Tipologia părinților în relația cu școala

Korodi Eduard – EFS – Anul III

Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii, care include, pe lângă

preocupările materne și gospodărești, și pe cele profesionale de studiu, modificarea statulului
copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale pe care l-a avut
până la introducerea învățământului obligatoriu, progresele sociologiei și psihologiei, precum și
alte cauze care au dus la înțelegerea faptului că, orice sistem de educație rămâne neputincios
dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților . În acest context, școala capătă astfel o
misiune suplimentară .

Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea
care se pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților de
obiective, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ . Realitatea ne-a dovedit
că nu toate familile sunt dispune să-și îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față
de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de factor educativ .
Altor familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor, le lipsesc pregătirea
psiho-pedagogică, experiența .

În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politețea,

cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudine . Uneori uită că trebuie să facă front comun
cu profesorii, deoarece și unii și alții nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea
și îmbogățirea cunoștințelor acestuia . Se întâmplă totuși că ceea ce consideră părinții a fi o
măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situație, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie
copilul în acel moment . De aceea apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunțarea
la intervenții din partea părinților care sunt depășiți de situație . Între familie și școală trebuie să
existe o permanentă colaboare care se poate realiza prin vizite reciproce, ședințe și lectorate cu
părinții .
Școala realizeză un parteneriat cu elevul, prin valorizarea și respectarea identității sale cu
familia, prin recunoașterea importanței acesteia și atragerea în procesul didactic și cu toate
resursele educative ale societății pe care le identifică și le folosește activ . Este nevoie a se
dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea în relațiile școală-familie . Aceste concept
este parteneriatul educațional . Parteneriatul educațional este forma de comunicare, cooperare și
colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educațional . Aceasta presupune o unitate
de cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între factorii educaționali .

Există două teorii importante privind relația școală-familie : teoria profesionalismului și teoria
schimbului . Teoria profesionalismului consideră ca un element esențial serviciul făcut altora,
fără a se gândi la avantajele personale, având drept criterii competența, un cod de etică
profesională . Teoria schimbului consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal, un
salariu asigurat, o competiție restrânsă . Cooperarea cu familia poate fi un test profesional și
poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece : părinții
sunt parteneri ai școlii, eficacitatea învățământului poate fi ameliorată prin cooperarea între
școală și familie, părinții sunt responsabili legali de educația copiilor . Atât părinții, cât și cadrele
didactice, beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări . Influențele pe care familia le
exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalității acestuia . Modelul moral-civic propus de școală ( comportament civilizat, demn,
tolerant, bazat pe cinste și corectitudine ) găsește un răspuns pozitiv în familile unde aceste valori
sunt puse la loc de cinste .

Astfel, sunt identificate mai multe tipologii de părinți vizavi de relația cu școala, iar acestea sunt:

1. Părinții severi - în anumite limite imprimă ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitatea
și echilibrul familiei . Severitatea este necesară în raporturile educaționale din familie, dar
cu măsură . Dacă părinții aplică copiilor pentru orice abatere pedepse, acesta crește
timorat cu gândul pedepsei, ascunde greșelile făcute, simte nevoia să mintă, se
îndepărtează afectiv și efectiv de părinți și își caută înțelegerea și afectivitatea în altă
parte, iar aici anturajul prietenilor joacă un rol.

2. Părinții permisivi - stă la polul opus familiei severe și imprimă un aer foarte permisiv
vizavi de acțiunile copilului lor . Un asemenea copil va fi neajutorat, un egoist, căci în
familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce părinții sunt doar datori .
Acest copil se adaptează și se încadrează cu mari dificultăți în colectivele de școală .
 3. Părinții rigizi – aceștia prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în
sine, teama de nereușită sau de sancțiune . Cadrul didactic trebuie să intervină, după ce
cunoaște situația reală, prin vizite la domiciliu și discuții cu părinții în particular,
sugerându-le cu discreție, tact și calm în ce mod și sub ce formă se poate atenua și
echilibra severitatea .

4. Părinții libertini – creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau

împiedica maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a
ambilor pentru ei înșiși . Cadrul didactic trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța
de sine, în sensul obținerii unor rezultate bune la învățătură, capacitatea de decizie,
spiritul de independență . Punerea în gardă a părinților în legătură cu pericolul evoluției
nefavorabile a elevilor este posibilă și necesară . Părinții trebuie să înțeleagă bine relația
dintre faptă și măsura ei educațională .

Părinții trebuie să vadă în școală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta
prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișăm . Așadar, e sarcina școlii să identifice
situțiile problemă , din familile copiilor, să dirijeze pe cât posibil, strategiile educative în
favoarea elevului și să conștientizeze că relația de colaborare școală-familie este determinată în
educarea copiilor .

Greșelile părinților decurg uneori și din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor . De aceea,
între familie și școală trebuie să existe o permanentă colaborare . Un parteneriat eficient între
familie și școală este relația cea mai profitabilă pentru toți cei care participă în acest demers.

Factorii care favorizează comunicarea sunt :

 Transmiterea informațiilor de către profesor într-o formă accesibilă părinților

 Evitarea analizării critice sau blamării părintelui
 Capacitatea profesorului de a mobiliza părinții să comunice și să le asculte problemele
 Mediul ambiant de discuție să fie plăcut
 Evitarea subiectelor care privesc elevii problemă în timpul ședințelor cu părinții, se fac
dicuții individuale cu aceștia
 Rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluții
 Sprijinirea și încurajarea părinților pentru a schimba atitudinea negativă a elevului
Bibliografie

1. Agabrian,Mircea,Milea,Vlad (2005),Parteneriate școală-familie-comunitate.Studiu de

caz,Institutul European,Iași
2. Baran-Pescaru,A. (2004),Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate,Editura
Aramis,București
3. Cucoș,Constantin(2009),Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade
didactice,Editura Polirom,Iași