Moara cu noroc

De Ioan Slavici

-eseu-

Universul creației literare a lui Ioan Slavici este organizat pe baza normelor
patriarhale, în care tradiția este instrumentul guvernator. Observator minuțios al psihologiei
umane , Slavici creează personaje complexe prin intermediul cărora ilustrează propriile
concepții despre om, despre viață și despre lumea tradițională a satului românesc.

Publicată în 1881, în volumul Novele din popor, nuvelă realistă, de factură psihologică
Moara cu noroc devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici
asupra lumii și a vieții satului transilvănean. Aceasta se încadrează în specia literară nuvelă,
deoarece este o operă epică în proză, cu un fir narativ central și o construcție epică riguroasă,
cu un conflict concentrat. Personajele relativ puține scot în evidență evoluția personajului
principal, puternic individualizat.

Este o nuvelă realistă prin trăsături manifestate la toate nivelurile textului: tema
familiei şi a dorinței de înavuțire, obiectivitatea perspectivei narative, includerea unor
personaje tipice pentru o categorie socială, analiza psihologică, verosimilitatea, prezentarea
veridică a societății ardeleneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precizarea unor
toponime reale (Arad, Ineu, Oradea Nouă), pentru a crea iluzia vieții. tehnica detaliului
semnificativ în descriere (drumul şi locul de la Moara cu noroc) şi în portretizare (Lică
Sămădăul).

O prima trăsătură a realismului evidențiată in text este simetria incipit-final, aceasta

realizându-se prin tehnica punctului de vedere, prin intervențiile simetrice ale bătrânei,
personaj episodic, dar care exprima cu autoritatea varstei mesajul moralizator al nuvelei.
Astfel, vorbele ei din incipit au rol de prolog: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă
e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. „Sărăcia” ar  putea însemna destinul
care i-a fost hărăzit fiecărei persoane în parte și numai acceptarea lui poate aduce ordine și
armonie în viața interioară. Prin intermediul bătrânei, personaj care reprezintă chiar un
alter-ego al scriitorului, se subliniază ideea centrală a nuvelei: cumpătarea ca singură
modalitate de a atinge tihna sufletească. Aceste cuvinte stau la baza întregii acțiuni și fixează
destinul personajelor în funcție de respectarea sau încălcarea acestui principiu moral,
stabilind totodată și o relație de simetrie cu finalul operei care are valoare de epilog. Finalul
simbolic confirmă justețea principiului enunțat în incipit prin ultima replică a bătrânei: „Se
vede c-au lăsat ferestrele deschise […] Simțeam eu că nu are să iasă bine”. Descrierea finală a
drumului („Apoi ea luă copiii și plecă mai departe”) și replica personajului reflector („așa le-a
fost dată”) subliniază faptul că tragedia celor doi soți este pusă sub semnul ciclicității vieții și
al destinului implacabil.

O altă trăsătură a realismului prezentă în text se evidențiază şi la nivelul construcției

personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru societatea
vremii. Bătrâna soacra reprezintă omul simplu, care da glas intelepciunii populare. Ana este
femeia supusă, în cadrul familiei patriarhale, in vreme ce Lică devine reprezntativ pentru
tipologia infractorului. Ghita este, la început, tipul cizmarului sărac, nemultumit de propria
condiție socială, pe care vrea să şi-o îmbunătașeasca. Dornic de îmbogățire , acesta este
asemănător până la un punct cu tipul arivistului . Însă, spre deosebire de ariviștii clasici,
oameni puternici si lipsiți de scrupule, Ghiță se dovedește până la finalul nuvelei un om slab(o
muiere imbracata in haine barbatesti), duplicitar și inconsecvent.

Titlul operei are o structura analitica,fiind o sintagma nominala care anticipeaza locul
unde se desfasoara actiunea. Acesta are functie ironica, deoarece contrazice asteptarile initiale
ale cititorului: moara nu este locul unde se macina pulberea cerealelor de grau , aici se
macina insa sufletele omenesti.  În schimb, sintagma cu noroc trimite la motivul fortuna
labilis anunțat încă din incipit, prin vorbele bătrânei care îndeamnă la cumpătare și
respectarea valorilor tradiționale.

Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste pe care setea de îmbogățire pe căi

necinstite le are asupra fondului sufletesc și moral al individului, asupra destinului său. La
baza nuvelei se află convingerea autorului că goana după avere zdruncină tihna și amărește
viața omului, generează numeroase rele, iar în cele din urmă duce la pierzanie, așa cum o
dovedește, în nuvelă, destinul cizmarului Ghiță . Acesta trăiește un proces al înstrăinării de
sine și de familie și, din bărbatul puternic, echilibrat emoțional de grija pentru cei dragi
devine un om duplicitar, cu un comportament inconsecvent. Astfel, trăsătura dominantă a
personajului principal este dezumanizarea pe fondul lăcomiei de bani.

Reprezentativ pentru involuția protagonistului este episodul narativ dedicat procesului

din capitolul XI. Până la acest moment, Ghiță s-a lăsat în voia întâmplărilor, trăind pe muchia
dintre bine și rău. E tentat de banii câștigați în tovărășia cu Lică, dar crede că încă va mai
putea reface echilibrul familiei. Judecata îl determină pe cârciumar să conștientizeze
gravitatea acțiunilor sale. Inițial , Ghiță este hotărât să spună adevărul, să depună mărturie în
favoarea lui Buză-Ruptă și Săilă-Boarul. Când privirea îi este atrasă de Ana, prezentă în sală,
profund emoționată, protagonistul își modifică atitudinea și ajunge să depună mărturie
mincinoasă, contribuind la condamnarea celor doi și la disculparea lui Lică. Opțiunea eroului
e determinată nu de frică, ci de conștientizarea influenței pe care Lică o exercită chiar și
asupra celor puternici, care-l protejau. Duplicitatea lui Ghiță se manifestă nu numai în relație
sa cu lumea , ci și cu sine, căci în monologul interior își justifică acțiunile prin presiunea unor
factori independenți de voința sa, anume destinul prestabilit: Ce să-mi fac dacă e în mine ceva
mai tare decât voința mea!? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașă în spinare.
Ghiță devine astfel nu numai victima patimii de înavuțire, dar și a eșecului de a-și asuma
propriile decizii. Că această falsă scuză nu îl echilibrează interior , o demonstrează și portretul
pe care i-l face Ana la sfârșitul judecății: bărbatul are acum pielea obrajilor încrețită și părul
încărunțit pe la tâmple, iar din omul înalt și spătos la începutul nuvelei se făcuse o umbră.

O altă scenă reprezentativă este cea a uciderii Anei din capitolul al XVI-lea, unde
cârciumarul de la Moara cu noroc acționează în finalul nuvelei total irațional. Doar dintr-o
dorință obsesivă de a se răzbuna pe Lică, acesta o expune pe soția, oferind-o drept momeală
Sămădăului, și își pune toate speranțele în jandarmul Pintea. Scena,de factură realistă, îl arată
pe Ghiță comportându-se violent, instinctualitatea și instabilitatea sa psihică reieșind din
gestul de a apăsa cuțitul tot mai adânc spre inima ei. În ciuda explicațiilor protagonistului,
care asociază crima cu un fel de izbăvire a femeii de viitoarele remușcări, scena prezintă
dezumanizarea cârciumarului prin tehnicile analizei psihologice. Naratorul notează gesturile
și mimica lui Ghiță care trădează încordare și tulburare. Ana îl imploră să o cruțe , dar
frumusețea și dragostea ei de viață nu îl impresionează. Ghiță își recunoaște vina, dar simte o
pornire irațională pe care o urmează și , ca un călău o va ucide pe Ana.

Conflictul dintre personaje vizează o ciocnire de interese, un dezacord. Acesta este

dublat de puternice conflicte interioare. În plan extern, conflictul dintre Ghiță și Lică este de
natură economică, generat de dorința amândurora de câștig, si de încercarea lui Ghiță de a-si
schimba statutul social, însă Ghiță este măcinat și de un puternic conflict interior.. Acesta este
reprezentat de dorințele puternice, dar contradictorii ale cârciumarului: sa rămână om
cinstit,respectat pe de-o parte, și sa se îmbogățească alături de Lică, pe de alta parte. Cu toate
ca își da seama de pericol, protagonistul nu se poate sustrage influenței malefice, pe care Lica
o exercita asupra lui. În final, acesta este prins în confruntarea dintre conștiința valorilor
autentice și slăbiciunile care ajung să-i controleze viața, fapt ce reliefează caracterul
psihologic al nuvelei Astfel, conflictul nuvelei este complex, de natura sociala (confruntarea a
două lumi cu mentalitati diferite), psihologica și morala (lupta dintre bine și rau). Acesta este
relevant pentru constructia nuvelei, intrucat prezinta firul narativ al acesteia, arata informatii
esentiale despre personaje si reliefeaza caracterul realist si psihologic al nuvelei.

Modalitățile de caracterizare în nuvela realistă pun în evidență complexitatea şi

transformarea morală a personajului principal, atât prin procedee de caracterizare directă, cât
mai ales prin mijloace de investigație psihologică. Astfel,naratorul omniscient, obiectiv
realizează protagonistului un amplu portret moral, prin caracterizare directă (,,era om cu
minte"), dar şi indirectă: notarea gesturilor, reacțiilor şi gândurilor. Portretul fizic al lui Ghiță
este redus la câteva detalii: la început, înalt și spătos, pentru ca, mai apoi, trăsăturile
cârciumarului să reflecte frământările sale. De exemplu, în ziua procesului de la
Oradea-Mare, Ghiță jură strâmb şi devine complicele lui Lică, iar scriitorul observă că părul îi
era încărunțit și pielea obrajilor era încrețită.

Ghiță este caracterizat direct de celelalte personaje. Lică își dă seama că Ghiţă e om de
nădejde şi chiar îi spune acest lucru: Tu eşti om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti
om cu minte [...]. Ma simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu unt om ca tine". La
final, Ana li cedează lui Lică, deoarece, spune ea, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e om, pe
când Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine barbatesti", adică a devenit un caracter
slab.

Frământările şi transformările sale interioare sunt urmărite prin tehnicile analizei

psihologice: notarea gesturilor de către narator (era ursuz, se din orice lucru de nimic, nu mai
zâmbea ca înainte, ci râdea în hohote), monologul interior (,,Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat
Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoşatul nu e
însuşi vinovat că are cocoașe în spinare") sau stilul indirect liber (Dacă se pune bine cu
dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici. E numai vorba ce va
fi cerând Lică pentru ceea ce dă.") Modificările comportamentale și afective ale lui Ghiţă sunt
percepute curând de Ana, din a cărei perspectivă naratorul realizează caracterizarea directă a
bărbatului:,,simțea că de câtva timp bărbatul ei s-a schimbat". Dialogul este reprezentativ
pentru ilustrarea unor trăsături de caracte:- Lică, tu trebuie să înțelegi că oameni ca mine sunt
slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți.

În concluzie, Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă realistă - prin temă,
tipologia personajelor şi stil - și o nuvelă psihologică, pentru că urmăreşte conflictul interior,
frământările în planul conștiinței personajelor.