  kx unde k este constanta elastică. Aceasta este legea lui
Hooke valabilă pentru deplasări mici. Pentru a afla energia potenţială a unui punct material care este
deplasat de forţele câmpului dintr-un punct oarecare până în originea considerată ca punct de
referinţă a energiei potenţiale, evaluăm lucrul mecanic:

x1 2 2
kx kx
L10  U  U1 U0  U1   kxdx  1 deci U1  1 (4.6.10)
0
2 2

Energia mecanică totală

Dacă am considera un punct material aflat în mişcare într-o zonă în care există doar un câmp de
forţe conservativ, atunci aplicând teorema energiei cinetice, putem scrie:
 
L   Fdr  Ec  Ec 2  Ec1  U  U 1  U 2 (4.7.1)

Ec  U  ( Ec  U )  0, E c  U  const (4.7.2)

Definim mărimea fizică numită energie mecanică totală, ca fiind suma dintre energia cinetică și cea
potențială la orice moment de timp. Aceasta este teorema conservării energiei mecanice, adică a
energiei cinetice şi potenţiale: într-un câmp de forţe conservativ are loc în timpul mişcării o
transformare reciprocă a energiei cinetice şi potenţiale, suma lor rămânând constantă.

Pentru un câmp de forţe neconservativ, când lucrul mecanic depinde de traiectorie şi de modul de
mişcare, nu există energie potenţială şi atunci energia mecanică nu se conservă, ci se transformă în
alte forme de energie mecanică.

Să presupunem că punctul material se află într-un câmp de forţe conservativ care derivă dintr-o
energie potenţială şi în acelaşi timp este supus unei forţe neconservative. Aplicând din nou teorema
energiei cinetice, obţinem:
      
L   ( F  F ' ) dr  Ec   Fdr   F ' dr   U  L' (4.7.3)

unde am considerat lucrul mecanic al forţelor neconservative ca fiind:

 
L '   F ' dr   ( E c  U ) (4.7.4)

Atunci putem enunţa teorema variaţiei energiei mecanice în cazul în care asupra punctului
material acţionează şi forţe neconservative: lucrul mecanic al forţelor neconservative aplicate
punctului material este egal cu variaţia energiei mecanice a punctului material.

De exemplu, lucrul mecanic al forţelor de frecare este totdeauna negativ, deoarece forţele de frecare
sunt dirijate în sens contrar mişcării. El produce o scădere a energiei mecanice, transformând-o în
căldură.
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

U A H
N
E3
B D
E2 C O
E1

s1 s2 s 3 s4 s5 s
Fig. 4.7.1.
În câmp gravitaţional, dacă punctul material se află într-o groapă, el nu poate ieşi decât dacă va dobândi într-un fel sau altul o
energie cinetică pe care să o transforme în energie potenţială. Altfel spus, pe fundul gropii, punctul material nu are energie
potenţială. La marginea de sus a gropii el trebuie să aibă o energie egală cu mgh unde h este adâncimea gropii (vezi Fig.
4.7.1.). Aceasta nu o poate căpăta decât:
(1) dintr-o energie cinetică, adică punctul material trebuie aruncat de la fundul gropii cu acea viteză care să-i
permită depăşirea marginilor gropii;
(2) dintr-un lucru mecanic al unei forţe care să tragă de punctul material pe toată înălţimea h.
Un exemplu practic al transformării energiei dintr-o formă în alta este cel al hidrocentralei. Totul porneşte de la particulele de
apă aflate în partea de sus a unei cascade, având energie potenţială. Acestea, în cădere, vor pierde din energia potenţială
dar îşi vor mări viteza, adică energia lor potenţială se transformă în energie cinetică. Această energie cinetică e folosită pentru
a învârti o turbină, adică energia cinetică e transformată în energie cinetică rotaţională. Datorită mişcării sale în câmp
magnetic se va induce o tensiune electromotoare caracterizată printr-o energie electrică.
În punctele unde energia potenţială are extreme, derivata ei este zero şi punctul material poate să fie
în:
- echilibru stabil dacă energia potenţială are un minim;
- echilibru instabil dacă energia potenţială are un maxim.

În punctele de echilibru stabil, imprimându-se punctului material o viteză, el va oscila în jurul acestei
poziţii, trecând de un număr infinit de ori prin poziţia de echilibru stabil. În punctele de echilibru
instabil, imprimându-se punctului material o viteză, el se va depărta de poziţia de echilibru instabil,
nerevenind niciodată în aceasta.

Dacă energia potenţială este mereu constantă, spunem că punctul material se află în echilibru
indiferent. Scos dintr-o poziţie în care se afla în echilibru indiferent, el se va afla într-o situaţie
identică (din punct de vedere al energiilor).

Ciocniri
Prin ciocnirea corpurilor se înţelege un proces de interacţiune între ele, care durează un timp infinit
de scurt. Forţele care apar în timpul acestei interacţiuni sunt forţe interne şi dau rezultantă nulă la
nivelul sistemului format de corpurile ce se ciocnesc. Aceste forţe interne nu pot schimba impulsul
total al sistemului, dar acesta se redistribuie între corpuri. Spunem că există un transfer de mişcare
între corpuri. De exemplu, în cazul în care o bilă de biliard care este în repaus, va fi lovită de o alta,
prima va începe să se mişte, deci va avea un impuls diferit de zero. În acest caz, putem scrie
conservarea impulsului total al sistemului de corpuri care se ciocnesc:

Suma vectorială a impulsurilor punctelor materiale imediat înainte de ciocnire, este egal cu suma
vectorială a impulsurilor imediat după ciocnire.

Această lege de conservare a impulsului este valabilă în toate tipurile de ciocniri.

În cazul ideal, distingem două tipuri de ciocniri:

- ciocnirea plastică, după ciocnire, se formează un singur corp cu masa egală cu
suma maselor celor două corpuri iniţiale, care se mişcă cu o singură viteză comună. Energia
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

cinetică nu se conservă; o parte din energia cinetică iniţială este transformată în alte forme
de energie (căldură, energie de deformare a celor două corpuri).
- ciocnirea elastică, după ciocnire rămân tot două corpuri, iar energia cinetică a
sistemului se conservă. În realitate, nu există ciocnire pur elastică.

CAZ PARTICULAR 1. Să considerăm în continuare două celule de mase m1 şi m2 care se

deplasează rectiliniu uniform pe două direcţii oarecare. La un moment dat, ele se vor ciocni plastic.
 
Vitezele lor imediat înainte de ciocnire sunt v1 şi v 2 . După aceasta, ele se vor deplasa ca un singur

corp cu masa egală cu suma celor două mase şi cu o viteză imediat după ciocnire de valoare v . În
cazul acestui proces (Fig. A4.6.1.), putem scrie legea conservării impulsului:
     
p1  p2  p  m1v1  m2 v 2  (m1  m2 )v (A4.6.1)

de unde se poate afla vectorul viteză a corpului comun imediat după ciocnire:
 
 m1v1  m2 v 2
v (A4.6.2)
m1  m2

p2
p
1

A
p2
p
1

m 1
m 2
Fig. A4.6.1.

Dacă mişcarea celulelor se realizează atât înainte cât şi după ciocnire pe aceeaşi dreaptă (cazul
unidimensional), atunci avem şi scalar

m1v1  m2 v 2
v (A4.6.3)
m1  m2

unde semnul + apare dacă celulele au înainte de ciocnire acelaşi sens de mişcare, iar semnul -
apare dacă celulele au înainte de ciocnire sensuri de mişcare opuse.

În acest caz, se poate determina şi cantitatea de energie care se pierde prin ciocnire (de fapt se
transformă din energie cinetică în alt tip de energie), Q , scriind tot o ecuaţie de tipul transformării de
energie.
2
m1v12 m2 v 22 (m1  m2 )v
  Q (A4.6.4)
2 2 2
înlocuind expresia vitezei corpurilor după ciocnire (A4.6.3) în (A4.6.4), se obţine:

1 m1  m2
Q ( v1  v 2 ) 2 (A4.6.5)
2 m1  m2

CAZ PARTICULAR 2. Să considerăm în continuare două celule de mase m1 şi m2 care se

deplasează rectiliniu uniform pe două direcţii oarecare. La un moment dat, ele se vor ciocni perfect
   
elastic. Vitezele lor imediat înainte de ciocnire sunt v1 şi v 2 , iar imediat după ciocnire vor fi v'1 şi v'2
. În cadrul acestui proces se conservă şi energia cinetică: Energia cinetică a celor două celule
imediat înainte de ciocnire, este egală cu energia cinetică a celor două celule imediat după ciocnire:
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

m1v12 m2 v 22 m1v'12 m2 v'22

   (A4.6.6)
2 2 2 2
Bineînţeles, că se respectă şi legea generală de conservare a impulsului.
   
m1v1  m2 v 2  m1v'1  m2 v'2 (A4.6.7)

m1 m 2 p2
p1

p'2 x
m 1 p' m2
Fig. A4.6.2. 1

Ecuaţiile (A4.5.6.) şi (A4.5.7.) formează un sistem de două ecuaţii cu două necunoscute - vitezele
celulelor imediat după ciocnire. În cazul unidimensional (atât înainte cât şi după ciocnire corpurile se
deplasează pe aceeaşi dreaptă), se găsesc expresiile vitezelor celor două celule imediat după
ciocnire:

m1v1  m2 v 2 m1v1  m2 v 2
v'1  2  v1 v'2  2  v 2 (A4.6.8)
m1  m2 m1  m2

Dacă una din celule era în repaus înainte de ciocnire, atunci în relaţiile (A4.6.8) se înlocuieşte
valoarea vitezei respective cu zero. Dacă celulele au mase egale, atunci este ca şi cum ar schimba
vitezele între ele. dacă una dintre celule este de masă foarte mare (ciocnirea cu un perete), atunci în
relaţiile (A4.6.8) se trece la limită m2   rezultând că această celulă practic nu îşi modifică viteza,
iar pentru prima celulă:

m1 m1
v1  v 2 v1  v 2
m2 m2
v'1  2  v1 şi v'2  2  v 2  v'1  2v 2  v1 şi v'2  v 2
m1 m1
1 1
m2 m2

Dacă peretele este în repaus, atunci prima celulă practic "se întoarce" după ciocnire, cu o viteză
egală şi de sens contrar (ca la o reflexie).

Explozia

Se poate trata o explozie prin aceleaşi legi ale fizicii ca şi o ciocnire?

Da, dar totul se petrece ca într-un film derulat invers.

Dacă urmărim Fig. IF4.8.1, atunci putem considera că iniţial un corp de masă m se deplasează cu o viteză v pe o anumită
direcţie. Vom considera axa Ox ca fiind de-a lungul acestei direcţii. La un moment dat, din motive necunoscute, corpul se
descompune în alte două corpuri, "explodează". Pentru a putea scrie câteva ecuații care să explice acest proces, vom
considera că masa corpului dinaintea exploziei, este egală cu suma maselor celor două corpuri rezultate în urma exploziei, iar
 
vitezele corpurilor imediat după explozie sunt v1 şi v 2 . În acest caz, se poate scrie legea conservării impulsului: impulsul
imediat înainte de ciocnire, este egal cu suma vectorială a impulsurilor corpurilor imediat după ciocnire
     
p  p1  p2  mv  m1v1  m2 v 2 (IF4.8.1)

şi conservarea masei m  m1  m2 (IF4.8.2)

Dacă am privi desenul din Fig. IF1, invers, de la dreapta la stânga, observăm o asemănare cu cel din Fig. A4.5.1. Diagonala
paralelogramului ce are ca laturi vectorii impuls ai celor două corpuri imediat după ciocnire, este egală cu vectorul impuls
iniţial.
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

m p1
p
p2

x Fig. IF4.8.1.
Fiind considerată o ciocnire plastică, energia cinetică nu se conservă, ci energia cinetică a corpurilor imediat după ciocnire,
este egală cu energia cinetică a corpului iniţial imediat înainte de ciocnire, plus o cantitate de energie, care poate fi căldură.

ECHILIBRUL MECANIC

Pârghii

Pârghia este o bară rigidă cu un punct de sprijin, asupra căreia acţionează două forţe: forţa activă
 
Fa şi forţa de rezistenţă Fr . Punctul de sprijin este fix, iar bara se poate roti în jurul său.

Condiţia de echilibru pentru o pârghie ideală (fără frecare în punctul de sprijin) este ca: momentul
rezultant (corespunzător celor două forţe) faţă de punctul de sprijin să fie zero.
 
Ma  Mr  0 (A5.1.1)

Tipuri de pârghii:
1. de gradul I - Fig. A5.1.1.a) - punctul de sprijin se află între punctele de aplicaţie ale celor două
forţe (levierul, foarfeca, balansoarul, balanţa);
2. de gradul al II-lea - Fig. A5.1.1.b) - punctul de aplicaţie al forţei de rezistenţă se află între
articulaţie şi cel al forţei active. (roaba, pedala de frână);
3. de gradul al III-lea - Fig. A5.1.1.c) - punctul de aplicaţie al forţei active este situat între cel al
forţei de rezistenţă şi punctul de sprijin (braţul omului, penseta).

Fa

Fa

Ps Fa
Ps
G=Fr G=Fr G = Fr
a) b) . c)

Fig. A5.1.1

Scripeţi
O roată cu un şanţ de-a lungul suprafeţei laterale constituie un scripete. Acesta are drept scop
schimbarea direcţiei unei forţe şi transmiterea acţiunii ei prin intermediul unui cablu sau lanţ.

Tipuri de scripeţi

Scripetele fix (vezi Fig. A5.2.1.a) are punctul de sprijin în axa roţii, axa fiind fixă. Asupra scripetului
acţionează trei forţe: forţa activă, forţa rezistentă şi forţa de sprijin. Aceste forţe se compun vectorial.
Dacă forţa activă si cea rezistentă fac un unghi, atunci forţa de sprijin trebuie să fie pe direcţia
diagonalei paralelogramului. Dacă cele trei forţe sunt paralele, atunci forţa de sprijin este suma
celorlalte două.

Scripetele mobil (vezi Fig. A5.2.1.b) are punctul de sprijin la unul din capetele cablului. Asupra
scripetelui mobil acţionează aceleaşi trei forţe. Forţa activă este egală cu cea de sprijin dacă au
aceeași direcție. rezistentă este rezultanta lor. La ridicarea unui corp, forţa activă este egală cu cea
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

de sprijin şi egală cu jumătate din cea a greutăţii ridicate. În Fig. A5.2.1.b), cele trei forțe nu sunt pe
aceeași direcție, ci dreptele lor suport fac un unghi între ele. În acest caz, forța rezistentă este suma
vectorială a celorlalte două.

Mai mulți scripeți legați în configurația fixă sau mobilă, formează un sistem de scripeți (vezi Fig.
A5.2.1.c).

În cazurile din Fig. A5.2.1., forța rezistentă este greutatea corpului, forța de sprijin este tensiunea în
fir, iar forța activă este forța care acționează din exterior pentru a produce efectul dorit asupra
corpului (de obicei, ridicarea acestuia). În cazul sistemelor de scripeți, se realizează o diminuare a
forței active (în figura de mai jos, se observă că forța activă este jumătate din forța rezistentă).

T
T
T
F
T
F
F

G a) G b) G c) Fig. A5.2.1.

Centrul forţelor paralele. Centrul de greutate

   
Considerăm N forţe paralele, dar care nu au toate acelaşi sens F1 , F2 , F3 ,......FN şi alegem axa Oz
paralelă cu direcţiile acestor forţe. Coordonatele punctelor lor de aplicaţie vor fi notate cu
     
x1 , y1 , z1 , x 2 , y 2 , z 2 , x 3 , y 3 , z 3 .......... . x N , y N , z N care nu sunt neapărat în acelaşi plan.

Rezultanta acestui sistem se calculează luând pe rând câte două forţe, cu regula din paragraful
anterior. Putem scrie că rezultanta este suma algebrica a modulelor forţelor:
N
R    Fn   0 conventie (5.4.1)
n 1

Punctul ei de aplicaţie are coordonatele x R , y R , z R  , iar dreapta ei suport va fi de asemenea

paralelă cu Oz.
N N N

 xn Fn
n 1
 y n Fn
n 1
z
n 1
n Fn
xR  N
, yR  N
, zR  N
, (5.4.4)
F
n 1
n F
n 1
n F
n 1
n

Orice corp rigid poate fi considerat ca fiind format dintr-o mulţime de puncte (particule foarte mici), fiecare având o forță de
greutate orientată vertical, în jos. Rezultanta acestor forţe reprezintă greutatea corpului. Pentru a afla punctul de aplicaţie al
acestei forţe de greutate se folosesc formulele anterioare. Acesta este centrul de greutate al corpului şi ocupă o poziţie bine
definită în interiorul volumului delimitat de corp. În cazul în care corpul are goluri (de exemplu o sferă care are doar pereţi
groşi plini), atunci centrul de greutate se poate afla şi în zona ”goală”, dar, totuşi, în interiorul volumului delimitat de corp.

În cazul în care avem un corp format din mai multe corpuri (de exemplu o bară cilindrică de fier, la capetele căreia s-au sudat
o sferă de aur şi un con de platină), fiecare având centrul de greutate într-un punct bine determinat, atunci putem calcula
centrul de greutate al corpului compus cu aceleaşi formule, unde forţele paralele componente ale sistemului sunt forţele de
greutate ale fiecărui corp component în parte.
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

Dacă avem un corp cu un centru de simetrie, atunci centrul de greutate se află în acest centru. Dacă avem un corp cu un plan
de simetrie, atunci centrul de greutate se află în acel plan. Dacă avem un corp cu o axă de simetrie, atunci centrul de greutate
se află pe acea axă.

Concluzii:
1. dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe necoplanare, atunci condiţia de
echilibru de translaţie este ca rezultanta acestor forţe (calculată ca suma lor
vectorială) să fie zero.
2. dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe necoplanare, atunci condiţia de
echilibru de rotaţe este ca momentul rezultant al acestor forţe faţă de un pol
(calculat ca suma vectorială a momentelor fiecărei forţe faţă de acelaşi pol) să fie
zero.
Aceste două condiţii de echilibru pot fi utilizate şi dacă descompunem forţele în componentele lor de-a lungul unor axe
convenabil alese. De asemenea, polul faţă de care se calculează momentul forţelor poate fi convenabil ales în probleme (de
exemplu, poate fi chiar punctul de aplicare al unei forţe necunoscute în problemă, astfel ca momentul său să fie zero față de
acel pol).

Echilibrul capului la om
Capul este sprijinit pe vertebra cervicală (punctul de sprijin PS în Fig. IF5.1). Centrul său de greutate
se află în spatele frunţii, în punctul Cg cum este arătat în Fig. IF5.1. Pentru a-l mişca, trebuie să
exercităm forţe asupra lui. Dar şi pentru a-l ţine în echilibru trebuie ca muşchiul extensor (în jurul
punctului M din fig. IF5.1) să exercite o forţă al cărei moment să contrabalanseze greutatea şi "să nu
ne cadă capul pe bancă". Să se afle forţa pe unitatea de arie a vertebrei pentru a menţine capul în
poziţie verticală. Presupunem că vertebra este un disc cu raza de 1cm (vertebrele se află unele sub
altele, de-a lungul gâtului, pornind din punctul PS în jos). Se dă masa capului 4kg, diametrul gâtului 9
cm şi poziţia punctului de sprijin ca în Fig IF5.1. Pentru simplificare, presupunem că toate forţele
sunt verticale. Ce tip de pârghie este acest sistem?

Cg

G M
Ps
F

Cg M Cg M
Ps Ps
G F G F Fig. IF5.1.1.

Pentru a afla forţa pe unitatea de suprafaţă, întâi calculăm forţa de apăsare în vertebră (punctul de
sprijin).

Începem prin a stabili ce sens trebuie să aibă forţa F din muşchiul extensor, cu punctul de
 
aplicaţie în M. Dacă G , este verticală în jos şi tinde să rotească capul în faţă, înseamnă că forţa F
trebuie să fie vertical în jos, astfel încât să rotească capul în sens contrar, trăgându-l spre spate.
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

Deci avem două forţe verticale în jos cu punctul de aplicaţie la 9 cm distanţă între ele şi una în sus,

N , cu punctul de aplicaţie în punctul de sprijin PS. În partea de jos a Fig. IF5.1 am redus sistemul
compus din cap, gât, vertebre, muşchi, la o pârghie de ordinul I.

Punem cele două condiţii de echilibru (Fig. IF5.1 jos dreapta):

1. Condiţia de echilibru de translaţie:
  
Rezultanta forţelor să fie egală cu zero: F  G  N  0 . Deoarece ele toate au direcţie
verticală, ţinând cont de sensurile lor, obținem forma scalară: F  G  N .
2. Condiţia de echilibru de rotaţie:
Momentul rezultant faţă de un pol să fie zero atunci când capul este în echilibru. Vom alege
   
polul în PS şi condiţia de echilibru se va scrie: rG  G  rF  F . deoarece unghiul dintre
dreapta ce uneşte punctele de aplicaţie în secţiunea gâtului şi forţă este de 900, atunci
relația scalară este: rG  G  rF  F (unde rG este distanţa dintre Cg şi PS, iar rF este distanţa
dintre PS şi M).

Cele două ecuaţii formează un sistem cu două necunoscute. Calculăm întâi

rG 0.04
F G  4  10  32 N , iar forţa din vertebră este
rF 0.05
N  G  F  40  32  72N .
2 4 2
Aria vertebrei este S v    r  3.14  10 m ;

N
Atunci, forţa pe unitatea de arie va fi:  18  104 N / m 2 .
SV

Să comparăm această valoare cu forţa pe unitatea de arie exercitată de un copil cu masa de 50kg şi
50 10
aria încălţămintei de 500cm2 pe care acesta o exercită asupra zăpezii.  104 N / m 2 .
4
500 10
Așadar, forța pe unitatea de arie în vertebra cervicală este de 18 ori mai mare decât apăsarea
exercitată de copil asupra zăpezii.

Aşa cum rezultă din descrierea sistemului de forţe şi a punctelor lor de aplicaţie, avem, în acest caz,
 
o pârghie de ordinul I, unde punctul de sprijin se află între încărcarea G şi forţa de tracţiune F .
Rezolvaţi această problemă şi în cazul în care alegeţi polul M, faţă de care scrieţi condiţia de
echilibru de rotaţie.

Echilibrul braţului uman

Un braţ netensionat este ţinut orizontal datorită acțiunii muşchiului deltoid al umărului. Dacă masa
braţului este 2kg, care este forţa dezvoltată de acest muşchi necesară pentru a susţine braţul?
Centrul de greutate se află la 30cm faţă de umăr. Care va fi această forţă dacă în mână este ţinut un
corp cu o greutate de 10kg la o distanţă de 50cm de umăr. Ce fel de pârghie este braţul uman?

Braţul uman este un exemplu de pârghie de ordinul trei. Cele două forţe, reactivă şi activă, sunt:
 
greutatea braţuluiG şi forţa din muşchiul deltoid F . Direcţiile şi sensurile lor sunt indicate în Fig.

IF5.2. Dreapta suport a forţei F face un unghi  cu orizontala. Momentul greutăţii faţă de polul
situat în articulaţia umărului, PS, este contrabalansat de momentul forţei dezvoltate de muşchiul
deltoid faţă de acelaşi pol.
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală


Dacă am descompune această forţă F pe direcţiile orizontală şi verticală, atunci componenta
verticală este de sens contrar greutăţii, iar componenta orizontală este de sens opus unei tensiuni
introduse în umăr în punctul PS. În partea de jos a Fig. IF5.2 este schematizat sistemul braţ-umăr-
muşchi şi redus la o pârghie de ordinul III.

F Cg
M
N Ps
G

F Cg
M
N Ps
G Fig. IF5.2.1.

Atunci când braţul este în echilibru, trebuie satisfăcute cele două condiţii:
  
1. Forţa rezultantă să fie zero N  F  G  0 ; forma scalară, considerând componentele pe axa
verticală, este: N vert  G  F sin  ;
2. Momentul rezultant faţă de un pol să fie zero. Alegem polul ca fiind articulaţia umărului PS şi
scriem: lF F sin   lG G1 unde lF este distanţa dintre PS şi M, iar lG este distanţa dintre PS şi Cg.

Atunci când în mână se află un corp cu o greutate Gcorp , condiţiile de echilibru sunt aceleaşi, iar
ecuaţiile corespunzătoare devin:
  
N  F  G  Gcorp  0 (IF5.2.1)
După ce descompunem pe două axe - verticală şi orizontală - rezultă relația scalară pentru
componentele verticale:
N vert  G  Gcorp  F sin  (IF5.2.2)
Condiţia de echilibru de rotaţie pentru momentele calculate faţă de polul PS este:l
lF F sin   lG G  lGcorpGcorp (IF5.2.3)
unde lG corp este distanţa dintre PS şi capătul mâinii unde este ţinut corpul în palmă.