Pe axa temporală a istoriei Romei, ne aflăm în anul 48
î.Ch. Aflat în Tusculum, Cicero îi scrie dragului său
prieten, Atticus. Trist și dezamăgit, acesta reflectă asupra gravelor erori săvârșite în Războiul Civil de Gnaues Pompeius, care conducea forțele optimaților și ale Senatului roman împotriva lui Iulius Cezar.
Care este contextul istoric al scrisorii?
Problema cheie era dacă Cezar va fi capabil sau nu să câștige postul de consul pentru 48 î.Hr. in absentia. Dacă i se permitea să candideze in absentia, și-ar fi putut asuma imediat consulatul, păstrându-și continuă imunitatea judiciară. Altfel, avea să fie cu siguranță acuzat de violarea constituției în perioada consulatului său din 59 î.Hr., ceea ce ar fi dus la moartea carierei sale politice sau chiar a vieții sale. Optimații se opuneau extrem de tare candidaturii lui Cezar in absentia, iar la 1 februarie 49 î.Hr., au pasat o lege prin care îl declarau pe Cezar un inamic public și îi cereau reîntoarcerea la Roma pentru a fi judecat. Pompei a primit autoritate absolută pentru a apăra Republica Romană. Aceste vești au ajuns la Cezar probabil la 10 ianuarie, tot atunci fiind datată și celebra sa vorbă: "Alea iacta est" (Zarul a fost aruncat), pe care o va utiliza de altfel și Cicero în încheierea scrisorii. Cezar a trecut râul Rubicon (granița dintre Galia Cisalpină și Italia în timpul Republicii Romane) cu armata sa. Războiul civil începuse. În 48 î.Hr. Pompei controla mările, iar legiunile sale le depășeau cu mult pe ale lui Cezar; însă legiunile ultimului, după zece ani de campanii riguroase deveniseră veterani experimentați. Cele două armate s-au întâlnit pentru prima dată în Bătălia de la Dyrrhachium, la 10 iulie, unde Pompei a înregistrat o victorie majoră. Totuși, Pompei nu a reușit să fie constant, iar Cezar și-a putut regrupa forțele și l-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda avantajului numeric al acestuia (aproape dublul infanteriei și cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o luptă violentă și de scurtă durată.
Cicero îi aduce lui Pompeius două acuze: prima ține de
neglijența care l-a determinat să comită grave erori de strateg și mai grave de om politic. În viziunea lui Cicero, Pompeius a fost mânat de spaima eșecului, spaimă care, ironic, l-a împins ca-ntr-o prăpastie. Pompeius și Cezar au fost aliați în perioada primului Triumvirat, ajungând chiar și rude prin alianță, prin căsătoria lui Pompeius cu Iulia, fiica lui Cezar. Cu toate acestea, Pompeius a permis creșterea puterii lui Cezar cu ochii închiși, cum de altfel a și început războiul. A doua acuză adusă se referă la lipsa de pregătire împotriva montrului rapidității și-al înțelepciunii. Cum pleci tu din Italia, fără să te gândești cum vei aproviziona armata senatorială? Iar la Pharsalus? În loc să declanșeze un atac în forță, i-a ținut pe loc pe ostași. Parcă toți erau țintuiți de o crudă fatalitate.
Pompei a fugit către Egipt, unde a sperat să găsească
sprijin.
Am înțeșes că ar fi fugit. Să se fi refugiat oare în Egipt?