EVANGHELIZARE

ŞI
MISIUNE CREŞTINĂ

...fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba

2 Tim. 4:5

petricavrabioru@yahoo.com
 Introducere

Misiunea reprezintă marea pasiune a Bisericii, adevăratul scop al existenţei sale. După
cum focul se manifestă prin ardere, tot aşa, fiecare biserică locală ar trebui să fie un rug sfânt,
care să răspândească oamenilor din jur harul şi dragostea infinită a lui Dumnezeu.
Fiecare biserică fie va răspândi Evanghelia acoperindu-se de binecuvântarea Domnului,
fie o va opri, acoperindu-se astfel de ruşine; fie se va supune Marii Trimiteri, fie se va preface
că n-are nimic de-a face cu ea; fie va ajunge la cei pierduţi spre a-i salva, fie îi va lăsa să piară.
Nu există cale de mijloc.
Dumnezeu ne-a încredinţat o misiune arzătoare: aceea de a vesti mesajul său de iertare
totală în cuvinte pe care oamenii să le poată înţelege, de a demonstra puterea Sa plină de
compasiune în fapte pe care oamenii să le poată vedea şi de a întrupa Evanghelia Sa dătătoare
de viaţă prin vieţi care să arate sfinţenia Sa.
Nimeni nu pretinde că e uşor – ştim că pe Isus l-a costat viaţa … şi că Biserica misionară
s-a confruntat întotdeauna cu apatia din interior şi împotrivirea din exterior. Întotdeauna vor
exista oameni care nici nu vor dori să audă despre Isus, în timp ce alţii vor căuta să ne stingă
focul şi să ne reducă la tăcere.
În ultimii 50 de ani s-au organizat mii de conferinţe, s-au publicat cursuri, cărţi şi
materiale video despre evanghelizare – totuşi Biserica e încă în mare măsură inactivă şi lumea e
încă în mare parte neevanghelizată. Când sarcina e atât de urgentă şi nevoia aşa de mare,
aproape că pare o greşeală să ceri cuiva să-şi facă timp să studieze despre Evanghelizare. Dar
Biserica nu-şi va recăpăta pasiunea pentru misiune până când nu-şi va pune câteva întrebări
fundamentale, la care va trebui de asemenea să ofere şi un răspuns.

• Sunt oamenii cu adevărat pierduţi?

• Îi pasă lui Dumnezeu în mod individual de cele peste șapte miliarde de oameni care
trăiesc azi?
• Este într-adevăr Evanghelia o veste bună?
• Poate firea oamenilor să fie schimbată?
• Au adus moartea și învierea lui Isus vreo schimbare?
• Vor fi oamenii cu adevărat judecaţi de El într-o zi?
Dacă răspunsul la aceste întrebări e unul afirmativ, hotărât, misiunea ori evanghelizarea
este singura concluzie potrivită.

2
 CUPRINS

Lecţia 1 – Nevoia evanghelizării

Lecția 2 – Piedici în calea evanghelizării

Lecţia 3 – Ţinta evanghelizării

Lecţia 4 – Motivele evanghelizării

Lecţia 5 – Mesajul evanghelizării

Lecţia 6 – Evanghelizarea personală

Lecţia 7 – Evanghelizarea bisericii

Lecţia 8 – Evanghelizarea şi ucenicia

Lecţia 9 – Duhul Sfânt și rugăciunea în evanghelizare

Lecţia 10 – Evaluarea evanghelizării

3
 Lecţia 1: Nevoia evanghelizării
Acest curs se referă la evanghelizarea biblică a celor pierduţi, acţiune pe care mulţi
credincioşi par să nu o înţeleagă pe deplin. Evanghelizarea, aşa cum o înţeleg cei mai mulţi, se
reducere la organizarea de mari cruciade, distribuirea de tractate, programele TV ale unor
predicatori sau umblatul din uşă în uşă. Astfel de oameni par să nu aprecieze profunzimea şi
uimitoarea varietate a misiunii nou-testamentale.
Unii credincioşi cred că e mai bine ca evanghelizarea să fie lăsată pe seama specialiştilor
în evanghelizare; alţii par a face confuzie, identificând actul răspândirii Evangheliei cu
promovarea unor idei ale unei tradiţii bisericeşti. Totuşi, dacă ne interesează cum să ajungem la
cei pierduţi prin metodele dorite de Dumnezeu, trebuie să înţelegem lucrurile revelate de
Scripturi despre evanghelizare.

CE ESTE EVANGHELIZAREA?

În ultima sută de ani au existat discuţii şi dezbateri considerabile cu privire la înţelesul

cuvântului „evanghelizare”. Au fost sugerate câteva definiţii, fiecare cu o nuanţă uşor diferită.
În 1918, Comitetului de Studiu al Evanghelizării, sub conducerea arhiepiscopului
Bisericii Angliei, a afirmat că: „a evangheliza înseamnă a-L prezenta pe Isus Hristos în puterea
Duhului Sfânt, pentru ca oamenii să ajungă să-şi pună încrederea în Dumnezeu prin El, să-L
accepte ca Mântuitor al lor, să-L servească ca Rege al lor în părtăşia Bisericii Sale”.
Această definiţie ajută la accentuarea faptului că evanghelizarea implică:
• Proclamarea unui mesaj specific
• Dependenţa de Duhul Sfânt
• Prezentarea lui Isus ca Hristosul mântuitor
• Necesitatea ucenicizării
De asemenea, această definiţie sugerează că esenţa evanghelizării este câştigarea de
convertiţi.
Evanghelizarea este responsabilitatea noastră omenească, în timp ce numai Dumnezeu dă
credinţa şi creează viaţa nouă.
Evanghelizarea înseamnă aducerea oamenilor la stadiul în care să creadă în Dumnezeu,
dar Duhul e cel care îi ajută pe oameni să creadă în Dumnezeu.
Unele grupări evanghelice cu influenţă insistă că termenul „evanghelizare” ar trebui să se
reducă la ideea de „a proclama mesajul mântuirii”.
Liderii bisericeşti din alte ramuri creştine critică această accentuare evanghelică asupra
proclamării. Ei sunt de acord că predicarea e o parte importantă a evanghelizării, dar insistă că
prezenţa bisericii în lume, trăirea şi slujirea ei sfântă sunt esenţiale în aceeaşi măsură, în timp ce
alții susţin că semnele şi minunile supranaturale trebuie să însoţească predicarea mesajului.
Aceste idei de bază despre evanghelizare ne pot ajuta să înţelegem diferitele nuanţări ale
altor grupări bisericeşti, dar în acelaşi timp trebuie să ne întoarcem la Scriptură dacă vrem să
surprindem adevăratul înţeles al evanghelizării biblice.

4
 Noul Testament foloseşte două grupe de cuvinte greceşti pentru a descrie ceea ce creştinii
numesc „evanghelizare”. Multe controverse cu privire la evanghelizare apar din interpretările
greşite ale sensului acestor două grupe importante de cuvinte – şi dintr-o supraaccentuare a
unuia sau altuia dintre ele.

a. Primul grup de cuvinte are în centru substantivul grecesc EVANGELION. Acesta

provine din cele două cuvinte greceşti EU („bun” sau „nobil”) şi ANGELIA, „mesaj” sau „solie”;
• EVANGELION înseamnă „vestea bună”, „solie fericită”, sau „mesaj nobil”. De aici decurge în
mod necesar că evanghelizarea e inseparabil legată de Evanghelie, de vestea bună. Putem spune
că tot ce are legătură cu Evanghelia trebuie să se lege de evanghelizare, şi că tot ce nu are
legătură cu Evanghelia, nu are legătură cu evanghelizarea.
• EVANGELIZO e forma verbală a lui EVANGELION şi înseamnă a rosti vestea bună.
Deoarece mulţi traducători evanghelici ai Bibliei consideră că EVANGELIZO înseamnă
„a predica Evanghelia” sau „a proclama Evanghelia”, unii credincioşii fac astfel referiri la acest
lucru ca dovadă că predicarea este esenţa evanghelizării!
Am putea de asemenea socoti EVANGELIZO ca „a demonstra Evanghelia”. De fapt, un verb
mai neutru ca „a răspândi”, „a aduce” sau „a purta” ar fi mai bun.
• EVANGELISTES, substantivul grecesc înrudit, este de asemenea folosit în NT. Acesta vine de
la EU, („bun”) şi ANGELOS („mesageri”) şi înseamnă literalmente „un vestitor al binelui”.
Cuvântul „evanghelist” e doar o transliterare a lui EVANGELISTES.

Ne putem gândi despre acest grup de cuvinte în următoarele feluri:

Cuvânt grecesc Transliterare Traducere literală Traducere bună

EVANGELION Evanghelie Vestea bună Evanghelia

EVANGELIZO A evangheliza A rosti vestea bună A aduce Evanghelia

EVANGELISTES Evanghelist Bun vestitor Mesager al Evangheliei

Creştinii moderni folosesc tot mai mult verbul „a evangheliza” şi ar avea sens să folosim
această transliterare a lui EVANGELIZO din Noul Testament – mai ales că EVANGELISTES e
întotdeauna transliterat prin cuvântul „evanghelist”.

5
 A EVANGHELIZA

Verbul grecesc EVANGELIZO apare de 50 de ori în NT. E folosit, de exemplu, în Luca

4:18, 43; 7:22. 9:6; 20:1; Fapte 8:4,25,35; 14:15,21; 15:35; Romani 10:15;
15:20; 1 Corinteni 1:17; 9:16; 15:1-2; 2 Corinteni 10:16; 11:17; Galateni 1:11,16; 4:13; Efeseni
3:8; Evrei 4:2,6; 1 Petru 1:12,25 şi 4:6.

Luca 4:18-19 aduce o clarificare importantă. Acesta e una dintre cele mai importante
afirmaţii, şi o putem considera „manifestul” sau „principiul definitoriu al misiunii”. În acest
pasaj Isus rezumă scopul ungerii Sale la proclamarea, răspândirea veştii bune către săraci. În
adevăr, El a primit ungerea Duhului, pentru a duce celor săraci Evanghelia.
Deşi în aceste versete cele mai multe traduceri folosesc de trei ori cuvântul „a predica”, în
original sunt folosite două cuvinte greceşti. În prima propoziţie e folosit EVANGELIZO, iar în
propoziţiile a patra şi a şaptea e folosit un cuvânt diferit KERUSSO (care se traduce cel mai bine
cu „a vesti” sau „a proclama”).

Isus ne dă apoi 5 exemple cu privire la ceea ce a însemnat evanghelizarea Lui în practică:

• Vindecarea celor cu inima zdrobită
• Eliberarea captivilor
• Dăruirea vederii celor orbi
• Eliberarea celor asupriţi
• Proclamarea mesajului de libertate şi binecuvântare al lui Dumnezeu

Isus nu a fost trimis de Tatăl şi uns de Duhul doar pentru a predica în sinagogile evreieşti,
ci El a venit pentru a-L face descoperit pe Dumnezeu prin spusele Lui, prin fapte şi printr-o
viaţă perfectă; a venit de asemenea să facă aceasta într-un mod care a fost o relevaţie mai ales
pentru cei săraci – cuvântul grecesc PTOCHOS înseamnă „năpăstuiţi” sau „chinuiţi”.

Acest principiu este din nou subliniat în Luca 8.

Luca 8:2-56 este o expunere a lui Luca 8:1. Isus face o afirmaţie în versetul 1, apoi
ilustrează această afirmaţie pe parcursul capitolului. Putem vedea că Isus:
• A predicat şi a răspuns la întrebări – v.4-18
• A adus pace celor cuprinşi de teamă – v.22-25
• A eliberat pe captivi – v.26-39
• A vindecat pe bolnavi – v.43-48
• A înviat pe morţi – v.49-56
Apostolul Pavel se referă la acelaşi lucru în Romani 15:18-20. Cele mai multe traduceri se
referă la predică în versetele 19 şi 20, dar aceste cuvinte nu există în greacă. Ceea ce scrie Pavel
în mod literal în versetul 19 este „am umplut peste tot cu Evanghelia lui Hristos” şi în versetul
20, „am făcut din evanghelizare ţinta mea”.

6
 Versetele 18-19 arată cum a „umplut de Evanghelie” – cum a evanghelizat: a făcut lucrul
acesta prin cuvinte şi fapte, prin semne puternice şi minuni prin puterea Duhului.
La fel e şi în biserica primară. Fapte 8:1 descrie împărtăşirea ucenicilor persecutaţi prin
Iudea şi Samaria şi 8:4 arată că ei au mers peste tot „evanghelizând”.

Fapte 8:5-13 ilustrează acest tip de evanghelizare prin istorisirea despre Filip. Ea arată că
evanghelizarea prin predică a fost însoţită de:
• minuni – v.6
• scoaterea demonilor – v.7
• vindecarea bolnavilor – v.8
Fapte 8:12 rezumă apoi activitatea lui Filip spunând că samaritenii au crezut ceea ce a
evanghelizat el (EVANGELIZOMENOI). Nu e de mirare că Fapte 21:8 îl descriu pe Filip ca
„evanghelist”.
Acest material scriptural ar trebui să ne convingă că evanghelizarea înseamnă
proclamarea verbală a veştii bune, însoţită de fapte bune, dar de asemenea, ea
poate să includă – când Dumnezeu hotăreşte acest lucru iar noi umblăm prin
credinţă - însoţirea vizuală a veştii bune prin semne, minuni, vindecări.

EVANGHELISTUL

Substantivul EVANGELISTES e folosit doar de 3 ori în NT în Fapte 21:8; Efeseni 4:11 şi 2

Timotei 4:5.
Am văzut deja că EVANGELISTES înseamnă un mesager al Evangheliei şi am observat că
Fapte 21:8 îl consideră pe Filip evanghelist pentru că el răspândea prin cuvinte şi fapte, prin
proclamare şi demonstrare.
În mod interesant, porunca lui Pavel din 2 Timotei 4:2-4 de „a propovădui cuvântul” este
urmată de porunca din 4:5 de „a face lucrul unui evanghelist” Aceasta arată că „propovăduirea”
şi „evanghelizarea” sunt activităţi complementare.
Efeseni 4:11 arată că lucrarea evanghelistică e funcţional distinctă în cadrul bisericii şi că
împreună cu celelalte slujbe participă la „desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire,
pentru zidirea trupului lui Hristos”.

b. Al doilea grup de cuvinte din Noul Testament care clarifică noţiunea evanghelizării se
axează în jurul substantivului grecesc KERUX – care înseamnă „propovăduitor” (vestitor,
crainic, mesager).

A PROPOVĂDUI

Verbul grecesc KERUSSO derivă din KERUX. El înseamnă „a propovădui”, „a acţiona ca un

propovăduitor”, dar e tradus de obicei în NT prin „a propovădui”, sau „a proclama”.
KERUSSO e folosit de 60 de ori în NT şi înţelesul său literal e clar în Marcu 1:45, Luca
12:3 şi Apocalipsa 5:2.

7
 Prin definiţie, KERUSSO implică totdeauna 3 lucruri:
• o dedicare personală ca vestitor pentru un anumit grup de oameni. De exemplu: Marcu
3:14, 16:15-20; Luca 9:2; Fapte 10:42.
• un mesaj specific de la Rege. De exemplu, Matei 4:23; 9:35; 10:7; 24:14: Marcu
1:14, 16:15; Luca 4:19, 8:1; 9:2; Fapte 8:5; 9:20; 20:25; 28:31; Romani 10:8; 1
Corinteni 9:27; 15:12; 2 Corinteni 1:19; 1 Tesaloniceni 2:9
• ascultare faţă de trimitere şi mesaj. De exemplu: 1 Corinteni 15:11; Galateni 2:2; Marcu
1:39; 6:12; Fapte 8:5; 9:20; 1 Corinteni 15:11; Galateni 2:2.
Aceste pasaje arată că verbul KERUSSO e deseori legat de EVANGELION. Propovăduitorii
Regelui sunt trimişi special pentru a proclama „Evanghelia” Sa, vestea bună de la şi despre
Rege.

Vedem aceasta, de exemplu, în: Matei 24:14, Marcu 13:10; 14:9; 16:15,20; 2 Corinteni
1:19; 4:5; 11:4; Galateni 22:2; Filipeni 1:15; Coloseni 1:23 şi 1 Tesaloniceni 2:9.
Aşa cum am observat, proclamarea prin vorbe a mesajului propovăduitorului e doar un
aspect al evanghelizării. E o parte importantă, dar ea trebuie să fie însoţită de mărturia faptelor
şi demonstrarea Evangheliei.

PROPOVĂDUITORUL

KERUX estre folosit doar de 3 ori în NT, în 1 Timotei 11:11 şi 2 Petru 2:5 şi e de obicei
tradus ca „propovăduitor” (predicator). Astăzi, totuşi, ideea obişnuită cu privire la un predicator
e foarte diferită de cea referitoare la un vestitor sau propovăduitor din vechime.

Caracteristica definitorie a propovăduitorilor (şi deci a tuturor cuvintelor din grupul

kerux) este că ei călătoresc din loc în loc, anunţând un mesaj care le-a fost dat de regele lor, şi
anunţându-l public la orice om întâlnit.
Noi tindem să ne gândim la un propovăduitor ca la cineva care prezintă o prelegere
doctrinară, pe care a pregătit-o cu atenţie, unui grup închis de credincioşi adunaţi într-o clădire
de biserică.

Propovăduitorii însă nu trebuie neapărat să fie învăţaţi sau deştepţi şi nu-i nevoie să fie
antrenaţi sau experimentaţi, ei trebuie doar să fie demni de încredere şi să te poţi baza pe ei. Ei
nu îşi exprimă propriile idei, ei doar proclamă mai departe mesajul Regelui. Şi ei nu-şi prezintă
propriile păreri personale, ei proclamă doar ce le-a spus Regele să spună. Pe cont propriu
propovăduitorii nu sunt nimic; importanţa lor stă doar în faptul că ei îl reprezintă pe Cel ce i-a
trimis.
În 1 Timotei 2:7 şi 2 Timotei 1:11, Pavel se descrie pe sine ca propovăduitor, apostol şi
învăţător. Folosind aceste cuvinte în succesiune directă, Pavel arată că ele sunt atât legate cât şi
distincte.

Propovăduitorul transmite un mesaj tuturor, fără discriminare, în timp ce un învăţător îi

instruieşte doar pe cei ce vor să înveţe şi care aleg să asculte.

8
 Totuşi propovăduitorii sunt legaţi de apostoli şi învăţători prin faptul că sunt cu toţii
„trimişi”.

Un propovăduitor e trimis de Rege cu mesajul Regelui; cuvântul grecesc APOSTOLOS,

literal înseamnă „cineva care e trimis; şi Pavel arată clar că el a fost trimis ca învăţător pentru
un anumit grup de oameni.

În aceste pasaje, Pavel foloseşte 3 cuvinte într-o succesiune. Mai întâi, el e trimis la
neamuri ca propovăduitor; el poartă mesajul Regelui – vestea bună pe care o anunţă public
oricărui om întâlnit.
Apoi, el e trimis ca apostol la cei care cred mesajul Regelui şi acţionează în conformitate
cu el: îi integrează în biserică, făcând din ei un grup care funcţionează, oameni ai Regelui.
De asemenea, el e trimis să înveţe pe cei ce vor să înveţe căile Regelui.

Concluzie

Ar trebui să fim deja conştienţi că evanghelizarea biblică depinde

de ungerea cu Duh, se concentrează asupra celor răniţi şi robiţi de
satan, implică o întruchipare a Evangheliei prin compasiune şi
sfinţenie şi o proclamare publică, prin propovăduitori, a mesajului
regelui, către toţi cei pe care-i întâlnim.

9
 Lecția 2:
Piedici în calea evanghelizării
Când vorbim de evanghelizare, vorbim de o acțiune ofensivă care ne amintește de cuvintele lui
Pavel cu privire la armele de lovire și de apărare pe care le dă neprihănirea (2 Cor. 6:7).
Evanghelizarea lovește în puterea întunericului, smulgând sufletele de sub autoritatea vrăjmașului și
aducându-le în lumina Împărăției lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să ne surprindă că vrăjmașul se va
folosi de toate obstacolele posibile pentru a nu pierde suflete din mrejele lui.
Multe piedici vor veni din afara Bisericii prin opoziție, prigonire, ofertele religioase ale lumii etc.
Dar cele mai periculoase sunt piedicile care apar în interiorul bisericilor locale, sau în propria noastră
gândire. Pe acestea le vom împărți în trei categorii:

1. Piedici generate de învățături greșite

• Accentul pus exclusiv pe predestinare (Cine este ales va veni oricum). Această mentalitate duce
la pierderea motivației de a mai avea vreo acțiune evanghelistică.
• Accentul pus doar pe acțiunile de caritate (Vorbele nu mai sunt relevante, doar faptele...).
Această atitudine ne transformă în oameni buni, de ajutor, va acoperi o fărâmă din nevoile
pământești ale oamenilor, dar nu va răspunde celei mai mari nevoi a lor: nevoia de Hristos.
• Accentul pus pe izolare și defensivă (lumea e rea, n-o putem schimba, măcar să ne conservăm
valorile noastre). Acest fel de a privi va bloca biserica în spatele zidurilor, într-o stare de
conservare și egoism religios.
• Accentul pus pe toleranța ecumenică (oare nu vor fi mântuiți și din alte religii dacă sunt sinceri
în religia lor?). Aceasta este o filozofie incompatibilă cu misiunea, propovăduirea și unicitatea
jertfei lui Hristos, într-un context în care erau deja multe religii pe pământ.

2. Piedici generate de starea căldicică a Bisericii locale

• Automulțumirea laodiceană
• Evanghelizarea lăsată doar în seama specialiștilor
• Lideri fără viziune
• Accentul pus doar pe activități interne
• Lipsa unei mărturii favorabile

3. Piedici generate de temeri personale

• Nu am timp, sunt prea ocupat

• Nu am pregătire, ce voi spune?
• Nu am resurse, e cheltuială
• Nu cred că sunt convingător
• Nu am răbdare, mă enervez
• Nu am îndrăzneală, sunt timid
• Nu am chemare la așa ceva
• Nu am mulți ani de pocăință
• Nu dă rezultate, am mai încercat
• Nu pot, mi-e rușine
Toate aceste scuze înseamnă:

• Egoism
• Comoditate
• Indiferență față de soarta oamenilor
• Spirit de judecată, în loc de dragoste
• Talant îngropat

Atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Moise să meargă și să izbăvească poporul evreu din robia
egipteană, el a invocat o serie de scuze, foarte reprezentative pentru scuzele noastre când este vorba de
evanghelizare:

• Cine sunt eu, ca să mă duc...? (Exod 3:11) – criza identității

• Ce le voi răspunde? (Exod 3:13) – criza cunoașterii
• Iată că n-au să mă creadă (Exod 4:1) – criza credibilității
• Nu sunt un om cu vorbirea ușoară (Exod 4:10) – criza abilității
• Trimite pe cine vei vrea să trimiți (Exod 4:13) – criza asumării responsabilității

Toate aceste replici ale lui Moise nu l-au impresionat pe Dumnezeu, ci au fost demontate una câte
una, conducând în final la mânia lui Dumnezeu. Când Dumnezeu ne pune la dispoziție toate resursele și
ne împuternicește pentru lucrarea de evanghelizare, refuzul sau indiferența noastră nu fac altceva decât
să-L mânie.

Totuși, Moise a plecat... (Exod 4:18)

Răspunsul final al lui Moise ne lasă să înțelegem că cea mai bună opțiune este și rămâne întotdeauna
ascultarea de El, indiferent câte necunoscute sau obstacole apar în ecuație.
 Lecţia 3:
Ţinta evanghelizării - cei pierduţi
Matei 9:35-10:15 este un pasaj important despre evanghelizare, care ilustrează cele mai
multe dintre principiile observate în Lecţia 1. Pasajul consemnează lucrarea evanghelistică a lui
Isus în oraşele şi satele Galileii, şi arată că el a învăţat în sinagogă, a propovăduit vestea bună
printre oameni, a vindecat pe bolnavi, şi a avut o mare milă şi înţelegere.
Nevoile oamenilor au fost aşa de mari că Isus l-a rugat pe Dumnezeu să scoată mai mulţi
lucrători. Apoi, ca răspuns parţial al dorinţei Sale, El a trimis pe cei 12 apostoli câte doi, să
evanghelizeze oamenii în nevoi.
În 10:5-7, Isus a poruncit ucenicilor Săi să propovăduiască mesajul, le-a dat mesajul
specific pe care ei urmau să-l proclame şi i-a îndreptat spre o anumită grupare de oameni. În
10:8, El le-a spus ucenicilor să demonstreze mesajul într-un mod practic. În 10:9-1, i-a învăţat
cum să trăiască mesajul printre oamenii la care ei au fost trimişi.
Este absolut esenţial să recunoaştem la cine i-a trimis Isus pe ucenici. El i-a trimis să-i
evanghelizeze (proclamând, demonstrând şi trăind mesajul cel bun) pe APOLOLOTA, „oile
pierdute” ale lui Israel.
Isus a folosit acelaşi cuvânt în Luca 19:10 pentru a-şi descrie propria misiune
evanghelistică. El a venit să-i mântuiască pe APOLOLOS, („cei pierduţi”).
Astăzi, de obicei ne gândim că termenul „pierdut” se referă la ceva care lipseşte sau care e
pus într-un loc greşit. Cuvântul grecesc e totuşi mai sugestiv căci provine din verbul APOLLUMI
care înseamnă „a distruge” „a ruina pe deplin”, „a strica total” sau „a pierde complet”. Vedem
aceasta, de exemplu, în Matei 10:28,42; Marcu 1:24; 9:22; Luca 9:25; 15:4 şi Ioan 17:12.
Deşi unele versiuni ale Bibliei traduc APOLLUMI cu „a omorî”, el înseamnă de fapt „o
pierdere a bunăstării” mai degrabă decât „o pierdere a stării de a fi”; el semnifică devastarea şi
ruina, nu distrugerea şi moartea.
Aceasta arată că „a ajunge la cei pierduţi” este o expresie în întregime biblică; trebuie să
recunoaştem, totuşi seriozitatea stării celor care sunt pierduţi. Cei pierduţi nu s-au depărtat doar
la câţiva paşi mai încolo; ei sunt pe deplin pierduţi. Ei sunt pierduţi şi se îndreaptă spre pieire.
Cu toate acestea, deşi cei pierduţi sunt total ruinaţi şi complet devastaţi, ei încă există.
Fiul Omului a venit să-i salveze şi El ne-a trimis pe noi să ajungem la ei cu Evanghelia
împărăţiei lui Dumnezeu.

LUMEA
Ioan 3:16 este un alt verset evanghelistic important care pune în contrast viaţa veşnică cu
„ruina şi pierzania” mai degrabă decât cu „moartea şi nimicirea”. El ne învaţă că Dumnezeu
Tatăl e marele iniţiator al mântuirii şi arată că harul dragostei e motivul care pune în mişcare
misiunea Sa divină de salvare.

10
 El stabileşte că Dumnezeu doreşte ca nimeni să nu fie pierdut; şi ceea ce e mai
semnificativ – el ne înfăţişează KOSMOS-ul, „lumea” în ipostaza de obiect al dragostei lui
Dumnezeu, ca ţintă a misiunii Sale.
Gândirea creştină modernă despre evanghelizare se concentrează de obicei asupra
oamenilor în mod individual, dar există inevitabil o dimensiune referitoare la „întreaga lume” a
Bibliei. Scripturile încep, de exemplu, cu creaţia lumii în Geneza 1 şi ajung la punctul
culminant cu noua creaţie în Apocalipsa 21.
Între aceste creaţii, Biblia arată cum păcatul strică întreaga creaţie, cum Dumnezeu îşi
iubeşte încă lumea şi cum acţionează El pentru a o salva. Noul Testament foloseşte cuvântul
KOSMOS de 170 de ori pentru a sublinia că Dumnezeu are de lucru cu lumea creată de El.
Cuvântul KOSMOS apare în NT, dar e cel mai des folosit în scrierile lui Ioan şi Pavel.
Scriitorii evangheliilor folosesc KOSMOS în câteva moduri diferite pentru a stabili
principii complementare. De pildă, „lumea” se referă la:
• Pământul material – Matei 24:21
• Lumea creată în general – Ioan 1:10; 17:5
• Ordinea existenţei în care oamenii sunt născuţi – Matei 4:8; Luca 12:30
• Locul destinat pentru răspândirea Evangheliei – Matei 13:38; 26:13; Marcu 16:15

Evanghelia lui Ioan se concentrează asupra relaţiei lui Dumnezeu cu întreaga lume.
Ea arată, de exemplu, că:
• Dumnezeu a creat lumea – Ioan 1:10
• Dumnezeu iubeşte lumea – Ioan 3:16
• Dumnezeu lucrează pentru a salva lumea, nu pentru a o condamna – Ioan 3:17
• Isus e Mântuitorul lumii – Ioan 4:42
• Isus e lumina lumii – Ioan 9:5
• Fiul lui Dumnezeu vine în lume – Ioan 11:27

Evangheliile ne arată şi că lumea e în conflict cu Dumnezeu. Cu toate acestea, ele nu arată

că lumea este rea din fire, ci arată mai degrabă că ea e dominată de rău. Aceasta este o
deosebire crucială care se află în chiar inima ideii de „pierzare”.

Scriitorii evangheliilor subliniază acest conflict arătând că lumea:

• E în întuneric spiritual – Ioan 1:5, 8:12, 9:5
• Este în raport antagonic faţă de Isus – Ioan 7:7, 8:23
• E dominată de rău – Ioan 12:31, 14:30, 16:11, 1 Ioan 5;19
• E trecătoare – 1 Ioan 2:17
• Nu-L cunoaşte pe Dumnezeu – Ioan 1:10, 1 Ioan 3:1
• Îi urăşte pe credincioşi – 1 Ioan 3:13
• Îi primeşte pe profeţii mincinoşi – 1 Ioan 4:1
• Îşi ascultă pe oamenii ei – 1 Ioan 4:5

Ar trebui să fie clar că Dumnezeu nu ar iubi lumea dacă ea ar fi rea prin firea ei. Lumea a
fost creată de El şi El e motivat de compasiunea Sa infinită în dorinţa de a ajunge la lumea
pierdută şi de a o mântui de sub stăpânirea răului.

11
 De aceea, în Ioan 17:18, Isus şi-a trimis ucenicii în lume în acelaşi fel în care El a fost
trimis în lume. Ca şi El, noi suntem trimişi de dragostea lui Dumnezeu să ducem Evanghelia
celor pierduţi.

OMENIREA ŞI PĂCATUL

Deşi înţelegerea noastră cu privire la „cei pierduţi” trebuie să cuprindă întregul KOSMOS,
e clar că omenirea e de departe cea mai importantă parte a ordinii create.
Putem începe să estimăm pe deplin „pierzarea” omenirii doar luând în considerare
umanitatea perfectă a lui Isus. În esenţa sa, El e revelarea lui Dumnezeu cu privire la ceea ce
trebuie să fie fiecare persoană.
Evangheliile îl prezintă în mod unic fără vină: ele descriu impactul Său asupra oamenilor,
compasiunea Sa şi îngrijorarea Sa pentru cei în nevoie, atitudinea Sa revoluţionară, pentru acea
vreme, faţă de femei şi copii, amabilitatea şi generozitatea Sa, altruismul şi sacrificiul Său,
nepăsarea Sa faţă de posesiunile materiale, umilinţa şi supunerea Sa etc.
În comparaţie cu Isus, orice om, bărbat, femeie sau copil e pierdut, fără speranţă – e
stricat, ruinat, devastat şi pieritor.
Orice om, femeie sau bărbat şi copil a fost făcut să fie asemenea naturii omeneşti a lui
Isus. Orice fiinţă omenească – în care se împletesc un suflet cuprinzător, duh, carne, trup, inimă,
minte şi conştiinţă – a fost făcută să-l caute pe Dumnezeu şi să trăiască în părtăşie perfectă cu
El.
Dar nimeni nu e aşa. Toată omenirea e pierdută sau piere; ea a fost „ruinată”, „stricată”,
„devastată de păcat”. Pe scurt, cei pierduţi pier din cauza păcatului.

Biblia ne învaţă că:

• Păcatul e universal – Romani 1-3; 5:12
• Păcatul e în acelaşi timp atitudine interioară şi acţiune exterioară: Romani 1:29-31,
13:13; 1 Corinteni 5:10-13; 6:9-10; 2 Corinteni 12:20-21; Galateni 5:19-21, Efeseni
4:31; 5:3-5; Coloseni 3:5-8, 1 Timotei 1:9-10; 2 Timotei 3:2-3; Tit 3:3
• Păcatul e înrobirea faţă de Satan – 1 Ioan 3:8-10
• Păcatul e ducere în sclavie – Romani 6:16-17
• Păcatul e rebeliune faţă de Dumnezeu – Luca 15:11-32
• Păcatul e înstrăinare faţă de Dumnezeu – Ioan 7:7; 9:41
• Păcatul e necredinţă – Ioan 5:24; 16:9
• Păcatul e orbire şi întuneric – Ioan 1:4-9; 8:12; 1 Ioan 2:8-9
• Păcatul e fărădelege – Romani 6:19; 2 Corinteni 6:14; 1 Ioan 3:4
• Păcatul e datorie – Matei 6:12, Coloseni 2:14
• Păcatul e minciună –Romani 1:18,25;Efeseni4:25;2Tesaloniceni 2:11-12;1Timotei6:5
• Păcatul e deviere – Romani 2:23
• Păcatul e neascultare – Ioan 3:36; Romani 11:30; Efeseni 2:2
• Păcatul merită condamnarea lui Dumnezeu – Matei 12:36; Luca 12:47-48
• Păcatul duce la moarte – Romani 6:21-23; 7:13.

12
 Biblia arată clar că nimeni – afară de Isus – nu e aşa cum ar trebui să fie – toţi sunt
„pierduţi” sau „pier”. Diferite părţi ale Scripturii descriu aceasta în moduri puţin diferite, dar
imaginea de ansamblu e clară.

Omenirea s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; ea a nesocotit legile lui Dumnezeu; ea a
ajuns în legăturile păcatului din care nu poate scăpa prin eforturile proprii. Ca urmare, omenirea
este orbită faţă de propriul ei potenţial şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Acest lucru se poate
vedea în refuzul omenirii de a crede în Dumnezeu şi de a-I îngădui s-o readucă la starea ei bună.
Biblia arată de asemenea că păcatul omenirii merită pedeapsă divină. Trebuie să acceptăm
că prin condamnarea păcatului de către un Dumnezeu drept se ajunge la necesitatea mântuirii în
viaţa păcătosului.
Nu putem înţelege pe deplin misiunea evanghelistică a lui Isus fără a prinde înţelesul
acestui adevăr important.
De fapt, toate forţele păcatului pe care le-am observat pun în lumină misiunea Evangheliei
lui Hristos. De pildă, dacă păcatul e sclavie, Isus aduce eliberare; dacă el e minciună, El aduce
adevăr, dacă el e datorie, Isus aduce iertare, dacă el e înstrăinare, El aduce împăcare, dacă e
nesupunere, El arată calea spre supunere, dacă păcatul e deviere, El stabileşte un exemplu de
dreptate, dacă păcatul merită condamnare, Isus a purtat pedeapsa ş.a.m.d.

CUNOAŞTEREA CELOR PIERDUŢI

Dacă trebuie să ajungem la cei pierduţi cu Evanghelia, e nevoie nu numai să cunoaştem

condiţia lor spirituală, ci şi să îi cunoaştem pe ei, să ştim ceea ce-i preocupă. Şi dacă PTOCHOS
sunt cei asupra cărora trebuie să ne concentrăm misiunea noastră de evanghelizare, noi trebuie
să le cunoaştem durerile şi neputinţele.
Am văzut că Isus a primit ungerea Duhului pentru a evangheliza pe cei apăsaţi de păcat,
de Satan şi de societate.
Păcatul îi răneşte pe oameni şi consecinţele păcatului includ durere emoţională, relaţii
rupte şi vieţi rănite. Toţi oamenii sunt apăsaţi de păcat – ei sunt orbiţi, oropsiţi şi ţinuţi captivi
de păcat.
La fel face şi Satan; el e înşelătorul şi distrugătorul omenirii, cel care defaimă şi conduce
despotic. Toţi oamenii sunt ţinuţi captivi de Satan ca „prizonieri de război” căci el le hrăneşte
teama şi suferinţa.

Trebuie de asemenea să recunoaştem că şi societatea produce răni adânci. Oamenii sunt

strâmtoraţi financiar, politic şi emoţional din cauza modului de funcţionare al societăţii. Ea îi
asupreşte şi îi izolează pe oameni, îi face orbi faţă de dreptate şi adevăr, îi devalorizează.
Societatea le zdrobeşte inimile, le fură speranţa, îi dezbracă de umanitate şi îi ţine robi valorilor
ei false.

13
 Când ne gândim la oameni şi la societatea modernă, putem vedea că ei sunt apăsaţi, de
pildă, prin:

• Teama de violenţă şi crimă

• Îngrijorare pentru sănătatea şi slujba lor
• Eşecuri în familie
• Materialism
• Datorii
• Izolare socială, sentimentul inutilităţii, singurătate
• Superstiţii
• Compătimire, ură faţă de sine şi vină
• Idei imorale şi amorale

Unele din aceste lucruri nu sunt noi, pentru că oamenii obişnuiţi din vremea lui Isus au
fost apăsaţi de societatea lor – de cuceritorii romani, de autorităţile religioase evreieşti, taxe
duble, corupţie, boală şi lipsa hranei, sentimentul neputinţei şi al inutilităţii, de toate presiunile
vieţilor lor scurte.

Evangheliile arată că Isus i-a cunoscut pe oameni, şi le-a cunoscut de asemenea păsul. El
a trăit printre PTOCHOS şi a împărtăşit cu ei nedreptăţile pentru că i-a iubit cu iubirea infinită a
lui Dumnezeu.

El n-a luat în seamă lipsa lor de educaţie sau statutul social inferior, a apreciat adevărata
lor valoare eternă, şi a intrat în conflict cu sistemul de gândire şi cu normele sociale ale zilelor
Sale, tratându-i pe cei apăsaţi ca pe egali ai elitei educate şi puternice.
Evident, cuvintele din Luca 4:18 au o aplicaţie spirituală. Isus a venit pentru cei pierduţi
spiritual, întemniţaţi spiritual, orbi spiritual, săraci spiritual ş.a.m.d.
Dar Evangheliile sugerează că El s-a referit în mod literal la aceste cuvinte, pentru că
liderii religioşi ai zilelor Sale erau ofensaţi continuu de modul în care Isus îi întâmpina, lucra
între ei şi îi ajuta pe cei săraci, leproşi, pe vameşi, pe femeile cu „o anumită reputaţie”, pe
păcătoşi necuraţi, pe muribunzi ş.a.m.d.
Aceasta arată că şi noi ar trebui să fim la fel de concentraţi ca Isus asupra oamenilor
pierduţi care trăiesc la periferia societăţii moderne. În mod similar, trebuie să ne preocupăm şi
de oamenii pierduţi prosperi şi de cei pierduţi obişnuiţi din afara bisericii. Şi, ca Isus, acţiunea
noastră n-ar trebui să fie dominatoare, ci să fie afecţiunea adevărată a lui Dumnezeu.
Dacă împărtăşim ungerea lui Hristos, cu siguranţă că împărtăşim şi scopul ungerii Sale. El
ne trimite în KOSMOS pentru a le aduce compasiunea Sa tuturor celor apăsaţi şi îndureraţi – şi
aceasta îi include şi pe tinerii alienaţi, pe vârstnicii izolaţi, pe cei fără locuinţă, cei fără slujbe,
pe grupurile de imigranţi, pe minorităţile etnice, precum şi pe săracii umili.

14
 Lecţia 4: Motivele evanghelizării
Evanghelizarea nu este uşoară. Mulţi credincioşi încearcă să ajungă la cei pierduţi cu
vestea bună a lui Isus, dar renunţă când devin descurajaţi. Cele mai multe biserici au renunţat la
datoria lor principală de evanghelizare pentru că au experimentat numeroase dezamăgiri.
Deşi există un număr vast de cursuri şi conferinţe despre evanghelizare şi tot felul de
scheme şi strategii, cea mai mare parte a credincioşilor nu caută în mod activ să ajungă cu
Evanghelia la cei pierduţi şi prin urmare majoritatea covârşitoare a celor pierduţi nu sunt
evanghelizaţi.
Problema este simplă. Ea ţine de motivaţie. Sunt cinci motive puternice pentru care
evanghelizarea lumii trebuie să rămână o prioritate a bisericii:

1. JUDECATA LUI HRISTOS

2 Corinteni 5:10-11 arată că „frica de Domnul”, adevărul judecăţii lui Hristos, a fost un motiv
de bază pentru activitatea evanghelistică a lui Pavel. El ştia că va apărea în faţa tronului lui
Hristos pentru a fi judecat – aspectul acesta e subliniat în 1 Corinteni 3:5-15.

Judecarea noastră
Multe din pildele lui Isus ne învaţă că va trebui să dăm socoteală de darurile spirituale şi
ocaziile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Va trebui să-i explicăm lui Hristos cum ne-am folosit
timpul, banii, darurile şi energia în lucrarea Evangheliei.
Poate că-i putem înşela pe alţii şi ne putem justifica inactivitatea nouă înşine, dar 1
Corinteni 4:1-5 arată că Hristos va da pe faţă gândurile ascunse din inimile noastre. Când vom
avea o concepţie adevărată despre ziua judecăţii şi despre răsplătirile de care vor avea parte cei
credincioşi – şi pierderea corespunzătoare şi dezamăgirea de care vor avea parte cei
necredincioşi – vom face tot ce vom putea pentru a ajunge la cei pierduţi cu Evanghelia. Vedem
aceasta în 1 Corinteni 3:15

Judecarea lor
Cei pierduţi vor fi şi ei judecaţi de Hristos în acea măreaţă şi teribilă zi. Ochii lor vor fi
deschişi şi ei se vor vedea aşa cum sunt în realitate.
Mulţi dintre cei ce vin la biserică par oamenii buni şi decenţi; le pasă de cei din jur,
lucrează din greu pentru o societate mai bună, duc o viaţă mulţumită, în pace – şi pierzarea lor
spirituală nu e evidentă imediat. Dar Hristos va împărţi lumea doar în două categorii când va
judeca oamenii – oile şi caprele, cei neprihăniţi şi cei păcătoşi, cei mântuiţi şi cei pierduţi
ş.a.m.d.
Isus ne dă cea mai clară, puternică şi detaliată învăţătură biblică despre judecata din urmă.
El anunţă vestea bună a mântuirii şi îi avertizează pe cei pierduţi despre judecată, chemându-i la
pocăinţă.

15
 Fiind conştienţi de judecată, putem înţelege realitatea raiului şi a iadului iar acestea
ar trebui să ne convingă să mergem cu compasiune la cei pierduţi pentru a le pune în
vedere atât avertizarea sfântă, scripturală, cât şi iertarea pe care o conţine Evanghelia.

Când pricepem ceva din dreapta şi sănătoasa „frică de Dumnezeu” a lui Pavel, vom
fi făcuţi folositori în două moduri:
• Vom fi dinamici în evanghelizarea noastră – vom folosi orice mijloc şi orice ocazie
pentru a vesti mesajul pentru că vrem să câştigăm acel „bine ai făcut” şi să
întoarcem oamenii de la distrugere.
• Vom trăi ceea ce predicăm – 2 Corinteni :2, 5:1; 6:3 şi 1 Tesaloniceni 1:5 arată
încrederea lui Pavel în integritatea sa personală. Cu cât contemplăm mai mult judecata
lui Hristos cu atât vom trăi mai mult după standardul Evangheliei .
De-a lungul istoriei, înţelegere clară a judecăţii lui Hristos a fost una din forţele
motivatoare cele mai mari ale bisericii pentru evanghelizare.
Desigur, aceasta poate fi transformată într-un tip de predică „iad-foc” căreia îi lipseşte
compasiunea şi e absentă în NT, dar acelor biserici care ignoră adevărul judecăţii lui Hristos de
obicei le lipseşte dinamismul evanghelistic.

2. IUBIREA LUI HRISTOS

2 Corinteni 5:14 arată că „iubirea lui Isus Hristos” a fost un alt motiv puternic care l-a
condus pe Pavel în evanghelizare – chiar când a avut de înfruntat dezamăgiri, apatie şi epuizare.
În acest verset, Pavel foloseşte verbul grecesc SUNECHE care e deseori tradus prin
„constrângere” sau „control”. Verbul înseamnă are sensul de „a fi „presat” sau „înşfăcat” de o
persoană, „strâns” de frică, şi determinat să îţi presezi degetele în urechi – de exemplu, Matei
4:24; Luca 4:38, 8:37 ,45; 12:50; 19:43; 22:63; Fapte 7:57 şi 28:8.
Unele traduceri sugerează că Isus era abătut în Luca 12:50, dar cuvântul este SUNECHO.
Aceasta înseamnă că Isus era cuprins de o forţă motivatoare puternică care-l îndemna să meargă
spre cruce. La fel e şi în 2 Corinteni 5:14, Pavel era „presat”, „ţinut strâns” sau „controlat de
dragostea lui Dumnezeu: aceasta e forţa sfântă care l-a motivat să-şi depăşească descurajările
personale şi să continue să evanghelizeze.
În 2 Corinteni 5:14, Pavel scrie despre dragostea lui Dumnezeu în contextul Calvarului.
Versetul 15 prezintă crucea ca motiv pentru care Pavel nu mai trăieşte pentru sine. El fusese
cumpărat cu un preţ şi prin urmare trebuia să trăiască de dragul Fiului care-L iubise aşa de mult.
În Romani 5:5, Pavel scrie despre dragostea lui Dumnezeu în contextul Cinzecimii. Şi ori
de câte ori în NT îi găsim pe ucenici prezentaţi după ce au fost umpluţi de Duhul, vedem că
evanghelizarea urmează curând – de exemplu în Fapte 2:4-11; 4:31-34 şi 9:17-22.
Putem spune că dragostea lui Dumnezeu a fost descoperită ucenicilor la Calvar şi a fost
revărsată în ei la Cinzecime şi că această dragoste divină plină de compasiune a fost cea care i-a
motiva la evanghelizare.
Prea mulţi credincioşi moderni evanghelizează dintr-un simţ al datoriei mai degrabă decât
dintr-o viaţă cuprinsă şi mişcată de dragostea lui Dumnezeu. 1 Tesaloniceni 2:8 arată că noi
suntem chemaţi nu numai pentru a le dărui Evanghelia, ci şi pentru a le da viaţa noastră.

16
 Dacă nu suntem umpluţi de dragostea lui Dumnezeu, e probabil că vom fi prea puţin
motivaţi să evanghelizăm, pentru că sărăcia vieţilor noastre spirituale înseamnă că avem puţine
de spus.
Dar o experienţă proaspătă a dragostei lui Dumnezeu ne va „constrânge” curând să
începem să răspândim vestea bună despre Isus.

3. PUTEREA LUI HRISTOS

2 Corinteni 5:17 este o referirea expresivă la marea putere a lui Hristos. Tradus în mod
literal, acest verset sună ca un titlu dintr-un ziar: Dacă e cineva în Hristos, e o creaţie nouă”.
Aceasta e motivaţia minunată a Evangheliei.
Puterea lui Hristos e singura forţă din univers care poate schimba natura umană. Isus are
multe de spus despre comportamentul şi atitudinile noastre, dar El întotdeauna începe prin a ne
oferi o nouă inimă şi un nou duh.
O dată ce avem parte de marea putere a lui Hristos atitudine noastră faţă de oameni se
schimbă. Vedem aceasta în 2 Corinteni 5:16. În loc să-i vedem pe oameni aşa cum sunt, noi le
vedem potenţialul în Hristos. Aceasta e imaginea pe care a avut-o Anania în Fapte 9:17, când l-
a salutat cu expresia „frate Saul” pe omul care venise la Damasc ca să-l aresteze.
Pavel a ştiut din proprie experienţă că el, un oponent fanatic al urmaşilor lui Hristos, a
devenit o făptură nouă.
El a ştiut şi că Dumnezeu putea face la fel pentru oricine – şi gândul acesta i-a motivat
misiunea.
Deşi Pavel era un mare orator, el ştia că oamenii trebuiau să fie „în Hristos” pentru a fi
făpturi noi. Evanghelizarea nu constă în a-i convinge pe oamenii că noi avem dreptate, ci constă
în a le face cunoştinţă cu Isus.

Aceasta nu înseamnă că noi nu răspundem la întrebările oamenilor, şi că nu ne preocupă

lucrurile adânci care-i preocupă pe ei, ci înseamnă o recunoaştere că doar prin ele însele
argumentele şi cuvintele nu sunt de ajuns. Vedem aceasta în 1 Corinteni 2:4-5.
Ca şi Pavel, deseori e nevoie să-i convingem pe oameni răspunzând la obiecţiile lor şi
arătând justeţea credinţei noastre. Prioritatea noastră trebuie întotdeauna să fie preocuparea de
a-i conduce pe oameni la Hristos şi nu de a câştiga o dispută, sau punct de dezbatere.
Când evanghelizarea devine dificilă, şi avem de făcut faţă oamenilor dificili care se opun
Evangheliei, trebuie să fim conştienţi că nimic nu e prea greu pentru Dumnezeu şi atunci vom
putea merge mai departe..
Atunci când ştim cu siguranţă că absolut oricine poate fi transformat de puterea lui
Hristos, vom fi motivaţi să continuăm să mergem la „cei mai pierduţi” dintre pierduţi fără a ne
pierde curajul.

17
 4. LUCRAREA LUI HRISTOS

2 Corinteni 5:18 prezintă un alt motiv important pentru a merge la cei pierduţi.
Nouă ni s-a încredinţat lucrarea de reconciliere a lui Hristos.

Dacă am fi avut propria noastră lucrare de evanghelizare, atunci noi am fi decis cât de
mult timp şi energie ar trebui să alocăm lucrării. Dar, deoarece e lucrarea lui Hristos, noi trebuie
să urmăm exemplul Său şi să-L ascultăm în totul.
2 Corinteni 5:18 spune că nouă ni s-a încredinţat slujba lui Hristos de împăcare. Când
evanghelicii şi penticostalii se gândesc la cruce, ei accentuează deseori răscumpărarea,
justificarea şi iertarea. Acestea sunt aspecte biblice importante ale lucrării de salvare a lui
Hristos pe cruce, dar scopul lor comun este împăcarea.
Noi am fost răscumpăraţi cu un preţ ca să putem fi împăcaţi. Dumnezeu ne-a declarat
justificaţi graţie morţii lui Hristos, astfel încât noi să putem fi împăcaţi cu El. El ne-a iertat pe
baza sângelui lui Hristos, ca noi să putem fi împăcaţi cu El ş.a.m.d. şi să înţelegem că împăcarea
nu e doar un alt mod de a privi la moartea lui Hristos ci e marele scop al morţii Sale.
Ar trebui să fie clar că ideile de „împăcare” şi „pierzanie” merg împreună. Cea mai mare
nevoie a celor pierduţi este să fie găsiţi, să fie aduşi înapoi unde ar trebui să fie, să fie restauraţi
pentru părtăşia în vederea căreia au fost făcuţi ş.a.m.d. De aceea, toate pildele lui Isus despre
cruce se concentrează asupra pierzării şi împăcării.
Esenţa împăcării e adunarea la un loc a celor două părţi înstrăinate. Însă înainte ca aceasta
să aibă loc, trebuie îndepărtată cauza înstrăinării.Ca mediator, Isus a făcut ca omenirea şi
Dumnezeu să fie din nou împreună, luând asupra Sa cauza despărţirii – păcatul.
Isus a mers pentru noi acolo unde noi nu puteam merge, pentru ca noi să-l putem urma şi
să facem ceea ce nu puteam face.
După ce a înfăptuit această împăcare a lumii în Hristos, Dumnezeu ne-a încredinţat nouă
această măreaţă lucrare a împăcării.

Împăcarea

Lucrarea lui Hristos de împăcare e punctul central al evanghelizării. Noi anunţăm,

demonstrăm şi trăim vestea bună aşa încât oamenii să fie împăcaţi cu Dumnezeu prin Hristos.
Isus a fost atât exemplul perfect de împăcare cât şi ultimul împăciuitor, deoarece a fost
atât Dumnezeu pe deplin cât şi om pe deplin, El a fost întruchiparea împăcării şi pentru că a
trăit într-o relaţie intimă cu Dumnezeu şi cu oamenii, a putut realiza acesta act al împăcării.
Aceasta înseamnă că noi trebuie să fim în acelaşi timp aproape de Dumnezeu şi aproape
de oamenii, ca să putem lucra o împăcare eficientă.

18
 Evanghelizarea dă greş când noi nu suntem aproape de Dumnezeu. Fără rugăciune,
dependenţă totală de Duhul Sfânt şi o cunoaştere a voii şi a Cuvântului lui Dumnezeu vom
ajunge doar la nivelul tradiţiilor şi al strategiilor omeneşti. Evanghelizarea legalistă, fără viaţă,
fără dragoste, nu-i atrage pe cei pierduţi la Dumnezeu ci îi duce chiar mai departe de El. În
schimb, evanghelizarea care curge bogat dintr-o relaţie vie, de iubire faţă de Dumnezeu îi atrage
pe cei pierduţi la Dumnezeu. Cuvintele lustruite nu sunt niciodată un înlocuitor al compasiunii
sincere.
Dar evanghelizarea dă greş şi atunci când nu suntem aproape de oameni. Isus ne-a trimis
în lume pentru a fi sarea lumii.

Totuşi mulţi credincioşi sunt aşa de prinşi în activităţile legate de biserică încât ei ajung în
mod virtual să nu mai aibă nici un contact cu lumea. Prin urmare, evanghelizarea lor poate
părea artificială şi născocită mai degrabă decât rezultatul natural al prieteniei adevărate.

5. MOARTEA LUI HRISTOS

2 Corinteni 5:18-21 arată că însăşi crucea e motivul care ne convinge în cele din urmă să
realizăm evanghelizarea biblică; aceasta e subliniată în Evrei 12:3.
În versetul 21 Pavel încearcă să rezume toate motivele care l-au ajutat să înfrângă
descurajarea şi dezamăgirea. Pavel a înţeles că neprihănitul Isus s-a făcut păcat pentru ca el să
poată deveni neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos. Această minune a fost cea care l-a condus
spre evanghelizarea celor pierduţi.

Uneori luăm prea uşor ceea ce s-a petrecut la Calvar. Cuvintele şi ideile ne sunt aşa de
familiare încât nu mai apreciem măreţia sacrificiului divin.
Versetul 21 arată că motivaţia lui Pavel de a evangheliza a fost cunoştinţa că la Calvar
Dumnezeu a revărsat toată murdăria şi durerea păcatului omenesc asupra lui Isus, care era
desăvârşit, până la înspăimântătorul punct în care Hristos a devenit într-adevăr păcat.
Pavel scrie despre împăcare în Coloseni 1:19-22 şi subliniază faptul că Dumnezeu a făcut
pace cu noi prin sângele crucii. Aceasta dovedeşte că evanghelizarea n-a fost uşoară pentru Isus,
pentru că slujba împăcării L-a costat, literalmente viaţa. Ca să împace lumea, Isus a trebuit să-şi
însuşească păcatul omenirii şi să experimenteze El însuşi pierzarea.

Aceasta este deci lucrarea la care suntem chemaţi să fim părtaşi cu Hristos, în calitate de
lucrători. Ea implică sacrificiul; ea îmbrăţişează sfinţenia lui Dumnezeu şi mizeria lumii şi le
apropie în Hristos.
Acesta este modul minunat în care Dumnezeu a ales să se descopere celor pierduţi, şi noi
avem un rol extrem de important aici. Ca şi Pavel, noi trebuie să nu descurajăm.

19
 Lecţia 5: Mesajul evanghelizării
În partea întâi am observat că Evanghelia este atât vestea bună de la, cât şi despre
Dumnezeul triunic. Evanghelia este vestea Sa bună, este mesajul Său, este vestea bună a
Regelui.

1. UN MESAJ BIBLIC
Mesajul jertfei de la cruce este reprezentativ pentru întreaga Biblie şi pentru conţinutul
deplin al Evangheliei.

Crucea în VT
Geneza 3:5 VT pregăteşte calea pentru cruce. Multe din istorisiri, mulţi psalmi şi multe
profeţii din Vechiul Testament fac referire la cruce.
Istoria despre Avraam şi Isaac pe Muntele Moria, din Geneza 22, descrie încrederea
totală a lui Isaac în tatăl său şi supunerea sa- oricât de costisitoare- faţă de tot ce a spus şi făcut
Avraam. Expresia din 22:6 („cei doi au plecat împreună”) anticipează încrederea completă a lui
Isus în Tatăl Său, şi supunerea Sa desăvârşită - chiar până la moarte pe cruce.
Istoria lui Iosif şi a fraţilor săi este umbra multor aspecte ale morţii şi învierii lui Isus.
Iosif afirmă lucruri adevărate despre el însuşi, fapt ce stârneşte invidie şi ură; el este iubit
special de tatăl său, este respins de fraţii săi, dar Dumnezeu îl ridică la o poziţie înaltă. În final,
el strânge multe grâne pentru a putea hrăni pe toţi cei ce vin la el atunci când resursele lor
omeneşti s-au epuizat ş. a. m. d.
Toate acestea vorbesc în esenţă despre respingerea lui Isus şi abilitatea şi voinţa sa - prin
moarte şi înviere - de a da viaţă şi satisfacţie tuturor celor care se smeresc într-atât încât să vină
la El să ceară.
Istoria eliberării Israelului din sclavia Egiptului prefigurează un aspect diferit al crucii.
Când după multe plăgi de avertizare Faraon încă refuză să elibereze pe poporul lui Dumnezeu,
Dumnezeu le spune lui Aaron şi lui Moise că fiecare familie din Israel trebuie să sacrifice un
miel fără cusur sau un ied şi să stropească cu sângele lor pragul şi uşiorii casei. În aceea noapte,
Dumnezeu a omorât primul născut al fiecărei familii. De asemenea, au pierit şi întâii născuţi
dintre animale din Egipt. Îngerul a trecut însă pe deasupra caselor care erau însemnate cu sânge.
Azi, judecata lui Dumnezeu şi sentinţa dreaptă a morţii atârnă deasupra fiecărei case din
lume, dar mielul fără cusur a fost sacrificat la Calvar şi cei care cred în sângele său vor fi scutiţi
când marea şi îngrozitoarea zi a Judecăţii va veni în cele din urmă.
Istoria eroică a lui David şi a lui Goliat, din 1 Samuel 17 ilustrează un alt aspect al
crucii. Un alt duşman, mai de temut decât Goliat, în fruntea unei oştiri mai de temut şi mai
puternică, mai numeroasă decât a Filistenilor, i-a ameninţat pe oameni lui Dumnezeu. Un alt
descendent al iudeilor, mai puţin cunoscut şi mai dispreţuit - Isus din Betleem- a repurtat o
victorie finală şi totală asupra adversarilor şi a celor care sunt cu ei, dezbrăcându-i de puterea
lor.
La fel cum David s-a dus triumfător înapoi la Ierusalim după bătălie, lăsându-i pe israeliţi
să ducă victoria acasă, asupra filistenilor, tot aşa şi Isus s-a reîntors la cer, lăsându-şi soldaţii,
prin credinţă, să poarte victorii asupra unui duşman înfrânt.

20
 Psalmul 22 şi Isaia 53 fac referire la suferinţele lui Isus de pe cruce cu o acurateţe
uimitoare. De fapt, umbra crucii cade asupra tuturor celor 39 de cărţi şi fiecare aspect al veştii
bune străluceşte dinainte.
De fapt, crucea e aşa clară în VT încât Isus l-a mustrat pe Cleopa şi pe tovarăşul lui, în
Luca 24:13-27, că n-au înţeles ce scriseseră profeţii.
Apoi Isus îi poartă prin scrierile din VT să le arate cum fusese scris acolo că Mesia va
suferi pe cruce şi apoi va intra în glorie.

Crucea în NT
Evangheliile. Crucea domină NT. De pildă, mai mult de o treime din Evanghelii se ocupă
de suferinţele Domnului Isus; primul comentariu al lui Ioan Botezătorul cu privire la Isus
vorbeşte despre moartea Sa. Moise şi Ilie au vorbit despre viitoare moarte a lui Isus, la
schimbarea la faţă a lui Isus. De asemenea, de îndată ce ucenicii L-au recunoscut ca Fiu al lui
Dumnezeu, Isus le-a spus despre moartea şi învierea Sa.
Vedem aceasta în Ioan 1:29; Luca 9:30-31; Matei 16:21-23.
În epistolele sale, Pavel continuă să se reîntoarcă la cruce, şi Galateni 6:4 arată scrierea şi
predica Sa. Azi, alţii se bucură de minunile lui Isus, în timp ce alţii se bucură în învăţătura sau
exemplul Său sfânt. Pavel a ştiut că crucea a fost centrală- pentru că acolo Tatăl L-a făcut pe
Fiul Sau păcat pentru ca noi să putem fi împăcaţi cu Dumnezeu; aceasta este cu adevărat esenţa
Evangheliei.
Epistola catre evrei este preocupată de ceea ce s-a înfăptuit prin cruce şi ia în considerare
moartea lui Hristos în lumina VT ca împlinire a sistemului sacrificial. Ea accentuează faptul că
noi putem să intrăm cu încredere în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu doar pentru că Hristos
însuşi s-a oferit ca singura şi deplina jertfă pentru păcat. Putem vedea aceasta în Evrei 9 :26,
10:12,19.
Epistolele lui Petru ne dau unele din cele mai simple învăţături scripturale despre cruce
în 1 Petru 3:18 iar epistolele lui Ioan accentuează că sângele se află la baza împăcării şi
părtăşiei, în 1 Ioan 1:7. Chiar şi cartea Apocalipsei, cu imaginile ei despre zilele din urmă se
concentrează asupra Mielului care a fost înjunghiat. Cartea arată că toată închinarea cerească
gravitează în jurul slavei venite prin cruce. Vedem aceasta în Apocalipsa 5.
Această imagine biblică simplă, de ansamblu, ar trebui să ne aducă aminte că crucea este
esenţa Scripturilor şi, prin urmare, ar trebui să fie şi esenţa evanghelizării noastre.

2. UN MESAJ ISTORIC
Dacă ne vom mulţumi doar să prezentăm principiile Scripturii, nu vom face un lucru prea
eficient. În această eră a scepticismului, oamenii adesea vorbesc despre viaţa lui Isus ca despre
o poveste sau încearcă să o interpreteze ca pe o legendă. Acest lucru înseamnă că noi trebuie să
fim capabili să ne ancorăm mesajul Evangheliei în evenimentele istorice actuale.
Evanghelia nu e doar un mesaj subiectiv despre dragoste, bucurie şi pace, ea este de
asemenea un mesaj care-şi are rădăcina în adevăr, în evenimente istorice bine documentate.
Trebui însă să înţelegem cât de puternice şi de credibile sunt faptele din Evanghelii şi să
transmitem acest mesaj mai departe.

21
 Dovezi documentare
Evident că nici o relatare istorică a vreunui lucru nu poate fi „dovedită” în cele mai mici
amănunte. Dar noi putem răspunde întrebărilor inteligente cu privire la data scrierii
Evangheliilor. De asemenea, putem şti dacă ele se referă la fapte cunoscute din alte surse, dacă
copiile pe care le avem noi reflectă ceea ce a fost scris iniţial şi dacă evenimentele despre care
scriu ele sunt confirmate de surse documentare independente.
În ceea ce priveşte Evangheliile, avem:
• unele fragmente ale NT grecesc care datează din perioada de cam 20 de ani de la
moartea lui Isus.
• cea mai mare parte a NT într-un text grecesc de la începutul secolului al III-lea şi
numeroase fragmente din secolul al III-lea.
• un număr tot mai mare de texte greceşti aproape complete ale NT din secolul al
IV-lea.
• câteva manuscrise complete din secolul al IV-lea în cinci limbi diferite care au fost
traduse din greaca originală între secolele II-IV.
• Peste 20.000 de citate din NT în alte scrieri din secolele I-III.
Pe scurt, mărturiile scrise legate de versiunea modernă a NT sunt incomparabil mai bune
şi mai mari decât cele legate de orice altă lucrare din vechime. Nu poate exista nici o dispută
raţională cu privire la aceasta.

Dovezi arheologice
Arheologia modernă a verificat cea mai mare parte a detaliilor din NT Aceasta arată că
scriitori au fost observatori fini şi ne ajută de asemenea să stabilim când au fost scrise cărţile
Bibliei.
De pildă, Evanghelia lui Luca face referiri corecte la 15 titluri diferite pentru diferiţi
guvernatori romani. Aceasta demonstrează că are un înalt grad de credibilitate şi dovedeşte că
nu se putea să fi fost scrisă după evenimentele pe care ea le consemnează.
În secolul al XIX-lea, cei mai mulţi dintre învăţaţi credeau că (cea mai mare parte) a NT
nu a fost scrisă în primul secolul. Dar arheologia independentă a secolului al XX-lea i-a forţat
pe învăţaţii moderni să stabilească o dată mai timpurie pentru momentul în care a fost scris NT.
Exactitatea arheologică, topografică şi istorică a Evangheliilor se traduce prin faptul că
acum cei mai mulţi experţi acceptă că cele mai multe cărţi ale NT au fost scrise între anii 45-70
d.Hr.
Aceasta e ca şi cum un om de 60 de ani ar scrie despre evenimentele la care a participat la
tinereţe. Nimeni n-ar pune la îndoială capacitatea sa de a scrie corect despre evenimentele la
care a fost martor. Aceasta înseamnă că Evangheliile dau cea mai timpurie, cea mai bună şi cea
mai corectă înregistrare cu privire la Isus. Şi nu există nici o dovadă arheologică ca să le
discrediteze.

Dovezi independente
Pentru că membrii bisericii primare se întâlneau în case şi respingeau statuile, arheologii
nu găsesc nici un monument vechi care să- L menţioneze pe Hristos. Totuşi, ei au descoperit:

22
 • o inscripţie din Galilea din anul 49 d.Hr. care ameninţă cu pedeapsa capitală pe cei
care mută vreun trup dintr-un mormânt.
• Unele morminte din anul 50 d.Hr. din Ierusalim care au ca inscripţie „Isus ajută” şi
„Isus, învie-l”
• Morminte care conţin simboluri creştine şi inscripţii ce datează din 79 d.Hr. în Pompei
şi 95 d.Hr. în Roma.
Şi, de asemenea, nu era posibil că sursele necreştine să consemneze minunile şi înălţarea
lui Isus, dar scrierile latine şi evreieşti din anii 50-150 d.Hr., amintesc de Isus şi de adepţii săi.
Se precizează că:
• Isus a locuit în Iudea.
• El a adoptat şi a propovăduit standarde morale înalte.
• Oamenii au atribuit diferite minuni Lui şi adepţilor Săi.
• Adepţii lui Isus L-au considerat a fi Mesia sau o fiinţă divină.
• A fost condamnat la moarte în vremea lui Pilat.
• A fost răstignit.
• În anul 64 d.Hr., adepţii Săi au fost acuzaţi pe nedrept de către Nero că ar fi dat
foc Romei şi au fost crunt persecutaţi.
De pildă, istoricul roman Tacitus (care a murit în A.D.120) a scris că împăratul
Nero: „a supus la torturile cele mai crude un grup de oameni detestaţi pentru faptele lor
abominabile şi cunoscuţi în mod popular sub denumirea de creştini. Ei îşi trag numele de
la Christos, care a fost executat prin condamnarea procuratorului Pontius Pilat, în timpul
domniei lui Tiberiu. Aceasta a şters superstiţia periculoasă pentru scurt timp, dar ea a
izbucnit din nou, nu numai în Iudea, unde a apărut pentru prima oară această plagă, ci
chiar în Roma.”

Învierea
Când Pavel a proclamat învierea în Fapte 17:22-32, atenienii care-l ascultau şi-au bătut
joc de el. La fel e şi azi.
Învierea a fost un eveniment miraculos care nu poate fi explicat „ştiinţific”. Aceasta
înseamnă că unii oamenii resping această relatare fără a se gândi de două ori la ea. Ei au hotărât
dinainte că, indiferent de dovadă, nimeni nu poate învia din morţi. Cu toate acestea, mulţi alţi
oameni au mintea mai deschisă, şi există o mulţime de dovezi ale învierii pe care le putem
transmite pentru a-i convinge.
NT conţine 5 relatări ale învierii: Matei 28:1-8; Marcu 16:1-8; Luca 24:1-10; Ioan
20:1-8 şi 1 Corinteni 15. Unii oameni spun că aceste relatări se contrazic, dar există 2
principii de bază în spatele diferenţelor dintre relatări (şi a celorlalte diferenţe dintre
Evanghelii).

a. Caracterul incomplet
Nici una din Evanghelii nu încearcă să spună o istorisire completă , să descrie toate
detaliile, să introducă toate personajele etc. Ele descriu evenimentele dintr-o singură
perspectivă, astfel încât avem o serie de descrieri ale aceloraşi evenimente din puncte de vedere
diferite. Aceasta înseamnă că atunci când privim la Evanghelii e ca şi cum am privi la un munte
din cele patru puncte cardinale: aspectele sunt diferite deşi e acelaşi munte.

23
 Ioan de pildă, o menţionează pe Maria Magdalena, Salome şi Maria, soţia lui Cleopa la
cruce, dar numai pe Maria Magdalena la mormânt. Totuşi pluralul din 20:2 arată că Maria nu
era singură – doar că Ioan nu le-a menţionat pe celelalte.
La fel e şi în Luca în 24:12; se pare că doar Petru s-a dus la mormânt, dar 24:24 arată că
au fost şi alţii. Când o Evanghelie aminteşte doar un nume, nu înseamnă că scriitorul n-a fost
conştient că au fost prezenţi şi alţii, ci că ei şi-au concentrat atenţia asupra unei anumite
persoane.

b. Concentrarea evenimentelor
Citind relatările din Luca, s-ar putea spune că apariţiile de după înviere ale lui Isus şi
înălţarea au avut loc în aceeaşi zi. Totuşi, în Fapte (care a fost scrisă tot de Luca) este clar că
evenimentele au avut loc de-a lungul a 40 de zile. Luca însă nu a făcut decât să concentreze
evenimentele pentru a scoate în evidenţă o perspectivă anume.
Evanghelia lui Matei foloseşte acelaşi procedeu literar în evenimentele care descriu
apariţia îngerului şi conversaţia sa cu femeia.
O dată ce înţelegem aceste două principii, putem vedea că cele 5 relatări ale învierii se
potrivesc şi constituie exact acel fel de relatare la care se aşteaptă istoricii de la martori oculari.
Putem vedea de asemenea că ele conţin multe detalii despre cruce care sunt confirmate şi care
ar fi greu de inventat:
• trupul fizic al lui Isus a dispărut din mormânt.
• Christos cel înviat s-a arătat urmaşilor Săi.
Oamenii care iau în derâdere ideea de înviere au nevoie de o explicaţie alternativă pentru
aceste două fenomene. De-a lungul timpului au fost sugerate o mulţime de explicaţii, şi cele mai
multe sunt mai puţin plauzibile decât explicaţia creştină a unui miracol supranatural.
Unii oameni spun că relatările sunt legendare, dar acestea nu sună ca miturile din primul
secol; relatările poartă pecetea unor relatări independente despre nişte evenimente reale şi ele au
fost scrise la câteva decenii de la momentul când au avut loc.
Alţii sugerează că a fost pur şi simplu o greşeală şi ucenicii s-au dus la un mormânt
greşit. Femeile însă au văzut înmormântarea; Iosif cunoştea mormântul familiei sale; soldaţii n-
ar fi păzit un mormânt greşit şi autorităţile ar fi scos rapid la iveală adevăratul trupul.
Unii spun că trupul ar fi fost furat. Hoţii obişnuiţi însă n-ar fi lăsat fâşiile şi mirodeniile, şi
nici n-ar fi trecut de cei ce păzeau mormântul, şi autorităţile n-ar fi avut nici un motiv să fure
trupul – numai dacă voiau eventual să dovedească falsitatea istorisirilor despre înviere.
Cei mai mulţi din cei ce se opun susţin că a fost o conspiraţie: Isus fie a aranjat ca cineva
să-L înlocuiască la execuţie, fie a aranjat ca un soldat să-L dea jos înainte de a muri. Se susţine
că ucenicii au furat trupul, dar de fapt crucificarea a fost un act public şi Isus nu putea fi înlocuit
cu cineva, iar soldaţii erau prea experimentaţi pentru a fi induşi în eroare. Şi chiar dacă Isus n-ar
fi fost mort când a fost sigilat în mormânt, El n-ar fi fost în starea să apară ca un Domn glorios
înviat în câteva zile!
Dificultatea diferitelor teorii despre conspiraţie este concepţia că religia creştină este
bazată pe o minciună enormă. Dacă acest lucru ar fi adevărat, ar fi fost ucenicii dispuşi să
înfrunte moartea pentru credinţa lor în înviere?

24
 Nici una din teorii nu explică cum un grup de pescari înspăimântaţi, care şi-au pierdut
conducătorul, ar fi putut să găsească o nouă religie şi să fabrice o relatare atât de convingătoare
a acelor evenimentelor!
În fine, unii sceptici pun toate acestea pe seama unei halucinaţii în masă. Dar ucenicii n-
aşteptau ca ceva să se întâmple, pentru că ei credeau că totul s-a sfârşit. Oamenii nu duc
mirodenii pentru înmormântare la un mormânt dacă ei se aşteaptă ca trupul să fie înviat şi nici
nu se pot gândi că autorităţile le-au mutat trupul. În plus, o halucinaţie nu putea mânca o bucată
de peşte prăjit după cum nu putea nici să fie pipăită în locul unei răni.
Problema celor mai multe explicaţii alternative este că ele nu explică apariţiile de după
înviere; problema halucinaţiei e că ea nu explică trupul care lipsea. Învierea n-ar fi putut să fie
şi o conspiraţie şi o halucinaţie!
Nici una din ideile cu explicaţiile alternative n-au sens. Tot ce ne-a rămas este ideea că
relatările descriu evenimente reale aşa cum le-au văzut martorii oculari. Christos a înviat, nu
doar în sensul că „ideile Lui trăiesc în veci”, ci în sensul că persoana Sa reală trăieşte şi se
adresează oamenilor de azi. Aceasta este Evanghelia, şi ea e vestea bună şi raţională.

3. UN MESAJ CARE SCHIMBĂ VIEŢI

Luăm în considerare aici crucea prin perspectiva noastră umană, pentru a vedea cum sunt
schimbate de Dumnezeu vieţile oamenilor pierduţi, prin cruce.

Stricăciunea adusă de păcat

Isus a venit în lume pentru a anula consecinţele căderii omului din Eden; El a venit să
remedieze starea de rebeliune a creaturii împotriva Creatorului, fapt ce apare în Geneza 3, şi
aduce împăcare totală.
Când Adam şi Eva au păcătuit, omenirea a fost legată de către şi de Satan. Oamenii şi-au
pierdut libertatea de copii ai lui Dumnezeu pentru că ei au respins conducerea lui Dumnezeu şi
au înlocuit-o cu cea a lui Satan. Din acel moment, lumea a început să fie dominată de Satan. Ca
rezultat al păcatului, omenirea a devenit vinovată şi a ajuns sub mânia lui Dumnezeu, iar
aceasta a atras pedeapsa în această viaţă, pedeapsa suferinţei crescute şi a sudorii, iar în viaţa
următoare pedeapsa iadului.
Oamenii s-au înstrăinat unii de alţii din cauza jenei şi ruşinii apărute în urma limitărilor
lor. Când Adam şi Eva au făcut o încercare zadarnică de a-şi acoperi goliciunea şi de a se
ascunde, le era pur şi simplu ruşine să dea ochi cu Dumnezeu. Când au părăsit grădina Eden ei
au luat cu ei acea ruşine şi astfel relaţia lor cu ceilalţi oameni a fost afectată. Păcatul are ca
rezultat, în cele din urmă, ruşinea, iar încercările omului de a o acoperi, sau de-a o ascunde nu
pot rezolva problema.
Plata primului păcat a fost moartea spirituală. Adam şi Eva au pierdut privilegiul părtăşiei
apropiate cu Dumnezeu, care e viaţa veşnică, şi au fost îndepărtaţi din prezenţa Sa.

Repararea stricăciunii păcatului

Pe cruce, Isus a murit pentru a salva omenirea din legăturile lui Satan şi l-a înfrânt
definitiv prin supunerea Sa desăvârşită faţă de Tatăl şi prin perfecţiunea morală absolută.

25
Isus a murit şi a înviat ca biruitor, distrugând ultima armă a lui Satan – Moartea. Prin propria
moarte, El a stabilit conducerea dreaptă a lui Dumnezeu şi a eliberat lumea.
Prin moartea Sa, Isus a făcut şi o ispăşire pentru păcatul întregii lumi şi i-a câştigat
iertarea.
Pe cruce, El a potolit mânia lui Dumnezeu, a satisfăcut natura sfântă a lui Dumnezeu şi a
eliberat omenirea de vina păcatului. El a murit ca Mântuitor pentru că a acceptat voluntar vina
noastră, a îndurat agonia separări de Tatăl, a luat vina multor asupra Sa însuşi şi a câştigat
răscumpărare eternă şi împăcare.
În moartea Sa, Isus de asemenea a lăsat un exemplu de mod ideal în care oamenii să
trăiască şi să moară. Chiar şi când a suferit, El a dovedit un comportament uman exemplar,
cerându-i lui Dumnezeu să-i ierte pe cei care-L torturau. De asemenea, Isus a adus mângâiere
unui criminal cu promisiunea paradisului. Când El a murit ca Om ideal, Isus a lăsat totul în
urmă şi şi-a încredinţat Duhul în mâinile lui Dumnezeu. Prin faptul că a ales crucea, Isus a fost
dat întotdeauna exemplul perfect de ascultare şi supunere.
În acelaşi timp, Isus a murit pe cruce şi pentru a suferi durerea, lupta şi chinul pentru
naşterea unei noi creaţii. După 6 ore de iad în naşterea spirituală, El a fost, precum cerbul din
Psalmul 42:1-2, adânc însetat spiritual. Deoarece a murit în marea Sa faptă, El a putut striga „S-
a isprăvit”! deoarece, precum robul Domnului descris în Isaia 53:10, El a văzut o sămânţă de
urmaşi. Aşadar, Isus s-a dus pe cruce ca Părinte divin, pentru a trece prin travaliu şi a da naştere
unei noi creaţii care va purta natura Sa divină.
În evanghelizarea noastră, ar trebui să vorbim despre toate aceste înfăptuiri şi nu să
ignorăm vreuna pentru a ne concentra asupra celeilalte. Trebuie să ne referim la toate
problemele de bază ale umanităţii şi să oferim răspunsul complet al lui Dumnezeu. În plus, mai
e nevoie să arătăm că prin Hristos oamenii sunt:
• în robia lumii, a frici, a diavolului, incapabili de a se elibera, dar Isus a rupt legăturile
şi oferă acum eliberare.
• vinovaţi înaintea lui Dumnezeu din cauza păcatului lor şi incapabili de-a scăpa de
această povară, dar Isus a experimentat de bună voie mânia lui Dumnezeu în locul
nostru, şi acum oferă iertare.
• morţi spirituali şi incapabili de a se trezi singuri la viaţă, dar Isus a suferit pentru
naşterea cerească a fiecărui membru la umanităţii, şi acum oferă tuturor viaţă eternă
fără plată.
• răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, şi de aceea a nevoie să fie aduşi în ascultare, şi de
aceea Dumnezeu L-a făcut pe Isus Rege înaintea căruia oamenii trebuie să se supună.
• păcătoşi care au nevoie ca cineva să se ocupe de păcatul lor, şi de aceea Dumnezeu L-a
făcut pe Isus sacrificiul care îndepărtează păcatul.
• morţi spirituali care au nevoie de lumină, viaţă, adevăr şi dragoste de la Dumnezeu, şi
de aceea Dumnezeu L-a făcut pe Isus izvorul acestor calităţi.
Există doar un mesaj al Evangheliei, care totuşi are multe aspecte, şi noi trebuie să
explorăm acele părţi complementare pe care le neglijăm din cauza experienţei şi a mediului. În
acest caz s-ar putea să fim nevoiţi să lărgim proclamarea noastră pentru a ţine cont de întregul
mesaj. Mai mult, ar trebui să ne asigurăm că noii credincioşi înţeleg măreţia Evangheliei şi
experimentează toate aspectele ei - astfel încât să crească puternici, echilibraţi şi integri.

26
 4. UN MESAJ RELEVANT ŞI BINE FONDAT
Când începem să vorbim oamenilor despre Isus, când le prezentăm harul minunat al lui
Dumnezeu şi marile înfăptuiri ale crucii, ne trezim uneori că ei ridică probleme pe care le
consideră a fi obiecţii majore faţă de credinţa creştină.
Există o întreagă serie de întrebări pe care oamenii moderni le pun constant, şi trebuie să
fim în stare să le răspundem într-un mod relevant şi bine argumentat. Nu ne putem ocupa aici de
fiecare întrebare obişnuită, dar ne putem gândi la câteva probleme generale care par a fi
relevante mai ales azi.

Suferinţa
Mulţi necredincioşi nu pot concepe în mod raţional că un Dumnezeu al dragostei ar putea
crea o lume aşa plină de durere cum e lumea noastră. Pentru ei, suferinţa dovedeşte că
Dumnezeu e neputincios, sadic sau fără inimă.
Cu toate acestea, noi credem că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi şi că El a dorit să creeze fiinţe
cu care să se poată bucura de o relaţie de iubire reciprocă. Fără libertatea de alegere, iubirea n-
ar avea sens. Putem avea o relaţie de iubire reciprocă cu o persoană care are o voinţă liberă, nu
cu un robot care se supune fiecărui capriciu al nostru.
Dacă avem o voinţă liberă (liberul arbitru), trebuie de asemenea să avem şi posibilitatea
de a-l respinge pe Dumnezeu, să mergem pe propriul nostru drum şi să facem rău. Aceasta
înseamnă că posibilitatea suferinţei e strâns legată de existenţa libertăţii.
Când primele fiinţe umane L-au respins pe Dumnezeu, ei nu au ales o entitate numită rău;
în actul alegerii, ei şi-au creat propriul lor rău, pentru că răul nu fusese creat de Dumnezeu.
Când construim o cutie, nu e nevoie să căutăm nişte întuneric cu care să o umplem; ci e
nevoie doar să stingem lumina. Prin urmare, ori de câte ori omenirea exclude lumina şi
dragostea lui Dumnezeu, ea „creează” automat întunericul şi durerea răului.
În ciuda acestor lucruri oamenii întreabă mereu: „de ce nu face Dumnezeu ceva? De ce nu
stopează războiul, nu pune capăt foametei, nu previne accidentele, nu distruge boala etc.” Ei nu-
şi dau seama că dacă ar opri tot necazul şi răul din lume, Dumnezeu ar fi constrâns să recurgă la
eradicarea oamenilor liberi, pentru că noi suntem plini de egoism, iar acest egoism este sursa
celor mai multe suferinţe.
Dar Dumnezeu n-a stat degeaba. În loc să elimine libertatea omenească, El l-a trimis pe
Isus să rezolve problema păcatului omenesc pentru a arăta oamenilor cum să trăiască şi pentru a
oferi omenirii atât posibilitatea de a alege binele şi de a respinge răul, cât şi puterea de a
înfrânge egoismul.
Unii oameni insistă că înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu înseamnă că El ar fi trebuit
să creeze fiinţe libere de care putea fi sigur că vor rezista ispitei şi care să facă mereu binele, dar
acest lucru n-are sens. Suferinţa este preţul inevitabil al libertăţii, iar abuzul omenirii de liberă
voinţă a fost lucrul care a dus la rău şi care încă duce la cea mai mare suferinţă în lume.
Dacă Dumnezeu ar interveni să corecteze fiecare abuz al liberei voinţe, El ar trebui să
creeze o lume unde gândurile şi acţiunile greşite ar fi imposibile, o lume fără libertate. Deşi
Dumnezeu întrerupe câteodată libera noastră voinţă pentru ca, de pildă, să facă un miracol
extraordinar, El respectă în genere libertatea omenirii şi aceasta conţine posibilitatea iubirii pe
care El o preţuieşte mai pe sus de orice lucru.

27
 Unii oameni se întreabă dacă suferinţa pe care o vedem e un preţ prea mare pentru iubirea
pe care o caută Dumnezeu, dar noi nu putem evalua aceasta. Noi nu putem cântări o oră de
iubire în schimbul unei ore de suferinţă. Din punctul de vedere al Bibliei, suferinţa prezentă nu
poate fi comparată cu gloria viitoare.
Această explicaţie a suferinţei poate nu-i satisface pe toţi, dar aceasta n-ar trebui să ne
oprească să proclamăm cuvintele Celui care El însuşi a suferit pe cruce şi a purtat întreaga
durere a răului, pentru ca noi să putem fi împăcaţi cu Dumnezeu în relaţia iubitoare pe care a
avut-o El mereu în vedere.

Dumnezeu Creatorul
Întotdeauna există unii oameni care cred că ei sunt primii care întreabă „Cine L-a făcut pe
Dumnezeu?” şi care se întreabă ce-a făcut El înainte ca lumea să înceapă.
De la Einstein ştim că timpul se poate îndoi spre paralel, poate încetini sau poate accelera
când lucrurile călătoresc la viteze foarte mari. Aceste aspecte sunt greu de înţeles, dar fac mai
uşoară acceptarea învăţăturii biblice că Dumnezeu e în afara timpului. Dacă Dumnezeu e
exterior timpului, n-are sens să întrebi când a început El, cum a fost făcut, şi cu ce s-a ocupat.
Acest gen de întrebări fac o presupunere falsă că Dumnezeu există în interiorul timpului şi nu
sunt diferite de întrebarea „Când l-a întâlnit Regele Alfred pe Tony Blair?” (la noi- când l-a
întâlnit Decebal pe Adrian Năstase?).
Mulţi oameni nu-şi bat capul cu astfel de întrebări pentru că ei sunt siguri de următorul
principiu: „toată lumea ştie” că credinţa în Dumnezeu a fost discreditată de ceea ce ei numesc
„ştiinţă”. Pentru ei, a crede într-un Creator e acelaşi lucru cu a crede într-un pământ plat sau
într-o lună din brânză. Poate că aceasta este atitudinea obişnuită a oamenilor, dar ea e uimitor de
ignorantă.
Sunt doar trei teorii logice despre originea universului:
a) materia şi energia au existat din totdeauna; ele sunt ultima realitate: viaţa şi universul
în timp-spaţiu sunt rezultatele activităţii lor total întâmplătoare şi simultane.
b) materia şi energia au apărut spontan din nimic, fără a avea, prin definiţie, vreo cauză
sau explicaţie.
c) o fiinţă spirituală pe deplin, total exterioară, total imaterială a creat spaţiul, timpul,
materia, energia şi viaţa.
Din punct de vedere raţional, punctul (b) este incredibil – fapt ce lasă două posibilităţi la
fel de logice. Dar credinţa în (a) implică o problemă serioasă, pentru că înţelegerea ştiinţifică
actuală a termodinamicii insistă că, dacă timpul este infinit, nivelele de energie dintr-un sistem
închis vor deveni uniforme, toată energia şi materia se vor reduce la forma lor simplă. Cum însă
nivelele de energie nu se manifestă uniform în universul nostru, fie (a) nu poate fi susţinut, fie
cunoaşterea ştiinţifică curentă e plină de neajunsuri.
Critica obişnuită care i se aduce opţiunii (c) e că aceasta se mulţumeşte să prezinte
problema, dar nu este adevărat. O lume materială poate fi supusă timpului, la fel ca legile
termodinamicii, dar un Dumnezeu nu.
Dacă materia e tot ce există, criticii trebuie să explice fie de ce ea nu a devenit nimic, fie
cum poate fi nimic să devină ceva. Dar dacă există un Dumnezeu spiritual în afara timpului, în
afara materiei, atunci n-are sens să întrebi cum a început El şi nu-i necesar să întrebi de ce El nu
s-a transformat în nimic.

28
 Alte religii
Mulţi oameni insistă că toate religiile duc la Dumnezeu, şi că prin urmare creştinii sunt
extrem de aroganţi pentru că sugerează altceva. Dar nu toate drumurile duc în Scoţia, nu toate
trenurile duc în Londra şi nu toate avioanele în Africa.
Dacă Scoţia, Londra şi Africa s-ar denumi ele însăşi Scotlonca, s-ar putea să devină corect
să spunem că toate călătoriile duc la o Scotlonca, dar oamenii care ar dori să ajungă în
Scotlonca africană ar fi foarte dezamăgiţi dacă ar lua un tren spre un alt mare oraş din Anglia!
La fel e şi cu diferitele religii ale lumii. Faptul că ele toate se referă la un dumnezeu nu
înseamnă că ele descriu toate aceeaşi fiinţă sau se mişcă toate spre aceeaşi destinaţie. Religia
hindi, de exemplu, crede că Dumnezeu e atât un lucru rău cât şi un lucru bun (energie pozitivă
şi negativă); în cele mai multe ramuri ale budismului nu există nici o fiinţă atotputernică.
Deoarece cele mai multe religii folosesc cuvântul „Dumnezeu” pentru a se referi la concepte
total diferite, e absurd să sugerăm că ele toate trebuie să se ducă la aceeaşi persoană.
Trebuie să fim atenţi în enunţarea întrebărilor noastre, dar poate fi de ajutor dacă le ceri
oamenilor să-L descrie pe Dumnezeul în care nu cred, şi pe Cel la care cred ei că duc toate
religiile.

Biblia
Există o idee larg răspândită conform căreia Biblia ar fi la fel de relevantă ca „Basmele
fraţilor Grimm”. O mare parte a oamenilor par să creadă că Biblia nu a fost dovedită de ştiinţă,
arheologie şi istorie, că ea este doar o colecţie de mituri vechi, o carte de propagandă, că cele
două părţi, Vechiul şi Noul Testament prezintă imagini ale lui Dumnezeu care se contrazic.
Problema este că ideile oamenilor despre Biblie sunt de obicei bazate pe ceea ce cred ei că
zice Biblia şi nu pe ceea ce spune ea cu adevărat. Deşi oamenii se pot referi la câteva lucruri
superficiale cum ar fi buricul lui Adam şi măgăriţa lui Balaam, adevărata chestiune este
întotdeauna „inspiraţia”.
Cât despre noi, e nevoie să înţelegem pe deplin că Biblia ne învaţă despre inspiraţia sa. De
exemplu:
• Ea nu e o carte de formule „magice”.
Când susţinem că Dumnezeu a inspirat toată Biblia nu spunem că tot ce se află în Biblie
este inspirat. De pildă, înregistrarea cuvintelor mângâietorilor lui Iov este inspirată, dar ceea ce
au spus ei nu e inspirat; şi când Biblia înregistrează că s-a spus „Nu există Dumnezeu”, inspirat
este actul înregistrării şi nu ceea ce s-a scris prin acest act inspirat.
• Nu e un manual de reguli absolute
Biblia relatează cum Dumnezeu se raportează la oamenii vii în moduri diferite conform
stării lor morale şi sociale. De pildă, Legea lui Moise permitea divorţul, dar Isus a spus că acest
lucru a fost inclus în Lege doar din cauza împietririi din inima oamenilor.
Desigur, există unele reguli absolute care sunt repetate de-a lungul întregii Biblii: e
întotdeauna rău să pofteşti, dar nu toate lucrurile sunt de felul acesta.
• Atunci când sunt scoase în afara contextului, afirmaţiile pot fi înţelese greşit.
Când, de exemplu, Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-l sacrifice pe Isaac, El nu a
intenţionat ca acest lucru să se întâmple.

29
 A fost un cuvânt adevărat al lui Dumnezeu, dar nu putem construi pe el o doctrină a
sacrificiului uman. Adevărata istorisire se referă la testarea şi întărirea credinţei lui Avraam.
• Biblia nu este o carte scrisă în stil occidental, despre istorie sau ştiinţă.
Biblia e o carte scrisă în Orientul Mijlociu care încearcă să ne înveţe semnificaţia istoriei
şi să ne prezinte Persoana din spatele tuturor „legilor” ştiinţifice. Biblia este mai preocupată de
stil, înţelegere, principii şi semnificaţie decât de detalii precise ale cronologiei exacte şi a
cauzalităţii ştiinţifice. Trebuie să avem grijă să nu fim aşa preocupaţi de un detaliu poetic încât
să pierdem adevărul profund pe care încearcă să-l ilustreze.
• Nici o carte a Bibliei, luată separat, nu conţine revelaţia deplină a lui Dumnezeu. Există
o alcătuire gradată a imaginii lui Dumnezeu în Biblie, o descoperire
progresivă care ne conduce spre Isus. VT îl prevesteşte continuu pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia,
şi cele două Testamente pot fi înţelese corect doar în lumina ambelor. NT adânceşte şi extinde
ceea ce a fost stabilit în Vechiul Testament - el nici nu înlocuieşte, nici nu repetă revelaţia
făcută anterior.
Mulţi oameni sugerează că VT prezintă un Dumnezeu al mâniei şi că NT înfăţişează un
Dumnezeu al dragostei. Totuşi Isus încorporează Legea vechi-testamentală în porunca Sa de a-
L iubi pe Dumnezeu. Prin profeţi, a făcut apel continuu la dragoste şi milă mai degrabă decât la
sacrificiu şi ceremonie; şi El însuşi i-a avertizat pe oameni în legătură cu „iazul-de-foc”.
Dumnezeul Bibliei este o persoană vie care se ocupă personal de oameni în funcţie de
situaţiile lor de viaţă diferite. Uneori aceasta duce la diferite accentuări, dar putem vedea din
Geneza până la Apocalipsa că Dumnezeu e neschimbat în atitudinea Sa de har şi iubire faţă de
omenire.
Când citim Biblia aşa cum trebuie, şi înţelegem sensul fiecărui pasaj conform formei lui
literare, îl vedem pe acelaşi Dumnezeu pe fiecare pagină şi nu suntem duşi în eroare din cauza
unor abordări occidentale a textului.

Răspunsuri bine chibzuite

Istorisirile despre Avraam, Iov şi Habacuc arată că lui Dumnezeu îi plac oamenii care sunt
pregătiţi să fie sinceri cu El şi să-L întrebe lucruri care contează mult pentru ei. El întotdeauna
răspunde celor ce caută adevărul în mod sincer.
Ca vestitori ai lui Dumnezeu, noi suntem o parte importantă a acestui proces şi trebuie să
stăm aproape de problemele care fac obiectul interesului general, ca să putem transmite mai
departe răspunsurile lui Dumnezeu la întrebările oamenilor, la dezbinarea bisericii, ipocrizia
creştină, păcat, suferinţa, sensul vieţii etc.
Răspunsurile noastre, oricum, trebuie să fie raţionale şi rezonabile. Ştim că credinţa
noastră creştină e o relaţie a încrederii şi nu doar un set de crezuri logice, dar trebuie de
asemenea să recunoaştem că Isus şi apostolii n-au respins cunoaşterea, logica şi chibzuinţa. De
pildă:
• Ei au discutat logic despre doctrine şi s-au aşteptat ca învăţătura lor să aibă sens-
Matei 5:46, 6:30, 7:11, 16; Romani 2:1; 1 Corinteni 6:2; Galateni 2:14.
• Ei au apreciat valoarea martorilor oculari – Ioan 15:27; 1 Corinteni 15:5-8.
• Au discutat şi au avut dispute cu necredincioşii, începând de la presupunerile
ascultătorilor lor- Fapte 9:22, 17:2-4,17; 18:4,19,28.

30
 • Ei ne-au sfătuit să pregătim răspunsuri - 1 Petru 3:15.
În societatea noastră tot mai păgână, e imperativ să luăm acest sfat şi să ne
asigurăm că mesajul nostru e cât se poate de bine pregătit şi chibzuit, pentru a avea
răspunsuri adecvate la întrebările oamenilor.

5. UN MESAJ PERSONAL
Chiar dacă ar trebui să fim în stare să discutăm ideile şi întrebările oamenilor cu detaşare
academică, nu trebuie să uităm niciodată că mesajul de vestitor la lui Dumnezeu are implicaţii
personale dinamice.
Când apostolul Pavel a evanghelizat în Atena, el nu numai că a amuzat gloatele cu veştile
sale despre înviere, ci le-a şi supărat insistând că Dumnezeu le-a poruncit să se pocăiască.
Vedem aceasta în Fapte 17:21-30.
Dumnezeu nu ne-a trimis ca vestitori ai Săi pentru că e interesat de idei foarte intelectuale
şi academice, ci ne-a trimis cu mesajul Său pentru că e preocupat să ajungă la cei pierduţi, să
salveze lumea, să schimbe vieţi umane şi să vindece relaţiile sfărâmate.

Un mesaj legat de experienţa personală

Ori de câte ori Pavel vorbea despre moartea şi învierea lui Isus, el întotdeauna lega lucrul
acesta de experienţa sa personală. Ca şi el, trebuie să accentuăm că centrul Scripturilor este
crucea, că Scripturile sunt bine înrădăcinate în istorie, într-o logică raţională şi că sunt pline de
adevăruri profunde. Dar e nevoie de asemenea să arătăm ca ele lucrează în mod practic, că L-am
văzut pe Domnul şi-L cunoaştem personal.
Autoritatea noastră ca vestitori nu stă în modul în care transmitem mesajul, îl înţelegem
pe deplin şi avem răspunsuri convingătoare; autoritatea noastră stă în faptul că-L cunoaştem pe
Rege, că suntem schimbaţi de puterea Sa şi împuterniciţi de Duhul Său. Vedem acest element
personal în pasaje ca 1 Corinteni 15:3-58, 2 Petru 1:16-18; 1 Ioan 1:1-3.

Un mesaj care cere un răspuns

Matei 10:34 arată că vorbele lui Isus şi prezenţa Sa ajung întotdeauna să-i divizeze pe
oameni. Cererile sale sunt absolute, poruncile Sale sunt autoritare, învăţătura Sa este fără
echivoc, indiferent dacă oamenii sunt sau nu de partea Lui, indiferent dacă îi răspund cu „Da”
sau cu „Nu”. Nu există zonă „gri”, nici poziţie de mijloc.
În ziua Cinzecimii, la sfârşitul primei predici de evanghelizare, mulţimea a reacţionat, în
Fapte 2:37, cu o întrebare, „Ce trebuie să facem?”. Proclamarea autentică a mesajului
Evangheliei Regelui încă cere un răspuns omenesc, şi răspunsul biblic e clar:
• Pocăiţi-vă
• Credeţi
• Botezaţi-vă
• Primiţi Duhul Sfânt
Pocăinţa este o revoluţie totală, o schimbare radicală a minţii, care rezultă într-o
schimbare a direcţiei. Nu e doar o întoarcere negativă de la atitudinile şi acţiunile greşite, ci e şi
o întoarcere pozitivă spre Dumnezeu şi modul Său de gândire şi de trăire.
Credinţa presupune o dedicare faţă de voia Tatălui şi de persoana lui Isus. Ea presupune o
acceptare de natură intelectuală, dar merge mult mai departe.

31
 Ea înseamnă supunere faţă de Evanghelie. Prin pocăinţă, omul lasă totul în seama
conducerii lui Dumnezeu, deoarece pocăinţa înseamnă să te dedici unei ucenicii de-o viaţă.
Botezul este promisiunea lui Dumnezeu, semnul legământului Său care pecetluieşte
binecuvântările esenţiale ale Evangheliei: curăţirea de păcat, unirea cu Hristos, moartea
vechiului şi învierea noului, consacrare faţă de Dumnezeu, participare la starea de fiu, membru
în trupul lui Christos.
Primirea Duhului este o parte esenţială a veştii bune, pentru că primindu-L pe El suntem
născuţi din nou în familia lui Dumnezeu, şi fiind botezaţi în El avem împuternicire să trăim
viaţa lui Dumnezeu şi să-L slujim în mod eficient.
Acest răspuns cu cele patru aspecte ale sale e parte a Evangheliei lui Isus. El a chemat
oamenii să se pocăiască, să creadă, să fie botezaţi, să se aştepte Duhul pe care îl va trimite. De
asemenea, El i-a chemat să- L urmeze ca parte a grupului de ucenici. În Fapte, biserica primară
a proclamat acelaşi mesaj, cu excepţia faptului că acum oamenii Îl urmau pe Isus în cadrul
părtăşiei şi al vieţii Bisericii, şi ei nu mai trebuiau să aştepte Duhul pentru că Isus îl trimisese
deja.

Un mesaj unic
Există doar o cale spre Dumnezeu, şi aceasta e prin Isus; am văzut că ea poate fi descrisă
în multe moduri complementare.
De exemplu, Isus şi-a adaptat cuvintele şi ilustraţiile spre a le face inteligibile şi relevante
pentru ascultătorii Săi. El a folosit imagini din viaţa zilnică pentru a prezenta vestea bună într-
un mod care era plin de înţeles pentru oamenii răniţi. El a vorbit despre Evanghelie folosind
termeni precum moşie, pescuit, construcţie, semănat, grădinărit, gătit, cusut, păstorit, cumpărat,
vândut, băut, mâncat etc.
Pavel a folosit în mod ingenios limbajul curţilor de judecată, făcând apel la sclavia care
putea fi văzută în piaţă şi la viaţa de familie, pentru a descrie caracterul crucii într-un mod care
era foarte sugestiv pentru oamenii din vremea sa.
În cartea Fapte, apostolii au legat mesajele lor de referinţe scripturale şi aluzii când
vorbeau iudeilor. Apostolii însă nu făceau aproape deloc referire la VT când predicau
neamurilor, ci menţionau monumente păgâne şi pe poeţii greci.
Acest aspect sugerează că noi trebuie să fim credincioşi în totalitate faţă de esenţa
Evangheliei, reprezentată de următoarele elemente: Christosul biblic, moartea şi învierea Sa şi
lucrarea lui de pe cruce. În proclamarea noastră verbală a mesajului Regelui, trebuie să lucrăm
din greu să fim flexibili şi creativi în modul în care prezentăm mesajul celor pierduţi şi
oamenilor suferinzi la care am fost unşi să ajungem.

32
 Lecţia 6: Evanghelizarea personală
În Matei 6:25-26 şi 10:29-31, Isus accentuează marea valoare individuală a fiecărei
persoane în parte: fiecare bărbat, femeie şi copil e cunoscut de-aproape de Dumnezeu şi preţuit
foarte mult. În Luca 15:1-32 Isus arată că există un interesul ceresc minunat în mântuirea
tuturor celor pierduţi.
Ca Dumnezeu prezent în trup, Isus a demonstrat această grijă divină şi acest interes prin
modul remarcabil în care El a ajuns la oameni în mod individual şi în modul în care S-a
relaţionat faţă de ei.
Evangheliile descriu atenţia plină de iubire pe care El personal a dat-o fiecăruia – unui
hoţ, unei prostituate, unui pescar, unui lepros, unui conducător bogat, unei femei cocoşate, unui
copil bolnav, unei mame îndurerate, unui slujbaş corup etc. Lui i-a păsat de toţi, dar în special
de cei PTOCHOS.

Isus şi oamenii obișnuiți

Nici o altă Evanghelie nu dă mai multă atenţie relaţiei dintre oamenii obişnuiţi şi Isus,
decât cea a lui Luca. Evanghelia lui Matei îi menţionează pe magi, Evanghelia lui Ioan îl
prezintă pe Lazăr, pe Nicodim şi pe cerşetorul orb vindecat, dar Evanghelia lui Luca oferă
imagini unice despre Cleopa, Irod, Simeon, Zacheu, Zaharia, cei 70 de ucenici, păstori şi
tâlharul de pe cruce.
Luca accentuează că Petru, Iacov şi Ioan sunt în mod special apropiaţi de Isus: aceştia
sunt apostolii pe care el îi menţionează cel mai des. După lista din 6:12-16, Luca se referă din
nou la aceştia trei, la Levi şi la Iuda. Referindu-se la ucenici şi apostoli, Luca arată că Isus avea
mai mult de 12 adepţi; 6:13 arată că ucenicii erau un grup mare de bărbaţi şi de femei dintre
care au fost aleşi apostolii.
Luca înregistrează mai multe despre lucrarea lui Isus cu grupul mare al ucenicilor
obişnuiţi decât cu grupul celor 12 apostoli. Pasajul din 10:1-20 spune că cei 70 dintre ucenici au
fost trimişi de Isus să evanghelizeze şi că ei s-au întors plini de bucurie.
Luca îl descrie pe Isus în timp ce mănâncă alături de două grupuri de oameni care
contrastează puternic. Cărturarii, fariseii şi oamenii Legii au băut şi mâncat cu Isus, dar numai
pentru a încerca să-L prindă cu ceva; pe de altă parte, vameşii şi păcătoşii Îl chemau la masa lor
pentru a-i arăta prietenia şi sprijinul lor. Luca relatează despre cinci mese la care Isus a fost
prezent şi arată cum s-a raportat El la aşteptările sociale. Vedem aceasta în 5:32; 7:36-50;
11:37-54 şi 14:1-14.
În Evanghelii, Luca prezintă pe mulţi oameni care-i răspund lui Isus în moduri diferite.
Mulţi se opun lui Isus cu mare înverşunare; alţii se bucură de harul şi autoritatea Sa în timp ce
unii pleacă dezamăgiţi, incapabili să facă faţă cererilor Sale.
Luca prezintă oameni obişnuiţi în preajma cadrului naşterii Domnului; el îi prezintă pe cei
dintre neamuri, în special centurioni şi soldaţii, într-o lumină favorabilă. Cel mai adesea, el se
concentrează asupra implicării pe care oamenii obişnuiţi au avut-o în evenimentele din preajma
morţii lui Isus.
Evanghelia începe cu o descriere amănunţită despre conversaţia dintre Dumnezeu şi
Zaharia şi sfârşeşte prin relatarea lungii conversaţii a lui Isus cu Cleopa. Aceşti doi oameni,
împreună cu Zacheu, sunt principalele exemple de PTOCHOS (oameni pierduţi) ai lui Luca, care
sunt transformaţi de Dumnezeu.

33
 Istorisirea întâlnirii personale a lui Isus cu Zacheu în 19:1-10 urmează imediat după
întâlnirea Sa cu tânărul moştenitor bogat din Luca 18:18-23. Răspunsurile lor sunt foarte
diferite şi ilustrează pildele lui Isus din 16:19-31 şi 18:9-14: moştenitorul nu putea împlini
cerinţele lui Isus de generozitate, dar vameşul se oferă să dea mai mult decât s-ar aştepta cineva.
Istorisirea lui Zacheu e tipică pentru cartea lui Luca şi leagă la un loc toate temele
Evangheliei. Ea include pocăinţa, generozitatea, ospitalitatea, acceptarea celor pierduţi şi
bucuria. În 19:10 se află atât punctul culminant cât şi principala temă a Evangheliei lui Luca.
Putem învăţa mult mai mult despre evanghelizare personală şi eficientă din exemplul lui Isus de
aici.

Raportarea Domnului Isus în vederea mântuirii femeilor

Evanghelia lui Luca acordă o atenţie deosebită modului în care Isus s-a raportat la femei
în vederea mântuirii lor. Celelalte evanghelii menţionează femeile doar în trecere, în timp ce
Luca înregistrează 19 incidente care arată modul în care femeile au răspuns la mesajul
propovăduit de Isus.
Într-o vreme în care femeile erau considerate aproape nişte obiecte fără valoare,
Evanghelia lui Luca arată modul revoluţionar în care Isus le-a tratat. El arată cum femeile, de
pildă:
• Apar în pildele lui Isus – 15:8-10; 18:1-8
• Au fost în centrul evenimentului prilejuit de naşterea Sa – 1:26-2:51
• Au fost vindecate de El – 8:40-56; 13:10-17
• Au fost acceptate şi iertate de El – 7:36-38
• I-au purtat de grijă – 8:1-3; 10:38-42
• Au fost ascultate de Isus – 11:27-28
• Au primit porunci de la El – 21:1-4
• Au fost umplute de Duh – 1:41
• Au stat cu Isus la moartea Sa – 23:49
• Au dorit să poarte de grijă trupului Său – 23:55
• Au fost primii martori ai învierii – 24:6
Luca 7:11-16 ilustrează extraordinara răbdare şi înţelegere a femeilor de către Isus.
Atingând sicriul deschis, Isus s-a făcut necurat după ritual, dar arătându-şi grija şi identificându-
se cu văduva, a arătat că ea era mai importantă decât un ritual oarecare.
Vindecare femeii gârbove, în 13:10-17, este o istorisire tipică pentru cartea şi stilul lui
Luca. Ea descrie o femeie, înregistrează detalii precise despre starea şi vindecarea ei,
menţionează confruntarea cu autorităţile religioase, precizează că femeile l-au glorificat pe
Dumnezeu şi se termină cu bucuria oamenilor. Isus declară că scopul principal al ungerii Sale
este să ajungă la PTOCHOS (cei pierduţi) cu o demonstraţie a Evangheliei. Acesta este un
exemplu clasic de evanghelizare personală.

Evanghelia lui Ioan

Evanghelia lui Ioan este foarte diferită de celelalte trei evanghelii. Ea se concentrează mai
mult asupra închinării – leagă viaţa lui Isus de anul religios evreiesc mai degrabă decât de
evenimente sociale; prezintă învăţătura Sa din Templu şi nu pildele de afară.

34
 Oferă câteva secvenţe selectate cu grijă, despre Isus în preajma festivităţilor sfinte.
Evanghelia după Ioan nu este aşadar prea mult preocupată de întreaga istorisire a călătoriilor lui
Isus.
În Ioan 4, de exemplu, istorisirea întâlnirii personale de evanghelizare a lui Isus cu femeia
samariteancă e aşezată în 2:13-4:54 în contextul sărbătoririi Paştelui şi reprezintă o parte a
evoluţiei ideilor spirituale bazate pe tema Paştelui. În 2:20, Ioan accentuează că Fiul poate
restaura tot ceea ce ruinează omenirea; apoi introduce în 3:3 naşterea din nou; şi apoi , în 4:14,
Duhul care locuieşte în noi.
Istorisirea despre evanghelizarea personală a lui Nicodim şi a femeii samaritence este
folosită pentru a ilustra aceste teme spirituale. În ciuda religiei sale, Nicodim are nevoie de viaţă
nouă. În mod similar, în ciuda păcatului ei, o samariteancă murdară poate să aibă parte de un
izvor de apă vie.
Deoarece Ioan se concentrează asupra sărbătorilor evreieşti, Evanghelia Sa descrie doar
20 de zile din lucrarea lui Isus. Oricum, e interesant că o mare parte din textul Evangheliei
descrie lucrarea lui Isus faţă de oamenii individuali. În Ioan 4, de exemplu, întâlnirea lui Isus cu
femeia ocupă 30 de versete în timp ce „trezirea” samaritenilor e tratată în 4 versete.
Aceasta ne ajută să înţelegem că în pasiunea noastră pentru KOSMOS, trebuie să ne pese
foarte mult de indivizi luaţi individual: femei şi bărbaţi, şi că ar trebui să ne poziţionăm faţă de
toţi în acelaşi mod, fără pretenţii, cu afecţiune, cu atenţie, în mod înţelegător, ca şi Isus.
Când vine vorba de evanghelizare, multe biserici moderne se concentrează asupra
evanghelizării maselor de oameni la întâlniri ţinute într-un cadru organizat. Exemplul lui Isus ar
trebui să ne convingă că evanghelizarea personală prin credincioşi individuali trebuie să fie
punctul central al misiunii fiecărei biserici de a-i atinge pe cei pierduţi cu Evanghelia lui
Christos.
O concentrare corectă asupra evanghelizării personale nu ar trebui să ne facă să trecem cu
vederea pasaje ca Matei 4:25; 8:1; 9:8; 33:36; 12:15,23; 13:1,34 şi 14:13-23 care arată că Isus a
slujit de asemenea şi maselor mari de femei şi bărbaţi.
E important să înţelegem că Isus n-a căutat niciodată în mod activ aceste mulţimi; ci ele
L-au căutat pe El. Adesea oamenii se strângeau în locuri nepotrivite, la momente nepotrivite. La
un moment dat s-au dus toţi la o casă unde se petrecuse o minune sau unde ştiau că se află şi
Isus. Deşi lucrurile de felul acesta sunt obişnuite în Africa, Asia şi America Latină, noi, în mod
curent, experimentăm puţin astfel de lucruri în Europa apuseană.
Cele mai multe din evanghelii se ocupă de descrierea lucrării lui Isus la adunări spontane,
pe marginea drumului, în case, grădini, la mese, înmormântări, la scăldătoare sau în barcă.
Desigur că Isus a slujit la întâlniri special organizate, ţinute în sinagogile locale; dar nu
acestea erau centrul evanghelizării Sale. Isus n-a ignorat niciodată mulţimile şi n-a neglijat
serviciile organizate, dar evangheliile arată clar că lucrarea personală, individuală era centrul
activităţii Sale evanghelistice.
Evanghelizarea personală făcută de Isus n-a urmat un model mecanic. Isus n-a făcut nimic
din proprie iniţiativă. El a fost întru totul supus Tatălui, i-a urmat călăuzirea în orice vreme şi a
depins complet de ungerea Sa cu Duhul Sfânt.

35
 Dacă trebuie să împărtăşim lucrarea lui Isus şi să lucrăm cu eficienţa Sa, trebuie de
asemenea să ne supunem voii lui Dumnezeu, a Tatălui, să-I ascultăm vocea, să urmăm
călăuzirea Sa în ascultare de Evanghelie, bazându-ne întru totul pe împuternicirea şi echiparea
făcută de Duhul.
Am văzut că întâlnirea lui Isus cu Zacheu este un moment culminant în Evanghelia lui
Luca, şi că discuţia cu samariteanca este reprezentativă pentru Evanghelia lui Ioan. Deşi aceste
două istorisiri sunt foarte diferite, şi oamenii implicaţi sunt foarte diferiţi, ele conţin cinci
principii de bază ale evanghelizării personale care ajung prin lucrarea lui Isus la cei pierduţi.

1. INTRĂ ÎN DISCUȚIE CU ALŢII

Din ceea ce ne spun textele biblice, Isus nu i-a întâlnit pe Zacheu şi samariteancă mai
înainte. Cele două istorisiri par a descrie întâlniri evanghelistice cu nişte oameni necunoscuţi. În
ambele cazuri, Isus era în călătorie, îndreptându-se spre Ierusalim atunci când a trecut prin
Ierihon. În celălalt caz, Isus călătorea spre Galilea când a ajuns în Sihar.
Aceasta arată că multe din ocaziile de evanghelizare personală au loc în locuri obişnuite,
de zi cu zi: în trenuri şi avioane, în supermagazine şi cafenele, în parcuri şi la evenimente
sportive etc.
Din perspectiva omenească, Isus n-avea voie să intre în contact cu nici una din aceste
persoane. El ar fi putut sta la un han în Ierihon şi ar fi putut scoate chiar El de băut din fântâna
de la Sihar.
Dar Isus ţinea legătura cu Dumnezeu şi îi iubea pe oameni. El era permanent atent la
călăuzirea Duhului şi conştient de nevoia cea mai adâncă a oamenilor, acea de mântuire.
Dacă vrem să facem ca oamenii să fie evanghelizaţi în mod eficient, trebuie să vrem cu
adevărat să ajungem la ei şi trebuie să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne călăuzească.
În situaţia discuţiei de la Sihar, între Isus şi femeie existau obstacole rasiale şi sociale, dar
inima plină de milă a lui Isus l-a făcut să treacă peste suspiciunea şi neîncrederea femeii. Pe
când era în Ierihon, Isus a fost pus în faţa unei mulţimi de oameni curioşi, dar Duhul i-a arătat
persoana pe care s-o contacteze.
În ambele cazuri, Isus a intrat în contact punându-se El însuşi în locul persoanei
respective. El a cerut femeii de băut şi lui Zacheu un pat. Azi mulţi credincioşi încearcă să-i
contacteze pe oameni oferindu-se să dea ceva. Isus a luat legătura cu oamenii făcând exact
opusul. El a luat locul de mai jos, făcând o cerere, cerând o favoare.
Această abordare a evanghelizării cere timp şi presupune un mai mare risc. Dar oare
contează cu adevărat dacă suntem ignoraţi sau respinşi? Prea adesea, mândria noastră plină de
teamă este cea care ne împiedică să ajungem la oameni.
Dacă vrem să intrăm în contact cu oamenii pierduţi obişnuiţi, trebuie să ascultăm cu
atenţie de Dumnezeu, trebuie să căutăm călăuzirea clară a Duhului Sfânt şi trebuie să fim gata
să suferim şi respingerea pe care a suferit-o Isus. Cu cât suntem mai aproape de El, cu atât mai
mult dragostea Sa va putea ajunge la oamenii pierduţi pe care-i întâlnim.

36
 2. STÂRNEŞTE-LE CURIOZITATEA

Este semnificativ faptul că Isus nu le-a „predicat” lui Zacheu sau femeii. Şi nici n-a citit
texte biblice, n-a făcut o prezentare-tip a Evangheliei şi n-a pus întrebări pregătite pe care să le
fi învăţat pe de rost.
Este clar că femeia nu auzise niciodată de Isus, aşa că El i-a stârnit curiozitatea făcând
aluzie la ceva ce era mai satisfăcător decât experienţa ei de moment: vedem aceasta în Ioan
4:10-14.
Isus a folosit cuvinte şi imagini creative care erau bazate pe situaţia imediată. De
asemenea, a folosit o analogie a Evangheliei care a fost relevantă în mod direct pentru nevoile
femeii. Ca urmare, femeia a început să-i pună întrebări lui Isus şi să caute ajutorul Său.
Cu Zacheu a fost diferit. El a auzit de Isus de la alţi oameni şi era deja curios. Dar nimic
nu l-ar fi putut pregăti pentru momentul în care Isus i s-a adresat: atunci când Zacheu credea că
era bine ascuns în copac!
Probabil că acesta a fost un cuvânt de cunoştinţă de la Duhul (deşi Isus poate auzise de
Zacheu de la Matei). Darurile spirituale deseori trezesc curiozitatea oamenilor aşa cum fac
cărţile, filmele, piesele, închinarea etc.
Dar trebuie să lăsăm timp ca seriozitatea să se dezvolte într-o cercetare serioasă. Este
inutil să răspundem la întrebări pe care oamenii nu le pun şi să grăbim oamenii spre o decizie pe
care ei nu sunt gata să o ea.

Foamea spirituală
Atât femeia cât şi Zacheu erau flămânzi spiritual, chiar dacă ei n-ar fi recunoscut în mod
deschis acest lucru. Cei mai mulţi oameni se află în această stare, pentru că acesta este modul în
care au fost făcuţi de Dumnezeu.
Desigur, puţini oameni vor recunoaşte că sunt flămânzi spiritual. Dacă nu-i putem aduce
pe oameni în punctul în care pun întrebări şi cer ajutor, e posibil că ei nu vor asculta vestea bună
când vor încerca s-o împărtăşim.
Noi ne concentrăm deseori în evanghelizarea noastră pe cuvinte, întrebându-ne ce ar
trebui să spunem. Oamenii însă nu sunt flămânzi după cuvinte, ei sunt flămânzi după realitate,
integritate, după o calitate specială a vieţii şi a trăirii.
Când oamenii întâlneau autoritatea lui Isus, ei recunoşteau adevărul cuvintelor Sale şi se
minunau de asemenea de calitatea vieţii Sale care susţinea într-un mod special ceea ce spunea
El.
Cei mai mulţi oameni sunt atraşi la Hristos atunci când văd realitate Sa într-un credincios.
Ei s-ar putea să vadă o schimbare dramatică într-un prieten care tocmai a devenit creştin, ar
putea fi uimiţi de un miracol, sau ar putea simţi prezenţa lui Hristos în cineva pe care l-au
întâlnit.
Indiferent de lucrul care le stârneşte curiozitatea, ei vor să ştie că este adevărat, şi nu ceva
imitat sau contrafăcut. Ei vor să fie siguri că viaţa interioară a persoanei se potriveşte cu
înfăţişarea exterioară.
Zacheu a vrut să vadă dacă Isus era aşa cum auzise el. O privire a lui Isus, un sunet al
vocii Sale şi Zacheu a ştiut că ceea ce auzise era adevărat. În mod similar, după câteva minute
de conversaţie cu Isus, femeia a trecut de la suspiciune ostilă la deschidere spirituală.

37
 Trebuie să ţinem minte că oamenii nu sunt convertiţi de o doctrină, ei sunt convertiţi la
Christos, pentru a fi aduşi la sfinţenie iar bucuria este un element-cheie în evanghelizarea
personală.

3. OFERĂ O PROVOCARE

Când samariteanca din Ioan 4:15 a fost curioasă să întrebe despre „această apă”, Isus nu a
venit cu o prezentare a Evangheliei ci a provocat zona critică din viaţa ei.
Dacă ar fi fost în locul lui Isus, mulţi credincioşi s-ar fi bucurat când femeia a cerut „apă”,
şi ar presat-o imediat cu apa vie. Isus însă a fost mai preocupat să facă ucenici decât să strângă
convertiţi şi întotdeauna i-a provocat pe oameni cu chestiunea uceniciei care se află în centrul
vieţilor lor.
În cazul femeii problema erau bărbaţii. Pentru Zacheu erau banii. Dar Isus n-a mustrat-o
pe femeie pentru imoralitatea ei, şi nici pe Zacheu pentru lăcomia sa, ci el le-a vorbit la
amândoi cu blândeţe cu privire la lucrurile critice în vieţile lor. El i-a spus femeii să-şi cheme
soţul, şi i-a cerut lui Zacheu să dea hrană şi adăpost pentru treisprezece oameni.
Ungerea lui Isus şi deschiderea sa pentru Duhul l-au ajutat să primească din cunoştinţa lui
Dumnezeu despre femeie, dar El a folosit această cunoştinţă cu mare atenţie. În evanghelizarea
personală, Dumnezeu încă mai dă credincioşilor unşi „cuvânt de cunoştinţă” despre oamenii pe
care ei caută să-i evanghelizeze.
Acesta este un dar important al Duhului şi ar trebui să ascultăm întotdeauna de aceste
lucruri divine dinlăuntru când vorbim oamenilor. Avem însă nevoie de darul de „înţelepciune”
al Duhului pentru a folosi această informaţie cu sensibilitatea şi trăinicia lui Isus.
În evanghelii, vedem că Isus le-a pus mereu oamenilor în atenţie costul uceniciei, precum
în Matei 8:18-22; Marcu 8:34; Luca 5:8-11M 18:18-30; Ioan 5:14; 18:11. Acest element este
esenţial în evanghelizare.
Isus n-a urmat niciodată o formulă, ci el s-a raportat la oameni diferiţi în moduri diferite.
Isus a ţintit spre acea zonă care conta cel mai mult pentru acea persoană. El a explicat cerinţele
împărăţiei lui Dumnezeu, deseori într-un mod care i-a descurajat pe toţi în afară de cei mai
serioşi.

4. EVITĂ CONFUZIA

În punctul culminant din ambele istorisiri, exact înainte cu femeia şi Zacheu să accepte
darul mântuirii, s-a iscat o problemă care ameninţa să ruineze discuţia.
Provocarea pe care El o face femeii a atins un punct sensibil, care i-a creat disconfort
femeii, aşa că în Ioan 14:20 ea evită răspunsul, arătându-se, chipurile, interesată de o problemă
religioasă. Şi cuvintele lui Isus către Zacheu i-au intrigat pe cei din mulţime, astfel încât – în
Luca 19:7 ei au început să murmure împotriva Lui.
Iudeii şi samaritenii aveau idei diferite despre religie, în special despre locul potrivit de
închinare şi femeia a folosit această chestiune ca o tactică de deviere.
Oamenii mai fac aceasta şi azi. Ei pun întrebări despre suferinţă, evoluţie, alte religii etc.,
nu pentru că le pasă prea mult de răspuns, ci doar pentru a devia conversaţia de la provocarea
neconfortabilă pe care o face Hristos.

38
 Isus n-a ignorat întrebarea femeii, dar El n-a fost distras din cauza ei. În Ioan 4:21-24, El a
clarificat confuzia ei cu blândeţe şi apoi a adus-o înapoi la problema spirituală mai importantă.
După cum am văzut, toţi avem nevoie de răspunsuri bune la întrebările obişnuite pe care
le pun oamenii, despre suferinţă, alte religii, evoluţie, minuni, viaţa de după moarte etc.
E nevoie să tratăm clar, logic şi succint aceste chestiuni, dar nu trebuie să îngăduim că
acestea să le îndepărteze pe aceste persoane de la nevoia lor spirituală.
Cu Zacheu a fost altfel. Distragerea n-a venit de la el, ci de la gloată, şi lui Isus i-ar fi fost
uşor să-şi îndrepte atenţia asupra lor. El ar fi putut să încerce să-şi justifice cuvintele, să se certe
cu cei din mulţime, să dea explicaţii, sau chiar să caute să-i convertească.
Isus însă a refuzat să fie distras de la aspectul asupra căruia se concentra, reprezentat de
Zacheu care se afla în nevoie. Isus pur şi simplu a ignorat murmurele mulţimii şi a rămas
liniştit, aşteptând ca Zacheu să potolească mulţimea cu cuvintele Sale.
În toate aceste lucruri a fost nevoie de o mare înţelepciune, dar ea arată din nou că o
convertire nu depinde de cuvintele noastre.
N-avem nevoie de toate răspunsurile. Nu-i nevoie să controlăm întreaga situaţie.
Dumnezeu e în stare să lucreze în viaţa unei persoanei prin Duhul. Uneori liniştea noastră e
modul cel mai elocvent de a trata un lucru care ne-ar putea distrage.

5. AJUTĂ-I PE OAMENI SĂ-ŞI EXPRIME DEDICAREA

Cuvintele lui Zacheu, din Luca 19:8, nu sunt tocmai o afirmaţie clasică a credinţei.
Dar Isus a cunoscut inima omului şi a anunţat public că mântuirea sosise în acea casă.
Nici cuvintele femeii, din Ioan 4:29, nu sună chiar ca o asigurare fermă. Totuşi, în
4:42, se arată că acea femeie a ajuns curând să recunoască faptul că Isus este Christosul,
Mântuitorul acestei lumi.
E uşor să cerem un răspuns prestabilit, sau să aşteptăm ca oamenii să-şi exprime
angajamentul în acelaşi mod ca al nostru. Isus însă a privit la inimă, nu la cuvinte şi i-a adus pe
aceşti doi oameni la un angajament faţă de El, angajament care avea sens pentru ei.
Ioan 4:25 sugerează că femeia a încercat mai multe tactici de amânare. Ea a încercat să
amâne decizia pentru o dată ulterioară, dar Isus a confruntat-o în mod direct cu problema.
Oamenii fac acest lucru şi azi, şi de aceea noi trebuie să urmăm întotdeauna pilda lui Isus în
orice formă de evanghelizare.
Aceste întâlniri cu Isus erau evenimentele unice pentru Zacheu şi pentru femeie. El era
alături de ei într-un mod special: era ziua care hotăra destinul lor. Mântuirea lor era pentru acea
zi ori niciodată.
Se pare că există doar câteva momente în viaţa fiecărei persoane când Christos este aşa de
aproape. Aceasta înseamnă că fiecare ocazie de întâlnire evanghelistică este absolut crucială şi
este nevoie de o mare responsabilitate în folosirea ei. Trebuie să-i încurajăm pe oameni să-şi
dedice vieţile lui Christos, fără a-i presa în vreun fel.

39
 Adesea, este util să-i întrebăm pe oameni dacă ar dori să le sugerăm o rugăciunea care îi
va ajuta să înceapă a-L urma pe Christos, sau dacă ar prefera să citească ceva şi să se roage ei
înşişi.
Fiecare persoană trebuie să fie ajutată în mod individual, prin cuvintele care sunt relevante
în situaţia ei. Este important ca acest proces să fie simplu şi la obiect. Cei mai mulţi oameni se
învârt în jurul lucrurilor spirituale, însă generalizările nu-i ajută prea mult.
Desigur, avem nevoie de o înţelegere clară a Evangheliei înainte de a putea să fim simpli.
Dar nu e nevoie să explicăm doctrina justificării pentru a conduce pe cineva la Christos.
Probabil că ar fi mai util să folosim ca bază o schiţă precum cea de mai jos:
• Întoarce-te de la gândurile şi faptele tale păcătoase, şi recunoaşte că ai nevoie de
Isus: Romani 3:23; 6:23. Isaia 59:1-3
• Crede că Isus a făcut totul pentru tine: Isaia 53:5-12; 1Petru 2:24; 3:18.
• Cântăreşte costul uceniciei: Marcu 8:34-38.
• Primeşte Duhul Sfânt: Luca 11:13; Ioan 3:5-8.
În lecţia 3 am studiat despre faptul că noi suntem chemaţi să ajungem la cei pierduţi, dar
nu e nevoie să explicăm fiecare detaliu fiecărei persoane, ce este nevoie să luăm acele aspecte
pe care Duhul le aduce în atenţia noastră, şi să le prezentăm în cuvinte relevante.
Este important apoi ca oamenii să răspândească ei înşişi vestea bună. Noii convertiţi sunt
deseori cei mai eficienţi evanghelişti şi o mărturie proaspătă este de obicei un mod puternic de
răspândire a Evangheliei.

40
 Lecţia 7: Evanghelizarea Bisericii
Am văzut că mesajul evanghelizării este vestirea lui Hristos, şi că evanghelizarea este
realizată de credincioşii care merg personal la oamenii pierduţi din jurul lor. Acum trebuie să
recunoaştem că instrumentul evanghelizării e întotdeauna Biserica.
O parte a evanghelizării care se face în zilele noastre se face separat de bisericile locale.
Există însă două argumente importante împotriva acestei metode de evanghelizare:
• biserica e instrumentul uns al lui Dumnezeu pentru răspândirea Evangheliei.
• mesajul evanghelic are rolul de a-i chema pe oamenii să devină parte din trupul lui
Hristos, pentru a ajunge părtaşi la comunitatea credincioşilor, al cărei cap
este Hristos.
Mărturisirea este principala lucrare a bisericii. Ioan 15:26-27 şi Fapte 1:8 prezintă
chemarea membrilor bisericii de a fi martori ai lui Isus, prin cuvinte, fapte şi mod de viaţă, până
la marginile pământului. Astfel, Biserica a crescut întotdeauna ori de câte ori credincioşi din
toate neamurile au fost echipaţi şi trimişi să slujească drept martori.
Bisericile care nu sunt însufleţite de pasiunea mărturiei şi-au ratat dintru bun început
chemarea lor: aceea de a merge şi face ucenici pentru Isus din toate neamurile.
Cuvântul grecesc MARTUREO, „a mărturisi” înseamnă a vorbi despre ceea ce a fost văzut
sau auzit. În NT este folosit în principal pentru a descrie mărturisirea despre Isus pe care o aduc:
• Tatăl-Ioan 5:32; 8:18; 1 Ioan 5:9-10.
• Însuşi Isus - Ioan 3:11; 4:44; 5:31.
• Duhul Sfânt-Ioan 15:26; Evrei 10:15.
• Scripturile-Ioan 5:39; Evrei 10:15.
• Lucrările lui Isus - Ioan 5:36; 10:25.
• Profeţi şi apostoli -Fapte 10:43; 23:11; 1 Corinteni 15:15.
Aceasta scoate în evidenţă faptul că toate cuvintele şi activităţile bisericii au scopul de a-i
îndrepta pe oameni spre Isus: noi trebuie să-i fim martori, să-i încurajăm să-L urmeze, să-i
îndrumăm să-L iubească etc.
Trebuie să ne amintim întotdeauna că nu-i putem fi martori lui Isus prin puterea şi
capacitatea noastră. Avem nevoie de ajutorul Duhului Sfânt. Ioan 15:18 ne spune că El e
„Martorul” şi că noi putem mărturisi eficient doar lăsându-L să lucreze în vieţile noastre. În
Fapte 1:8, ucenicilor li s-a spus că ei trebuiau să aştepte puterea Duhului să vină asupra lor dacă
voiau să poată fi martori eficienţi, iar acest lucru este încă valabil pentru biserica de azi.
Evanghelizarea nu este o activitate specializată pe care biserica s-o îndeplinească doar
ocazional, ci ar trebui să se vadă în tot ceea ce spunem şi facem noi. Adevărul este că fiecare
biserică mărturiseşte întotdeauna despre Isus; din nefericire, multe din lucrurile pe care le
spunem şi facem noi îi aduc puţină cinste şi îi îndepărtează pe oameni de El.
Unii credincioşi sunt surprinşi să descopere că Biblia conţine puţine apeluri la mărturisire
după Matei 28:18-20. Aceasta deoarece evanghelizarea fost în mare parte însuşită de biserica
primară şi a funcţionat fără tehnici, programe sau motivaţii speciale.

41
 Cartea Faptelor arată că biserică a evanghelizat tot timpul. Spre deosebire de azi,
evanghelizarea făcută de biserica primară nu a fost impusă, şovăitoare, cu jumătate de inimă,
ocazională şi neeficientă, ci a fost automată, spontană, continuă şi contagioasă.
Dumnezeu este preocupat de mântuirea individuală şi de ucenicizare, dar este preocupat şi
de construirea bisericii sale. El vrea ca noi să devenim o nouă societate, o comunitate vie, care
să facă manifestă slava în şi spre lume.
Scopul iniţial al lui Dumnezeu, şi ţinta sa supremă, este ca cei pe care i-a creat după
asemănarea Sa să devină o comunitate plină de dragoste divină. Aceasta înseamnă că, ori de
câte ori oamenii se predau lui Hristos, ei ar trebui de asemenea să se dedice trupului Său,
bisericii. După cum am observat, aceasta face parte din semnificaţia botezului.
În Fapte 2:40-47, când Petru a spus mulţimilor ce să facă, şi ei l-au ascultat, noii convertiţi
şi-au exprimat dedicarea faţă de Hristos trăind în trupul Său.
Am văzut că vestea bună face parte din revelaţia lui Dumnezeu despre sine. În consecinţă,
prin evanghelizare, biserica Îl revelează pe Dumnezeu lumii. Ştim că acest proces de revelare ar
trebui să includă o proclamare activă.

PROCLAMAREA

Fapte 2:11 arată că biserica a început printr-o atmosferă de închinare; în timp ce Fapte
2:14-40 arată că ea a trecut la propovăduire pentru a răspândi vestea bună. Duhul a coborât;
ucenicii s-au închinat; dar oamenii au fost „străpunşi în inimă” doar când au auzit Cuvântul
proclamat prin puterea Duhului.
La fel este în Fapte 3. Găsim scris că un om a fost vindecat prin puterea Duhului, l-a
lăudat pe Dumnezeu, dar Fapte 4:4 arată că proclamarea Cuvântului a fost cea care i-a
determinat pe oameni să creadă.
Biblia arată că biserica primară a profitat de orice ocazie pentru a proclama Cuvântul lui
Dumnezeu; vedem aceasta, de exemplu, în Fapte 4:8-12; 8:4 şi 19:8-20, care prezintă un
exemplu remarcabil al devoţiunii lui Pavel faţă de Cuvânt, şi al modului în care Dumnezeu a
onorat dedicarea sa.
Am văzut că fiecare aspect al proclamării bisericii trebuie să fie înrădăcinată în Cuvântul
lui Dumnezeu, în Scriptură şi-n Hristos, dar că noi trebuie să comunicăm mesajul regelui celor
pierduţi în cuvinte şi imagini care sunt relevante pentru ei.
Cartea Fapte foloseşte cel puţin 15 termeni greceşti diferiţi pentru a descrie diversitatea
modurilor în care biserica primară a proclamat Cuvântul lui Dumnezeu.
De exemplu, biserica primară:
• EVANGELIZO, „a evanghelizat”– Fapte 8:4
• SUNCHEO, „a făcut de ruşine” – Fapte 9:22
• ANANGELLO, „a anunţat”– Fapte 20:20
• PARAKALEO, „a îndemnat” – Fapte 2:40
• EKTITHEMI, „a explicat”– Fapte 28:23
• KERUSSO, „a vestit”– Fapte 10:37
• PEITHO, „a convins”– Fapte 13:43
• KATANGELLO, „a predicat”– Fapte 17:13
• SUMBIBAZO, „a dovedit”– Fapte 9:22
• DIAPHERO, „s-a răspândit”– Fapte 13:49
• DIALEGOMAI, „a susţinut raţional”– Fapte 17:2

42
 • LALEO, „a vorbit”– Fapte 13:42
• PARRHESIAZOMAI, „a vorbit cu îndrăzneală”– Fapte 9:27-29
• DIADASKO, „a învăţat”– Fapte 18:11
• DIAMARTUROMAI, „a mărturisit”– Fapte 8:25
Acest vocabular grecesc bogat arată că biserica a proclamat vestea bună în tot felul de
moduri. Până la un anumit punct, nu a contat cum au proclamat Evanghelia, atâta timp cât
transmiteau vestea bună săracilor.
Bisericile locale trebuie să regăsească acest dinamism, varietatea şi creativitatea
proclamării Evangheliei ca să poată comunica eficient şi relevant cu cei pierduţi în comunitatea
lor locală.
Evident, aceasta ar trebui să includă proclamarea într-un cadru formal ca propovăduire
evanghelistică, servicii speciale, cu oameni invitaţi din afară, întâlniri în case, dar ar trebui de
asemenea să includă proclamarea informală, precum evanghelizarea de stradă, vizita din casă în
casă, dezbateri, întrebări etc.
Elementul cel mai important, totuşi, în proclamarea oricărei biserici e mărturia personală a
credincioşilor obişnuiţi care să sporovăiască din Evanghelie peste gardul grădinii şi pe scara
blocului. Întâlnirile de evanghelizare ale unei biserici vor ajunge să se adreseze celor convertiţi,
dacă membrii ei se vor implica, mergând la cei pierduţi, fiind prieteni cu cei îndureraţi, vorbind
despre Isus, demonstrând vestea bună şi fiind plini de viaţă din Dumnezeu.
Ştim că Isus a trăit printre oamenii obişnuiţi apăsaţi de probleme, într-un mod care a arătat
că Dumnezeu îi accepta şi îi iubea. Lucrarea Sa de vindecare a demonstrat dragostea divină pe
care a sugerat-o trăirea Sa printre ei.
Isus a umblat printre PTOCHOS pentru a proclama şi a demonstra Evanghelia. El n-a venit
din cer cu toată slava şi aclamarea publică la care, ca Dumnezeu, avea dreptul, ci s-a
identificat cu omenirea trăind ca un om obişnuit şi fiind supus aceloraşi presiuni ca oricare altul.
În Isus, Evanghelia era trăită în mod practic. Vestea bună fost aplicată până în detaliile
obişnuite ale unei existenţe umane pline de tensiune.
Isus a trăit într-un mod în care se regăseau şi săracii, şi întotdeauna El le-a stat la
dispoziţie. A devenit chiar prieten, fără însă a-i trata de sus, cu cei care erau respinşi de
societatea vremii lor.
Aceasta înseamnă că azi, evanghelizarea unei bisericii locale nu poate fi scoasă din
contextul „trăirii Evangheliei printre cei în necaz” fără să se producă şi o anumită distorsionare
a mesajului.
Mai degrabă, evanghelizarea făcută de biserica locală ar trebui aşezată în contextul unui
mod de viaţă organizat, care să faciliteze proclamarea Evangheliei prin asigurarea că întreaga
viaţă a bisericii este concentrată asupra celor în suferinţă, că e relevantă pentru nevoile lor, şi că
le e accesibilă.

PREOCUPĂRI PRACTICE

Dacă o biserică locală vrea să facă o evanghelizare biblică eficientă, trebuie ca ea să se

adreseze unei serii de chestiuni practice. Deşi ne putem călăuzi după principii scripturale
generale, avem nevoie de o călăuzire specială de la Duhul pentru cea mai bună acţiune în
anumite situaţii concrete.

43
1. Mobilizare
În evanghelizare, ca în fiecare aspect al vieţii bisericii, prin ungerea divină a
conducătorilor, toţi membrii sunt echipaţi şi trimişi să facă lucrarea lui Isus Hristos.
Întreaga biserică de pe pământ este trupul lui Hristos pe pământ, ceea ce înseamnă că voia
şi lucrarea Sa trebuie făcute prin trupul Său. Dacă membrii unei biserici locale nu sunt toţi
mobilizaţi şi trimişi în evanghelizare personală, cei pierduţi nu vor fi atinşi niciodată în acea
localitate.
O mobilizare de masă cere deseori o transformare radicală – mai ales în bisericile care
cred că preotul trebuie să facă totul. Experienţa arată, totuşi, că credincioşii pot fi mobilizaţi
prin rugăciune, învăţătură, încurajare şi exemplu.
Dar aceasta nu se poate întâmpla până ce liderii nu deleagă pe alţii, şi fac aceasta doar
când recunosc că chemarea lor de bază şi responsabilitatea lor e să-şi echipeze membri pentru
munca de slujire.
O mobilizare în masă în evanghelizare cere planificare şi încurajare. Membrilor trebuie să
li se încredinţeze slujbe concrete, care să ţintească spre un anume scop. Ei au nevoie de instruire
şi supraveghere, de evaluare şi încurajare, şi apoi trebuie să li se încredinţeze responsabilităţi şi
mai mari.
Trebuie să existe planificare şi parteneriat. Aceasta înseamnă să pui Efeseni 4:11-12 în
practică.

2. Clădiri
Fiecare biserică trebuie să se întâlnească undeva. Poate într-o casă, o sală închiriată sau o
clădire care a fost loc de închinare de mult timp. Dacă o biserică locală vrea să ajungă la cei
pierduţi mai degrabă decât la cei mântuiţi, trebuie să chibzuiască bine unde ar trebui să-şi ţină
întâlnirile de evanghelizare.
Unele clădiri de biserică tradiţionale nu mai sunt accesibile marelui public. Dacă cei
pierduţi nu pot ajunge la o clădire cu uşurinţă sau dacă nu ştiu unde se află aceasta, nu vor veni
la biserică. Dacă la o clădire se poate ajunge doar dacă ai maşină, cei în vârstă şi cei săraci vor
fi excluşi. Mulţi oameni necreştini din Europa de Vest asociază „biserica” cu un anumit tip de
clădire, dar noile biserici de obicei trebuie să se întâlnească în şcoli, săli de primărie, camere de
hotel şi aşa mai departe.
Acestea nu trebuie să arate precum clădirile unei secte ciudate, ci să arate, prin inscripţiile
sau firmele luminoase, că reprezintă un grup creştin de bună credinţă
Pe cât posibil, clădirile pe care le folosim ar trebui să fie bine încălzite iarna şi bine
aerisite vara; ar trebui să fie bine luminate, cu locuri confortabile. Necreştinilor le place să
meargă undeva unde-i frumos, deci ar trebui să facem clădirea pe care o folosim cât mai
atractivă.
Unele biserici folosesc retroproiectoare de pe care oamenii din spate sau cei mai în vârstă
nu pot să citească, sau de pe care nu poate citi nimeni într-o zi cu mult soare! În alte biserici se
folosesc aşa de multe cărţi şi pliante încât cei care sunt pentru prima dată nu ştiu niciodată la ce
pagină ar trebui să caute. Acest fel de detalii sunt importante: dacă vrem cu adevărat să ajungem
la cei pierduţi vom încerca să vedem cum părem oamenilor din localitate, şi să facem paşi spre
rectificarea oricărei probleme.

44
3. Întâlniri evanghelistice
O biserică trebuie să aibă grijă de toate detaliile în timpul întâlnirilor lor, în special în
timpul întâlnirilor care se concentrează asupra celor pierduţi. Trebuie să pregătim temeinic
fiecare aspect, cerând Duhului să ne inspire dinainte.
E nevoie să ne rugăm dinainte pentru călăuzirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Rugăciunea din ultimul moment nu va însemna mare lucru. Desigur, ar trebui să fim
întotdeauna gata să ne modificăm planurile în ultimul moment dacă e clar că Dumnezeu are
altceva de spus sau de făcut prin noi.
Ar trebui să-i primim bine pe vizitatori şi să-i facem imediat să se simtă în largul lor, fără
să-i ignorăm sau să-i sufocăm cu atenţia noastră. De mare ajutor este să le dăm o broşură din
care să înţeleagă ce se întâmplă şi să aibă o idee despre biserică. Dacă vrem cu adevărat să-i
atingem, îi vom contacta din nou săptămâna care urmează.
Nici o întâlnire nu ar trebui să înceapă târziu, să conţină prea multe lucruri sau să dureze
prea mult. În multe biserici există o tendinţă ca predica şi închinarea să ţină prea mult, şi astfel
să-i plictisească pe necreştini.
E mult mai bine să ai o întâlnire de calitate, timp de o oră, care să-i facă pe oameni să-şi
dorească mai mult, decât o întâlnire de două ore cu un program „liber – pentru - toţi”, despre
care oamenii să spună că a fost obositoare şi tărăgănată.
Stilul întâlnirii ar trebui să se potrivească locului de adunare, să fie relevant din punct de
vedere cultural pentru oamenii care vin la întâlniri şi de asemenea să se adreseze unor categorii
largi
Multe slujbe conţin prea mult jargon şi multe fraze care nu pot fi înţelese, sau pur şi
simplu li se par stupide necreştinilor. Trebuie mereu să ne asigurăm că limbajul este simplu,
clar, accesibil şi inteligibil pentru noii veniţi.
Muzica de la o întâlnire trebuie să reflecte structura etnică şi culturală a congregaţiei, dar
ar trebui să existe loc şi pentru muzica „bisericească”, deoarece necreştinii se simt mai
confortabil dacă există şi unele imnuri pe care ei le ştiu din copilărie.
Indiferent de stilul folosit, trebuie să le explicăm în permanenţă noilor veniţi care este
specificul nostru. De pildă, ridicarea mâinilor, rugăciunea în limbi şi strigătul „Aleluia” le pot
părea ciudate unora. Totuşi, o simplă, scurtă explicaţie poate dărâma barierele.
Trebuie să încercăm să creăm o atmosferă relaxantă în întâlnirile noastre, asigurându-ne
că totul este bine structurat. Tot ceea ce face parte din întâlnire – rugăciunile, pliantele,
cântările, mărturisirile, citirea etc. trebuie făcute cât mai bine, fără însă a ajunge la o obsesie
perfecţionistă.
Predicile de evanghelizare ar trebui să fie clare, relevante, simple şi nu foarte lungi. Ar
trebui să învăţăm de la Isus. El a făcut referiri la flori şi a vorbit despre lucruri care erau
relevante pentru oamenii dintr-o societate agrară. E nevoie să fim la fel de relevanţi pentru era
şi cultura noastră.
Desigur, prezenţa lui Dumnezeu este lucrul cel mai important pe care-l putem avea la o
întâlnire. Se poate ca un credincios să intre într-o încăpere rece, dezolantă, prost echipată şi să
fie atins de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta nu e din cauză că aceste lucruri nu contează, ci pur
şi simplu pentru că s-ar putea să avem covoare frumoase, echipament superb şi să fim fără
puterea lui Dumnezeu.

45
4. Relaţii evanghelistice
Viaţa de ansamblu a unei biserici este la fel de importantă în revelarea Evangheliei ca şi
o predică captivantă sau ca o mare vindecare. Bisericile locale pot începe să construiască relaţii
de evanghelizare atractive furnizând o varietate de activităţi care să-şi ajute membrii să intre
în contact unii cu alţii şi cu necredincioşii, în afara serviciilor principale.
Indiferent de mărimea congregaţiei sale, o biserică ar trebui să ofere o serie de ocazii care
să-i ajute pe oameni să construiască relaţii. De pildă, grupele de casă de la mijlocul săptămânii
sunt deseori neatractive pentru bărbaţi: ar trebui să recunoaştem că femeile tind să se simtă
confortabil în case, dar că cei mai mulţi bărbaţi nemântuiţi preferă sala unui restaurant, sau o
cameră de hotel, sau o întâlnire sportivă.
Fiecare biserică are nevoie de o gamă largă de mici grupuri, activităţi cu un scop precis,
activităţi sportive, grupuri cu interese speciale, şi alte ocazii diverse care să poată crea
posibilitatea unor interacţiuni în care să se regăsească toţi. Desigur, şi pentru organizarea lor
este nevoie de gândire creativă, de încurajare constantă şi de o plănuire minuţioasă.
Trebuie să ţinem minte că o biserică arată pasiunea lui Dumnezeu pentru oameni prin
relaţiile din interiorul ei. Biserica înseamnă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi relaţiile
bisericeşti bune arată celor pierduţi înfăptuirile practice ale crucii, cum ar fi iertarea şi
împăcarea.
Fiinţele umane sunt extraordinare. Ele sunt imprevizibile, gâlcevitoare şi imperfecte, dar
ele sunt de asemenea amuzante, iubitoare şi preţioase într-un mod unic. Ele sunt înzestrate cu
potenţial divin – fiecare din ele contează mai mult decât un proiect, decât orice clădire, orice
întâlnire. Trebuie să-i iubim fără nici o precondiţie.
Sigur că ei ne pot răni sau trăda, la fel cum noi îi putem afecta şi dezamăgi. Dar, dacă-i
lăsăm, ei ne vor binecuvânta, vor construi biserica şi vor merge la cei pierduţi. Dacă Isus a
murit cu adevărat pentru ei, trebuie să merite orice sacrificiu pe care-l putem face – ba chiar mai
mult.
Trăim într-o societate care îi devalorizează pe oamenii în mod continuu, care ne izolează
social şi ne face să ne pierdem omenia. Adesea ne face să ne simţim nesemnificativi,
neimportanţi, irelevanţi. Toţi ne simţim mult mai bine când suntem trataţi cu respect şi cu
importanţă. Calitatea relaţiilor noastre bisericeşti ar trebui – în această societate rănită – să
acţioneze ca un magnet puternic care să-i atragă pe cei răniţi înapoi spre dragostea tămăduitoare
a lui Dumnezeu.

5. Încurajarea
Bisericile care reuşesc să ajungă la cei pierduţi sunt de obicei un mediu dominat de
încurajare. Aceasta n-ar trebui să ne mire, pentru că încurajarea este esenţa Duhului Sfânt. De
fapt, cuvântul grecesc pentru încurajare, PARAKLESIS, este o formă a cuvântului pe care Isus îl
foloseşte în Ioan 16:7 pentru a-L prezenta pe Duhul Sfânt ca ajutor, mângâietor şi încurajator.

46
 Încurajarea însemnă să stai alături de oameni exact în acelaşi mod ca Isus – şi cum ar face
Duhul. Înseamnă o sfătuire persistentă, dar blândă asupra oamenilor în viaţa lor cu Dumnezeu.
Fapte 4:37 arată cum lui Iosif din Cipru i s-a dat „porecla” Barnaba pentru că el era un
astfel de încurajator. Fapte 11:24 îl descrie pe Barnaba ca „plin de Duh Sfânt” şi Fapte 9:26-28;
11:19-26; 12:25-15:3 arată cum el a mers alături de oameni să-i încurajeze, să-i înveţe şi să-i
trimită în evanghelizare.

Dacă o biserică locală pretinde că e umplută de Duhul, de PARAKLETOS, atunci înseamnă

că ea ar trebui să fie caracterizată de PARAKLESIS. Şi dacă o biserică îi dă lui PARAKLETOS un
loc şi o onoare specială, atunci încurajarea ar trebui să fie trăsătura sa dominantă. Aceasta
înseamnă că, dacă ne pasă de oameni aşa cum îi pasă Duhului, atunci îi vom susţine, îi vom
ajuta în formarea lor şi vom face tot ce putem să ajungem la ei, să-i întâmpinăm, să-i instruim şi
să-i trimitem în evanghelizare personală.
Unii conducători par să creadă că biserica lor ar evangheliza mai eficient dacă membrii ar
fi mai dedicaţi. Ei văd problema în termenii lipsei de dedicare. Ei întotdeauna le spun oamenilor
lor că nu se roagă destul, că nu mărturisesc destul, că nu dau destul etc. Totuşi Dumnezeul
nostru e caracterizat de har şi nu de condamnare.
Nu trebuie să-i conducem pe oameni prea repede sau prea dur, ca să nu aibă resentimente.
Mai degrabă, trebuie să-i lăsăm să meargă în ritmul lor: trebuie să fim răbdători şi să lucrăm
încet dar persistent. Trebuie să recunoaştem răbdarea lui Dumnezeu cu noi, şi cât de mult a
răbdat el căile şi ideile noastre ciudate, cât de mult ne-a tolerat greşelile şi obiceiurile rele. N-ar
trebui să ne aşteptăm ca oamenii să se schimbe mai repede ca noi!
Mai curând, ar trebui să ţinem adevărul evanghelic din Ioan 17:21 şi să-i cerem lui
Dumnezeu să ne umple cu iubirea Sa, cu răbdarea şi persistenţa Sa, pentru că, în cele din urmă,
e calitatea relaţiei noastre – adâncimea iubirii noastre unul faţă de altul – cea care va convinge
KOSMOS-ul de adevărul despre Isus.

47
 Lecţia 8: Ucenicizarea
Marea Trimitere din Matei 28:18-20 este deseori citată pentru a justifica tot felul de
activităţi evanghelistice diferite, şi totuşi aceasta nu a fost o poruncă divină de a predica mesaje
„din Biblie” şi de a face repede convertiţi, ci a fost o însărcinare de a face ucenici dedicaţi.
Am văzut că mesajul evanghelic al lui Isus s-a concentrat asupra Împărăţiei, a conducerii
personale a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, în proclamarea Sa, chemarea la ucenicie n-a
venit după chemarea la Hristos.
Mai degrabă, chemarea la Hristos a fost ea însăşi o chemare la ucenicie – a fost un
„Urmează-mă” şi nu un separat „Urmăreşte-mă”.
Aceasta arată că ucenicizarea este o parte esenţială a evanghelizării biblice şi nu ceva
facultativ care ar putea eventual urma după aceea..
NT conţine câteva pasaje ca 1 Corinteni 1:1-2 şi Evrei 5:12-14 – care sunt pentru ucenicii
rămaşi încă la faza de „copii în Hristos”. Aceasta sugerează că evanghelizarea care nu include o
ucenicizare profundă nu este în fond un fenomen modern, ci exista şi pe vremea aceea.
Isus a fost deseori deranjat de încetineala cu care ucenicii înţelegeau mesajul Său, iuţeala
în a se certa şi slăbiciunea lor în credinţă. Cu toate acestea, El şi-a făcut un scop din a-i ajuta să
se dezvolte ca ucenici, învăţându-i să discearnă şi să se încreadă în conducerea personală a lui
Dumnezeu.
NT consemnează hotărârea apostolului Pavel de a construi biserici care să reziste la
atacuri şi împotriviri. Pasaje ca, de exemplu, Fapte 20:20,31, Coloseni 1:28-29 şi 1 Tesaloniceni
2:7-12 demonstrează că ucenicizarea era o parte fundamentală a lucrării sale evanghelistice. De
fapt, putem spune practic că, pentru Pavel, evanghelizarea nu s-a terminat până ce pregătea deja
Efeseni 4:12-13.

PRIMII PAŞI
O nouă relaţie începe ori de câte ori o persoană începe să creadă în Isus. Dorinţa sinceră a
fiecărui nou-născut creştin ar trebui să fie să-L lase pe Isus să fie conducătorul fiecărei părţi a
vieţii lor. Dacă ei au auzit vestea că El este Regele ideal de care fiecare are nevoie, ar trebui să
înceapă să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu regulat pentru a înţelege principiile după care să-şi
trăiască vieţile.
Din fericire, fiecare nou convertit a auzit de asemenea mesajul că mântuirea este un dar al
lui Dumnezeu şi că păcătoşii nu pot face nimic pentru a se salva pe ei înşişi. O dată ce
convertiţii înţeleg aceasta, ei ar trebui să înceteze să-şi mai găsească scuze pentru păcatele şi
lipsurile lor pentru a începe să-şi dea seama că noua lor relaţie cu Mântuitorul este bazată pe
harul arătat de Isus unor oameni care niciodată nu pot câştiga sau merita favorul Său.
Dacă ei au auzit Evanghelia deplină, noii creştini ar trebui să înceapă să dezvolte o relaţie
personală cu noul lor Prieten, care a fost ispitit în toate modurile pentru ca ei să nu mai
trebuiască să cedeze păcatului. Ucenicii care hrănesc această prietenie descoperă că Isus le
înţelege experienţele pentru că El însuşi a trecut, în principiu, prin toate aceste lucruri.

48
 Dacă mesagerii au proclamat cu adevărat mesajul regelui – fără omiterea alterarea sau
adăugarea vreunui lucru – noii convertiţi ar trebui să înceapă să se închine adevăratului
Dumnezeu; nu unuia din imaginaţia lor, ci Dumnezeului care e adevărul, sursa vieţii şi a
dragostei.
Din nefericire, mulţi creştini care sunt copii în credinţă nu sunt ajutaţi aşa cum ar trebui să
fie, şi aud o Evanghelie incompletă. Dumnezeu îi iubeşte pe aceşti oameni împovăraţi şi caută
să-i aducă spre plinătatea veştii bune.
Între timp, El aşteaptă ca noi să-i conducem pe oameni în lumina deplină a împărăţiei Sale
şi în deplina libertate care aparţine de drept tuturor fiilor şi fiicelor Sale. El ne aşteaptă să facem
ucenici adevăraţi

1. Ascultare faţă de Evanghelie

Am văzut că Dumnezeu le cere ucenicilor să-i accepte conducerea şi să se dedice trăirii în
ascultare de Evanghelie: acesta e primul pas, cel esenţial, al uceniciei.
Supunerea faţă de Evangheliei nu e o supunere legalistă faţă de un set de reguli, e o
supunere disciplinată, personală, împuternicită, de fiecare moment, faţă de însuşi Tatăl. A trăi
prin harul Tatălui înseamnă a trăi în voia Sa. Supunerea noastră faţă de Evanghelie este cea care
ne ţine aproape de El – şi de puterea Sa, de protecţia Sa şi purtarea Sa de grijă.
Aceasta înseamnă că supunerea faţă de Evanghelie aduce eliberare şi nu restricţii – pentru
că ne ţine în contact cu voia Tatălui, care înseamnă libertatea, întregirea şi binecuvântarea
noastră.

2. Lepădare de sine
Când începem să ascultăm de Dumnezeu va trebui să încetăm să ne mai justificăm pe noi
înşine. Noii ucenici trebuie să fie încurajaţi să recunoască faţă de Dumnezeu, unii faţă de alţii şi
faţă de ei înşişi, că ei sunt mari păcătoşi şi că singura lor speranţă este să se încreadă total în
Isus ca Mântuitorul lor personal.
Adevăraţii ucenici nu caută să încerce să se justifice pe ei înşişi, sau să caute să-şi
răscumpere păcatele printr-o bună purtare, prin devotament religios sau supunere faţă de
poruncile lui Dumnezeu. Mai degrabă, ei se supun personal lui Dumnezeu în recunoştinţă
pentru darul iertării pe care ei deja l-au experimentat şi nu încearcă să-şi câştige iertarea.

3. Umblare prin Duhul

Un al treilea pas de bază al uceniciei e să învăţăm să umblăm prin Duhul. Noii ucenici
trebuie să fie învăţaţi să-l lase pe Duhul să trăiască cum vrea El prin ei, să-L lase să-i facă
asemenea lui Isus şi să înveţe de la El cum să aplice principiile Cuvântului lui Dumnezeu
fiecărei situaţii cu care au de-a face.
Adevăraţii ucenici nu se zbat prin propria putere să fie buni, pentru că aceasta este o
pierdere de timp. Ei depind mai degrabă în mod conştient de Duhul, pentru ca el să facă ce e
bine prin ei. Ei îi permit să-şi dezvolte roada în viaţa lor şi treptat cresc spre perfecţiune ca
rezultat al încrederii lor.
În 2 Timotei 1:7, apostolul Pavel scoate în evidenţă câteva caracteristici care ar
trebui să înceapă să se dezvolte în fiecare ucenic umplut de Duhul Sfânt.
Ucenicii n-ar trebui să fie timizi. Când Isus a fost prins, ucenicii Săi l-au uitat şi au fugit,
dar o mare schimbare s-a întâmplat la Cinzecime.

49
 Indiferent de cât de mult erau biciuiţi sau întemniţaţi, ei nu s-au oprit niciodată din
proclamarea veşti extraordinare despre Isus.
Mulţi ucenici sunt în mod natural timizi şi rezervaţi: ungerea Duhului nu-i transformă în
extrovertiţi, ea doar îi ajută să treacă peste timiditatea şi jena lor şi să spună prietenilor despre
Isus.
Ucenicii ar trebui să fie umpluţi de puterea Duhului (cuvântul grecesc DUNAMIS, de la
care a derivat „dinamită”). Aceasta nu este o explozie divină care distruge, ci o împuternicire
constantă de-a îl înfrânge şi de a-l îndepărta pe Diavol, de a sta în picioare în faţa ridicolului şi a
persecuţiei, de a înfrânge teama şi a vorbi despre Isus, de a face minunatele lucrări ale lui
Dumnezeu.
Această putere nu-şi are rădăcina într-un entuziasm natural sau tărie de caracter; ea vine
doar de la atotputernicul Duh şi fiecare ucenic nou are nevoie să fie ajutat să primească puterea
Sa.
Ucenicii ar trebui să fie dominaţi de dragostea Duhului. Când el vine asupra lor, ei ar
trebui să înceapă să-l iubească pe Dumnezeu cum nu l-au mai iubit niciodată înainte. Ar trebui
să vadă că inimile li se lărgesc faţă de alţi creştini chiar faţă de cei cu temperament diferit şi
care vin din locuri cu tradiţii neobişnuite şi faţă de oameni în suferinţă din lume.
Din nou, aceasta nu e dragoste omenească obişnuită, e dragostea personală a lui
Dumnezeu care e turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt. E felul de dragoste care continuă să
iubească indiferent de răspunsul sau reacţia descurajatoare.
Şi ucenicii ar trebui să fie caracterizaţi de autocontrolul Duhului sau autodisciplina.
Aceasta e semnul distinctiv al duhului umil care permite ucenicilor să se renege pe ei înşişi în
slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Pavel a manifestat aceste calităţi ale uceniciei în lucrarea sa evanghelistică şi în multele
lui suferinţe pentru Evanghelie şi le-a atribuit lucrării Duhului Sfânt în viaţa Sa.

4. O viaţă de închinare
Ultimul pas de bază este să înveţi să te închini. Noii ucenici trebuie să fie învăţaţi să-şi
exprime iubirea faţă de Dumnezeu. Ei fac aceasta nu numai cântându-i laude, ci şi prin
dezvoltarea talentelor lor şi îndeplinindu-şi sarcinile zilnice cât mai bine posibil, oferindu-se ca
o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.
Toţi ucenicii trebuie să înveţe cum să aibă un loc al lor când să se poată închina lui
Dumnezeu mai intim, pentru a primi susţinere şi lumină de la El şi pentru a putea străluci în
lume ca lumina şi iubirea Sa.
De fapt, putem spune că ucenicii sunt asemănători cu luna, care e moartă prin ea însăşi,
dar străluceşte în întuneric cu lumina reflectată de soare. Luna e eclipsată când pământul vine
între lună şi soare şi există întuneric spiritual în ucenici când lumea intervine între ei şi
Dumnezeu.
Soarele este eclipsat când luna ajunge între soare şi pământ şi există un întuneric spiritual
similar pe pământ când ucenicii împiedică trecere de lumină care vine de la Isus spre lume şi
atrag atenţia asupra lor în loc să reflecte slava Sa.

50
 UCENICIA ÎNSEAMNĂ SACRIFICIU
Chemarea la ucenicie nu este ceva ce Dumnezeu face doar la începutul vieţii de creştin,
pentru că El îşi cheamă mereu toţi ucenicii Săi la o ucenicie mai hotărâtă şi aceasta implică
întotdeauna sacrificiu. Pasaje ca Luca 9:23 arată că nu poate exista niciodată o eficienţă creştină
reală fără un element real al uceniciei jertfitoare.
Aşa că Dumnezeu îşi cheamă noii supuşi ai împărăţiei Sale să-şi sacrifice propria lor
voinţă mândră şi să înveţe să asculte şi să se supună aşa încât Isus să-şi poată exercita
autoritatea Sa cerească prin ei. El porunceşte supuşilor săi să asculte:
• De poruncile din Cuvântul Său astfel încât ei să poată trăi în KOSMOS prin autoritatea
Cuvântului Său.
• Îndemnurile Duhului Său astfel încât ei să poată să domnească asupra răului şi a bolii
în puterea Duhului Său.
• Unii de alţii în biserica Sa astfel încât ei să poată sluji cu autoritatea Sa în biserică.
• De structurile sociale astfel încât ei să poată să-i stabilească Împărăţia pe pământ.

Dumnezeu îşi cheamă noii slujitori să-şi sacrifice încrederea în forţele proprii, pentru a
învăţa să depindă şi să accepte ajutor, astfel încât Isus să poată sluji mai eficient prin ei. El le
spune slujitorilor Săi să depindă de:
• Promisiunea Cuvântului Său astfel încât ei să poată să slujească în lume conform
standardelor pe care le cere Cuvântul Său.
• Conducerea Duhului astfel încât ei să poată sluji celor în suferinţă în puterea
Duhului

Şi Dumnezeu cheamă pe fii şi fiicele Sale să sacrifice egoismul lor, pentru a învăţa să se
închine şi să accepte viaţa eternă a lui Dumnezeu. El tânjeşte ca toţi copiii Săi să primească:
• Pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu care se descoperă prin Cuvânt astfel încât ei să poată să
proclame adevărul Său etern lumii
• Ungerea Duhului astfel încât ei să poată străluci cu lumina Sa veşnică în locurile
întunecate ale lumii.
• Dragostea Sa unul prin altul în biserică astfel încât să se poată bucura de dragostea Sa
divină unii cu alţii în biserică.
• Lumina cu privire la natura vieţii din creaţia Sa astfel încât lor să le pese, cu dragostea
Sa, de fiecare aspect al creaţiei.

Toţi noii creştini au nevoie de încurajare şi învăţătură pentru a pricepe întreaga bogăţie şi
adâncime a uceniciei.
Multe biserici pun accentul pe unele din aceste elemente, dar trebuie ca noi să-i ajutăm pe
oameni să le cuprindă şi să îmbrăţişeze pe toate.

51
UNIŢI ÎN BISERICĂ

Ori de câte ori un nou credincios vine la Isus şi începe să se încreadă în El, începe să se
dezvolte o relaţie nouă, nu numai cu Dumnezeu, ci de asemenea cu toţi ceilalţi creştini din
biserica universală.
Efeseni 2:15-16 arată că moartea lui Isus i-a unit pe evrei şi pe cei dintre neamuri, făcând
din cele două grupuri unul singur, şi că marele scop al crucii a fost să creeze o Persoană nouă,
unică, prin şi în vederea împăcării. Aceasta înseamnă că fiecare ucenic are o relaţie personală cu
Dumnezeu şi e unit, din punct de vedere organic, cu toţi ceilalţi credincioşi din biserica
universală.
Găsim mai multe lucruri despre natura colectivă a bisericii studiind pasaje ca 1 Petru 2:9;
1 Corinteni 1:2; 3:9-17; 2 Corinteni 11:2; şi Efeseni 1:23.
Aceste pasaje arată că ucenici sunt cei care au fost aleşi cu grijă dintre toţi ceilalţi oameni
pentru a fi mireasa preaiubită a Fiului lui Dumnezeu. El ne-a ales într-adevăr, iar Cuvântul Său
nu poate fi călcat. Dragostea Sa nu piere niciodată, iar noi, mireasa aleasă, vom împărtăşi
moştenirea tuturor lucrurilor a Fiului.
Iniţial, pasajul din 1 Petru 2:9 a fost pentru ucenicii care înfruntau persecuţie, pentru
oamenii care erau puşi în situaţia de a-L servi pe Isus dându-şi vieţile.
Aşa că Petru i-a numit o preoţie împărătească, pentru a arăta că ei îl slujeau pe
Rege, slujind, cu preţul a multe sacrificii pe oamenii regelui. Ei, templu sfânt al lui
Dumnezeu, erau plini de mireasma jertfelor preoţeşti de laudă, rugăciune şi recunoştinţă.
În ţările care încă mai păstrează monarhia, se consideră a fi un mare privilegiu să slujeşti
familia regală, să lucrezi la palatul regal. Prin urmare, ar trebui să fie o onoare nemăsurată
servirea Regelui regilor-chiar dacă ea implică martirajul, şi de aceea trebuie şi să comunicăm
acest înalt sentiment al onoarei, acest privilegiu, tuturor noilor credincioşi.
Ucenicii formează de asemenea o naţiune sfântă. Aceasta înseamnă că noi am fost puşi
deoparte pentru o viaţă de dedicare şi consacrare. Imaginea favorită a lui Pavel despre biserică,
„trupul” arată că ucenicii au fost re-creaţi în trupul lui Hristos, astfel încât El să poată să-şi
continue trăirea vieţii Sale perfecte pe pământ printre ei.
Şi ucenicii sunt oameni care-i aparţin lui Dumnezeu: noi suntem biserica Sa, cetăţeni ai
cerului Său şi copii ai împărăţiei Sale. Noi suntem supuşi legilor lui Dumnezeu şi direcţionaţi de
Duhul Său. Altfel spus, noi suntem ai Domnului.

Pregătiţi pentru slujire

Am văzut în Efeseni 4:12 că toţi conducătorii bisericilor sunt chemaţi mai întâi să
pregătească întreaga biserică pentru slujire. Cuvântul grecesc folosit aici, DIAKONIA, înseamnă
slujire practică, de servitor, umilă, cum era cea de spălare a picioarelor.
Fiecare ucenic în parte trebuie să-L slujească pe Dumnezeu, pe alţi ucenici şi lumea, dar
conducătorii bisericilor trebuie să se asigure că întreaga biserică este caracterizată de acest fel
de slujire umilă.
Rezumând, putem spune că scopul principal al uceniciei este să-i aducem pe ucenici la
unitate în biserică şi să-i echipăm să slujească împreună în lume. În proclamarea acestei veşti
bune, trebuie să anunţăm o ucenicie deplină care să ne pună în vedere că Dumnezeu vrea ca toţi
ucenicii, întreaga Sa biserică prea iubită:

52
 • Să demonstreze că Isus e Regele Regilor; ascultând de Cuvântul Său, acţionând cu
autoritatea Sa şi încrezându-se în Numele Său.
• Să arate că Isus e Mântuitorul lumii, depinzând de moartea Sa, slujind cu eficienţa Sa şi
bazându-se pe sângele Său.
• Să arate că Isus este idealul uman, călcând pe urmele paşilor Săi, conducând cu
perfecţiunea Sa şi imitându-i exemplul.
• Să dezvăluie că Isus este Dumnezeul adevărat împărtăşindu-i viaţa, strălucind cu
lumina Sa, vorbind cu adevărul Său şi arătând dragostea Sa.

Ucenicia creştină va fi extraordinară – va fi Evanghelia adevărată, adevărată rostire a

veştii bune – când biserica începe să trăiască şi să slujească astfel.
Într-adevăr slava se va vedea în biserică, şi întregul KOSMOS va fi plin de gloria lui
Dumnezeu, aşa cum apele acoperă adâncul mării.

Nimic nu-i atrage pe oameni mai mult spre Dumnezeu, nimic nu

are un impact evanghelistic mai mare, decât faptul că vieţile oamenilor
încep cu adevărat să semene cu viaţa lui Hristos.

53
 Lecţia 9:
Duhul și rugăciunea în evanghelizare
Deşi titlul întreg al celei de-a 5-a cărţi a Noului Testament este „Faptele Apostolilor”, ar fi
probabil mai corect să-i spunem „Faptele Duhului prin apostoli”.
Cartea Faptelor începe cu prezentarea unui grup cam neliniştit, alcătuit din 120 de ucenici
needucaţi care se înghesuie într-o încăpere pentru a se ruga. Apoi, cartea continuă să descrie
modul în care aceşti ucenici au devenit un grup de martori puternici şi care s-au confruntat cu o
opoziţie cruntă şi o persecuţie violentă pentru a stabili o biserică înfloritoare în tot Imperiul
Roman.
Marea putere a lui Dumnezeu poate fi văzută pe fiecare pagină a Faptelor, pe măsură ce
oamenii sunt vindecaţi, eliberaţi, convertiţi, împuterniciţi şi transformaţi în martori credibili ai
lui Hristos cel înviat. În toate acestea, puterea Duhului Sfânt este motivul principal al eficienţei
ucenicilor.
Există peste 50 de referiri la Duhul în Fapte. O citire atentă a acestei cărţi subliniază
legătura vitală între evanghelizarea biblică şi Duhul Sfânt.

DUHUL ŞI MĂRTURIA
Am văzut că mărturisirea e esenţa Duhului Sfânt. Ioan 15:26-27 arată că marile 2 scopuri
ale Duhului sunt:
• Să mărturisească despre Isus
• Să ne ajute să fim martori ai lui Isus
Ioan 16:8-11 dezvăluie chemarea Duhului de a convinge lumea de:
• Păcat
• Neprihănire
• Judecată
Şi Fapte 1:8 promite că ungerea Duhului rezultă în:
• Faptul că ucenicii vor deveni martori puternici
Am stabilit că Duhul întotdeauna aduce o schimbare decisivă. El vrea să ne umple cu
putere, să ne ajute să devenim curaţi, să ne direcţioneze spre a împlini lucrarea lui Isus şi să ne
ajute să trăim în prezenţa Sa şi El vrea să facă toate acestea astfel încât noi să-L putem cunoaşte
pe Isus mai bine şi să-L facem mai bine cunoscut.
Toate aceste lucrări măreţe ale Duhului se leagă de scopul Său primar de a mărturisi. Am
observat, în Luca 4:18, că Isus a spus că El a fost uns de Duhul pentru a-i evangheliza pe cei în
suferinţă. Şi vedem exact acelaşi scop în spatele ungerii în tot restul NT – ori de câte ori
oamenii sunt umpluţi sau unşi cu Duhul Sfânt, începe imediat şi evanghelizarea eficientă.
Putem vedea că nevoia de a evangheliza a fost produsă în biserică de către Duhul. La
Cinzecime, biserica a devenit o biserică mărturisitoare pentru că Duhul, care mărturiseşte
continuu, venise asupra ei. Vedem aceasta în pasaje ca Fapte 4:20.
De fapt, NT arată că ori de câte ori Duhul este prezent în putere, lucrarea evanghelistică a
bisericii decurge natural, spontan şi eficient.
Fapte 5:28 arată că, de la Cinzecime încoace, evanghelizarea a avut loc mereu. Totuşi,
cum am observat, ea a avut loc fără încurajări apostolice sau îndemnuri de „mergeţi şi răspândiţi
Evanghelia”.

54
 Chiar şi Fapte 11 şi 15 care înregistrează discuţiile bisericii primare despre
Evanghelie şi neamuri, nu se referă la Marea Trimitere, ci ele menţionează doar lucrarea
Duhului şi raportează că biserica a fost încurajată să-i recunoască lucrarea.
Aceasta e foarte important şi de asemenea foarte relevant. Bisericile locale nu mai au
nevoie de alte chemări la misiune, de alte îndemnuri de a evangheliza, de alte motivaţii care să
le amintească de Marea Trimitere, de alte învăţături despre strategiile de evanghelizare, ci au
nevoie doar de mai mult Duh de mărturisire. Ungerea Sa va transforma orice biserică într-o
comunitate de mărturisire eficientă.
Nu trebuie să uităm niciodată că este absolut zadarnic să încercăm să ajungem la cei
pierduţi, să răspândim Evanghelia sau să încercăm vreo formă de evanghelizare fără prezenţa,
călăuzirea şi puterea Sa fără margini.

DUHUL ŞI PUTEREA
La prima vedere, s-ar spune că ucenicii care i-au tămăduit pe cei bolnavi, care au scos
demoni, L-au însoţit pe Isus 3 ani şi au văzut dovada fizică a învierii Sale, ar fi suficient
echipaţi pentru a fi martori eficienţi. N-a fost deloc aşa.
Ei aveau experienţă, instruire şi cunoştinţe, dar le lipsea singura calificare acceptabilă –
însăşi puterea lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt. În Luca 24:48-49 şi Fapte 1:4-8, Isus a
promis că ungerea cu Duhul va remedia această deficienţă.
Cei 3000 de oameni care au fost convertiţi la Cinzecime au fost rezultatul puterii Duhului
care curgea prin cei 120 de ucenici. Dar Cinzecimea a fost doar începutul: pe măsură ce trecem
prin Fapte, putem reconstitui traseul pe care a fost răspândită Evanghelia prin puterea Duhului.
Fapte 4:33; 6:8 şi 10:38 ilustrează centralitatea puterii Sale în mărturia bisericii.
Cuvântul grecesc obişnuit pentru putere e DUNAMIS: aceasta se referă la o energie care
schimbă totul. Este puterea supra naturală a lui Dumnezeu prin care au loc miracole, prin care
mărturia devine mai eficientă, şi ucenicii sunt întăriţi pentru a suporta persecuţia şi aversiunea.
Noul Testament arată că puterea DUNAMIS a Duhului are o mare varietate de aplicaţii.

1. Putere pentru a proclama

În V.T., ungerea le dădea profeţilor puterea să primească, să înţeleagă şi să vorbească

gândurile lui Dumnezeu. Prin Duhul, ei ştiau ce voia Dumnezeu ca ei să spună şi ei aveau
DUNAMIS-ul Său pentru a face public mesajul.
În N.T., Duhul Sfânt îi ajuta de asemenea pe toţi credincioşi unşi să vorbească cu o putere
pe care ei nu o aveau în mod obişnuit.. Vedem aceasta în 1 Corinteni 2:4.
Fapte 2:4 arată că atunci când ucenicii cu fost umpluţi cu Duhul Sfânt, Duhul le-a dat „dar
de a vorbi”. Acesta e cuvântul grecesc APOPHTHENGOMAI care e folosit doar aici şi în Fapte
2:14 şi 26:25
APOPHTHENGOMAI înseamnă literal „a vorbi, a rosti” şi duce ideea de-a face o afirmaţie
în public-care poate fi văzut în 2:14 şi 26:25. Aceasta înseamnă că „darul de a vorbi” din Fapte
2:4 a fost împuternicire precisă, dăruită de Duhul, pentru a vorbi poporului.

55
 A fost acel „scoală-te şi umblă” prin care să mărturisească altora despre Isus- şi această
împuternicire de a mărturisi verbal este dată tuturor credincioşilor care sunt umpluţi cu Duhul
Sfânt.

2. Puterea de a face minuni

Oameni ca Moise, Ilie şi Elisei, care au fost unşi cu Duh, şi-au dat seama că Dumnezeu
împuternicea vorbirea lor în public, şi că El de asemenea făcea minuni prin ei.
La fel e şi în N.T. Matei 21:11,46; Marcu 6:4-15; Luca 7:11-17 şi Ioan 7:40 arată că
oamenii au crezut că Isus era un profet tocmai graţie miracolelor pe care le făcea. Ei au
recunoscut că semnele şi minunile însemnau că Dumnezeu era cu Isus într-un mod special, şi ei
au crezut că El este un alt profet uns de Duhul.
Fapte 6:8 arată că această putere era cheia miracolelor făcute de Ştefan. Şi Petru
15:18-19 subliniază că puterea de a face miracole, a unui ucenic, este întotdeauna puterea
Duhului lui Dumnezeu.
E important să ţinem minte că Duhul dă putere pentru minuni esenţiale în contextul
evanghelizării. În N.T., semnele şi minunile sunt date în principal pentru a convinge pe oameni
că mesajul despre Isus este adevărat.
Desigur, Dumnezeu vindecă de asemenea şi pentru că-i pasă de oamenii bolnavi, dar
contextul este în ultimă instanţă unul de evanghelizare - chiar şi când credincioşii sunt
vindecaţi.
În Fapte, minunile au rol cheie în evanghelizare. De exemplu:
• După ce omul olog a fost vindecat, Petru şi Ioan au fost întemniţaţi şi mustraţi, dar
mulţi din cei care au auzit explicaţia lui Petru, în legătură cu minunea, au devenit
creştini (Fapte 3:11-4:4).
• Consecinţa vindecării lui Saul a fost predica sa din Damasc care a dus mai departe la
viitorul său plin de roadă (Fapte 9:17-27).
• Când Enea a fost vindecat, „toţi locuitorii din Lida şi din Sarona, l-au văzut şi sau
întors la Domnul” (Fapte 9:32-35).
• Întreaga cetate din Iope au auzit de învierea Tabitei, „şi mulţi au crezut în Domnul”
(Fapte 9:36-42).

3. Putere în războiul spiritual

Efeseni 6:10-20 şi 1 Petru 5:8 arată că toţi creştini sunt implicaţi într-o luptă cu forţele
întunericului. Poate ne simţim slabi şi nepotriviţi când ne gândim la tot răul şi la toată suferinţa
din lume, sau când ne luptăm cu unele ispite personale obişnuite, sau când încercăm să
răspundem obiecţiilor oamenilor faţă de credinţa noastră. Dar pasaje ca 2 Corinteni 10:4-6
promit că Duhul ne dă toată puterea de care avem nevoie pentru acest fel de luptă spirituală.
Duhul nu ne împuterniceşte doar să proclamăm Evanghelia prin cuvinte şi s-o
demonstrăm prin fapte, el de asemenea ne împuterniceşte să trăim victorios pentru Isus, ne dă
puterea să facem ceea ce ştim că suntem datori să facem, şi vrem sincer să facem, dar totuşi ne
lipseşte puterea.
El ne dă putere să spunem „nu” faţă de tot ceea ce „lumea, carnea şi diavolul” par să ne
ofere, fie vicii evidente cum sunt dependenţele, fie mai puţin evidente ca ambiţia sau dorinţa de
a fi lăudaţi.

56
 De asemenea, El ne dă împuternicirea Sa să fim răbdători cu oamenii, să ne păstrăm
calmul, să stăm fermi sub presiune, să-i iubim pe cei neiubiţi, de fapt să facem toate lucrurile pe
care duşmanul nu doreşte ca noi să le facem.
Problemele obişnuite ale vieţii pot părea a fi copleşitoare, dar Dumnezeu nostru ne dă
Harul Său şi DUNAMIS-ul Său ca să putem înfrânge slăbiciunile şi necazurile.
2 Corinteni 12:9-10 El ne ajută să ne punem problemele pe tapet şi să ne gândim la ele din
punct de vedere biblic.
De fiecare dată când evanghelizăm trebuie să strigăm către Dumnezeu, implorându-L să ne
ajute, să ne întărească, să ne dea putere să vorbim şi să acţionăm într-un mod potrivit, să ne facă
mai tari decât presiunile cărora le facem faţă. Putem fi siguri că puterea Duhului este exact
lucrul de care avem nevoie să ieşim biruitori.
Rugăciunea lui Pavel pentru DUNAMIS, din Efeseni 3:16, ar trebui să fie rugăciunea
noastră constantă, atât pentru noi cât şi pentru cei pe care îi iubim şi-i slujim. Avem nevoie
disperată de împuternicirea Duhului pentru a putea îndepărta tot mai mult zona de frontieră a
răului din societate, pentru a ajunge la cei pierduţi cu vestea bună, şi pentru a stabili împărăţia
lui Dumnezeu în localitatea noastră.

4. Putere pentru perseverenţă

Cei mai mulţi dintre credincioşi cunosc unele din promisiunile lui Dumnezeu. Avem însă
nevoie de puterea Duhului pentru a traduce aceste promisiuni într-o experienţă palpabilă care să
ne umple cu o nădejde fericită în faţa dezamăgirii şi a descurajării. Trebuie să ne rugăm unii
pentru alţii aşa cum ne învaţă Pavel în mijlocirea lui din Romani 15:13.
2 Corinteni 6:3-10 şi Coloseni 1:11 ne ajută să apreciem atitudinea lui Pavel în faţa
împrejurărilor dificile. El ştia că Dumnezeu ne dă răbdare şi har pentru a îndura necazurile.
Trebuie să ţinem minte-şi să învăţăm pe alţii că darul DUNAMIS al lui Dumnezeu, care ne ajută
să răbdăm, este deseori modul în Dumnezeu ne învaţă să depăşim greutăţile şi apatia.
Puterea Duhului este cea care ne întăreşte hotărârea de a persevera când umblarea devine
prea grea. PARAKLETOS este cel care nu îndeamnă să continuăm în timp de nenorocire.

5. Putere pentru mărturie

Când încercăm să înţelegem de ce Duhul ne dă puterea Sa, trebuie să luăm în considerare

versete ca Fapte 4:33. Duhul ne dă putere să proclamăm şi să perseverăm, puterea de a face şi
de a lupta, de a fi martori puternici ai lui Isus cel înviat.
Minunile nu sunt date pentru a ne înfiora şi a ne încuraja pe noi (deşi ele fac aceasta).
Victoria şi speranţa nu ne sunt date să ne facă vieţile mai suportabile (deşi ele o fac), ci ele ne
sunt date în principal pentru a fi o mărturie elocventă şi efectivă pentru cei pierduţi.
Fiecare aspect al Duhului este dăruit pentru a ne împuternici să-L cunoaştem pe Isus mai
bine şi pentru a-L face mai cunoscut celor pierduţi şi răniţi din lume. Testul suprem al
adevăratei puteri spirituale este dacă îi aduce sau nu pe oameni la o cunoştinţă mai adâncă şi la
o înţelegere mai profundă a lui Isus.

57
 Aceasta înseamnă că noi ar trebui să vorbim despre lucrarea Duhului în cuvinte centrate
pe Hristos şi nu în expresii centrate pe om, de parcă puterea lui Dumnezeu ar fi ceva la
dispoziţia noastră ca noi să o putem folosi după plac. Trebuie să arătăm clar că noi suntem la
dispoziţia Lui, şi El ne foloseşte; niciodată nu este viceversa.
În evanghelizare, trebuie să avem grijă să nu vorbim despre duh ca despre un fel de putere
impersonală pe care necredincioşii o pot controla şi struni după plac o dată ce să dedică lui
Hristos.
Puterea lui Dumnezeu nu anulează imediat defectele caracterului nostru şi nu ne face viaţa
mai confortabilă şi mai uşoară. Vieţile noastre sunt o luptă continuă împotriva presiunilor lumii,
ale cărnii şi ale diavolului.
Desigur, este adevărat că Duhul produce schimbări care-ţi taie respiraţia, prin puterea Sa
DUNAMIS. El este cel care ne dă puterea şi capacitatea de a face ceea ce ştim că trebuie să facem.
Această împuternicire din partea lui Hristos prin Duhul este un adevăr glorios pe care ar trebui
să vrem să le experimentăm tot mai mult.
Dar Duhul nu trece peste voinţa noastră liberă, pentru a ne forţa să-L ascultăm sau pentru
a ne face să vorbim. El ne cheamă la un parteneriat voluntar astfel încât să putem să-L
cunoaştem pe Isus mai bine, şi să putem să-L prezentăm mai clar altora. Puterea Duhului este
un dar, însă este dăruită pentru a ne transforma în martori mai buni, în oameni ale căror cuvinte
şi a căror viaţă, al căror comportament şi autoritate spirituală să-i atingă eficient pe cei pierduţi
cu Evanghelia lui Hristos.

DUHUL ŞI ADEVĂRUL
În Ioan 15:26 şi 16:13, Isus ne învaţă despre „Duhul adevărului”. Aceasta arată că Duhul
Sfânt e mai preocupat de adevărul spiritual decât de experienţa spirituală, de adevărul
Cuvântului lui Dumnezeu mai curând decât de senzaţia de încântare pe care o produc faptele lui
Dumnezeu.
Noi accentuăm în mod repetat că Duhul şi Cuvântul merg mână în mână şi nu trebuie să
fie separate. Învăţătura lui Isus despre Duh în Ioan 14:16 arată că Duhul adevărului este cel care
locuieşte în ucenici, poartă mărturia lui Isus şi convinge lume de păcate.
Sigur că „adevărul” din Evanghelia lui Ioan este personal şi nu propoziţional, este
persoana lui Isus şi nu ideile teologice despre El - vedem aceasta în Ioan 1:17; 8:40,45; 14:6;
18:37. „Adevăratul” adevăr aduce viaţă tuturor celor ce-L primesc.
Când evanghelizarea e împuternicită şi direcţionată de Duh, adevărul este absolut esenţial.
Aceasta înseamnă că El se concentrează în special asupra lui Isus ca adevăr, asupra cerinţelor
Sale, a unicităţi, a vieţii, morţii, învierii sale etc.
Mai înseamnă de asemenea şi că fiecare aspect al evanghelizării trebuie să fie adevărat în
întregime, integru. Nu trebuie să fie nici o exagerare, manipulare, ambiguitate, pretenţii false,
mândrie, presiune financiară, motive îndoielnice. Trebuie să existe transparenţă personală, o
adâncă umilinţă, claritate intelectuală, o abordare cinstită a lucrurilor dificile precum suferinţa,
dezbinarea biserici, teoriile ştiinţifice, alte religii etc.
Dacă Duhul adevărului ne călăuzeşte prin tot adevărul ar trebui să proclamăm întregul
adevăr al Evangheliei, puterea sa personală şi integritatea sa intelectuală, minunatele înfăptuiri
ale crucii şi faptele istorice ale crucii şi învierii, chiar dacă pentru alţii sunt mai greu de
acceptat.

58
 DUHUL ŞI CONVERTIREA
Am subliniat importanţa convertirii şi ideea că ea este un proces şi nu un eveniment de
moment. El include regenerare, pocăinţă, credinţă în Isus, iertarea păcatelor, botezul în apă,
primirea Duhului şi stadiul în care acea persoană devine parte vitală a bisericii.
Acest proces poate fi condensat în câteva minute, când toate aceste aspecte au loc aproape
simultane (precum în cazul celor convertiţi la Rusalii).
Alteori poate să se întindă pe parcursul unei vieţi întregi - deşi Dumnezeu nu vrea ca acest
proces să dureze atât de mult.
În Ioan 3, Isus pare să facă o diferenţă între „a vedea” împărăţia în versetul 3 şi „a intra”
în împărăţie în versetul 5! Versetul 3 arată că Dumnezeu dă darul vederii spirituale când oameni
sunt născuţi din nou-când ei sunt regeneraţi de Duhul. Aceasta are loc atunci când destinul
nostru veşnic se schimbă şi noi începem să vedem lucrurile „din perspectiva lui Dumnezeu” şi
să dezvoltăm o dorinţă pentru lucrurile spirituale.
Versetul 5 arată că voia lui Dumnezeu pentru noi este nu numai să vedem Împărăţia ci şi
să „intrăm” adânc în ea: s-o gustăm, să ne bucurăm de ea şi să trăim în ea. Această intrare
creează posibilitatea (dar nu realitatea imediată) de a avea victorie asupra păcatului, putere în
mărturisire, şi creştere în asemănarea cu Isus.
Dacă reuşim sau nu să realizăm aceste lucruri depinde de supunerea noastră şi de continua
trăire în Duhul, dar posibilitatea nu apare fără intrarea în împărăţia lui Dumnezeu.
Regenerarea (a fi născut din nou) este lucrarea Duhului Sfânt în întregime. El este cel care
face regenerarea şi este implicat în mod activ în lucrarea cu lumea şi cu cei necredincioşi. Ioan
16:8 arată că El convinge lumea cu privire la păcat, neprihănire şi judecată; şi Ioan 3:1-8;
Romani 8:1-14 şi 1 Corinteni 2:10-14 arată clar că nu este posibil să devii creştin fără lucrarea
Duhului.
Nimeni nu poate alege să fie regenerat, şi nimeni nu poate ca lucrul acesta să se întâmple
de la sine. Nimeni nu ştie când va avea loc acest lucru, şi unii oamenii sunt inconştienţi sau
confuzi atunci când acest proces începe să se desfăşoare. Ştim doar când s-a întâmplat, pentru
că ne trezim crezând ceea ce nu puteam crede înainte. Toate acestea sunt înfăptuite de Duhul în
modul pe care Isus îl descrie în Ioan 3:8. E lucrarea Sa, nu a noastră.
Am discutat în prima parte despre acest parteneriat cu Duhul în evanghelizare. Ca
vestitori ai regelui, este responsabilitatea noastră de a ajunge la cei pierduţi cu Evanghelia şi de
a-i îndrepta spre Hristos. E responsabilitatea Duhului să creeze viaţă nouă şi să regenereze
necredincioşii.
Noi avem cu adevărat un rol în acest parteneriat. Ca şi Ioan Botezătorul în Luca
1:16 sau Pavel în Fapte 9:35; 11:21; 26:18-20, noi am fost trimişi în lume pentru ca cei pierduţi
să se poată întoarce de la întuneric la lumină şi de la Satan la Dumnezeu.
Dar, ca şi primi creştini, noi nu putem face aceasta fără puterea Duhului. Ar trebui să
răspândim Evanghelia în dependenţă totală de Duhul, căci doar El poate deschide ochii celor
orbi spiritual, poate să deschidă urechile celor surzi spiritual, să încălzească inima celor reci
spiritual, şi să smerească pe cei mândri.
Efeseni 2:1 arată că oamenii rămân morţi la nivel spiritual dacă Duhul nu aduce viaţă, iar
1 Corinteni 2:4-5 arată că, fără o demonstrare clară a Duhului, credinţa celor ce cred stă în
înţelepciune omenească şi nu în puterea lui Dumnezeu.

59
 Acesta este un parteneriat autentic, pentru că Duhul depinde de noi la fel de mult pe cât
depindem noi de El. Noi nu putem converti pe nimeni şi El alege să atragă oamenii la Hristos
prin ucenicii.
Dacă Duhul ar lucra singur la convertire, nouă ne-ar mai rămâne puţine de făcut: doar să
ne rugăm. Dar, pentru că El lucrează prin ucenici, noi trebuie să muncim din greu prin
contribuţia noastră pentru a fi siguri faptele, vorbele şi vieţile noastre sunt relevante, credibile şi
asemănătoare cu cea a lui Hristos.

DUHUL ŞI CĂLĂUZIREA
Cartea Faptelor ne arată cum a fost evanghelizarea bisericii primare ghidată şi direcţionată
de Duhul Sfânt.
Ca vestitori, suntem chemaţi, în principiu, să transmitem Evanghelia mai departe tuturor
oamenilor din jurul nostru. Aceasta înseamnă că cea mai mare parte a călăuziri noastre e pe
deplin naturală.
Când Pavel a ajuns la Tesalonic, Fapte 17:2 ne spune că el a mers direct la sinagogă
„după obiceiul său” şi a petrecut 3 săptămâni discutând cu ei despre Isus din Scripturi. Pavel nu
a avut nevoie de o călăuzire specială din partea Duhului pentru a merge la locul unde ştia că
poate să-i întâlnească pe oamenii care credeau în Dumnezeu.
Şi Fapte 3:1-4:4 descrie cum câteva mii de oamenii au fost convertiţi ca urmare a faptului
că Petru şi Ioan au împărtăşit Evanghelia cu o persoană nevoiaşă în drumul lor spre o întâlnire
de rugăciune care avea loc regulat.
Duhul îi călăuzeşte câteodată pe ucenici într-un mod supranatural-prin viziuni, profeţii şi
daruri spirituale. Vedem aceasta, de exemplu în Fapte 8:26-39; 9:10-19; 10:1-16; 13:2 şi 16:6-
10.
Şi călăuzirea Duhului e deseori colectivă. Deşi Petru şi Pavel au primit călăuzire
personală cu privire la ducerea Evangheliei la Neamuri, ei şi-au supus înţelegerea lor biserici
din Ierusalim. Vedem ceva asemănător în Fapte 13:2; Pavel şi Barnaba fuseseră deja chemaţi de
Duhul la o lucrare, dar ei nu au purces la aceasta până când întreaga biserică din Antiohia n-a
fost călăuzită împreună cu ei.
Isus l-a învăţat pe Petru o lecţie foarte importantă despre călăuzirea evanghelistică când l-
a chemat pentru prima dată să-i fie ucenic. Luca 5:1-11 face legătura dintre pescuirea fără
succes a lui Petru (care se baza pe cunoştinţele lui temeinice despre lac şi pe vasta sa experienţă
în ale pescuitului) şi succesul sau uimitor atunci când a ascultat de călăuzirea lui Isus.
Mulţi oameni lucrează necontenit la evanghelizare după propria lor putere şi experienţă;
dar ca şi Petru ei ar fi mult mai eficienţi ca pescari de oameni dacă ar petrece mai mult timp
ascultându-L pe Dumnezeu, învăţând voia specială a lui Dumnezeu supunându-i-se complet.
Lucrarea Duhului este să ne dezvăluie voia specială a lui Dumnezeu pentru noi şi apoi, în mod
minunat, El ne echipează cu toate lucrurile de care avem nevoie pentru a-I înfăptui voia.

60
ROLUL RUGĂCIUNII ÎN EVANGHELIZARE

Ştim că suntem chemaţi să depindem în totalitate, în mod conştient, de Dumnezeu, în

fiecare aspect al vieţii noastre. Ori de câte ori nu depindem de El, suntem în pericolul de a
depinde de noi înşine, iar aceasta e calea spre ruină.
Dependenţa de Dumnezeu presupune rugăciune. Ca vestitori, suntem trimişi cu
Evanghelia într-o lume ostilă, iar evanghelizarea noastră înseamnă întotdeauna o luptă spirituală
puternică, pentru că dumnezeul acestei lumi stă în spatele apatiei ca care ne confruntăm. 2 Cor.
4:4 ne spune că el întunecă mintea necredincioşilor, în aşa fel încât ei să nu poată vedea lumina
Evangheliei.
Ori de câte ori îi îndemnăm pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu, noi ne luptăm cu fiinţe
demonice invizibile. Pavel arată acest lucru clar în Efes. 6. În 6:18, după ce ne îndeamnă să ne
îmbrăcăm cu armătura lui Dumnezeu, Pavel arată că rugăciunea este scopul principal al armurii.
Rugăciunea nu este o altă piesă a armurii, căci altfel analogia lui Pavel nu ar fi stat în picioare.
Rugăciunea ne împuterniceşte să folosim armura lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea este
câmpul nostru de bătaie spiritual.
Pavel merge mai departe, în 6:19-20, pentru a cere cititorilor săi să folosească armura şi să
lupte în rugăciune, astfel încât el să poată vesti Evanghelia cu curaj. El ştia că era o nebunie să
încerce să evanghelizeze fără sprijin în rugăciune. Această rugăciune trebuie să fie inspirată de
Duhul, împuternicită de Duhul, echipată de Duhul şi permisă de Duhul. 2 Cor. 10:3-5 subliniază
importanţa acestui lucru.
Nu ne putem aştepta ca cei pierduţi să devină ucenici devotaţi fără multă mijlocire din
partea noastră. De asemenea, nu ne putem aştepta ca cei în suferinţă să fie vindecaţi, sau cei
pierduţi să fie mântuiţi fără rugăciune perseverentă şi convingătoare.
N.T. arată că apostolul Pavel a fost un extraordinar om al rugăciunii, căci epistolele lui
sunt pline de rugăciuni pentru cititori, de cereri pentru rugăciuni de la cititori, ca şi de multe
învăţături despre rugăciune. Scripturile arată că şi Pavel a fost pasionat de evanghelizare, deci
n-ar trebui să fim surprinşi atunci când vedem că cele mai multe dintre cererile sale de
rugăciune, sau din rugăciunile sale au fost făcute tocmai în vederea unei evanghelizări eficiente.
Rom. 10:1 descrie dorinţa cea mai arzătoare a lui Pavel pentru evrei. Acest verset nu ne
spune nimic despre conţinutul rugăciunii sale; ea dezvăluie însă scopul rugăciunii sale. Rom.
10:1 încurajează rugăciunea evanghelistică ferventă, dar nu ne dă un model de rugăciune pe
care să-l folosim.
După cum vom vedea, Pavel pare să se fi rugat pentru propria-i lucrare, mijlocind ca
obstacolele din calea evanghelizării sale să fie date la o parte, şi ca el să fie echipat, umplut de
energie şi motivat să mărturisească mai eficient mesajul lui Dumnezeu.
Acest lucru sugerează că atunci când tânjim ca cineva să fie mântuit, ne vom lupta în
rugăciune pentru mântuirea lor. Asemenea lui Pavel, vom petrece multe ore în rugăciune,
mijlocind pentru ca ei să fie mântuiţi.

61
 Vom dori în acelaşi timp să găsim calea cea mai eficientă de rugăciune pentru mântuirea
lor. Epistolele lui Pavel sugerează că rugăciunea de evanghelizare eficientă are deseori trei
elemente distincte:
• rugăciune pentru ca vestitorii să fie motivaţi, împuterniciţi, bine echipaţi
• rugăciune pentru ca obstacolele care blochează mântuirea să fie înlăturate.
• rugăciune pentru ca oamenii să fie eliberaţi din lanţurile robiei

RUGĂCIUNI PENTRU ECHIPARE

Apostolul Pavel a cerut deseori în rugăciune să fie păzit sau izbăvit de o situaţia care
ameninţa proclamarea Evangheliei. De pildă, el a cerut:
• să fie izbăvit de oamenii răi: 2 Tes. 3:1-2
• să fie izbăvit de necredincioşi: Rom. 15:31
• să fie izbăvit de o primejdie de moarte: 2 Cor. 1:9-11
• să fie sănătos în închisoare: Filip. 1:19-20
• să fie eliberat din temniţă ca o favoare specială: Filimon 22
• să i se deschidă uşă de cuvânt: Colos. 4:3
În toate aceste versete, Pavel s-a rugat ca să poate fi un martor mai eficient. El n-a cerut
ca ostilităţile să înceteze, ci a cerut să fie în siguranţă în timp ce mărturisea Evanghelia în
mijlocul necazurilor. Acest lucru sugerează că noi n-ar trebui să ne rugăm pentru o viaţă uşoară
în evanghelizare, ci ar trebui să încercăm să descoperim care este planul lui Dumnezeu cu
privire la lume. Ar trebui să ne concentrăm asupra lucrării Sale. nu să fim distraşi de
evenimentele din jurul nostru.
În 2 Tes. 3:1-2, Pavel a cerut în rugăciune ca mesajul său să fie bine primit de
necredincioşi. Şi în Rom. 15:30-32 el a cerut în rugăciune ca mesajul să fie primit de
credincioşii din Ierusalim. Acesta este modelul de rugăciune corectă în vederea evanghelizării.
În Efes. 6:19-20 şi Colos. 4:3-4, Pavel cere în rugăciune îndrăzneală pentru a vesti
Evanghelia fără teamă. El voia să spună vestea bună aşa cum trebuia această să fie spusă. El îşi
cunoştea starea, faptul că era „temător şi tremura” şi că avea nevoie de îndrăzneală. Dacă Pavel
a avut nevoie de rugăciune pentru curaj, cu cât mai mult ar trebui să figureze această nevoie în
rugăciunile noastre de azi?
În Rom. 15:22-32, Pavel a cerut în rugăciune să aibă ocazia de a călători la Roma. El a
cerut aceasta pentru a putea primi o binecuvântare a lui Christos la Roma. Dacă Dumnezeu ne
dă o însărcinarea asemănătoare pentru un anumit loc, ar trebui să-L rugăm pentru o ocazia
asemănătoare de a transmite mesajul său.
Aceste cereri de rugăciune oferă o călăuzire clară cu privire la rugăciunea pentru cei
pierduţi. Ca şi Pavel, şi noi ştim că este voia lui Dumnezeu ca toţi oamenii să fie mântuiţi.
Dumnezeu nu este şovăitor ca să trebuiască să-l rugăm să-i mântuiască. Mai degrabă ar trebui să
ne rugăm pentru următoarele motive:
• să fim întăriţi să înfrângem orice împrejurări care împiedică mărturisirea noastră
• să fim umpluţi de îndrăzneala de a rosti cuvântul lui Dumnezeu
• să ni se de ocazii de a mărturisi
• cuvintele noastre să fie împuternicite de Duhul şi acceptate de ascultătorii noştri
• Duhul să-i convingă pe ascultători de păcatul şi de nevoia lor

62
 • Dacă avem pe inimă o anumită persoană sau un anumit grup, atunci un mod eficient de
rugăciune pentru mântuirea lor este
• să ascultăm de Dumnezeu pentru a stabili pe care ucenic să-l folosească pentru a atinge
persoana sau persoanele pe care le avem pe inimă
• să ne rugăm pentru necesităţi concrete, în mod persistent, pentru că Dumnezeu să-şi
echipeze ucenicii şi să dea putere cuvintelor lor cu harul şi mila sa.
Am văzut că ungerea cu Duhul Sfânt a fost unul dintre factorii cei mai importanţi, care
au făcut ca ucenicii să plece într-o evanghelizare biblică, eficientă, spontană. Nu există limite la
ceea ce Dumnezeu poate face prin noi când suntem cu adevărat umpluţi şi unşi cu Duhul său.
Dacă vrem să ajunge la cei pierduţi, dacă vrem să proclamăm, să demonstrăm şi să
întruchipăm vestea bună, dacă vrem să restaurăm o pasiune şi un model biblic al evanghelizării
pentru biserică, avem nevoie de Duhul Sfânt mai mult decât orice.
Trebuie să învăţăm deci cum putem fi unşi cu Duhul pentru a-i evangheliza pe cei răniţi,
cum putem fi umpluţi cu puterea lui Dumnezeu pentru a vesti mesajul Său, pentru a face faptele
Sale şi a trăi viaţa Sa.

Pocăieşte-te
Mai întâi trebuie să ne pocăim de fiecare păcat cunoscut. A fi umplut cu Duhul înseamnă
să-l rogi să-ţi controleze şi să-ţi direcţioneze fiecare zonă a vieţii, şi nu ne putem ruga pentru
aceasta cu credinţă dacă există vreun aspect în viaţa noastră pe care nu vrem să i-l încredinţăm.
De-a lungul timpului, mulţi lideri de biserică şi-au făcut un obicei din a-şi pune o serie de
întrebări în vederea cercetării:
• nu cumva am impresia (în mod conştient sau nu) că sunt mai bun decât sunt în realitate?
• sunt cinstit în tot ce fac şi ce spun, sau mai şi exagerez uneori?
• transmit şi altora ce mi s-a încredinţat numai mie?
• sunt un sclav al hainelor, al obiceiurilor, al muncii, al prietenilor, al pasiunilor din
timpul liber?
• sunt conştient de mine însumi, mă compătimesc sau mă justific?
• îmi mai vorbeşte Biblia?
• îmi place să mă rog?
• este Hristos o realitate pentru mine?
• îmi fac timp zilnic pentru Cuvânt şi rugăciune
• când am vorbit ultima oară cu cineva cu intenţia de a-l câştiga pentru Isus?
• iau legătura cu oameni nemântuiţi ca să le prezint slava lui Dumnezeu?
• accept critica şi corectarea pe care mi-o aduc alţii?
• îmi folosesc banii cu credinţă şi înţelepciune?
• există vreo persoană faţă de care să-mi fie teamă, pe care s-o displac, faţă de care sunt
critic şi am resentimente, pe care o ignor? Dacă da, ce fac cu privire la această
situaţie?
• sunt generos cu resursele mele?
• trăiesc cu gânduri sexuale necurate?
• am grijă de trupul meu după o dietă sănătoasă, mult exerciţiu şi somn suficient?

63
 • îl nesocotesc pe Dumnezeu în vreun lucru?
• îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că sunt unic?
• sunt înfrânt în vreun domeniu al vieţii mele?
• sunt mândru?
• murmur şi mă plâng mereu?
• sunt gata să slujesc anonim?
• simt nevoia de a primi aprobare şi recunoaştere?
• îi slujesc pe alţii în mod practic?
• îi dezamăgesc pe oameni?
• sunt cu adevărat supus altor oameni?
• mă încred pe deplin în Duhul, sau mă încred prea mult în propria-mi judecată,
experienţă şi instruire?
• îl ascult pe Dumnezeu în mod conştient?
• tânjesc eu ca cei pierduţi să fie atinşi şi lumea să fie mântuită?
Dacă simţim că punctajul obţinut este de 0% nu înseamnă că nu putem fi umpluţi cu
Duhul, pentru că el este darul harului lui Dumnezeu şi nu o răsplată pentru bună purtare! Duhul
însă poate folosi acest fel de întrebări pentru a ne arăta nevoile şi punctele în care am eşuat în
mod particular şi să ne ducă la o pocăinţă autentică. Ori de câte ori ne pocăim conştient de toate
păcatele cunoscute, facem un pas mare spre Dumnezeu şi ne deschidem ca să primim o ungere
proaspătă din partea Sa.

Supune-te
Trebuie să fim gata să ne supunem lui Dumnezeu oriunde ne-ar conduce El şi indiferent
cum ar alege să ne folosească.
În Scripturi, venirea Duhului a fost mereu însoţită de sosirea greutăţilor, adversităţilor şi
opoziţiei. Vedem aceasta în V.T. la profeţi; vedem de asemenea aceasta în viaţa lui Hristos şi
vedem şi în biserica primară. Când Duhul a venit peste ucenici la Cinzecime, problemele lor au
început cu adevărat!
Imediat după aceea au fost întemniţaţi, bătuţi, persecutaţi, împrăştiaţi, izolaţi, împietriţi,
înfometaţi, însetaţi, epuizaţi, într-o primejdie continuă. Aceasta a însemnat pentru ei umplerea
cu Duhul.
Dar pentru că au fost gata să se supună lui Dumnezeu, indiferent de preţul care trebuia
plătit în această viaţă, puterea şi puritatea Sa au fost manifestate mereu prin ei.
Mulţi ucenici din ziua de azi se pare vă vor fiorul Duhului şi scânteia sfinţeniei, dar nu şi
preţul puterii şi căldura sfinţeniei. Într-adevăr, ei nu vor cu adevărat să fie complet saturaţi de
Duhul Sfânt al Dumnezeului cel Atotputernic.

Flămânzi şi însetaţi
Trebuie să fim flămânzi şi însetaţi după Dumnezeu şi după o viaţă de neprihănire în
prezenţa Sa.
Rugăciunea în care cerem mai mult din Duhul Sfânt n-ar trebui să fie o cerere ocazională
pe care o facem când simţim ceva ca un fior, ci ar trebui să fie o rugăciune serioasă pe care o
aducem când tânjim ca Dumnezeu să fie onorat în vieţile noastre care ne dor din cauza
goliciunii şi a lipsei noastre de putere.

64
 Suntem gata să fim umpluţi şi unşi cu Duhul când suntem flămânzi cu adevărat ca
Dumnezeu să fie onorat ca Dumnezeu, ca El să fie lăudat şi adorat, nu numai de noi înşine, ci de
întreaga lume, de toţi cei pierduţi.
Poate ne simţim slabi şi nepotriviţi, dar Isus vine la noi în harul său pe care ni-l oferă.
Promisiunea sa din Ioan 7:37-39 este absolută: când venim la El în cele din urmă şi începem să
bem, râuri dătătoare de viaţă şi aducătoare de vindecare încep să curgă prin noi, de la noi spre
alţii.
Promisiunea lui Isus este pentru timpul prezent, ceea ce înseamnă că trebuie să continuăm
să fim însetaţi şi flămânzi, să continuăm să venim la Isus şi să bem de la El, şi atunci râul
vindecător al Duhului va continua să curgă în şi prin noi, spre cei răniţi şi aflaţi în suferinţă.
Chiar acum, Isus domneşte în ceruri. Într-o zi, toată omenirea i se va închina şi va
mărturisi că El este Domnul. Până atunci, noi am fost însărcinaţi şi echipaţi să ajungem la cei
pierduţi cu minunata veste că El e Domn.
Primul mesaj de evanghelizare al erei creştine, rostit de Petru la Cinzecime în Fapte 2:32-
36 s-a terminat cu următoarea veste: „Acest Isus pe care Dumnezeu l-a înviat, şi ai cărui martori
suntem noi toţi, a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu după ce a primit de la Tatăl promisiunea
Sfântului Duh, a revărsat ceea ce vedeţi şi auziţi acum.”
De acest Duh Sfânt, care l-a împuternicit pe Isus să-i evanghelizeze pe cei pierduţi, avem
şi noi nevoie. Avem nevoie de el ca să ne umple şi să ne împuternicească dacă vrem ca
evanghelizarea noastră să fie biblică şi eficientă. Avem nevoie de călăuzirea lui dacă vrem să
răspândim vestea bună în localitatea noastră. Avem nevoie de el să ne încurajeze şi să ne
mângâie dacă vrem să perseverăm când apatia şi împotrivirea ameninţă să ne copleşească.
Avem nevoie de el. Avem nevoie de Duhul Sfânt!

RUGĂCIUNI PENTRU ÎNDEPĂRTAREA OBSTACOLELOR

Isus a folosit obişnuita expresie evreiască „a muta un munte”, căreia i-a conferit o nouă
putere şi o nouă aplicaţie.
Această expresie apare în Isaia 40:1-5, unde profetului i s-a spus să pregătească drumul
Domnului. Printre alte lucruri, Isaia a trebuit să dărâme muntele de dificultăţi care împiedica
dezvăluirea deplină a slavei lui Dumnezeu. La „mutarea muntelui” se face referire în Is. 2:11-
16, iar cealaltă parte a dezrădăcinării sale este sugerată în Plângeri 3:65-66. Ideea apare şi în
Zah. 4:7
În trecut, când un împărat din Orient voia să călătorească departe în împărăţia sa, el
trimitea un grup de oameni cu 6 luni înainte, pentru a pregăti drumul. Aceşti oameni reparau
podurile, drumurile, dezrădăcinau copacii care împiedicau accesul şi în general făceau tot ceea
ce putea pentru a face ca sosirea şi călătoria împăratului să fie cât mai uşoară.
Ioan Botezătorul a fost cel care a pregătit calea Domnului. Aşa au fost şi ceilalţi ucenici în
Luca 10. Ei au mers înaintea lui Christos doi câte doi în toate locurile pe unde El urma să
treacă. Isus ne-a învăţat despre îndepărtarea obstacolelor spre a pregăti calea pentru Cuvântul
lui Dumnezeu şi a salvei Sale în Mat. 17:20, Marcu 11:22-24 şi Luca 17:5-6.
Marcu 11:22 face parte dintr-un grup de versete care se referă la credinţa personală a lui
Dumnezeu şi e tradus cel mai bine ca „a avea credinţa lui Dumnezeu”.

65
 Matei 17:20 şi Luca 17:5-6 arată că nu avem nevoie de multă credinţă pentru a muta
munţii în rugăciune. Credinţa personală a lui Dumnezeu este absolută. El este pe deplin
încrezător în sine. El ştie că poate face orice vrea să facă. Nici un obstacol nu este mai presus de
noi, o dată ce am primit o picătură din credinţa Sa.
Trebuie doar să petrecem timp ascultându-l, acceptând ca el să ne reveleze obstacolele
care împiedică pe o anumită persoană să fie mântuită.
Trebuie să-l întrebăm pe Tatăl care împrejurări, factori, oameni, atitudini etc. împiedică
lucrarea lui Dumnezeu să se dezvolte într-o anumită persoană. Fiecare pasaj al Evangheliei
sugerează un anumit tip de obstacol care trebuie să fie îndepărtat.
Credinţa omenească este insuficientă pentru rugăciunea de îndepărtare a obstacolelor şi
avem nevoie de încrederea dată de Dumnezeu că aceasta se va întâmpla. Când Duhul ne dă
credinţa lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm obstacolul ca fiind deja mutat.
Ca şi în cazul oricărei rugăciuni, se cere perseverenţă.Trebuie să continui să te rogi până
vezi un rezultat vizibil
Când cunoaştem voia lui Dumnezeu, primim credinţa Sa şi continuăm să vestim porunca
autoritară a lui Dumnezeu, nu poate exista nici o îndoială cu privire la ceea ce va urma. Cel mai
înalt munte, cel mai bine înrădăcinat copac, cel mai fix obstacol, toate vor fi înlăturate. Cei
pierduţi vor fi găsiţi, calea va fi curăţită pentru slava lui Dumnezeu.

RUGĂCIUNI PENTRU ELIBERAREA SUFLETELOR DIN ROBIE

Deşi rugăciunea este în mod fundamental dumnezeiască în direcţie, cea mai mare parte a
rugăciunilor noastre evanghelistice sunt cu privire la oameni şi trebuie să ne gândim cu atenţie
la modul în care ar trebui să ne rugăm pentru ei.
Toţi au un duşman, iar rolul principal al rugăciunii este eliberarea din legăturile robiei. Pe
cruce, Isus a frânt în principiu puterea lui Satan asupra întregii omeniri, în fiecare situaţie, dar
rămâne ca noi să cerem şi să aplicăm această victorie. Noi facem aceasta în rugăciune.
Unii oameni pe care dorim să-i evanghelizăm sunt pur şi simplu în legăturile celui rău.
Poate sunt în robia alcoolului, a drogurilor sau a materialismului. Când ne rugăm pentru ei,
poate e nevoie ca uneori şi să postim.
Sunt şi alte situaţii în care diavolul este evident la lucru. Altfel, uneori va fi nevoie să ne
rugăm pentru un prieten ca să treacă peste anxietate, sau să reziste ispitei şi să aleagă
neprihănirea. În rugăciune, noi anunţăm victoria lui Isus, rostim cuvinte de susţinere şi trebuie
să-l mustrăm pe Satan şi să-i poruncim să părăsească acea situaţie.
Cu toţii ştim că prietenii noştri creştini mai au mult până a ajunge la perfecţiune. Isus nu-
şi petrece timpul criticându-şi vestitorii, şi nici n-ar trebui. Evrei 7:25 ne arată că El se roagă
pentru ei. Când suntem tentaţi să-i criticăm pe alţii trebuie să alăturăm mijlocirea noastră lui
Isus şi să ne rugăm ca ei să devină martori mai eficienţi.
În rugăciune, ar trebui să-L implorăm pe Duhul Sfânt să convingă pe o persoană de
păcatele ei şi ar trebui să-i cerem lui Isus să ajute acea persoană să conştientizeze că Tatăl este
supărat din cauza atitudinii sau acţiunilor ei.
Ştim de asemenea cu toţii că există oameni care au nevoie de o anumită tămăduire, fie pe
plan fizic, fie pe plan emoţional. Unii oameni au febră în timp ce alţii transpiră uşor. Unii sunt
paralizaţi, pe când alţii insistă că ei nu pot face nimic.

66
 Unul sau doi oameni suferă de boli de piele, dar mult mai mulţi cred că ei sunt groaznici
la vedere. Unii sunt robi, pe când alţii cred că ei mereu orbecăiesc prin întuneric. Mulţi sunt
surzi, dar şi mai mulţi sunt convinşi că ei nu-l pot auzi pe Dumnezeu clar. Puţini sunt şchiopi,
dar unii şchiopătează în vieţile lor spirituale. Isus îi poate vindeca pe toţi aceştia, poate să le
restaureze sănătatea în întregime, îi poate atinge dacă sunt pierduţi şi-i poate trimite în lucrarea
de evanghelizare dacă sunt mântuiţi.
Ar trebui să-i aducem pe toţi în rugăciune înaintea lui Isus şi să continuăm să mijlocim
pentru ei, după cum sugerează Luca 11:8-10, până vom primi răspuns la rugăciuni, indiferent
cât timp durează.
Avem un Prieten căruia îi pasă mult de toate rănile omenirii decăzute, atât la general,
pentru întreaga lume, cât şi în particular, faţă de oamenii pe care-i cunoaştem. Ori de câte ori ne
apropiem de un prieten, inevitabil începem să-i împărtăşim interesele şi preocupările. Aşadar,
pe măsură ce ne apropiem de Isus, ar trebui în mod logică să ajungem să mijlocim pentru
interesul său faţă de lume.
Rugăciunile noastre ar trebui să reflecte pasiunea lui Isus pentru întreaga lume, aceeaşi
dorinţă aprinsă pe care El o are după noua creaţie şi marea sa dragoste pentru cei pierduţi, în
mod individual.
În concluzie, ar trebui să ne rugăm, de ex.
• pentru înfometaţii din Africa, dar şi pentru omul care stă la câteva case mai jos de noi,
şi al cărui genunchi îi cauzează durere
• pentru prizonierii politici din întreaga lume, dar şi pentru femeia de pe strada
următoare al cărei soţ este la închisoare pentru hoţie
• pentru naţiunile prinse în robia materialismului, dar şi pentru nepotul nostru care acum
începe şcoala.
• pentru milioanele de oameni care se închină altor dumnezei, dar şi pentru mai multă
consacrarea în biserica noastră
• pentru ca poluarea, despăduririle şi comerţul cu arme să ia sfârşit, dar şi pentru
femeia singură de lângă staţia de autobuz, care nu este vizitată niciodată.
Atunci când suntem conştienţi că Dumnezeu este în stare să aibă grijă de nevoile a 7
miliarde de oameni diferiţi, în acelaşi timp, vom lăsa în seama Lui acestea lucruri şi vom fi plini
de încredere. Indiferent cât de mult tânjim să ajungem la cei nemântuiţi şi să salvăm lumea, ştim
că aceasta este dorinţa sa veşnică, cea mai mare pasiune a sa, şi scopul său suprem.

67
 Lecţia 10: Evaluarea evanghelizării
Gândul central: Este o greşeală să ne implicăm în marea lucrare de
evanghelizare a lui Dumnezeu fără o evaluare eficientă.
Prea adesea ne mulţumim cu rezultate minime în situaţii în care am putea crea un impact mai
mare şi în care am putea obţine un succes semnificativ mai mare. Aceasta se întâmplă pentru
că nu am evaluat activităţile anterioare de mărturie şi de evanghelizare şi pentru că nu am
modificat direcţia şi strategia în funcţie de rezultatele evaluării.
Uneori se cheltuiesc sume mari de bani pe activităţi de mărturie şi evanghelizare care
aduc rezultate minime. Aceasta impune anumite schimbări în alocarea banilor şi/sau în
metodele folosite.
Dacă sunt aplicate în spirit creştinesc, criteriile acestea pot face parte dintr-o evaluare
validă. Trebuie totuşi să ne grăbim să adăugăm că, în realitate, nu cunoaştem toate rezultatele
activităţilor, fiindcă nu putem dispune decât de rezultatele tangibile (de numărul persoanelor
botezate, de exemplu) şi nu ştim câte alte persoane au primit sămânţa Evangheliei. Cu toate
acestea, este necesar ca evaluarea să se desfăşoare în aşa fel încât să emitem judecăţi de
valoare, dar nu verdicte.

DE CE SĂ EVALUĂM?
Evaluarea are loc fie că ne dăm seama, fie că nu. Dacă vorbim de pilda despre predicare,
evaluarea se face cu ocazia tuturor întâlnirilor publice. Oamenii evaluează conţinutul:
claritatea şi chiar lungimea unei predici, iar participanţii se aşteaptă la un nivel înalt de
profesionalism. De fiecare dată când oamenii au aşteptări va avea loc si o evaluare. Nu putem
indica un anumit text biblic care să vorbească despre efectuarea unei evaluări formale, însă
este evident faptul că evaluarea a făcut parte din viaţa bisericii primare.
1. Ce ne spun următoarele texte despre importanţa evaluării? Despre ce fel de evaluare este
vorba? 1 Tim. 3:1-13; 1 Cor. 11:28; 2 Cor. 13:5.6.
Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte un standard, când cere sau recomandă
anumite actiuni sau când emite o poruncă, modurile în care omul reactionează sunt supuse
evaluării. Când evaluăm, noi punem câteva întrebări foarte importante: “În ce stare se află
această activitate misionară?” “Ce putem face pentru a fi mai eficienţi?”
Faptul că Pavel a stabilit un set de criterii de alegere a diaconilor şi prezbiterilor ne arată
că era necesar să se efectueze un anumit tip de evaluare. Aici este vorba despre evaluarea
calificării pentru o anumită slujbă si de asemenea despre evaluarea eficientei în respectiva
slujbă.
2. Citeste Marea Trimitere din Matei 28:19.20. Ce întrebări poți pune pentru a evalua
răspunsul bisericii tale la această poruncă?
În calitate de slujitori ai lui Dumnezeu, noi am primit adevărul nespus de preţios al
Evangheliei. Dacă ne gândim că mesajul Evangheliei trebuie să ajungă în toată lumea, nu
trebuie să ne surprindă faptul că şi Dumnezeu ne supune unui proces de evaluare. El este
preocupat de progresul lucrării încredinţate celor care au răspuns la chemarea Sa de a fi
colaboratorii Săi.

68
 SĂ EVALUĂM CU ECHILIBRU

Evaluarea are beneficii, dar există şi capcane pe care trebuie să le evităm. Dacă suntem
exagerat de exigenţi în evaluare şi dacă ne concentrăm mai mult pe aspectele negative, riscăm
să creem o atmosferă de critică aspră, care îi va descuraja pe oameni şi îi va îndepărta. Pentru a
evita să le lăsăm impresia că îi criticăm, evaluarea este necesar să fie însoţită de aprecieri
sincere. Se întâmplă deseori să uităm să-i apreciem pe lucrători, îndeosebi pe aceia care slujesc
într-o anumită activitate de un timp considerabil. Ei sunt mereu acolo şi îşi fac treaba şi
ajungem să credem că ei vor fi întotdeauna acolo. Evaluarea îţi oferă ocazia de a-i aprecia.
3. Ce aprecieri poţi descoperi în următoarele versete? Ce putem face pentru a-i
aprecia în acelaşi fel pe lucrători sau pe membrii echipelor de lucrători? Faptele 16:1,2;
Romani 16:1.2; 1 Corinteni 11:2; Filipeni 4:14.
Adesea, Pavel a fost nevoit să mustre biserica sau anumiti membri în privinţa unei
atitudini, a unui comportament sau a unei doctrine. Înţelegem de aici că a avut loc o anumită
evaluare. Totodată, Pavel i-a apreciat pe oameni, ori de câte ori putea, pentru sprijinul pe care
i l-au acordat, pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeu sau pentru îndeplinirea cu
credincioşie a unei lucrări.
Pentru ca evaluarea să fie corectă, trebuie să analizăm nu numai rezultatele, ci şi
procesele. Evaluarea rezultatelor urmăreşte atingerea ţintelor stabilite. Evaluarea proceselor
analizează activitatea efectivă.
4. Citeşte cu atenţie Evrei 10:24.25. Ce înseamnă să veghem unii asupra altora”?
Ce principii de evaluare ne sunt propuse aici?
Versetele acestea nu contin doar o recomandare, ci şi un îndemn categoric de a privi cu
seriozitate „creşterea şi dezvoltarea spirituală a celorlalţi. Dacă tinem seama de ceea ce ne
cere Dumnezeu în viata crestină si de nivelul la care ne aflăm fiecare în experienţa noastră,
atunci înseamnă că, pentru “a veghea unii asupra altora”, este necesară o evaluare adecvată.
Gândeste-te ce bine te simti când cineva te apreciază. Este uimitor cât de mult fac
câteva cuvinte simple! Care este atitudinea ta în general faţă de alţii? Eşti înclinat să critici
sau să apreciezi? Dacă eşti înclinat să critici, ce poţi face pentru a elimina din caracterul tău
această trăsătură distructivă?

SĂ EVALUĂM CREŞTEREA NUMERICĂ A BISERICII

Noi credem că Biserica a fost adusă la existenţă ca parte a planului lui Dumnezeu de a
duce Evanghelia în lume. Cu alte cuvinte, noi existăm pentru a câştiga suflete pentru Împărăţia
Sa.
Prin evaluarea activităţii noastre, verificăm dacă ne îndeplinim misiunea în modul cel
mai eficient posibil. Orice evaluare a activităţii bisericii trebuie să urmărească măsurarea
modului în care strategiile de evanghelizare şi mărturie influenţează creşterea bisericii. Cum
ne ajută activitatea pe care o realizăm să atingem acest obiectiv?
În relatările despre lucrarea lui Isus pe pământ este amintită de multe ori predicarea ca
metodă de câştigare a sufletelor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Isus a predicat că Impărătia
lui Dumnezeu era aproape. El i-a mustrat pe conducătorii religioşi pentru că au închis porţile
Împărăţiei si pentru că au îngreunat accesul oamenilor la ea.

69
 El i-a trimis pe ucenicii Săi să predice despre Împărăţia lui Dumnezeu. Este evident,
aşadar, că obiectivul principal al lui Isus, al apostolilor si al bisericii era acela de a câştiga
oameni pentru Împărăţie.
Rapoartele despre numărul celor care s-au alăturat bisericii în diferite momente şi
rapoartele despre bisericile înfiinţate printre neamuri dovedesc faptul că se făcea o evaluare a
modului în care biserica lucra pentru atingerea obiectivului de extindere a Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Isus a făcut o declaraţie tranşantă: dacă nu eşti cu El, eşti împotriva Lui (Matei
12:30) şi dacă nu strângi cu El, risipeşti. Lasă la o parte mărturisirea ta de credinţă sau
faptul că ai numele scris în registrul bisericii şi întreabă-te: “Eu strâng cu El sau
risipesc?”

SĂ EVALUĂM CREŞTEREA SPIRITUALĂ

Este uşor să monitorizăm şi să evaluăm cresterea numerică, dar viaţa de biserică nu ţine
doar de acest aspect. Dorinta noastră nu este doar aceea ca biserica să fie plină de oameni ci să
fie plină cu oameni care cresc în relaţia lor cu Isus, care ÎI iubesc pe Domnul şi care îşi
manifestă dragostea prin ascultarea de poruncile Sale.
Să nu facem ceea ce făceau cărturarii si fariseii: să înconjurăm “marea şi pământul”
(adică să facem mari eforturi misionare) pentru a face un nou-convertit, iar apoi să-I facem să
ajungă “de două ori mai rău” decât noi înşine (Matei 23:15). Această mustrare aspră a
eforturilor lor “misionare” ne arată cât de important este să acordăm atenţie evaluării creşterii
spirituale a celor pe care îi aducem în biserică şi, în primul rând, a creşterii noastre spirituale.

Citeşte Psalmii 1:2, Matei 26:41. 1 Tesaloniceni 5:17. Romani 8:6. Efeseni
6:17.18 şi 2 Timotei 2:15.16 şi. Potrivit acestor versete. ce exerciţii spirituale sunt
importante? De ce sunt ele esentiale pentru cresterea noastră spirituală?”

Cum putem noi, nişte oameni păcătoşi care avem nevoie de harul divin, să evaluăm o
calitate atât de “intangibilă” precum spiritualitatea altora? Adevărul e că nu există o scală de
evaluare a spiritualităţii personale, bazată pe un document. De aceea este mai util si mai adecvat
să apreciem dacă persoana respectivă se află sau nu în călătoria spirituală decât să stabilim la ce
punct din această călătorie a ajuns. Indiciile sunt exerciţiile spirituale în care se angajează.
Lucrurile enumerate în versetele de mai sus sunt tot atâţia indicatori clari ai spiritualităţii, însă
trebuie să fim întotdeauna precauţi când cântărim experienţa altora. De asemenea, dacă este
vorba despre un membru nou al bisericii, ar trebui să îl ajutăm cu bunătate şi iubire să înţeleagă
cât de importante sunt rugăciunea, studiul Bibliei şi ascultarea pentru creşterea spirituală.

APLICAŢIE
Cum să-i inviţi pe alţii să se alăture lucrării tale

Ai văzut vreodată un om-orchestră? Este un om care cântă la mai multe instrumente.

Toba o poartă în spinare şi o acţionează apăsând cu piciorul pe o pedală; ţambalul îl are
legat de genunchi ş.a.m.d. In sens figurat, omul-orchestră este cel care îndeplineşte singur
toate rolurile.

70
 Oamenii-orchestră riscă să ajungă la surmenaj fiindcă nu au o echipă care să-i
susţină fizic si emotional. Ei se plâng uneori că biserica nu-i susţine, dar probabil că
membrii nu au fost solicitaţi să se implice decât financiar.
Dacă vrei să evaluezi o lucrare abia începută sau o lucrare aflată în derulare, iată ce poţi
face pentru a-i convinge pe alţii să ţi se alăture şi pentru a-ţi extinde activitatea:

1. Analizează toate aspectele lucrării tale şi află câte persoane pot participa la
îndeplinirea ei.

2. Descoperă unde ai nevoie neapărat de ajutor şi caută persoane-cheie care să

îndeplinească aceste roluri importante. Gândeşte-te la câţiva conducători de echipă.

3. Pregăteşte în scris o schiţă detaliată care să cuprindă toate aspectele lucrării tale. Îţi va
fi de folos când vei sta de vorbă cu cei pe care vrei să-i convingi să ţi se alăture. Ea îi va ajuta
să înţeleagă ce se aşteaptă de la ei.

4. Prezintă regulat rapoarte în faţa bisericii. În felul acesta, toţi vor înţelege că
lucrarea ta face parte din strategia generală a bisericii locale pentru mărturie şi
evanghelizare şi vor fi mai dispuşi să ţi se alăture.

5. Organizează întâlniri regulate cu echipa. Apreciază-i pe membrii echipei şi

analizează progresul obţinut.

Întreabă:

“Ce am făcut până acum?”

“Ce facem acum?”

“Ce vom face de aici înainte?”

71