RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE

1. CADRU LEGAL:
Legea Nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii.
TITLUL IV
CAPITOLUL I
SECŢIUNEA I Definiţii
Art. 86. (1) lit. g) defineşte primul ajutor de bază astfel: „efectuarea
unor acţiuni salvatoare de viaţă unor persoane care au suferit o accidentare sau
îmbolnăvire acută, de către persoane fără pregătire medicală, fără utilizarea unor
echipamente specifice acestui scop. Primul ajutor de bază se acordă de orice
persoană instruită în acest sens sau de persoane fără instruire, la indicaţiile
personalului din dispeceratele de urgenţă.” Această definiţie subliniază
importanţa accesului telefonic precoce la serviciile de tip 112.
SECŢIUNEA a 2-a Primul ajutor de bază şi primul ajutor calificat
Art. 87. - (1) Acordarea primului ajutor de bază, fără echipamente
specifice, se efectuează de orice persoană instruită în acest sens sau de persoane
fără instruire prealabilă acţionând la indicaţiile personalului specializat din cadrul
dispeceratelor medicale de urgenţă sau al serviciilor de urgenţă prespitalicească
de tip SMURD şi serviciului de ambulanţă judetean sau al municipiului
Bucureşti, având ca scop prevenirea complicaţiilor şi salvarea vieţii până la
sosirea unui echipaj de intervenţie.
(2) Fiecare cetăţean are obligaţia să anunţe direct sau să se asigure că
un caz de urgenţă a fost anunţat deja, la numărul 1-1-2, înainte sau concomitent
cu acordarea primului ajutor, fiind obligat să respecte indicaţiile specializate
oferite de personalul dispeceratului de urgenţă
Art. 88. - (1) Persoanele fără pregătire medicală care acordă primul
ajutor de bază în mod voluntar, pe baza indicaţiilor furnizate de un dispecerat
medical sau a unor cunoştinţe în domeniul primului ajutor de bază, acţionând cu
bună-credinţă şi cu intenţia de a salva viaţa sau sănătatea unei persoane, nu
răspund penal sau civil.
Se observă atât din aceste definiţii cât şi din ghiduri şi protocoale că
atât persoanele instruite în domeniul acordării primului ajutor cât şi persoanele
fără instruire prealabilă vor acorda primul ajutor în conformitate cu indicaţiile
personalului dispeceratului de urgenţă cu care se ia legătura prin apel la numărul
de telefon 1-1-2.

2. INTRODUCERE, DEFINIŢIE. Acest material va prezenta: măsurile de prim

ajutor de bază, importanţa intervenţiei rapide, complicaţiile ce pot apare ca
urmare a efectuării unor manevre, modalităţile de evitare a acestora.
Persoanele familiarizate cu noţiunile din acest curs vor putea colabora mai

Pag. 1 din 20
 eficient cu personalul din dispeceratele de urgenţe (telefonic) sau cu
personalul de pe ambulanţe la sosirea acestora. Suportul de bază al vieţii
(basic life support – BLS) este definit ca un ansamblu de măsuri de resuscitare
efectuate asupra unui pacient aflat în stop cardio-respirator, fără a se folosi
echipamente specifice. (În prezent există tendinţa de a se introduce unele
echipamente în cadrul BLS, cum ar fi defibrilatorul automat şi unii adjuvanţi
ai căilor respiratorii.) Scopul suportului vital de bază este menţinerea unei
circulaţii şi a unei ventilaţii adecvate nepermiţând instalarea stării de moarte
biologică până la sosirea personalului medical calificat. Cu alte cuvinte
resuscitarea cardio-pulmonară de bază este un ansamblu de manevre care
încearcă să menţină perfuzia şi oxigenarea organelor vitale (creier,cord).
Câteodată această operaţiune poate să necesite un timp îndelungat depinzând
de cauza care a dus la instalarea stopului cardiac. Orice întârziere reduce şansa
victimei de a-şi reveni. De aceea trebuie acţionat rapid şi conform
protocolului.

3. OBIECTIVELE BLS sunt, în funcţie de starea victimei:

3.1. Asigurarea ventilaţiei la pacienţii aflaţi în stop respirator,

3.2. Asigurarea ventilaţiei şi efectuarea compresiunilor toracice la pacienţii
aflaţi în stop cardio-respirator,
3.3. Efectuarea defibrilării la pacienţii cu fibrilaţie ventriculară (FV) sau cu
tahicardie ventriculară fără puls (TV) cu ajutorul defibrilatorului automat.

4. LANŢUL SUPRAVIEŢUIRII (Planşa 1)

4.1. Accesare rapidă a sistemului de urgenţă;

4.2. BLS rapid (vezi mai jos), manevrele fiind efectuate de martor/martori
până la sosirea ajutorului medical specializat;
4.3. Defibrilare precoce;
4.4. Suport avansat al vieţii. După sosirea ambulanţei.

4.1. ACCESARE RAPIDĂ A SISTEMULUI DE URGENŢĂ

□ Apel telefonic gratuit – 112;

□ „Phone first” – primul lucru în cazul unui adult care se află in stop
cardiorespirator, imediat după constatarea inconştienţei;
□ „Phone fast” – 4 situaţii în care alarma se dă după 1 minut de RCR:
politraumatisme, înec, supradoză de droguri sau intoxicaţii grave
medicamentoase, stopul cardiorespirator la copil.

Pag. 2 din 20
 4.2. SUPORTUL DE BAZĂ AL VIEŢII (BASIC LIFE SUPPORT – BLS)

 Acţiuni care pot fi efectuate fără un echipament special, cu scopul de

a furniza organelor vitale (creier, cord), în cazul unui stop cardio-respirator
(SCR), a unui flux minim de sânge care să permită supravieţuirea lor până
la restabilirea circulaţiei spontane.
 Manevrele sunt eficiente doar dacă se încep foarte precoce după
apariţia SCR (în primele 4-5 minute, când creierul este încă viabil) şi se
efectuează – de către martori – fără întrerupere, până la sosirea ajutorului
specializat.

4.2.1. INDICAŢII PENTRU BLS

-Stopul respirator din:

- Accidentele de submersie / înec;
- Strangulare / spânzurare;
- Aspirarea unui corp străin / inhalare de fum;
- Epiglotite;
- Supradoze de opiacee /alte droguri;
- Electrocuţie / fulgerare;
- Traumatisme.
-Stopul cardiac:
-Definiţie: absenţa circulaţiei spontane, însoţită întotdeauna de stop respirator sau
respiraţii agonice;
-Atitudine: BLS realizat precoce creşte şansa reuşitei defibrilării şi contribuie la
păstrarea funcţionalităţii creierului şi cordului o perioadă mai îndelungată, oferind
premizele unei resuscitări fără sechele.

4.2.2. SECVENŢELE BLS

4.2.2.1. Oprirea accidentului şi izolarea perimetrului – siguranţa victimei şi a

salvatorului. Salvatorul evaluează situaţia generală asigurându-se de lipsa oricărui
pericol. Asiguraţi-vă că nici victima şi nici dvs. nu sunteţi în pericol. Riscurile
majore pentru salvator pot fi: trafic intens, curentul electric, structuri instabile în
care sau sub care se află victima, substanţe toxice, gaze, boli transmisibile care
necesită o protecţie specială în timpul efectuării ventilaţiei artificiale.
4.2.2.2. Evaluarea conştienţei (Planşa 2);
4.2.2.3. Nu răspunde la stimuli –> apelare 112;
4.2.2.4. Eliberarea căilor aeriene superioare;
4.2.2.5. Evaluarea respiraţiei;
4.2.2.6. Respiraţii prezente –> poziţie de siguranţă;

Pag. 3 din 20
4.2.2.7. Respiraţii absente –> cicluri de câte 30 compresii toracice (impropriu
numite masaj cardiac extern) şi 2 respiraţii artificiale (gură la gură / gură la nas /
gură la gură şi nas / gură la stomă).

4.2.2.2. EVALUAREA STĂRII DE CONŞTIENŢĂ (Planşa 2);

 Foarte rapid, în cadrul evaluării primare, conform schemei AVPU:

 A – pacient alert (treaz),
 V – răspunde la stimul verbal,
 P – răspunde la stimul dureros (pain),
 U – nu răspunde la nici un stimul (unresponsive)-inconştient.

4.2.2.3. APELAREA 112 – Atitudinea corespunzătoare

În Europa, în cazul salvatorilor neprofesionişti alarmarea se face imediat.

În cazul salvatorilor profesionişti, se dă alarma după evaluarea prezenţei/absenţei
respiraţiei şi circulaţiei spontane şi după 1 minut de RCR în cazul celor 4 situaţii:
înecaţi, politraumatizaţi, drogaţi (intoxicaţi), copii.

4.2.2.4. ELIBERAREA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE (CAS)

-Pentru evaluare, victima trebuie aşezată „pe spate” pe un plan dur, cu capul
în ax cu trunchiul şi cu braţele pe lângă corp.
-La victima inconştientă tonusul musculaturii limbii este scăzut, baza limbii
căzând în faringe şi constituind cea mai frecventă cauză de obstrucţie a CAS
(Planşa 3).
-Prin manevre simple, împingerea spre înainte a mandibulei ridică baza
limbii, înlăturând obstrucţia. (Demonstraţie practică)

Manevre de eliberare a căilor aeriene superioare (CAS). ÎNAINTE de efectuarea

lor este bine să se verifice dacă există corpi străini în cavitatea bucală a victimei
(dinţi rupţi, proteze mobile, cheaguri de sânge). Dacă acestea există, este bine să
fie înlăturaţi manual, pentru a nu ajunge în faringe.
4.2.2.4.1. În lipsa suspiciunii de traumatisme vertebro-medulare cervicale –
hiperextensia capului şi ridicarea mandibulei.
4.2.2.4.2. La politraumatizaţi sau la cei la care se suspectează traumatism al
coloanei cervicale – doar subluxaţia anterioară a mandibulei, cu menţinerea
capului în ax cu trunchiul. (Demonstraţie practică)

4.2.2.5. EVALUAREA RESPIRAŢIEI (Planşa 4)

Menţinând libertatea căilor aeriene prin manevrele menţionate, se evaluează

prezenţa sau absenţa respiraţiilor spontane la victima inconştientă cu urechea

Pag. 4 din 20
lângă nasul şi gura victimei timp de 10 secunde, prin:
 Look – privim toracele pacientului;
 Listen – ascultăm zgomotul produs de aer;
 Feel – simţim aerul expirat de victimă. (demonstraţie practică)

4.2.2.6. POZIŢIA DE SIGURANŢĂ

Dacă victima respiră şi are puls, dar este inconştientă o vom aşeza în poziţia
laterală de siguranţă.
Îngenunchind lângă victimă vom elibera căile aeriene prin hiperextensia
capului şi ridicarea bărbiei. Aşezăm braţul cel mai apropiat al victimei în unghi
drept faţă de corp, iar antebraţul se îndoaie în sus (Planşa 7). Vom trece celălalt
braţ al victimei peste torace aşezând dosul palmei pe obrazul victimei. Se ridică
genunchiul (cel opus faţă de salvator) victimei, trăgându-l în sus şi menţinând
piciorul pe pământ. Cu o mână vom prinde umărul opus faţă de salvator şi cu
cealaltă mână genunchiul pacientului. Îl vom întoarce lateral spre salvator; ne
asigurăm că se sprijină pe genunchi şi pe cot, rearanjăm capul în hiperextensie şi
deschidem gura. (Planşa 8)

4.2.2.7. VENTILAŢIA ARTIFICIALĂ ŞI COMPRESIUNILE TORACICE

□ În absenţa respiraţiilor spontane sau în prezenţa respiraţiilor agonice

(superficiale, neregulate, 4-6/minut) care se instalează la scurt timp după
stopul cardiac, pacienţii necesită ventilaţie artificială.
□ Se efectuează după caz: gură la gură, gură la nas, gură la gură şi nas (în cazul
copiilor mici), gură la traheostomă, gură la masca facială.

4.2.2.7.1. Metode de ventilaţie artificială

□ Respiraţia gură la gură – metodă rapidă şi eficace de a asigura o ventilaţie

bună a unui pacient aflat în stop respirator. După deschiderea căilor aeriene se
pensează nările şi se aplică etanş gura salvatorului pe gura întredeschisă a
victimei, după ce, în prealabil, acesta a respirat profund, apoi expiră lent (o
secundă) în căile respiratorii ale pacientului, urmărind expansiunea toracelui
acestuia. În cazul unui stop respirator frecvenţa necesară este de 10-12 / minut
(o ventilaţie la 4-5 secunde).
□ Dacă toracele victimei nu se expansionează în timpul unei ventilaţii corect
efectuate, trebuie să presupunem că există o obstrucţie prin corp străin şi să
executăm manevra Heimlich. (Planşa 9)
□ Există riscul hiperinflaţiei gastrice care poate duce la regurgitarea conţinutului
gastric şi aspiraţia acestuia în căile aeriene, ducând la bronhopneumonie.
Pentru a reduce acest risc, este bine să se folosească un volum insuflat mai mic
(500-600 mL).

Pag. 5 din 20
□ Pentru scăderea riscului de regurgitaţie şi aspiraţie a conţinutului gastric, dacă
sunt prezenţi mai mulţi salvatori, se poate folosi manevra Sellick, constând în
împingerea spre posterior a cartilajului cricoid cu degetul arătător şi degetul
mare de la o mână, comprimând astfel esofagul şi împiedicând atât ajungerea
aerului în stomac, cât şi regurgitaţiile. Dacă apare efort de vărsătură, se
întrerupe manevra Sellick pentru a preveni ruptura de esofag.
□ Respiraţia gură la nas este fologită atunci când nu se poate deschide gura
victimei, când etanşeizarea gurii nu se poate realiza (arsuri, traumatisme ale
limbii, plăgi întinse), (sau în cazul accidentelor de submersie, când se face
acest tip de ventilaţie artificială în apă, în timpul aducerii victimei spre mal).
Pacientul este poziţionat ca la respiraţia gură la gură, dar cu mâna de sub barbă
se ridică mandibula până la închiderea gurii.

4.2.2.7.2. COMPRESIILE TORACICE EXTERNE

-Locul masajului cardiac extern – în jumătatea inferioară a sternului, pe linia

mediană,
-Se folosesc ambele mâini ale salvatorului, cu degetele întrepătrunse şi ridicate
de pe torace, coatele întinse, fără a ridica palmele de pe stern,
-Frecvenţa necesară este de 100-120 pe minut, iar comprimarea sternului trebuie
să fie de minim 5 cm (dar nu mai mult de 6 cm), timpii de compresie-
decompresie fiind egali. Secvenţa de 30 MCE la 2 respiraţii se menţine
indiferent de numărul de salvatori.
-Se pare că MCE este mult mai important decât ventilaţia artificială.
-Pentru realizarea frecvenţei de 100 de compresii pe minut, se poate număra
după modelul „şi-unu-şi-doi-şi-trei-şi-patru- .... -şi-treizeci”

3.2.2.7.2.1. Complicaţiile compresiilor toracice

-Aspiraţia traheobronşică urmată de bronhopneumonie,
-Fracturi de stern/coaste/apendice xifoid,
-Traumatism hepatic, urmat de şoc hemoragic,
-Contuzie miocardică,
-Leziuni gastro-esofagiene.
Fiecare din aceste complicaţii pot evolua la rândul lor spre alte complicaţii.
N.B. de teama acestor complicații, unii salvatori ar putea fi tentați să
efectueze compresii toracice superficiale, deci ineficiente. Dimpotrivă, studii
citate în Ghidul de resuscitare al European Resuscitation Council (site: erc.edu
sau erc.org) arată că supraviețuirea pacienților resuscitați care au suferit fracturi
costale din cauza resuscitării este identică cu a celor care nu au suferit acest
lucru.

Pag. 6 din 20
 4.3. DEFIBRILAREA PRECOCE

Cel mai important factor în resuscitare este timpul. Cei mai mulţi
adulţi cu stop cardiac prezintă fibrilaţie ventriculară (FV), singurul tratament
eficient fiind defibrilarea (şoc electric aplicat cu ajutorul defibrilatorului
automat), care are şanse cu atât mai mari cu cât este executată mai precoce.
Defibrilarea efectuată imediat (sub 1 minut) are şanse de reuşită 85%, aceasta
scăzând cu 7-10% cu fiecare minut fără defibrilare.
Defibrilarea poate fi considerată precoce dacă primul şoc este aplicat
în max 5 minute de la apel.

5. DEZOBSTRUCŢIA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE

Pacient conştient:
       Obstrucţia căilor aeriene înseamnă blocarea căilor aeriene superioare cu un
bol alimentar sau un corp străin. Victima se va sufoca. Obstrucţia poate fi
incompletă sau completă. Dacă victima este conştientă va indica acest lucru prin
prinderea gâtului cu o mână sau cu două mâini. În cazul obstructiei incomplete
respiraţia este zgomotoasă, pacientul este aplecat în faţă şi încurajat să tuşească.
        Dacă aceasta nu dă rezultate, aplicaţi 5 lovituri cu palma între omoplaţi, iar
dacă nici aceasta nu dă rezultate, va trebui să încercaţi o altă manevră, numită
manevra Heimlich; se aplică mai ales atunci când obstrucţia devine completă.
Apropiaţi-vă de victimă din spate, cuprindeţi-l pe sub braţe, îndepărtaţi picioarele,
asezaţi-vă o mână la mijlocul distanţei dintre ombilic şi apendicele xifoid, cu
cealaltă mână prindeţi mâna înclestată şi faceţi mişcări bruşte înauntru şi în sus.
Aceste mişcări vor comprima diafragmul care la rândul lui va comprima
plămânii, iar presiunea creată în bronhii va arunca corpul străin în cavitatea
bucală. Alternaţi 5 lovituri între omoplaţi cu 5 manevre Heimlich pâna eliberaţi
căile aeriene.
Pacient inconştient:
         Dacă victima devine inconştientă, întindeţi-o pe pământ şi începeți să
efectuați compesiuni toracice (ca la masajul cardiac) alernând cu respirații gură-
la-gură, astfel încât corpul străin să se mobilizeze fie înspre faringe, fie înspre
trahee (de unde sperăm că va fi eliminat prin tuse). Dacă semnele vitale, cum ar fi
respirația spontană, reapar, verificaţi cavitatea bucală a victimei pentru a
îndepărta bolul alimentar sau corpul străin. Dacă acesta nu este vizibil, încercaţi
din nou să ventilaţi, observând dacă intră sau nu aerul. Manevra Heimlich nu ar
trebui efectuată în această situație (la pacient devenit inconștient) deoarece are
probabilitate mare de a produce leziuni grave organelor din abdomenul superior,
fără să aibă șanse de a mobiliza corpul străin din CRS mai mari decât resuscitarea
(masaj cardiac alternat cu ventilație gură-la-gură).

Pag. 7 din 20
6. FRACTURI

Fracturile reprezintă soluţii de continuitate la nivelul oaselor produse prin

accident. Fracturile care se pot imobiliza relativ uşor în cadrul primului ajutor
sunt cele ale coloanei vertebrale şi ale membrelor.
Clasificări: -deschise / închise,
-cu deplasarea fragmentelor osoase / fără deplasare,
-complete / incomplete,
-după forma traiectului de fractură: transverse / oblice / cominutive (cu mai mult
de 3 fragmente osoase),
-stabile (cele cu telescoparea fragmentelor osoase, cele transversale sau traiect de
fractură oblic scurt) / instabile.
Complicaţiile fracturilor pot fi: - imediate / tardive;
- locale sau generale.
Cea mai gravă complicaţie imediată este transformarea unei fracturi închise în
fractură deschisă. Alte complicaţii imediate locale sunt: infectarea focarului de
fractură, lezarea pachetelor vasculo-nervoase sau a altor ţesuturi moi. Dintre
complicaţiile imediate generale: embolia grăsoasă, bronhopneumonia, coagularea
intravasculară diseminată, ş.a.
În cadrul primului ajutor, fracturile trebuie imobilizate fie cu atele, fie cu
mijloace improvizate. Imobilizarea fracturilor prezintă cel puţin două beneficii
majore pentru accidentat: reducerea mişcărilor în focarul de fractură duce la
reducerea durerii (ceea ce este foarte important pentru că durerile intense produc
modificări ale tonusului sistemului nervos vegetativ ce conduc la şoc), iar al
doilea beneficiu ar fi reducerea riscului de apariţie a complicaţiilor imediate.
Pentru imobilizarea fracturilor, fie cu atele, fie cu mijloace improvizate, trebuie
avute în vedere următoarele principii:
-Nu se încearcă reducerea fracturilor decât în mediu spitalicesc (nu se pun oasele
la locul lor ci se imobilizează aşa cum sunt găsite pentru a nu produce complicaţii
locale grave);
-Între mijlocul de imobilizare (atelă, etc.) şi corp se aplică material moale (de ex.
vată);
-Se imobilizează obligatoriu atât articulaţia de deasupra, cât şi cea de sub focarul
de fractură (de ex. pentru fracturi de antebraţ, se imobilizează atât cotul – în
flexie la 90° – cât şi articulaţia pumnului; pentru fracturi de femur, se
imobilizează atât articulaţia şoldului cât şi articulaţia genunchiului).

7. TRAUMATISMELE PĂRŢILOR MOI

În funcţie de starea tegumentului, traumatismele pot fi închise - contuzii - sau

deschise - plăgi.

       Contuziile

Pag. 8 din 20
       Sunt traumatisme ce rezultă din acţiunea unui agent vulnerant mecanic, care
produce leziuni tisulare, păstrând însă integritatea tegumentelor. În funcţie de
forţa de acţiune a agentului vulnerant, contuziile pot fi superficiale, profunde sau
mixte.
       Echimoza este forma cea mai simplă de contuzie, ce apare datorită ruperii
vaselor sangvine din ţesutul subcutanat (apare ca o zonă roşie albăstruie, care în
câteva zile îşi modifică culoarea, devenind vânătă, apoi galben-verzuie).
       Hematomul este o tumefiere dureroasă, de volum variabil, ce apare din cauza
acumulării între ţesuturi sau organe, a unei cantităţi variabile de sânge, prin
ruperea accidentală a unor vase sangvine mai mari.

       Plăgile
       Plăgile sunt leziuni produse de agenţi mecanici, fizici, chimici. În cazul
plăgilor, o mare importanţă prezintă intervalul dintre producerea lor şi momentul
aplicării primului tratament. Astfel, se consideră o plagă recentă aceea căreia i se
aplică tratament într-un interval de 6-8 ore de la producere (plagă neinfectată),
peste acest interval majoritatea plăgilor fiind infectate.
       Subiectiv plăgile sunt marcate prin durere, obiectiv remarcăm alături de
prezenţa plăgii şi hemoragie de intensitate variabilă, care o însoţeşte.
       Tratamentul plăgilor urmăreşte prevenirea complicaţiilor şi obţinerea unei
vindecări cât mai rapide şi de bună calitate. Constă din toaleta locală a plăgii şi
pansarea lor. Spălarea lor cu apă şi săpun este considerată a fi foarte eficientă.
Deosebit de importantă este şi îndepărtarea corpilor străini din plagă (frunze,
pământ, resturi din îmbrăcăminte, etc.) prin metode mecanice – inclusiv prin
spălare cu apă, apă oxigenată, etc. –. Lăsarea acestor corpi străini într-o plagă
favorizează apariţia de infecţii grave cum ar fi tetanosul sau alte infecţii
(gangrene) care vor face tratamentul chirurgical ulterior deosebit de complex.

8. HEMORAGII
       Hemoragia reprezintă scurgerea sângelui în afara sistemului vascular
printr-una sau mai multe soluţii de continuitate.
       După tipul vasului lezat poate fi:
 arterială: în care sângele este de culoare rosu deschis, bine oxigenat şi
ţâşneşte ritmic, sincron cu bătăile inimii;
 venoasă: sângele de culoare roşu închis (mai puţin oxigen, mai mult CO2),
se exteriorizează cu presiune constantă, relativ modestă;
 capilară: este o hemoragie difuză, fără a se identifica un vas de calibru mai
mare ca sursă principală a hemoragiei;
       În funcţie de sediul sângerării:
 externă: sângele se scurge în afară, printr-o soluţie de continuitate
tegumentară (plagă)
 internă: sângele se acumulează într-una din cavităţile normale ale
organismului;

Pag. 9 din 20
  exteriorizată: caracterizată prin hemoragie internă într-un organ cavitar,
urmată de eliminarea sângelui la exterior pe căi naturale.
Exemple
            -epistaxis: hemoragia mucoasei nazale;
            -hematemeză: eliminarea pe gură, prin vărsătură, de sânge amestecat cu
cheaguri şi eventual resturi alimentare;
       În hemoragii puternice poate fi sânge roşu, proaspăt, nealterat, iar în
sângerări reduse poate fi vărsătură cu aspect de zaţ de cafea (când sângele
stagneaza în stomac).
            -melenă: exteriorizarea sângelui acumulat în tubul digestiv, prin defecaţie.
Scaunul este lucios, negru, moale, de aspectul şi culoarea păcurei.
            -hematuria: reprezintă hemoragia la nivelul aparatului urinar, exteriorizat
prin urină.
       După cantitatea de sânge pierdut, hemoragia poate fi:
 mică: se pierde o cantitate de sânge până la 500 ml
 medie: se pierd 500-1000 ml de sânge şi apar următoarele semne: agitaţie,
ameţeli la ridicarea în picioare;
 mari: cantitatea de sânge pierdută 1000-1500 ml iar semnele clinice sunt
următoarele: paloare, tahicardie, transpiratii reci, hipotensiune arterială,
tahipnee;
 cataclismice: pierderi de sânge de peste 1500-2000 ml, TA nemăsurabilă,
pacient inconştient.
HEMOSTAZA
       Oprirea sângerării poartă denumirea de hemostază. Ea poate fi spontană în
cazul unor hemoragii mici, prin intervenţia mijloacelor proprii organismului, dar
de cele mai multe ori este necesară intervenţia altor persoane, care să realizeze
hemostaza. Hemostaza poate fi provizorie sau definitivă.
       Hemostaza proviorie se poate realiza prin:
 compresiune digitală
 pansament compresiv
 garou
       Compresiunea digitală. Compresiunea corect executată pe vasul rănit trebuie
să se aplice „deasupra” rănii (mai corect spus, proximal sau „în amonte”) în cazul
unei hemoragii arteriale şi sub plagă (distal) în cazul unei hemoragii venoase,
ţinând cont de sensul circulaţiei. Când hemoragia nu poate fi stăpânita prin
compresiune exercitată la distanţă, se poate folosi compresiune directă în care caz
compresiunea vasului ce sângereaza se face cu degetul introdus direct în plaga
(mai ales dacă există mănuşi, preferabil sterile). Această metodă nu poate fi decât
de scurtă durată, trebuind să recurgem la alta care s-o suplinească şi să o
completeze.
Pansamentul compresiv este una din cele mai eficiente metode folosite pentru a
realiza o hemostază provizorie. În lipsa unui pansament steril se poate folosi

Pag. 10 din 20
pentru a pune pe plaga o batistă, o cârpă curată, peste care se strânge pansamentul
circular (faşa).
Aplicarea garoului (turnichet) este ultima variantă la care apelăm. Garoul poate fi
improvizat folosind curea, cravată, fular, etc. Se foloseşte doar în cazuri extreme
şi în situaţia în care hemoragia nu se putea controla prin alte metode (amputaţie
de membru). Importantă este oprirea hemoragiei fără a comprima excesiv
tesuturile. Garoul, odată cu oprirea sângerarii, produce oprirea circulaţiei sângelui
în portiunea de membru situată dedesubtul lui. Din aceasta cauză menţinerea sa
mai mult de 2 ore poate duce la complicaţii deosebit de grave. Totdeauna la
montarea unui garou trebuie ataşat un bilet, care însoţeşte bolnavul, şi pe care se
notează obligatoriu următoarele date: nume, prenume, ora exactă a aplicării
garoului. Din 30 în 30 de minute se poate slăbi puţin garoul pentru a permite
irigarea segmentului de membru subiacent.
       Ridicarea garoului se face doar în condiţii de spital şi de către personal
competent.
       Hemostaza definitivă se obţine prin obliterarea permanentă şi definitivă a
vasului care sângerează. Cel mai folosit procedeu fiind prin ligatura cu fire.
Pansamente
       Se aplică diferenţiat după regiunea anatomică:
       La cap, pansamentele se realizează cu ajutorul feşelor, tipică pentru acest
segment fiind capelina care începe cu 2 ture circulare trecute pe frunte, deasupra
sprâncenelor, pavilioanelor urechii după care se trece succesiv înainte şi înapoi
(spre rădăcina nasului şi spre ceafă), de mai multe ori, până când acoperă tot
capul. Capetele feşelor se fixează apoi cu câteva ture circulare.
La nivelul toracelui şi abdomenului se face în funcţie de tipul plăgii şi localizare.
În cazul plăgilor penetrante (adânci) aflate la nivelul toracelui folosim comprese
de dimensiuni mai mari decât plaga, preferabil impermeabile pentru aer, şi le vom
fixa cu benzi de leucoplast pe trei laturi. A patra latură (cea inferioară) se lasa
liberă, nefixată, permiţând pansamentului să funcţioneze ca o supapă. În timpul
inspirului, când toracele se destinde, pansamentul se va lipi de torace nepermiţând
intrarea aerului. În timpul expirului, când toracele revine, pansamentul se
depărtează de peretele toracelui, permiţând ieşirea aerului de la acest nivel.
Dacă avem o plagă abdominală vom folosi pansament pe care de aceasta data îl
vom fixa pe toate cele patru laturi. Dacă plaga este complicată cu evisceraţia
(ieşirea organelor abdominale în exterior) vom folosi un pansament umed.
Pansamentul la nivelul unui membru se aplică dinspre distal spre proximal.
Dacă plaga este produsă de un corp contondent, care se află încă în plagă, se lasă
acolo, va fi imobilizat în poziţia găsită şi se transportă de urgenţă la spital.

9. ARSURI

Primul ajutor în cazul pacienţilor care au suferit o arsură respectă principiile deja
discutate. Siguranţa salvatorului este primul lucru de care trebuie să ne asigurăm.

Pag. 11 din 20
Controlul nivelului de conştienţă şi evaluarea funcţiilor vitale conform
protocolului ABC sunt şi ele valabile.

       Caracteristici:
       În cazul arsurilor provocate de flacără. Important în aceste situaţii este
oprirea cât mai rapidă a arderii cu jet de apă. Acest lucru este valabil şi pentru
situaţiile când flacăra este deja stinsă, deoarece în acest moment arsura se poate
propaga în continuare în profunzime. În plus apa rece va diminua puţin
intensitatea durerii. Se îndepărtează hainele pacientului cu condiţia ca acestea să
nu fie lipite de piele iar manevra de dezbrăcare să nu producă distrugeri tisulare.
Odată cu dezbrăcarea pacientului se va asigura protecţia acestuia de hipotermie.

În cazul arsurilor provocate de substanţe chimice. Spălarea suprafeţei arse cu jet

de apă în aceste situaţii trebuie să fie de o durată mai mare, pentru a fi siguri că se
îndepărtează orice urmă de substanţă cauzatoare. Profunzimea arsurii este direct
proporţională cu timpul de contact, cu concentraţia substanţei şi proprietăţile
substanţei.
       În cazul arsurilor provocate de curentul electric, importantă este îndepărtarea
pacientului de sursa de curent (sau invers). Totdeauna se are în vedere
posibilitatea leziunii la nivelul coloanei cervicale (datorită mecanismului
acţiunii). Arsurile electrice produc leziuni atât la suprafaţa cât şi în profunzimea
organismului. Ţesuturile sunt distruse prin mecanism termic. Se caută poarta de
intrare şi poarta de ieşire a curentului electric. Acest lucru este important pentru
că ne furnizeaza informaţii privind traseul urmat de curent prin organism.
Distrugerea tisulară este maximă la punctul de intrare. Dacă sunt interesate vase
importante apar gangrene iar dacă traseul intersectează inima pot apărea tulburări
în activitatea inimii deosebit de grave, chiar moartea.

       Generalităţi:
 Jetul de apă trebuie folosit numai pentru regiunile afectate
 Este interzisă folosirea cremelor, unguentelor, substanţelor uleioase
 Se folosesc pe cât posibil pansamente sterile sau cârpe foarte curate,
umezite. Nu se pune gheaţă în contact direct cu tegumentul.
Se acoperă pacientul pentru a preveni pierderea de caldură. Pacientul electrocutat
întotdeauna trebuie să ajungă la spital (de exemplu: cordul poate fi instabil
electric, mioglobina ajunsă în circulație prin rabdomioliză poate produce
insuficiență renală).

10.HIPOTERMIA

       O temperatură centrală mai mică de 35°C se numeşte hipotermie. Valoarea

normală a temperaturii corpului este cuprinsă între 36-37°C.
       Categoriile de persoane cu risc la hipotermie sunt: bătrâni, copiii mici,

Pag. 12 din 20
traumatizaţii, alcoolicii, drogaţii, înecaţii. Temperatura corpului se pierde mai
repede în apă decât în aer. În funcţie de severitatea hipotermiei, semnele pot fi:
puls slab palpabil, bradicardie (rărirea bătăilor inimii), tensiunea arterială scăzută
sau nemăsurabilă, alterarea stării de conştienţă sau comă.
       Primul ajutor în aceste situaţii respectă principiile de evaluare şi ABC.
Specific cazului este atenţia deosebită ce trebuie acordată la mobilizarea
hipotermicului. Orice mişcare mai bruscă sau necoordonată poate agrava situaţia
sau poate duce la stop cardiac. În cazul pacienţilor aflaţi în stop cardiac masajul
cardiac este mai dificil de efectuat deoarece toracele hipotermicului este mai
rigid.

             HIPOTERMICUL NU POATE FI DECLARAT DECEDAT PÂNA CE

NU ESTE REÎNCĂLZIT.

       Reîncălzirea hipotermicilor se face lent, 1°C / oră. Din acest motiv
resuscitarea acestor pacienţi este de durată mai lungă, până la atingerea
temperaturii normale a corpului. Defibrilarea nu poate fi folosita decât după ce
temperatura corpului este peste 30 de grade C.
       Metode cunoscute şi folosite pentru reîncălzire sunt:
- Reîncălzire externă pasivă, constă din învelirea pacientului cu pături şi
păstrarea lui în mediu ambiant cald. Acest tip de reîncălzire se foloseşte
pentru pacienţii cu hipotermii uşoare sau eventual medii cu temperatura
centrală de peste 32°C.
- Reîncălzirea externă activă, se efectuează prin imersia totală a
pacientului în baie cu apă încălzită la 40°C sau prin folosirea de pături
încălzite sau pungi cu apă caldă. Această tehnică este potrivită pentru
pacienţii aflaţi în hipotermie medie cu o temperatură centrală până la 31°C
sau cel mult 30°C. Imersia în apă caldă se foloseşte atunci când dorim să
reîncălzim pacientul rapid, acest lucru fiind aplicabil la cei care au pierdut
temperatura în mod rapid.
- Reîncălzirea activă centrală - folosită în unităţi spitaliceşti.

11.INTOXICAŢII

       Intoxicaţiile cu monoxid de carbon (CO)

       Monoxidul de carbon este un gaz incolor, inodor, fără gust, degajat de toate
combustiile incomplete. Este o intoxicaţie de cele mai multe ori colectivă şi de
obicei accidentală.
       Acuzele prezentate de pacienţi sunt: astenie, dureri de cap (cefalee), ameţeli,
greţuri, vărsături, pierderea conştienţei, aspect vişiniu al pielii, posibile halucinații
mai ales auditive.
       Conduita de urmat: siguranţa salvatorului. Nu este permisă intrarea în zona
cu emanări de gaze fără echipament de protecţie.

Pag. 13 din 20
       În toate cazurile pacientul trebuie scos imediat din mediul toxic, transportat
cât mai rapid la o unitate spitalicească. Dacă este posibil administrăm oxigen cât
mai precoce în concentraţii mari.
       Intoxicaţia cu substanţe caustice
       În grupul substanţelor caustice sunt cuprinse o serie de acizi (azotic,
clorhidric, sulfuric, etc.) sau baze puternice (sodă caustică, potasă caustică, var,
amoniac), sau mai slabe (amoniu), care pot produce în raport cu natura lor şi
gradul de toxicitate leziuni ale mucoaselor de la simpla înroşire (eritem), la
necroză.
       Manifestări clinice (după ingestie): constau din senzaţia de arsură a mucoasei
bucale, dureri la înghiţire, vărsături mucoase apoi sangvinolente, colici
abdominale, dureri retrosternale. Starea de soc se poate instala foarte rapid, chiar
la câteva ore dupa ingestie.
       Conduita de urmat:
       Protecţia personală este deosebit de importantă. Evaluarea nivelului de
conştienţă şi a funcţiilor vitale (ABC). În cazul stopului cardio respirator la
efectuarea ventilatiilor gură la gură se evită contactul direct dintre gura
salvatorului şi gura pacientului. Se poate folosi o bucată de tifon sau batista
salvatorului. Este interzisă provocarea de vărsături şi neutralizarea substanţei
corozive. Exemplu: în cazul intoxicaţiei cu acizi nu se administrează lapte sau
uleiuri.
       Intoxicaţia cu fum
       Deseori integrată într-un tablou asociat cu arsuri şi traumatisme, intoxicaţia
cu fum de incendiu este cauza cea mai frecventă de mortalitate şi morbiditate a
victimelor incendiilor.
       Manifestări clinice: cefalee, agitaţie, tulburări de conştienţă, depozite de
funingine la nivelul orificiilor nazale, a gurii şi a faringelui, tuse, dispnee, voce
raguşită.
       Conduita de urmat: Protecţia personală este deosebit de importantă.
Evaluarea nivelului de conştienţă şi a funcţiilor vitale (ABC), după ce victima a
fost scoasă din mediul toxic. Transportul cât mai urgent la spital cu administrare
de oxigen, precoce, în concentraţii crescute. Pacienţii inconstienţi se transportă în
poziţia laterală de siguranţă.

12. ELECTROCUŢIA

Accidentele datorate curentului electric apar în urma trecerii acestuia prin corpul
uman sau ca urmare a producerii unui arc electric. În raport cu intensitatea
curentului pot apare următoarele manifestări:
 senzaţie de tremurătura a corpului
 contracturi musculare generalizate
 pierderea conştienţei şi chiar moartea.

Pag. 14 din 20
La locul de contact al curentului, victima prezintă arsură, a cărei întindere ,
profunzime şi gravitate se datoresc transformării la exteriorul sau interiorul
corpului a energiei electrice în energie calorica. Voltajul arde şi intensitatea
omoară.
Prevenție: Este deosebit de importantă proiectarea și realizarea circuitelor
electrice conform normativelor în vigoare (pentru România trebuie respectat cel
puțin Normativul i7) și utilizarea siguranțelor / disjunctoarelor diferențiale (de
exemplu RCCB sau, mai bine RCBO; tip A, nu AC). Disjunctoarele (mai
scumpe) de tipul AFDD asigură suplimentar și protecția împotriva incendiilor
electrice. Disjunctoarele automate de tip diferențial trebuie verificate periodic
prin acționare butonului ”Test”, în momente în care acest lucru nu produce
pericole sau incidente prin întreruperea temporară a alimentării cu curent electric.
       Conduita de urmat:
       Siguranţa salvatorului. Nu atingeţi victima înainte de a întrerupe curentul
electric. Se întrerupe sursa de curent. Se îndepărtează victima de sursa de curent
utilizând un obiect uscat ca de exemplu o coadă de matură, haine uscate, având
grijă să vă plasaţi pe o zonă uscată. Evaluarea nivelului de conştienţă şi a
funcţiilor vitale (ABC) este pasul următor cu menţiunea că se consideră
posibilitatea existenţei leziunii de coloană cervicală. Dacă victima nu respiră se
încep imediat manevrele de resuscitare cardio-pulmonară după ce a fost solicitat
ajutorul unui echipaj calificat (telefon la 1-1-2) Toţi pacienţii electrocutaţi se
transportă la spital.

Pag. 15 din 20
 Anexa 3
PLANŞE

Planşa 1. Lanţul supravieţuirii

(după European Resuscitation Council: ERC Guidelines 2005, 2010, 2015,
www.erc.edu/index.php/guidelines_download_2005/en/ )
(detalii în text, la 4. şi 4.1.)

Planşa 2. Evaluarea stării de conştienţă

(detalii la 4.2.2.2.)

Pag. 16 din 20
 Planşa 3. Căile aeriene superioare (explicaţii la 4.2.2.4.)

Planşa 4. Evaluarea respiraţiei (MAXIM 10 secunde) (detalii la 4.2.2.5.)

Pag. 17 din 20
Planşa 5. Poziţionarea mâinilor pentru masajul cardiac extern. (detalii în text, la
4.2.2.7.)

Planşa 6. Poziţionarea salvatorului pentru masajul cardiac extern. (detalii în text,

la 4.2.2.7. şi 4.2.2.7.2.)

Pag. 18 din 20
 Planşa 7. Poziţia de siguranţă (detalii în text, la 4.2.2.6.)

Planşa 8. Poziţia de siguranţă (detalii în text, la 4.2.2.6.). Este preferată poziția pe

partea stângă atunci când este posibil.

Pag. 19 din 20
Planşa 9. Manevra Heimlich (detalii în text, la ¤5. şi la ¤4.2.2.7)

Pag. 20 din 20