Lacustră

De George Bacovia

George Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc, un poet
vizionar, creând drama însingurării prin poeziile sale. Este un poet al sensibilității, un spirit
decadent, un poet al marilor tristeți. Lirica lui evidențiază stări depresive, de profundă tristețe,
cât și degradarea psihicului până la dispariție. Sentimentele predominante în opera sa sunt:
tristețea, delirul, nevroza, frica, deznădejdea, ce apar ca rezultate ale singurătății, ale
descompunerii lumii. De aceea, Nicolae Manolescu spunea despre Bacovia că ,,este singurul
poet român care a coborât în infernul trăirilor lipsite de lumina călăuzitoare a spiritului”.
Poezia ,,Lacustră”, publicată inițial în revista ,,Viața nouă” în anul 1903 și reluată în
volumul ,,Plumb” din 1916, prezintă atmosfera dezolantă caracteristică universului bacovian.
Aceasta se înscrie în universul tipic simbolist mai ales prin dramatismul trăirilor eului liric
(solitudine, angoasă, monotonie, nevroză), dar și prin tehnica repetării temelor și a
simbolurilor, prin modul de construcție a cadrului, prin muzicalitatea interioară stridentă.
Specific acestui curent literar, poezia se organizează în jurul mai multor simboluri: al
apei (ploii), al nopții, al somnului și al lacustrei. Apa își modifică semnificațiile în lirica
bacoviană, nemaifiind expresia genezei, a vieții, așa cum apare în lirica eminesciană, ci
semnifică un agent al erodării, al descompunerii lumii materiale și spirituale.Acest motiv
literar este susținut de un întreg câmp lexical: ,,plouând”, ,,locuințele lacustre”, ,,scânduri
ude”, ,,mal”, ,,val”, ,,ploaie”. De asemenea, ploaia acționează hipnotic asupra poetului, care o
percepe dureros, asociind-o morții lente. Alt simbol este cel al nopții ce definește un timp al
întunericului existențial, bântuit de frici și obsesii. Acesta este redat prin sintagma ,,de-atâtea
nopți” ce indică un timp infinit al suferinței, al singurătății, al perceperii acute a sfârșitului.
O altă trăsătură simbolistă este reprezentată de viziunea generală a descompunerii
universului care îi creează eului liric senzația alienată de nevroză. Spectacolul dezagregării
continue a universului sub acțiunea distructivă a apei trezesc în sufletul său alean de neant și
spaima de instabilitatea și precaritatea ființei în univers. Acestea nu sunt transmise direct, ci
sunt sugerate prin folosirea unor imagini cu un grad mare de indeterminare:,,locuințe
lacustre", verbe la gerunziu (plouând,plângând), cuvinte din câmpul semantic al trăirilor și
senzațiilor (singur,aud). Angoasa este recreata printr-o gradație ascendentă, atingând apogeul
în versul al 2-lea al ultimei strofe: ,, tot tresărind,tot așteptând". Astfel, folosirea verbelor la
gerunziu , cât și închiderea în cerc a poeziei ilustrează permanentizarea stării de singurătate și
a nevrozei.
Titlul poeziei , element definitoriu pentru viziunea lui Bacovia asupra relației timp-
spațiu-individ, este reprezentat de un adjectiv cu un statut apropiat de cel al
substantivului ,,lacustră" și desemnează în sens denotativ o locuință primitivă, din paleolitic,
temporară și nesigură, construită pe apă și susținută de patru piloni. Podul care păstra legătura
cu lumea terestră era noaptea tras la mal pentru a-i proteja pe locatarii casei de pericolul lumii
exterioare. În sens conotativ, ,,lacustra " trimite la un refugiu al eului poetic ca reacție
împotriva lumii ostile de afară. În acest fel, ea devine simbol al însingurării totale, al
închiderii în sine, în propria conștiință, cu speranța de a controla spiritual evenimentul
catastrofic al ploilor neîncetate. Poate că opera vorbește despre singurătatea ființei în univers,
despre omul întors la origini , la esență, despovărat de toate achizițiile civilizației moderne sau
poate poezia însăși e o lacustră, în care sunt concentrate elementele specifice imaginarului
poetic bacovian:sugestia spațiului acvatic , a timpului îndepărtat si a izolării ca reflex al
spaimei.
Tema poeziei reprezintă un nucleu al întregii opere bacoviene: dezagregarea cosmică
și regresiunea în haosul primordial amorf, descompunerea spirituală sub efectul ploii,
alienarea ființei sub presiunea materiei copleșitoare, descompunerea lentă a sinelui și a
materiei.
,,De-atatea nopti aud plouand/Aud materia plângând” reprezintă o secvență-ancoră
care sugerează că ploaia s-a transformat, dintr-o precipitație meteorologică obișnuită, într-o
modalitate de dezintegrare a materiei, a lumii înconjurătoare. Ceea ce eul liric aude este un
plânset cosmic realizat prin personificarea terifiantă a unei naturi ce pare să se reîntoarcă spre
haosul primordial. Aceasta generează o stare de angoasă accentuând sentimentul de solitudine
al eului, ce va amplifica atât proporțiile fenomenului concret, trăit în realitate, cât și ecourile
sale interioare. În plus, prin adjectivul pronominal ,,atâtea" în asociere cu verbele plouand si
plangand se creeaza sugestia monotoniei si a nesigurantei, proiectate intr-un spatiu
atemporal,întrucat eul liric pare sa se sustraga timpului istoric, retragandu-se intr-un plan
acronologic.
,,Sunt singur și mă duce un gând / Spre locuințele lacustre” reprezintă o secvență –
ancoră dezvăluind corespondențele tipic simboliste între fenomenele naturii și trăirile
interioare ale ființei. Solitudinea, emblematică pentru individul bacovian devine o condiție
esențială pentru ieșirea din planul realității. Tocmai absența unor relații esențiale cu lumea
exterioară îi permite eului să se încredințeze unei realități subiective, în mare măsură un
produs al imaginației. În această ipostază, el se dedublează, devine subiect pasiv observând
din afară cum ,,gândul” îl transportă spre alte realități. Lirismul subiectiv face loc unei lirici a
măștilor. Poetul se ipostaziază într-un om primitiv, culcat pe ,,scânduri ude” în una dintre
locuințele lacustre. Somnul este însă unul înfrigurat, agresat de mișcarea furișă a valului, iar
evadarea dorită atât în timpul preistoric, cât și în spațiul protector al caselor ridicate deasupra
lacurilor este refuzată.
Ca structură, poezia este alcătuită din patru catrene, cu măsura de opt – nouă silabe,
ritm iambic, rimă variată: împerecheată / încrucișată / monorimă și un vers / două versuri (în
strofele a doua și a treia) libere.
Cele patru catrene sunt distribuite simetric, prima și ultima strofă fiind asemănătoare,
surprinzând monotonia existenței, percepută ca un cerc închis din care poetul nu poate sau nu
are puterea de a evada. Simetria se asociază cu permanentizarea stărilor poetice de frică de
umed, de nevroză și de solitudine.
Versurile comune ale celor două strofe: ,,De-atâtea nopți aud plouând / […] Sunt
singur și mă duce-un gând / spre locuințele lacustre” sunt elementele de recurență ale textului
poetic, având un rol important în accentuarea stării de claustrare și a nevrozei, precum și
asigurarea muzicalității poeziei.
Cele două strofe sunt diferențiate prin versul al doilea: ,, Aud materia plângând” (în
strofa întâi), ,,Tot tresărind, tot așteptând” (în strofa a patra), indicându-se încercarea de
depășire a propriei sfere. Iluzia evadării este accentuată prin repetarea adverbului ,,tot” și prin
cele două verbe la gerunziu: ,,tresărind” și ,,așteptând”. Modificarea operată la nivelul acestei
strofe indică trecerea de la planul plânsului materiei perceput senzorial (,,aud”) la planul
subiectiv, al stărilor și trăirilor poetice (,,tresărind”, ,,așteptând”).
Din punct de vedere compozițional se disting doua planuri:planul exterior, al naturii si
planul interior, al trăirii. Planul exterior e conturat de cuvintele din câmpul lexico-semantic al
apei: ,,planând”, ,,plângând”, ,,ude”, ,,val”, ,,mal”, ,,ploaie”, simboluri ale descompunerii,
erodării și morții lente. Planul interior este reprezentat de mărcile subiectivității: verbe la
persoana I: ,,aud”, ,,sunt”, ,,dorm”, ,,simt” și pronume la persoana I: ,,mă”, ,,mi”. Relația
dintre cele două planuri se realizează prin percepții, printr-o invazie de stări venite din
subconștient. Se realizează, astfel, corespondența între natură și trăire, natura fiind percepută
ca o expresie a unei stări de spirit, comunicând singurătatea, apăsarea, spleenul, nevroza,
tristețea eului liric.
La nivel fonetic, sunt exploatate aliterațiile: ,,sunt singur”, ,,locuințele
lacustre”, ,,tresar prin somn” și asonanțele: ,,aud plouând”, ,,gol istoric”, ,,Pe aceleași vremuri
mă găsesc”. Acestora li se asociază alternanța consoanelor ,,t”, ,,d” și ,,r” cu vocalele
închise ,,o” și ,,u”, sugerând plânsul universal, trăirea metafizică a descompunerii lumii
materiale și spirituale.
La nivel lexical, predomină cuvintele din câmpul lexico-semantic al pluvialului:
plouand", lacustra", „ude", „val", mal", ploaie", prin care se construieşte imaginea unui
univers aflat sub teroarea continuă a umedului, a descompunerii
La nivel morfologic, se întâlnesc structurile substantiv-adjectiv: ,,locuințe
lacustre”, ,,scânduri ude”, ,,gol istoric”, cu valoare descriptivă, prin care se conturează un
cadru dominat de singurătate și de obsesia umedului. Verbele de percepție ,,aud”, ,,simt”
și ,,se pare” surprind corespondența dintre planul naturii și planul poetului, plânsul lăuntric al
eului devenind plânsul întregului univers. Predomină verbele la prezent care acutizează trăirea
și permanentizează percepțiile. Rolul acestora este dublat de cel al verbelor la gerunziu, care
pun solitudinea, amenințarea morții și teama de umed sub semnul atemporalității.
La nivel stilistic, se remarcă utilizarea sugestiei și a simbolurilor, care se organizează
în jurul ideilor de descompunere, tristețe, singurătate și limitare existențială.
La nivel prozodic, rimele consonantice, întâlnite în două dintre strofe (prima şi
ultima): plouând", plângând", "gând", aşteptând" sugerează continuitatea, atemporalitatea
trăirilor, iar prezenţa verbelor la sfârşit de vers redă dinamica trăirilor, transferul de la planul
naturii spre planul emoţiei. Versurile libere se încheie în mod constant în cuvinte din câmpul
lexico-semantic al ploii: lacustre", "ude", ploaie", conturând senzaţii vizuale, tactile şi
auditive.
In concluzie, prezența unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul, noaptea,
plânsul, nevroza, dar și sugestia și expresivitatea limbajului, înscriu această poezie în lirica
simbolistică.